ION

-fișă de lectură-

 Autorul: Liviu Rebreanu

 Genul literar: epic

 Specia literară: roman

 Opera este structurată: în capitole

 Opera este scrisă: în proză

 Timpul desfășurării acțiunii: la începutul secolului al XX-lea

 Locul desfășurării: într-un sat ardelenesc

 Personajele principale: Ion, Ana, Vasile Baciu, George, Florica, familia Herdelea.

 Rezumat:

GLASUL PĂMÂNTULUI

 Capitolul I

Romanul debutează prin descrierea drumului către satul Pripas, „pitit într-o scrântitură de
coline”, lângă orăşelul Armadia; „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe
care răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de
picioare.”. Intrând în localitate, se vede mai întâi casa familiei învăţătorului Herdelea, „tăiată adânc
în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în
inima satului, cercetătoare şi dojenitoare.”.

Este vară, iar la hora duminicală, „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de
perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se
bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de
sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire.”.

Ion, flăcău din sat, fecior al lui Alexandru Pop, zis Glanetaşu, şi al Zenobiei, o curtează pe Ana
– fiica lui Vasile Baciu – având în priviri „un vicleşug neprefăcut”; retraşi într-o livadă, Ana se plânge
de intenţia tatălui ei de a o căsători forţat cu George al lui Bulbuc. Referitor la sentimentele flăcăului,
naratorul arată că „Nu-i fusese dragă Ana, şi nici acuma nu- şi dădea seama bine dacă i- e dragă.
Iubise pe Florica [fiica văduvei lui Maxim Oprea] şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea
că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica,
ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, şi
case, şi vite multe…”.

La horă se iveşte şi familia învăţătorului Zaharia Herdelea (soţia lui, Maria, fiică de ţăran care
„pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s- a măritat cu un învăţător, se simţea
mult deasupra norodului”, Laura, fiica lor, băiatul, Titu, lipsind doar cealaltă fiică, Ghighi, mezina
familiei), însoţită de preotul Ion Belciug. Aceştia privesc cu oarecare condescendenţă spectacolul,
doar Titu intrând în vorbă, degajat, cu prietenul său, Ion.

Pentru că George îl informase pe Vasile Baciu despre întâlnirea din livadă a fiicei sale cu Ion,
părintele înfuriat, şi beat pe deasupra, îl atacă fizic pe acesta din urmă, după despărţirea celor doi
tineri, reproşându-i faptul că, deşi este sărac, o vrea pe fiica lui de soţie, dar intervin ţăranii şi îi
despart.

Bănuind cui s-a datorat incidentul, Ion îl va agresa pe George în cârciuma satului, sub
pretextul că acesta nu voia să plătească lăutarii, după cum se angajase, deoarece fuseseră reţinuţi o
vreme de Ion, spre a-i cânta lui şi prietenilor săi. Iubitul Anei câştigă în confruntare după ce, odată
mutată bătaia în uliţă, puse mâna pe un par smuls din gard şi „croi pe George peste spinare”,
lăsându-l prăbuşit de durere, în buruienile de pe marginea drumului.

Capitolul II -Zvârcolirea.

Dis de dimineaţă şi bucuros de muncă, Ion porneşte să cosească „o fâşie lungă şi îngustă, de
vreo trei care de fân. Atâta mai rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese până-n Uliţa
din dos şi care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul Glanetaşu îl tot ciopârţise… Îi cam plăcuse
bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl îndemnase. În tinereţea lui a fost mare cântăreţ din fluier, de i
se dusese vestea până prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trişcă, parc- ar fi fost clarinet. De aceea
l- a şi poreclit lumea «Glanetaşu». Fusese băiat curăţel şi isteţ, dar sărac iască şi lenevior de n- avea
pereche.”. Astfel, din toată zestrea femeii, familia mai rămăsese cu doar „trei petece de pământ” –
acea fâneaţă şi „două porumbişti”. Însă „Ce-ar fi trebuit să fie Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi
harnic, ca mă- sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din
cap.”.

Odată ajuns, „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât
de mare, văzându- şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze.”. Privind în
perspectiva deschisă, simţea cum „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăs, cânepiştile, grădinile,
casele, pădurile, toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înţelegându-se între ele şi
bucurându- se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pământului
pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, copleşindu- l.”. Acest glas al pământului l-a determinat pe Ion
să renunţe la studii – cu toate că învăţătorul său, Zaharia Herdelea, îi preţuise înzestrarea intelectuală
–, după ce urmase, cedând insistenţelor învăţătorului, vreme de două luni cursurile la „şcoala cea
mare din Armadia”.

Ana soseşte şi ea, cu mâncare pentru tatăl ei şi cosaşii angajaţi, aflaţi ceva mai în deal, iar Ion
o întâmpină cu relativă răceală. După întâlnire, fata îl va vedea pe iubitul ei, în vale, sărutând-o pe
Florica, ceea ce o face să constate cu amărăciune că tot nu este iubită.

Despre Vasile Baciu naratorul afirmă că fusese sărac şi că „S- a însurat cu o fată bogată şi
urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care-l
ridicase deasupra nevoilor.”. După moartea femeii însă, datorată unei naşteri dificile, prilej cu care
şi-a pierdut şi băiatul aşteptat, tatăl Anei începuse să bea şi să îşi respingă fiica pe care o asimila cu
copilul ce provocase moartea soţiei.

Iar despre Titu aflăm că „era mândria familiei”, cu toate că nu reuşise să termine liceul
(acuzase mai întâi conflicte cu profesorii, apoi a renunţat când taxele examenelor date în particular
se dovediseră a fi prea mari pentru puterile Herdelenilor), datorită unei poezii care i se publicate de
către revista Familia. Acestea, cu prilejul relatării unui drum la casa învăţătorului evreu din Jidoviţa,
cu a cărui soţie, Roza, tânărul de douăzeci şi trei de ani intenţiona să întreţină o relaţie pasională,
fiind şi îndrăgostit platonic de Lucreţia, fiica profesorului de matematică Valentin Dragu din Armadia.
Deoarece nu o găsise acasă se va mulţumi cu satisfacţia de a relata ajutorului de notar din Jidoviţa
conflictul dintre Ion şi George Bulbuc.

În legătură cu acelaşi conflict vor discuta şi membrii familiei Herdelea cu preotul Belciug, ei
luând apărarea vecinului lor; drept urmare, preotului, care se pronunţase în favoarea lui George,
„Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jicnire personală. De altfel, din ziua când a
intrat învăţătorul în sat, a cam simţit el că umblă să- i sape şi să-i ştirbească autoritatea.”.

Capitolul III - Iubirea

Preotului Belciug – cel căruia „Văduvia şi străşnicia i-au dobândit faima de sfânt. Veneau la
dânsul oameni şi din al cincilea judeţ, să le citească sau să-i spovedească.” – faptul că familia
Herdelea luase partea lui Ion, pe care el îl condamna pentru disputa cu George, îi provoacă iritare,
deoarece avea „o fire încăpăţânată. Orice contrazicere îl întărâta şi îl chiar îl chinuia.”, astfel încât
ajunge să îl certe pe flăcăul socotit vinovat, în biserică, în timpul predicii duminicale, „numindu- l
capul tuturor relelor din sat.”. Ruşinat, Ion socoteşte o vreme că ar fi bine să renunţe la ideea
căsătoriei cu Ana, dând astfel urmare cuvintelor preotului, şi promite Floricăi să o ia de soţie.

Pe de altă parte, drept urmare a aceluiaşi act al preotului, familia Herdelea se nelinişteşte,
căci îşi înălţase casa pe un teren al bisericii, oferit de către comună ca parte a contractului de muncă
al învăţătorului, dar fără vreun „înscris” care să ateste dreptul de a construi acolo: „Primejdia o
simţea bine toată familia şi tocmai din pricina aceasta ura împotriva preotului creştea fără voia lor,
din ce în ce mai puternică, aţâţată parcă de mâna soartei.”.

Zile mai senine cunoaşte Laura, fiica mai mare a Herdelenilor, pe care o curtează George
Pintea, un student teolog care o cunoscuse la băile din Sângeorz, cu prilejul unui bal din anul
precedent şi drept urmare acesta „Prin şaptezeci şi nouă de scrisori şi cărţi poştale, ce i le-a trimis pe
urmă, şi-a dezvăluit încetul cu încetul pasiunea pe care i-a aprins- o frumuseţea, blândeţea, cultura
aleasă şi celelalte calităţi, descoperite de dânsul dintr- o singură ochire, dar aşa de numeroase că i-a
trebuit mai bine de un an de zile şi atâta hârtie până să le înşire pe toate.”. La început atrasă, Laura se
va îndrăgosti însă de studentul în medicină Aurel Ungureanu, în ciuda preferinţei părinţilor ei pentru
teolog, care afirmase, într-o scrisoare de cerere în căsătorie, a optzecea, adresată învăţătorului, că nu
doreşte zestre („Cred de prisos să vă amintesc că chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine şi
indiferente.”). Drept urmare se împotriveşte, purtată de sentiment, acestei căsătorii, până când
Ungureanu o va sfătui să accepte mariajul, dându-i de înţeles că nu îl interesează o legătură formală
cu ea, ceea ce Laura va fi gata să şi facă.

Acea discuţie cu Aurel avusese loc la o „sindrofie” dată pentru prietene de Laura şi Ghighi,
existând obiceiul ca fetele „inteligenţei” satelor din zonă (intelectualitatea rurală) să se întâlnească în
fiecare duminică la câte o familie. Pentru că Titu se simţea stânjenit de gălăgia şi aplombul fetelor,
„care- l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puţin şi-i cereau poezii.”, pleacă
spre Armadia, unde voia să-şi întâlnească iubita platonică, pe Lucreţia, dar renunţă cuprins de
inspiraţia creaţiei poetice, nefructificată însă, pentru a se întâlni apoi din întâmplare cu Roza Lang.
Soţia învăţătorului evreu din Jidoviţa „trăia fără nici o ţintă lămurită, mângâindu- se doar cu gândul
că şi- a greşit de la început viaţa, când s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire
mare prin care să răzbune de toate decepţiile; şi deoarece nu- i ieşise în cale nici una mare, se
mulţumea chiar cu iubiri mai mărunte şi mai variate.”, astfel încât declaraţiile de amor ale junelui
Herdelea („-Te iubesc nebuneşte! De când te- am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară
nepreţuită.”…) vor fi uşor acceptate.

În urma episodului Roza Lang, Titu se întâlneşte, pe drumul spre casă, cu Ion, căruia îi spune
că aflase de la un funcţionar al judecătoriei din Armadia cum că Simion Lungu – ţăran în al cărui
pământ, vecin cu al său, Ion intrase cu câteva brazde, mutând însemnele de hotar, şi cu care se
bătuse din această pricină – îl reclamase, dar flăcăul nu dă importanţă faptului. Îl preocupă
necesitatea unei căsătorii cu Ana, în condiţii în care tatăl ei se împotrivea, solicitându-i un sfat
„domnişorului”, iar acesta i-l şi oferă: „– Dacă nu vrea el să ţi- o dea de bunăvoie, trebuie să- l sileşti!”.
Drept urmare „Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a deschis deodată o dâră luminoasă care îi
arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i- ar fi căzut o povară uriaşă de pe inimă.”.

Capitolul IV- Noaptea

„De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a început
într- adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai dragă. Gălăgia ce
se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea că a înfrumuseţat-o şi i-a ridicat preţul.”, pe când
Ana, care „A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare.”, odată cu moartea
mamei, căci „Tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de toane.”, a rămas cu inima la Ion, în care
„descoperise deodată tot ce- i dorea inima.”. Tristeţea pricinuită de îndepărtarea flăcăului i s-a risipit
când Ion o aşteaptă într-o seară lângă poarta ogrăzii, hotărât să o cucerească prin „dibăcie şi
şiretenie” în relaţiile cu ea.

Are loc procesul intentat de Simion Lungu cu sprijinul preotului Belciug, acesta din urmă
„crezând că izbind pe feciorul Glanetaşului are să simtă lovitura şi familia Herdelea.”. La proces însă
Ion şi Simion se împacă – reclamantul acceptând retragerea plângerii cu promisiunea de a i se restitui
cele trei brazde furate –, ca urmare a sfatului primit la faţa locului de la un bătrân. Dar nu cedează
preotul, socotindu-se afectat în orgoliul său prin retragerea reclamantului, şi în mărturia depusă îl
acuză pe Ion de tulburarea liniştei satului; drept urmare, Ion va fi condamnat la două săptămâni de
închisoare, cu executare ulterioară a sentinţei. Simţindu-se umilit, acesta va solicita învăţătorului să-i
redacteze o reclamaţie, iar învăţătorul cedează, cu precauţia minimă de a o pune pe Laura să scrie
textul.

După ce a trimis o telegramă în care îşi anunţă fericirea de a-i fi acceptată cererea în
căsătorie soseşte la casa Herdelenilor şi George Pintea, acceptat cu bucurie de către toţi, deşi în
noaptea următoare „Laura a visat numai pe Aurel, care părea c- o iubeşte nebuneşte şi voia să se
împuşte din pricina lui Pintea”. În cadrul unei discuţii purtate între patru ochi, învăţătorul îşi anunţă
viitorul ginere despre limitarea dotei la un „trusou modest”, însă „Pintea a protestat că n-are nevoie
de nici o aţă, că Laura e cea mai mândră comoară din lume”.

Pentru a se iubi cu doamna Lang, Titu îl duce pe soţul acesteia la petrecerea vânătorilor din
cârciuma lui Neumann, de unde ştia că învăţătorul evreu nu se va depărta până în zori. O găsi
dormind – după ce o avizase că va veni –, iar când se culcă lângă ea „Corpul Rozei se răsuci şi se lipi
de Titu care, simţindu- i căldura, îl încolăci cu amândouă braţele şi-l strânse sălbatec parcă să- i
sfărâme oasele. Sânii plini cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În îmbrăţişarea aprinsă femeia se
zvârcolea gemând cu ochii închişi…”.

Ion face şi el progrese, meşteşugite, în relaţia cu Ana, căci „vorbea puţin. Prin tăcere urmărea
să deştepte mai mult iubirea în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l cheme ea tot mai înlăuntru.
Astfel ajunse din uliţă în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă… Acum mai trebuia să pătrundă în
casă.”. Ceea ce se întâmplă, într-o noapte când Vasile Baciu dormea toropit de alcool, nu într-atât
încât să nu audă „ţipătul scurt” al Anei care îşi pierdea virginitatea, dar nu protestează, socotindu-l pe
George autor al faptei alăturate patului său. În timpul acesta George, căruia „Carnea îi tremura de
scârbă”, stătuse ascuns în şanţul din faţa casei.

Capitolul V - Ruşinea

Într-o discuţie întâmplătoare, „Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum stă cu
Ana.”, precizând că o socoteşte gravidă „Şi de n-a rămas până acuma mai are vreme să rămână!
Adăugă apoi cu un râs larg care- i dezvălea gingiile roşii şi-i întipărea pe faţă atâta răutate şi
încăpăţânare, încât Titu se înfricoşă”.

Are loc logodna dintre Laura şi George Pintea, susţinută financiar de un împrumut bancar al
învăţătorului, de o mie cinci sute de zloţi, de la Banca Someşana. „În atmosfera caldă George, cu ochii
înflăcăraţi, plimbându- se prin casă cu mâinile la spate, începu să-şi desfăşoare planurile de viitor,
despre apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde primejdiile sunt
mai mari, datoriile mai multe, munca mai grea… Povesti cum în Vireag, comuna din Sătmar unde este
numit el să păstorească, românii nici nu ştiu româneşte, încât sunt siliţi să spună pe ungureşte că sunt
români.”, o sarcină pe care nu ar lua-o „fără o tovarăşă de viaţă ca Laura, ea însăşi o româncă
entuziastă.”. După plecare, tatăl spune fiului „că s-a pripit, că nu- i place ce a văzut aici, că se bagă
într- o ceată de calici care mai umblă să-şi ascundă mizeria prin sforăială în vorbe ca şi în fapte”, pe
când în casa logodnicei „O bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia acum îşi dădeau seama de
norocul Laurei.”

Pe când Laura se pregăteşte sufleteşte, recunoscătoare fiind pentru dezinteresul arătat de

George în privinţa zestrei, pentru o iubire matrimonială curată şi harnică, „Titu, căzut în mrejele
iubirii pătimaşe, nu mai trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia îi cucerise toate
gândurile şi toate simţurile.”, până când lumea începu să vorbească, ceea ce îl determină pe tatăl său,
temător de izbucnirea vreunui scandal, să-i găsească un post de ajutor notar în comuna Gargalău,
pentru a-l îndepărta de obiectul ispitei.

Dându-şi seama – în urma discuţiei lămuritoare cu George Bulbuc, care surprinsese întâlnirea
amoroasă din casa fetei – că Ana este însărcinată cu Ion, tatăl ei o bate sălbatec: „porni să- i care
pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind şi mugind”. Cu toată suferinţa ei
fizică şi psihică, Ana trăieşte puternic bucuria sarcinei, atunci când simte în pântece „câte o uşoară
zvâcnire”. Este trimisă de Vasile Baciu la Ion, să rezolve problema căsătoriei, dar Ion o primeşte cu
indiferenţă, pretinzând o întrevedere cu tatăl ei, pentru „tocmeală” şi „învoială” asupra zestrei. Ca
urmare a atitudinii lui Ion, Vasile Baciu continuă să o bată până ce „Fata se jigări ca o scoabă de
atâtea bătăi, încât abia se mai ţinea pe picioare.”. Situaţia însă pare să-l bucure pe tatăl copilului, cel
care, într-un schimb de replici pe această temă cu Laura, socotise „că bine- i face! Lasă s-o bată
zdravăn, că i se cade!”.

Capitolul VI - Nunta

Ajuns în Gargalău, în calitate de ajutor al notarului evreu Friedman, cu care se înţelege bine
pentru că îi aminteşte de familia pe jumătate evreiască a iubitei sale, Roza Lang, Titu Herdelea
constată discrepanţa dintre nivelul de viaţă al populaţiei maghiare şi româneşti, exprimată şi de
aşezarea spaţială a locuitorilor celor două etnii, de înfăţişarea gospodăriilor: „În mijloc se înălţa
trufaşă, cu un cocoş alb în vârful turnului, biserica ungurească nouă, iar în apropiere şcoala satului,
cu coperişul roşu de ţiglă, cu două etaje, severă şi poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Prinprejur se
înşirau numai case bune, cele mai multe de piatră cu ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe
la margini, ca nişte cerşetori flămânzi, se răzleţeau bordeie murdare, umile, învelite cu paie afumate
şi, într- un colţ, ruşinoasă, se ascundea parcă bisericuţa românească de lemn, dărăpănată, cu
turnuleţul ţuguiat de şindrilă mucigăită.”. Dar Titu este totuşi patriot şi entuziast, considerând în sine
că locul arată, la modul simbolic, ca „O cetate încercuită de o oştire desculţă!”.

Aflând despre redactarea reclamaţiei lui Ion de către Zaharia Herdelea – Ion spusese, chemat
fiind la judecătoria din Armadia, cine o scrisese, în ciuda promisiunilor sale repetate de a nu dezvălui
autorul, făcute învăţătorului –, preotul Ion Belciug îl socoteşte pe flăcău drept unealtă a Herdelenilor
împotriva sa şi decide să-l împace cu Vasile Baciu. Întrevederea dintre familia fetei şi a flăcăului se va
termina fără o conciliere de fapt, doar cu un început de negociere a zestrei, căci Ion pretinde toată
averea lui Vasile Baciu, pe când acesta nu acceptă să dea decât „cinci locuri şi o pereche de boi”,
pentru că, afirmă el, „nu vreau să rămân pe drumuri şi s-ajung la bătrâneţe să cer de pomană”. După
săptămâni de tocmeală însă Vasile Baciu „Primi să- i dea zestre toate pământurile şi amândouă
casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora.”.

În Gargalău, Titu Herdelea realizează, după o convorbire cu preotul român din sat, vanitatea
existenţei sale, comparând-o cu viaţa grea dusă de ţăranii români („Ce folos că citea tot ce- i cădea în
mână împuindu-şi mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să ştie ce se petrece în jurul său? Ce
să mai închipuieşti drame şi tragedii pentru glorie, când în faţa ta se desfăşoară tragedia unui popor
întreg, mai dureroasă în muţenia ei decât orice născociri romantice?”) şi se decide să devină luptător
în folosul neamului său. Drept urmare, atunci când Friedman îl trimite să pună sechestru pe bunurile
datornicilor la impozitare, o face dar numai în cazul maghiarilor, nu şi al românilor, ceea ce îi aduce
concedierea. Lucrul nu-l supără prea mult, îi va provoca însă un mic şoc vestea, primită de la mama
sa, că în absenţa lui Roza Lang a fost „în stare să se ţină până şi cu practicantul notarului…”.

Cum familia Herdelea nu plătise de câteva luni ratele pentru mobila de salon achiziţionată la
insistenţele fetelor, firma care o vânduse îl dă în judecată pe Zaharia Herdelea, însă avocatul
reprezentant al firmei îi propune, după procesul soldat cu o decizie de vânzare la licitaţie a mobilei,
să o cumpere el, urmând ca să i se plătească lui ratele restante şi dobânda aferentă, ceea ce
învăţătorul acceptă.

Are loc nunta Laurei – în Armadia, „la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o
împodobise feeric şi unde se adună toată domnimea din Armadia şi împrejurimi.” –, apoi nunta lui
Ion, care dansează pătimaş cu mai vechea sa iubită, Florica. Văzându-i, „Ana tresări ca muşcată de
viperă. Simţi că nădejdile ei de fericire se risipesc şi că ea se prăvale iar furtunos în aceeaşi viaţă
nenorocită.”.

GLASUL IUBIRII

Capitolul VII -Vasile

La licitaţia organizată pentru vinderea formală a mobilei de sufragerie a participat şi preotul

Belciug, spre a cumpăra masa, căci, afirmase acesta, îi lipsea un asemenea obiect, ceea ce provocase
o criză de furie, mai puţin decentă, doamnei Herdelea („Să ieşi afară de aici, hoţule, că altfel îţi
sucesc gâtul! Afară, ticălosule!…”).

Ion, la rândul său, trăieşte un sentiment de satisfacţie intensă, manifestat şi gestual: „Pe uliţă
umbla cu paşi mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de
pământ şi de avere.”, până când socrul refuză cedarea cu forme legale a pământului, sub argumentul
unei nedreptăţi comise astfel.
 Iar pe Zaharia Herdelea îl solicită avocatul Victor Grofşoru, din Armadia, să îi facă propagandă
electorală în alegerile pentru un loc de deputat, împotriva contracandidatului său, „bancherul Bela
Beck, şvab ungurizat din Budapesta”. Ceva mai târziu primeşte însă o scrisoare de la subinspectorul
Horvat, de solicitare a sprijinului în direcţia opusă, a candidatului maghiar, însoţită de o vagă
promisiune de ajutor, ceea ce-l determină să meargă pe această cale („- Pentru mofturi n- am să-mi
las eu bătrâneţele pe drumuri…”, se justifică el faţă de Titu, gândind la procesul ce-i fusese intentat
de către judecătorul pârât în numele lui Ion).

Drept urmare a refuzului de a întăbula pământul pe numele său, Ion îşi va trimite nevasta la
socru cu solicitări în acest sens, dar ea se întoarce la soţ bătută de tată, unde se va bucura de acelaşi
tratament: „Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi greu peste obrazul drept, şi apoi cu
dosul palmei, repede peste obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii un ţipăt atât de ascuţit
că Ion auzi cum zângănesc geamurile casei. O mai trăzni însă şi peste ochii ce-l priveau cu spaimă,
dar care chiar spăimântaţi îşi păstraseră o clipire de bunătate…”.

Purtată astfel între Ion şi Vasile Baciu, Ana are pentru prima oară dorinţa de a muri, împreună
cu sesizarea incapacităţii de a-şi decide poziţia în conflictul de interese dintre cele două familii, din
moment ce „toţi au dreptate, şopti femeia podidită de plâns. Numai eu n- am nici un loc în lume.”.

Capitolul VIII - Copilul

Din rândul celor unsprezece ţărani cu drept de a alege din Pripas, şase îl urmează, la votare în
Armadia, pe Belciug, iar cinci pe Herdelea, pentru a se pronunţa în favoarea deputatului român,
respectiv maghiar, pe când românii prezenţi în faţa primăriei, unde se găsea biroul electoral, strigă
„Ruşine! Renegaţii!… Jos!…”, grupului condus de învăţător. A fost ales Bela Beck, cu o majoritate de
cinci voturi.

Alungată de Ion, Ana îşi găseşte adăpost în casa părintelui ei, care o primeşte liniştit, având
convingerea că „La urmă tot va trebui să vie bărbatul şi s-o ia, mulţumindu-se cu ce-o căpăta, căci
n- are încotro… Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne deasupra.”. Aceasta până
când Ion îl dă în judecată, asistat de avocatul Grofşoru, pentru nerespectarea contractului verbal de
dotare matrimonială, concluzionat cu martori, moment în care „începură îndoielile”. Astfel
ameninţat, socrul cedează parţial, întăbulând cinci loturi şi o casă pe numele ginerelui, urmând ca
procesul să meargă totuşi înainte, iar Ana se întoarce la soţ.

Deşi însărcinată, Ana „Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă nu
catadicsea nici să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind- o
şi afurisind-o.”, inclusiv atunci când o apucă durerile facerii şi pleacă la câmp cu mâncare, după o
momentană potolire a lor. Va naşte acolo, spre supărarea soţului („-Afurisită muiere! bombăni Ion,
fără măcar să se întoarcă. Ştie că-i soseşte ceasul şi vine să fete pe câmp!”), mişcat până la urmă „în
faţa minunei care se petrece zilnic sub privirea oamenilor”.

Pe alt plan al evenimentelor narate, viaţa lui Titu Herdelea cunoaşte o nouă modificare:
tânărul îşi găseşte singur un loc de ajutor de notar în comuna Lucşa, „sat mare şi bogat, cu păşuni
grase şi vite multe”, unde va descoperi alt obiect al pasiunii în persoana învăţătoarei Virginia
Gherman, alături de care îşi petrece serile convorbind asupra românismului.

Are loc botezul copilului Anei şi al lui Ion, numit Petre, dar la nici o săptămână după aceasta
Ion o bate iarăşi, încât „Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile naşterii, se stinseră repede ca
aburii în vânt. Acum trebui să- şi dea seama în sfârşit că Ion o urăşte şi deodată se miră cum n-a
înţeles până azi?”. Sentimentul inutilităţii şi gândul dispariţiei îi vor fi întărite de sinuciderea
cârciumarul Avrum, ruinat de o afacere în care îl angrenase notarul Stoessel; văzând cadavrul
spânzuratului, femeia „Nu simţea nici groază, nici milă, ci doar o dorinţă aprigă de a citi pe faţa lui
taina care o împiedica pe dânsa.”.

Înaintea procesului său şi al lui Ion cu judecătorul ofensat de reclamaţie, Zaharia Herdelea
trimite câte o scrisoare subinspectorului Horvat şi deputatului Bela Beck solicitându-le „să pună o
vorbă bună unde cred dânşii că trebuieşte”, însă fără nici un rezultat – „Ion Pop-Glanetaşu este
condamnat la o lună este condamnat la o lună închisoare şi o sută coroane amendă, iar Zaharia
Herdelea, învăţător în Pripas, la opt zile închisoare şi cincizeci de coroane amendă.”.

Capitolul IX - Sărutarea

Laura, însărcinată, îşi vizitează părinţii, arătându-se încântată de soţ şi de noua condiţie
socială („N- aş mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă şi mir cum am putut trăi aici, fără a
cunoaşte pe George atâta vreme.”).

În acest timp Vasile Baciu, înspăimântat de perspectiva procesului cu Ion („Cu cât se apropia
însă sorocul, cu atât frica i se încuiba în inimă. S-ajungă el la bătrâneţe să-l mănânce procese şi
avocaţii! I se părea o ruşine nesuferită.”), hotărăşte să cedeze toată averea ginerelui, ceea ce şi face,
dincolo de realele simţiri, exprimate după întocmirea actelor, la cârciuma unde intrase cu Ion ca să-şi
stâmpere amarul: „- Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! izbucni deodată Vasile Baciu, otrăvit
de furie, şi-şi înfipse mâinile în gâtul ginerelui.”.

Procesul învăţătorului Herdelea se soldează şi cu suspendare din funcţie, datorită

condamnării primite, în locul său fiind numit un tânăr învăţător, Nicolae Zăgreanu, dar avocatul
Grofşoru îl angajează la cancelaria sa pe cel suspendat temporar, „cuprins de compătimire
adevărată” şi în vederea următoarelor alegeri.

Iar visul de iubire al tânărului Herdelea se sfârşeşte când descoperă relaţia dintre Virginia
Gherman şi plutonierul maghiar din Luşca („El îi vorbea de năzuinţele neamului, pe când ea râvnea
iubire…”, constată puţin afectat ajutorul de notar), odată cu hotărârea fermă de a se stabili în
România. Deoarece nu avea banii necesari, se va angaja, pe un salariu mai bun, în biroul notarial al
fostului său coleg de bancă, Alexe Căldăraru, din Măgura. În drumul către Măgura, dus de către Ion
cu căruţa, ţăranul îi mărturiseşte, surprinzându-l astfel, a-i fi îndatorat pentru ideea de a proceda cum
procedase cu Ana („– Dacă nu m-ai fi învăţat dumneata, domnişorule, rămâneam mai rău ca un
ţigan!”).

Primăvară fiind, Ion merge îmbrăcat sărbătoreşte să-şi vadă pământurile; acolo „încet,
cucernic, fără să-şi dea seama, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi- n
sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor…”.

Capitolul X - Ştreangul

Stând la sora ei, care născuse o fetiţă, Ghighi se metamorfozează, „Crescuse, se împlinise,
pierduse copilăria şi- şi păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaştri însă luceau mai puternic şi
parcă ascundeau dorinţe nelămurite…Povestea bătrânilor cu mare însufleţire viaţa fericită şi
armonioasă ce o ducea Laura cu Pintea.”. Aspect pe care îl observă, probabil, şi tânărul învăţător
suplinitor Zăgreanu, din moment ce îşi înteţeşte vizitele … pentru a se împărtăşi din experienţa
didactică a tatălui ei.
 La nunta lui George Bulbuc şi a Floricăi (unde mirele „Avea mulţumirea, ce- l măgulea grozav,
că a cucerit pe Florica”, iar mireasa „se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată norocul să o ia
feciorul unui «bocotan» ca Toma Bulbuc.”) participă şi Ion împreună cu Ana care, văzând privirile
soţului îndreptate către mireasă, înţelege „că Ion pofteşte pe Florica. Odinioară s- ar fi prăpădit de
durere; acuma numai o ruşine crâncenă îi ardea sufletul, că toţi oaspeţii o văd batjocorită.”. Drept
urmare se simte total însingurată, chiar şi faţă de copilul ei, pentru că acesta „semăna atât de bine cu
Ion încât ea, care se îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu vadă într- însa ochii din
noaptea ospăţului, cei ce- au pătruns ca nişte săgeţi aprinse în carnea celeilalte femei.”. Până când o
informaţie căpătată de la Savista Oloaga (femeia găzduită din milă de către George) asupra vizitelor
repetate ale soţului la noii căsătoriţi o determină să se spânzure, în grajd. Murind, „un fior o furnică
prin tot corpul. Simţi o plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi
îmbrăţişat- o cu o sălbăticie ucigătoare…”.

Capitolul XI - Blestemul

În faţa cadavrului Anei care atârna în ştreang, Ion se simte afectat de „Mila stranie, alcătuită
din groază şi mirare, ce te cuprinde instinctiv în faţa morţii”, dar apoi, „obişnuindu-se puţin cu faţa
schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi în acelaşi pat cu ea şi sfârşi
zicându-şi că bine a făcut că s-a omorât”.

Are loc, din iniţiativa avocatului Grofşoru, care şi pledează, rejudecarea procesului Herdelea,
soldată cu achitarea inculpatului, astfel încât acesta redobândeşte dreptul de a funcţiona ca învăţător
în Pripas, spre marea dezamăgire a suplinitorului său.

În acest timp Ion, cel condamnat odată cu Herdelea, face luna de pedeapsă la închisoarea
judecătoriei din Armadia, în condiţii plăcute chiar, însă la eliberare îşi găseşte copilul grav bolnav. Cu
toate că bunica Zenobia încearcă vindecarea cu ajutorul unor descântece, copilul va muri, probabil
din pricina hrănirii necorespunzătoare, constatase medicul ajuns în urma decesului. Imediat după
înmormântare Vasile Baciu se va simţi îndatorat să-l avertizeze pe Ion, cum că îşi doreşte pământurile
şi casele înapoi („dacă a murit şi Ana şi copilul, cuvine- se ce- a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine.
Aşa-i legea şi omenia…”), ameninţând şi cu un proces, în cazul în care întâmpină opoziţie.

Verificând modul de desfăşurare a examenului de sfârşit de an, fostul subinspector Horvat,

devenit acum inspector, reproşează învăţătorului Herdelea faptul că soţia sa nu vorbeşte limba
maghiară, că nu ştiu copii Tatăl nostru în limba maghiară (spre indignarea preotului Belciug, cel care
predă religia, manifestată în faţa oficialului) şi că nivelul de cunoaştere a limbii maghiare – obligatorie
ca limbă de predare în şcolile de stat – de către copii este redus şi, drept urmare, sugerează
învăţătorului să ceară pensionarea, înainte de vreme.

La băile din Sângeorz se petrece o întâlnire între clanul Pintea, reunit împreună cu rudele din
România (sora lui George Pintea, Eugenia, acompaniată de soţul ei, Gogu Ionescu), şi Herdeleni, prilej
cu care se discută critic situaţia românilor din Ungaria, Titu fiind invitat de către familia Ionescu în
Regat, cu promisiunea de a i se găsi o slujbă de jurnalist la gazeta partidului reprezentat de către
Gogu în Parlamentul României.

Tot la o întâlnire, dar de dragoste şi întâmplătoare, în plin câmp, cu Ion (care, încins de
pasiune „Încerca să se smulgă din lanţul ce-l strângea tot mai tare ca să-şi întoarcă toate gândurile
la moşia lui ameninţată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-şi piardă averea pentru o
muiere blestemată, cum se mustrase şi altădată, acum i se adăoga în creieri, nechemată, întrebarea:
ce folos de pământuri, dacă cine ţi- e pe lume drag nu-i al tău?”) va participa şi Florica. Stând cei doi
de vorbă în marginea lanului pe care el îl cosea, aşezaţi pe sumanul aflat acolo din întâmplare, dar
„ca un culcuş pregătit înadins”, Ion, după câteva momente de ezitare, „brusc, ca o fiară o cuprinse de
subţiori şi- i muşcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând…”

Capitolul XII - George

Ion, pentru a se întâlni cu Florica, îl vizitează pe George ca pe „un frate bun, când să- i ceară
un sfat, când să-i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care să- i îndreptăţească venirea...”, dar
supravegheat atent de Savista Oloaga, căci „Fiindcă George a strâns- o de pe drumuri şi glumea
uneori cu dânsa şi mai ales fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu, să- i dea şi ei câte un
păhărel, Savista îl iubea cu o furie sălbatică, atât de caracteristică estropiaţilor, şi ar fi fost în stare să
strângă de gât pe oricine pentru dânsul.”. Iubindu-l pe George, îl ura însă pe Ion „de când a simţit că
umblă după Florica” şi, drept urmare, avertizează soţul asupra intenţiilor necurate ale
pseudo-prietenului său.

În acest timp Zaharia Herdelea primeşte vizita învăţătorului Zăgreanu, sosit cu mesajul de
grăbire a cererii de pensionare, din partea inspectorului Horvat, sub ameninţarea – nerostită de
mesager, dar limpede în subtext – că altfel va fi destituit, ceea ce îl determină pe titularul postului să
se resemneze „ca femeia când trebuie să-şi dea seama că a îmbătrânit.”.

Pe de altă parte, „Vasile Baciu fusese la trei avocaţi în Bistriţa şi toţi trei îi spuseseră la fel:
legea zice că copilul moşteneşte pe tată şi tata moşteneşte pe copil. Asta înseamnă că să nu- şi mai
tocească opincile în zadar. Cu toate acestea el ameninţa mereu pe Ion cu judecata, nădăjduia să-l
sperie, cum s- a speriat şi dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune şi se revolta
împotriva legii care permitea ca un tâlhar să-i ademenească fata, să- i smulgă moşia şi pe urmă, după
ce bagă în groapă femeia, să rămână cu pământurile şi averea luate cu japca…”.

Mânat de aceste stări sufleteşti, Vasile Baciu ajunge să accepte o propunere a preotului
făcută celor doi adversari cu prilejul convocării lor în casa parohială, alături de fruntaşii satului, spre a
se găsi o soluţie de compromis: urmează a păstra în folosinţă pe viaţă, dar fără a fi proprietar, trei
loturi şi casa în care stătea. Ion acceptă şi el propunerea, în plus semnează un act prin care lasă
bisericii, dacă moare fără urmaşi, toată averea – aceasta la cererea părintelui, susţinută prin ideea de
a evita risipirea bunurilor în direcţii neprevăzute şi pe nemerit.

În drumul său către Bucureşti, unde vrea să ajungă spre a răspunde invitaţiei rudelor sale prin
alianţă şi din dorinţa de a se realiza în centrul românismului, Titu se opreşte la Sibiu, ca trimis al
ziarului Tribuna Bistriţei la serbările Asociaţiei pentru Cultura şi Literatura Poporului Român. Acolo îi
va cunoaşte, aflăm puţin mai târziu, pe Virgil Pintea şi Liviu Pintea, fraţii cumnatului său. Cel din
urmă, căpitan al armatei austro-ungare, îl va uimi printr-o atitudine, pentru el, neaşteptată: „Sunt
român şi eu, dar mai-nainte de a fi român, sunt ofiţer şi servitor al majestăţii- sale împăratul. Ca
atare, fireşte, nu pot admite năzuinţele celor de teapa dumnealui [referire la fratele său, Virgil, n. n.]
care trag mereu cu ochiul către Bucureşti şi spre România. În mintea mea aşa ceva nu se cheamă
politică naţională, ci trădare de ţară…”. În schimb Virgil, drept răspuns la dezamăgirea lui Titu în
privinţa atitudinii participanţilor la serbări, orientată mai ales către micile probleme individuale decât
către interesul naţional, afirma că „Duşmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de cutropire,
prin cultura lui, prin şcoala lui, prin arta lui, prin banii şi prin munca lui… Noi trebuie să dăm din mâini
ca baremi să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne menţinem la suprafaţă, am izbutit.”.

Duminică, George cu tatăl său au pornit spre pădure, dar sub pretextul că-i este rău s-a întors
înapoi în sat. A găsit-o pe Florica în pat, dar după ce s-au culcat, George a auzit ceva în grădină și
luând sapa a dat în Ion și l-a lovit de trei ori cu ea. Când s-a întors în casă i-a spus Floricăi că l-a
omorât.

Capitolul XIV

Ion se afla într-o baltă de sânge și gemea din greu. Ultimele gemete au fost auzite de
Paraschiva care a început să țipe. Ion murise, iar Zenobia blestema și bocea. După ce i-a făcut
autopsia, George, recunoscând a fost dus de jandarmi, judecătorul și primarul din Jivofița. După
plecarea tuturor, lacrimile Floricăi nu se mai opreau, iar în piept îi izbucnise o durere năprasnică. Ion
a fost îngropat cu mare cinste. Tot satul veni să-l bocească. După Îngropare Vasile Baciu s-a dus cu
Belciug să-i ceară pământurile, dar preotul i-a spus că nu i le dă unui bețiv și l-a scos afară. Herdelea a
vorbit cu Belciug care i-a promis că le va da locul pe nume joia viitoare. Herdelea primește decizia de
pensie și se întâlnește cu Zăgreanu care părea supărat și nu pomeni nimic de Ghighi. Zăgreanu a
întrebat-o pe Ghighi dacă va veni la sfințire, iar această îi răspunde că da. Apoi primi o scrisoare de la
Titu în care scria că și-a făcut pașaportul și că a ajuns în România numai că încă nu s-au întors
neamurile din Sangeorz. Laura le-a spus că așteaptă din nou un copil. La sfințire au fost 52 de preoți
în frunte cu episcopul. După terminarea slujbei, episcopul a plecat imediat pentru a ajunge acasă.
Urmau dansurile, iar Zăgreanu a aranjat să danseze cu Ghighi. Toma Bulbuc i-a mai cerut sfaturi lui
Herdelea și aflase că Florica era însărcinată, iar cei mai mulți credeau că e cu Ion. Vasile Baciu i-a
promis preotului că va jura în biserică că nu va mai bea. Când familia Herdelea cu Zăgreanu pleacă
spre casă s-au oprit în fața casei din Pripas și le-a spus tinerilor că acea casă îi aștepta.