Caracterizarea lui Ștefan Gheorghidiu

I. Statutul social, moral și psihologic

Ștefan Gheorghidiu este protagonistul romanului „Ultima noapte de dragoste,

întâia noapte de război” și întruchipează tipul intelectualului lucid, al inadaptatului
superior într-o lume dominată de mediocritate și lipsită de moralitate.
Student la Filosofie, el este un intelectual care trăiește în lumea cărților, a
ideilor, considerând că a reușit să se izoleze de realitatea materială imediată, dar
aceasta îi zdruncină armonia conjugală.
Drama protagonistului stă sub sensul a două metafore care dau titlul altor două
opere petresciene: „patul procustian” și „jocul ielelor”.
Mitul celebrului tâlhar Procust care, prinzând drumeții între Atena și Megare, îi
întindea pe un pat de o anumită dimensiune, lungindu-i sau scurtându-i pentru a se plia
în cadrul patului, capătă în roman simbolistica unui spațiu neadecvat. Relația dintre
mit și condiția existențială a individului intelectual este realizată de către scriitor prin
ideea că „văzând Iduo”, Gheorghidiu este pedepsit asemenea tinerilor care au asistat la
dansul ielelor noaptea în pădure. Ștefan Gheorghidiu prezintă similitudini din această
perspectivă și cu alți eroi petrescieni precum George Zadiva din „Patul lui Procust” și
Gelu Ruseanu din „Jocul Ielelor”, dar și cu alți intelectuali, îndrăgostiți de absolut,
care încearcă inutil o conciliere a idealului cu realitatea.
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” încearcă să
substitueze spațiu ideal cu cele 2 experiențe fundamentale ale eroului: dragostea și
războiul.
Privită retrospectiv, dragostea pentru Ela este rememorată în aspectele ei
esențiale cu acuitatea omului lucid, reprezintă factorul generator al suferinței: „Eram
însurat...”. Pentru tânărul care caută și experimentează permanent totul la absolut,
iubirea pentru Ela reprezintă un motiv de a recrea, de a remodela femeia iubită după un
ideal precum o zeiță ridicată pe un piedestal, scopul său fiind de a atinge comuniunea
spirituală: o introduce la cursurile și seminariile sale, o determină să răsfoiască
manualele sale și o inițiază în critica rațiunii pure a lui Kant. Treptat, Gheorghidiu
recreează mitul lui Pygmaliori, tipul creatorului de geniu, care ajunge să se
îndrăgostească iremediabil de propria sculptură Galateea.
Visul creatorului, care îl transformă pe erou într-un Adam modern, se spulberă
odată cu visul de iubire când creatorului îi este negată capacitatea de a zăruisli. În acest
moment, dragostea pentru Ela devenea un „pat procustian”.
Cel de al doilea „pat procustian” al protagonistului este războiul, o experiență
care încă de la început este definitivă și care îl pune față în față cu o experiență
absolută – moartea. Peisajul sinistru, chipurile palide ale combatanților și a tragediei
transformă moartea în cea mai sigură și brutală formă de cunoaștere.
 II. Trăsături, portret fizic și portret moral
Principala trăsătură de caracter a eroului este orgoliul, aspect evidențiat chiar
din mărturisirea acestuia despre nașterea iubirii pentru Ela: „Iubești mai întâi din
milă, din îndatorire, din duioșie, iar apoi iubești pentru că știu că asta o fericită”.
Cea mai elocventă secvență care ilustrează orgoliul exacerbat al lui Gheorghidiu este
masa în familie din casa avarului unchi Tache. În urma ironiilor lui Nae, privitoare la
căsătoria cu o fată orfană și săracă, dar și la lipsa unei moșteniri din partea său
Corneliu, G. are un acces de sinceritate, ce-l determină pe Tache să îi lase mare parte
din avere.
Primirea moștenirii declanșează criza matrimonială, arătându-i diferența de
mentalitate a soției și provocându-i o dezamăgire profundă: „O doream mereu
feminină, deasupra discuțiilor vulgare despre bani”. Tot din orgoliu cedează o parte
din moștenire mamei și surorilor și refuză să se comporte asemenea noilor prieteni
mondeni ai Elei: schimbarea garderobei și practicarea diferitelor tipuri de dans
constituite pentru el o decădere morală a intelectualului.
Din dorința de a trăi o experiență fundamentală, dar și din orgoliu, se înrolează
ca voluntar, deși ar fi putut, cu ajutorul banilor, să evite stagiul militar, asemenea lui
Nae, unchiul său, și asemeni cumnatului Iorgu.
Alte trăsături de caracter ale protagonistului sunt: natura lucidă și reflexivă,
luciditatea, sensibilitatea, spiritul de sacrificiu, conștientizarea propriei valori,
inteligența etc.
În ultimul capitol al romanului „Comunicat apocrif” este evidențată influența
celor 2 experiențe asupra lui Ștefan Gheorghidiu. Astfel, primind o altă scrisoare
anonimă despre infidelitățile Elei, rămâne pasiv, căci bărbatul care odinioară era
capabil de crimă din gelozii, în prezent hotărăște să-i lase Elei „tot trecutul”.
Cu ajutorul introspecției și al monologului interior, tehnici specifice ale prozei
de factură psihologică sunt analizate stările, trăirile și sentimentele eroului.
Dintre modurile de caracterizare, cea mai frecventă este cea indirectă, reieșită
din fapte, atitudine, limbaj și relația cu celelalte personaje. Caracterizarea directă
este rară, extrasă din replicile scurte ale lui Nae Gheorghidiu („N-ai spirit practic!...
Cu filosofia dumitale nu faci doi bani”) și ale Elei („Ești de o sensibilitate
imposibilă!”). De asemenea, se remarcă autocaracterizarea: „Eram alb ca un om
fără globule roșii... eram înalt și elegant”.
În opinia mea, Ștefan Gheorghidiu ilustrează tipul inadaptatului lucid și
superior, dar și hipersensibil. Dacă în lumea coruptului Nae Gheorghidiu și a
analfabetului Vasilescu Lumânăraru, G. este un învins de soartă, în lumea ideilor pure,
el este singurul capabil de a nu face un compromis.