Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman interbelic, subiectiv, al
experienţei, psihologic şi modern. Calitatea de roman subiectiv este susținută de relatarea făcută
la persoana I, din perspectiva naratorului devenit personaj. Scriitorul susține necesitatea unei
scriituri autentice, inspirată din propriile trăiri, din propriile experiențe, afirmând că: „Eu nu pot
să scriu onest decât la persoana I [...] , ceea ce văd, ce înregisrează simţurile mele". Așadar, o
scriere autentică nu se poate naşte decât valorificând propriile trăiri, propria viaţă, opinie
influențată în mod special de scrierile francezului Marcel Proust, cel care, în romanul În
căutarea timpului pierdut inițiază acest tip de scriere. Subiectivitatea cărții trebuie conectată și la
categoria romanului experienţei, deoarece autorul valorifică o experienţă personală. Camil
Petrescu a luptat în Primul Război Mondial și a ţinut un jurnal pe care îl va folosi ca sursă de
inspiraţie pentru romanul său.
Ultima noapte... se încadrează în categoria romanului psihologic prin prezența dominantă a
conflictului interior, dus în conştiinţa personajului. Acest conflict are la bază dorinţa lui
Gheorghidiu de a găsi certitudini care să-l convingă dacă este înşelat sau nu de către soţia lui.
Totodată, romanul prezintă modalităţi specifice de caracterizare precum monologul interior,
introspecţia şi autoanaliza care pun în evidență conflictul interior.
Modernitatea romanului se impune prin tipul de personaj adus în fața cititorului, cel al
intelectualului, al inadaptatului superior. Sincronizarea cu filosofia şi psihologia timpului,
impunerea spațiului citadin, perspectiva subiectivă și preferința pentru stilul anticalofil sunt alte
trasături care plaseaza romanul în sfera scrierilor aparținând modernismului.
Raportul dintre timpul cronologic și cel psihologic.
Acțiunea romanului nu respectă evoluția cronologică, tradițională, ci aduce o rupere a acesteia
prin întoarcerea într-un timp psihologic, al amintirilor. Romanul se deschide cu evocarea
imaginii frontului, căci la Piatra Craiului, în munte, în toamna anului 1916, soldații români
așteaptă atacul trupelor germane. La popota ofițerilor are loc o discuție despre un bărbat care își
ucisese nevasta, deoarece îl înșelase, dar care fusese achitat. Această discuţie stârneşte fluxul
amintirilor lui Gheorghidiu şi printr-un artificiu de compoziţie se trece într-un timp psihologic,
al amintirilor (cap. II-V). Din al VI-lea capitol, (Ultima noapte de dragoste) acțiunea revine
revine la prezentul frontului, respectând evoluția cronologică.
Temele romanului abordează două experienţe majore trăite de personaj şi precizate încă din titlu:
iubirea şi războiul. Ele sunt definitorii pentru evoluţia personajului şi îl marchează în mod
definitiv.(în cazul unui subiect care solicită tema și viziunea se prezină câte o secvență
relevantă pentru fiecare experiență).
Viziunea autorului despre lume este exprimată susținut în numeroase articole. Camil Petrescu
este un autor care crede în autenticitatea scrierii, în romanul de tip subiectiv, proustian, inspirat
din propriile trăiri. Declarația sa, referitoare la onestitatea scrierii făcute la persoana I, este
elocventă în acest sens. („Eu nu pot să scriu onest.....”)
Perspectiva narativă a romanului este subiectivă, relatarea făcându-se la persoana I, naratorul
devenind personaj. Perspectiva homodiegetică oferă acestui roman forma unei confesiuni
cathartice, personajul principal, Ştefan Gheorghidiu, mărturisindu-și trăirile pe care i le oferă
cele două experienţe fundamentale pe care le traversează: iubirea şi războiul.
Titlul romanului reia în structura sa cuvântul „noapte" încadrat de două repere temporale:
„întâia" şi „ultima". Metafora nopţii sugerează cele două experienţe majore pe care le traversează
personajul, ambele decisive pentru evoluția sa sufletească şi pe care nu şi le poate explica logic şi
raţional.
Cronotopul romanului plasează acțiunea într-un mod realist, respectiv în timpul Primului
Război Mondial și cu doi ani și jumătate înainte. Bucureștiul este toposul în care se înfiripă idila
celor doi, dar la un moment dat Ela vine la Câmpulung, unde se va întâlni cu Ștefan. Frontul este,
de asemenea, un spațiu evocat de roman și care poate fi intuit încă din titlu.
Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului, al inadaptatului superior, al omului cu
principii clare de viață. Caracterizarea sa se face atât direct, cât şi indirect. Fiind un roman
psihologic, regăsim şi procedee specifice de caracterizare, cum ar fi monologul interior,
introspecţia și autoanaliza.
Din caracterizarea directă desprindem statutul social şi portretul fizic al personajului. Inițial,
personajul este student la Filosofie, considerat de mulți ca unul din cei mai inteligenţi tineri din
facultate. Detaliile fizice sunt sumare, personajul apărând ca un bărbat elegant şi înalt. Se
îndrăgostește de o fată frumoasă, studentă la Filologie, cu care se va căsători. Amândoi trăiesc
modest, într-o căsuță undeva la marginea Bucureştiului, împărtășind bucuriile vieții lor. Ștefan
moşteneşte averea unchiului său, Tache, ceea ce duce la apariţia unei rupturi între el şi Ela, soţia
sa. Se înrolează în armată, în speranța că experiența războiului îi va schimba peerspectiva asupra
relației sale, însă la întoarcerea de pe front, Gheorghidiu îi propune Elei să se despartă.
Monologul interior pune în lumină conflictul interior, zbuciumul sufletesc al personajului. Atât
experienţa iubirii, cât şi cea a războiului îl modifică radical ca stare interioară. Autoanaliza și
introspecția sunt procedee utilizate frecvent pe tot parcursul romanului, dând naștere unor trăiri
precum cea exprimată în cuvintele: „Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit". Prin
introspecţie sunt evidenţiate trăirile interioare ale personajului, stările sufletești bulversante:
„Simţeam pe zi ce trece, tot mai departe de femeia mea, că voi muri".
Din caracterizarea indirectă se desprinde portretul moral al personajului. O trăsătură
dominantă a acestuia este orgoliul, relevat de numeroase scene din roman și afirmat în mod
direct de către Gheorghidiu. Se îndrăgosteşte de Ela din orgoliul de a fi iubit de una dintre cele
mai frumoase fete din universitate: „cred că acest orgoliu a stat la baza viitoarei mele căsnicii” și
se desparte de ea tot din orgoliu, fiindcă nu are nicio dovadă incontestabilă despre vinovăția Elei.
Orgolios se dovedește şi la masa unchiului Tache, când îi reproşează acestuia modul necinstit
prin care a făcut avere. Cuvintele sale sunt dure, dar adevărate, Gheorghidiu amintindu-i
unchiului său că a facut avere prin mariajul cu o femeie bogată, dar urâtă, dar și faptul ca are o
coloană vertebrală comparabilă cu o trestie, fiind așadar lipsit de principii.
Ironia fină caracterizează acest personaj care, uneori, devine sarcastic. Spirit superior şi educat,
îşi admonestează interlocutorii cu replici de o fină ironie, adesea răutăcioase (malițioase).
Această ironie este vizibilă inclusiv în momentul în care îşi numeşte potenţialul amant al soţiei
drept un „vag avocat". Scena în care le reproşează celor aflaţi la popotă că ar fi mai bine să
vorbească despre ceea ce se pricep evidențiază acest spirit ironic, cu accente de malițiozitate:
„Mai bine ați vorbi despre ceea ce vă pricepeți.”
Hipersensibil, el receptează anumite cuvinte, gesturi sau priviri ca pe nişte afronturi. De altfel,
Ela, îi reproşează adesea că este de o sensibilitate ieşită din comun.
Bun patriot, el se înrolează voluntar în armată, simţind că este de datoria lui să o facă. Deşi
putea să plătească o sumă de bani pentru a nu fi înrolat, el nu o face, dovedindu-şi spiritul şi
simţul datoriei, cu atât mai mult cu cât toti bărbații din jurul său participă la luptele aceastei
conflagrații mondiale.
Opinie….. ..