Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte având ca subiect tema și viziunea despre
lume într-un text narativ aparținând lui Camil Petrescu.

În perioada interbelică, modernismul promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul Sburătorul

are ecouri în poezie, proză şi dramaturgie. Camil Petrescu este unul dintre scriitorii modernişti care
prin opera lui susţine sincronizarea literaturii române cu modelul occidental şi cu modernismul
lovinescian. În romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” trăsăturile prozei
subiective, psihologice, a experienţei constau în naraţiunea la persoana I, cu narator-protagonist,
perspectiva narativă “odată cu firul narativ”, tehnica narativă bazată pe fluxul memoriei involuntare,
ambivalenţa timpului şi spaţiului.
O altă trăsătură modernistă a textului constă în finalul deschis. Personajul-narator, Ștefan
Gheorghidiu, se mută la hotel, după ce îi donează soției casa, obiectele de valoare, o sumă de bani.
Gestul este interpretabil, deoarece el, redevenind sărac, dorește să fie iubit pentru ceea ce este, nu
pentru ceea ce are. Dar poate este un mod de a se reîntoarce la Ela sau de a-i oferi ei tot ceea ce
contează pentru ea, el rămânând cu valorile spirituale.
De asemenea, construirea unui personaj cu ajutorul analizei psihologice şi al introspecţiei
(analiza psihologică pe care personajul şi-o aplică lui însuşi) este o cale modernă de a realiza o nouă
perspectivă narativă care valorifică autenticitatea trăirilor. Autorul mărturiseşte într-un eseu (Noua
structură şi opera lui Marcel Proust) că îl are ca model pe prozatorul francez. Naratorul-protagonist
al romanului, ce reprezintă intelectualul inadaptat, Ştefan Gheorghidiu, se afla ca sublocotenent de
infanterie la Piatra Craiului, în primăvara anului 1916. O discuţie la popota ofiţerilor despre
infidelitatea conjugală îl determină să intervină cu brutalitate în discuţie enunţând concepţia lui
despre dragoste: Când doi oameni se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”.
Întrebarea brutală a unui camarad (Suferi, Gheorghidiule) îi provoacă fluxul memoriei involuntare şi
naraţiunea efectuează o buclă în timp, astfel începe confesiunea, care îl duce pe Gheorghidiu în
urmă cu doi ani şi jumătate, în Bucureşti, în timpul studenţiei. Se căsătoreşte din orgoliu, simţindu-se
mândru ca era iubit de cea mai frumoasă studentă de la Litere. La început, căsătoria este reuşita,
între soţi existând dragoste şi înţelegere. Pentru bărbatul student la filozofie, nevasta reprezintă
idealul, este sufletul său pereche. Apoi apar primele neînţelegeri din cauza unei moşteniri care îi
propulsează pe cei doi în lumea bună. Acum descoperă Gheorghidiu că el şi soţia lui au percepţii
diferite asupra societăţii. El se consideră un intelectual inadaptat, Ela este o femeie de lume,
superficială, lacomă şi mediocră . Cuplul se desparte de două ori. Urmează împăcări sentimentale,
bărbatul suferă văzând că nevasta lui este ataşată de un dansator, „vag avocat”. Cu toate acestea,
spune că nu a fost nicio clipă gelos.
Temele romanului, după cum rezultă din titlu, sunt dragostea şi războiul, păstrându-se
asupra lor o viziune filozofică.

O secvență semnificativă face parte din Ultima noapte de dragoste și atrage atenţia, în mod
surprinzător, prin banalitatea ei. Pe când Gheorghidiu se află cu nevasta în excursie la Odobeşti,
femeia acordă toată atenţia sa lui Grigoriade, bărbat de lume, la fel ca ea, şi pasionat de modă. La
masă, cei doi comandă separat clătite flambate din dorinţa de a sublinia că formează un cuplu. Apoi,
Ela are faţă de bărbatul străin un gest pe care Gheorghidiu îl ştia din intimitate şi considera că i se
cuvine numai lui – femeia gustă din mâncarea lui G., ca şi cum ar dori să-i facă poftă de mâncare.
Gestul acesta simbolizează pentru soţ adevărata trădare a nevestei. Aceasta înseamnă că G. este
adus efectiv în cuplu şi că Ela repetă cu el aceleaşi gesturi-reţetă, care l-au făcut pe Gheorghidiu să se
îndrăgostească de ea. Cuplul începe să se degradeze.
 O altă secvență reliefează experienţa lui Gheorghidiu ca ofiţer în timpul Primului Război
Mondial și face parte din Întâia noapte de război. El este un narator creditabil, deoarece prezintă
întâmplări care se petrec în clipa prezentă. Războiul este perceput ca un joc cu moartea. În capitolul
Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu secvenţa, în care un trupul unui soldat, căruia un obuz i-a
retezat capul, aleargă vrând să-i prindă pe ceilalţi din urmă, este ilustrativă pentru trăirea
sentimentului morţii. Graniţa dintre viaţă şi moarte este cuprinsă într-o clipă, într-un pas greşit, într-
o salvă de obuz.

Finalul romanului este deschis, căci conflictul interior al lui Gheorghidiu, aflat în competiţie
cu el însuşi, nu se încheie aici. El vine acasă într-o permisie, o revede pe soţia lui care îi pare o
străină, o femeie trupeşă, ridicolă şi îmbătrânită prematur. O scrisoare anonimă, în care lui
Gheorghidiu i se spune că e înşelat, constituie un pretext pentru divorţ. Îi donează femeii o casă,
obiectele de valoare, bani şi se mută la hotel. Faţă de marile tragedii ale omenirii, drama conjugală
rămâne fără sens. Pe de altă parte, Gheoghidiu speră că redevenind sărac va fi iubit din nou pentru
ceea ce este el, nu pentru averea sa. Alte interpretări legate de final pot scoate în evidenţă dorinţa
personajului de a trăi liber. Orice proprietate materială îngrădeşte gândirea şi creează obligaţii.

Incursiunea în trecut, provocată de discuţia de la popotă, semnifică partea necesară pentru a

înţelege evoluţia morală a protagonistului.

Tehnica de construcţie a personajului este realizată prin introspecţie, prin tehnica oglinzilor
interioare. Personajul se analizează ca şi cum s-ar privi în oglinzi paralele pentru a avea asupra sa
cunoaşterea totală. Protagonistul caută să aplice aceeaşi tehnică soţiei sale, Ela, dar nu reuşeşte. Ela
are un portret în palimpsest (din imagini suprapuse): sub chipul unei madone crezute autentice
descoperă un alt chip străin şi vulgar.

Naraţiunea la persoana întâi ilustrează în text doua tipuri de narator, creditabil şi

necreditabil, în funcţie de raportul care se stabileşte între acesta şi întâmplarea povestită.
Evenimentele sunt redate prin acronie, prinde contur mai ales imaginea apocaliptică a războiului ca
element care îşi pune amprenta asupra conştiinţei protagonistului şi o modelează. Naratorul este un
intelectual inadaptat social, preocupat în egală măsură de pasiuni devoratoare şi de analize lucide
asupra a tot ceea ce întâlneşte. Aceasta face ca naraţiunea să fie inegală ca valoare a informaţiei, dar
şi să creeze apropierea dintre lector şi text deoarece naratorul se adresează direct cititorului fără
intermediari, folosind persoana întâi.

În concluzie, romanul oferă o perspectivă asupra analizei psihologice folosite în literatură ca

mod de pătrundere în abisul interior al conştiinţei. Tema este cunoaşterea realizată prin doua
experienţe: dragostea şi războiul, care sunt oferite cititorului