Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Prezintă într-un eseu de 400 de minimum 400 de cuvinte particularități de construcție a

unui personaj.

Personajul principal al romanului, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de

Camil Petrescu, este Ştefan Gheorghidiu. El este protagonistul şi naratorul unic, din perspectiva
căruia sunt aduse la cunoştinţa cititorului evenimentele narate. Naraţiunea de acest tip presupune
folosirea persoanei întâi, a tehnicii narative bazate pe memoria involuntară, pe ambivalenţa timpului
şi a spaţiului, finalul deschis, dar şi construirea unui personaj cu ajutorul analizei psihologice şi al
introspecţiei (analiza psihologică pe care personajul şi-o aplică lui însuşi).

Statutul social al personajului se evidențiază pe parcurs. În incipit, Ștefan Gheorghidiu este

sublocotenent la infanterie și participă, în primăvara anului 1916, la fortificațiile de pe Valea
Prahovei. Apoi, în confesiune, el apare ca student la Filosofie. Statutul psihologic dezvăluie, prin
Ştefan Gheorghidiu, tipul insului lucid, care se autoanlizează şi care trăieşte existenţa în termeni
absoluţi, fără jumătăţi de măsură. Din această perspectivă, el se înscrie în aceeaşi galerie a
personajelor camilpetresciene, din care mai fac parte Ladima, Gelu Ruscanu, Pietro Gralla sau Andrei
Pietraru. Statutul moral conturează personalitatea lui Gheorghidiu din perspectiva valorilor în care
crede: onestitate, adevăr, frumos, bine. El se căsătorește din cavalerism și onestitate, cu o femeie pe
care nu o iubește, dar o admiră, pentru că este cea mai frumoasă studentă, caută adevărul în
termenii stabiliți de filosofia lui Kant, admiră frumosul sub orice formă, visează la binele social, prin
raportare la societatea mercantilă, în care este nevoit să trăiască, dar din care evadează, înrolându-
se voluntar.

Personajul este construit prin tehnica introspecţiei, a oglinzilor paralele.

Portretul lui Ştefan Gheorghidiu este conturat prin raportare la două experienţe: dragostea
şi războiul, ambele văzute ca experienţe de cunoaştere.

Prin caracterizare indirectă, după gesturi, gânduri, atitudini, se încheagă portretul moral al
intelectualului inadaptat.

Trăsătura dominantă de caracter a personajului este orgoliul. Sentimentul de iubire se naşte

din orgoliu, deoarece se ştia iubit de una dintre cele mai frumoase studente din Universitate. Mai
târziu, orgoliul se transformă în patimă, deoarece simte că nu mai poate trăi fără ea. Iubirea este
mai degrabă „un proces de autosugestie” care provoacă la nivelul conştiinţei o „adevărată nevroză”:
„Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă”.

O secvență semnificativă este la popota ofițerilor. În discuţia camarazilor pe tema iubirii şi a

infidelităţii, Gheorghidiu tranşează problema iubirii în termeni absoluţi: „cei care se iubesc au drept
de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Are orgoliul celui care suferă din iubire.

O altă secvență semnificativă se întâlnește în capitolul „Între oglinzi paralele”, unde eroul se
gândește să se împace cu soția sa, de care se despărțise. Din orgoliu, amână momentul împăcării,
socotind că, dacă femeia îl înșelase cu adevărat în noaptea când ea nu a venit acasă, atunci risca să
se facă de râs. Teama de ridicol este o altă față a orgoliului său, căci în fața oamenilor, pe care îi
disprețuia, nu ar fi vrut să se știe că el a suferit din cauza Elei. Capitolul, „Între oglinzi paralele”,
relevă o latură a iubirii – suferinţa. Ea este provocată și de orgoliul rănit al protagonistului și de
luciditatea cu care analizează fiecare detaliu, fiecare gest al soţiei sau, din contră, se autosupune
unei remanieri sufleteşti. Alteori suferinţa este provocată de gesturi mărunte: „toată suferinţa asta
monstruoasă îmi venea din nimic. Mici incidente care se hipertrofiau, luau proporţii de catastrofe.”

Cei doi ani şi jumătate de căsnicie se vor consuma între împăcări, certuri şi despărţiri.

Asemenea celorlalte personaje camilpetresciene, Ştefan Gheorghidiu trăieşte drama

intelectualului inadaptat. Existenţa sa este filtrată permanent de luciditatea conştiinţei, care
raportează totul la planul ideilor filosofice. Este conştient, însă, de comportamentul inadecvat,
„izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgară, fără temei”, dar nu se poate detaşa de lumea ideilor.

Caracterizarea directă a personajului apare vag, prin scurte replici ale celorlalți despre el,
precum cea adresată de Ela: Ești de o sensibilitate imposibilă. Este folosită autocaracterizarea, prin
ceea ce spune despre sine Gheorghidiu: Lipsit de orice talent pe lumea asta...

Luciditatea este, de altfel, o caracteristică a intelectualului Gheorghidiu, care aşază sub

lupa conştiinţei cele mai mici detalii şi gesturi. În spatele lor descoperă un întreg eşafodaj al
infidelităţii, care are nevoie, pentru confortul conştiinţei, de fapte, niciodată verificate. Portretul în
palimpsest al soţiei consemnează imaginea definitivă a Elei, în spatele căreia se ascunde nu un ideal
feminin, ci o femeie banală, vulgară: „Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acu, treptat, sub o
madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar.”

Confruntarea cu moartea pe front este un alt prilej de autocunoaştere și de afirmare a

lucidității. Şi acum sentimentul care domină conştiinţa combatantului este orgoliul. „Experienţa
definitivă” îi dă sentimentul superiorităţii, îl întregeşte sufleteşte. Lipsa ei i s-ar părea inacceptabilă.
În faţa morţii este cuprins de frică, de teama că nu ar putea „îndura fizic rana care i-ar sfâşia trupul”.
Detaşarea de tot ce înseamnă trecut, de Ela este firească. Iubirea în comparaţie cu moartea i se pare
ridicolă şi de aceea alege în final să se despartă, lăsându-i Elei tot trecutul, „de la obiecte de preţ, la
cărţi…de la lucruri personale, la amintiri”.

Ștefan Gheorghidiu are orgoliul de a refuza o realitate care nu i se potrivește, de a renunța la

o iubire care nu coincide cu imaginea sa despre acest sentiment. El rămâne un om superior, trăind cu
nostalgia absolutului, dar nu poate fi considerat un învins. Romanul aduce un nou tip de personaj,
intelectualul inadaptat, care trece prin experiențe succesive, dorind să cunoască lumea în alt fel. El
este un bun cunoscător al filosofiei lui Immanuel Kant și vorbește despre cunoașterea a posteriori și
apriori, fiind tentat în cele din urmă de prima, deoarece experiența trăită este o cale care duce sigur
spre cunoaștere.

Titlul romanului este metaforic, sugerând starea de confuzie a personajului cu privire la scara
valorilor sale morale, care mereu se schimbă, distrugându-i mitul fericirii prin iubire sau mitul eroului
pe câmpul de luptă.

Conflictul este interior, în conștiința personajului narator, care trăiește stări și sentimente
contradictorii față de soția sa, Ela. Un conflict la fel de puternic este între personajul-narator și
societatea pe care o detestă, el rămâne mereu un inadaptat superior.
 Dacă în romanul obiectiv, protagonistul este observat din exterior de către o conştiinţă
narativă omniscientă, în romanul modern, subiectiv, protagonistul îşi relevă natura interioară într-un
mod mult mai dramatic, aducând în prim plan sentimentele şi trăirile interioare, problemele de
conştiinţă, frământările, conflictele nu doar cu sine, ci şi cu cei din jur.

Romanul oferă o perspectivă asupra analizei psihologice folosite în literatură ca mod de

pătrundere în abisul interior al conştiinţei. Tema sinteză este cunoaşterea realizată prin doua
experienţe: dragostea şi războiul care sunt oferite, cu generozitate, cititorului