Ion

De Liviu Rebreanu

GLASUL PĂMÂNTULUI
Capitolul 1

Romanul debutează prin descrierea drumului către satul Pripas, „pitit într-o scrântitură
de coline”, lângă orăşelul Armadia; „La marginea satului te întâmpină din stânga o
cruce strâmbă pe care răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de
flori veştede agăţată de picioare.”. Intrând în localitate, se vede mai întâi casa familiei
învăţătorului Herdelea, „tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa
spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi
dojenitoare.”.
Este vară, iar la hora duminicală, „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi
bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc,
iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate
de oboseală şi de mulţumire.”.
Ion, flăcău din sat, fecior al lui Alexandru Pop, zis Glanetaşu, şi al Zenobiei, o curtează
pe Ana – fiica lui Vasile Baciu – având în priviri „un vicleşug neprefăcut”; retraşi într-o
livadă, Ana se plânge de intenţia tatălui ei de a o căsători forţat cu George al lui Bulbuc.
Referitor la sentimentele flăcăului, naratorul arată că „Nu-i fusese dragă Ana, şi nici acuma
nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica [fiica văduvei lui Maxim Oprea] şi, de
câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei
pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai
săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe…”.
La horă se iveşte şi familia învăţătorului Zaharia Herdelea (soţia lui, Maria, fiică de ţăran
care „pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un învăţător, se
simţea mult deasupra norodului”, Laura, fiica lor, băiatul, Titu, lipsind doar cealaltă fiică,
Ghighi, mezina familiei), însoţită de preotul Ion Belciug. Aceştia privesc cu oarecare
condescendenţă spectacolul, doar Titu intrând în vorbă, degajat, cu prietenul său, Ion.
Pentru că George îl informase pe Vasile Baciu despre întâlnirea din livadă a fiicei sale
cu Ion, părintele înfuriat, şi beat pe deasupra, îl atacă fizic pe acesta din urmă, după
despărţirea celor doi tineri, reproşându-i faptul că, deşi este sărac, o vrea pe fiica lui de
soţie, dar intervin ţăranii şi îi despart.
Bănuind cui s-a datorat incidentul, Ion îl va agresa pe George în cârciuma satului, sub
pretextul că acesta nu voia să plătească lăutarii, după cum se angajase, deoarece
fuseseră reţinuţi o vreme de Ion, spre a-i cânta lui şi prietenilor săi. Iubitul Anei câştigă
în confruntare după ce, odată mutată bătaia în uliţă, puse mâna pe un par smuls din
gard şi „croi pe George peste spinare”, lăsându-l prăbuşit de durere, în buruienile de pe
marginea drumului.

Capitolul II -Zvârcolirea

Dis de dimineaţă şi bucuros de muncă, Ion porneşte să cosească „o fâşie lungă şi

îngustă, de vreo trei care de fân. Atâta mai rămăsese din livada de douăsprezece care
ce mersese până-n Uliţa din dos şi care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul
Glanetaşu îl tot ciopârţise… Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl
îndemnase. În tinereţea lui a fost mare cântăreţ din fluier, de i se dusese vestea până
prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trişcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a şi
poreclit lumea «Glanetaşu». Fusese băiat curăţel şi isteţ, dar sărac iască şi lenevior de
n-avea pereche.”. Astfel, din toată zestrea femeii, familia mai rămăsese cu doar „trei
petece de pământ” – acea fâneaţă şi „două porumbişti”. Însă „Ce-ar fi trebuit să fie
Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi
Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap.”.
Odată ajuns, „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de mare,
văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze.”. Privind în perspectiva
deschisă, simţea cum „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăs, cânepiştile, grădinile, casele,
pădurile, toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înţelegându-se între ele şi
bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pământului
pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, copleşindu-l.”. Acest glas al pământului l-a determinat pe
Ion să renunţe la studii – cu toate că învăţătorul său, Zaharia Herdelea, îi preţuise
înzestrarea intelectuală –, după ce urmase, cedând insistenţelor învăţătorului, vreme de
două luni cursurile la „şcoala cea mare din Armadia”.
Ana soseşte şi ea, cu mâncare pentru tatăl ei şi cosaşii angajaţi, aflaţi ceva mai în deal,
iar Ion o întâmpină cu relativă răceală. După întâlnire, fata îl va vedea pe iubitul ei, în
vale, sărutând-o pe Florica, ceea ce o face să constate cu amărăciune că tot nu este
iubită.
Despre Vasile Baciu naratorul afirmă că fusese sărac şi că „S-a însurat cu o fată bogată şi
urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care-l
ridicase deasupra nevoilor.”. După moartea femeii însă, datorată unei naşteri dificile, prilej
cu care şi-a pierdut şi băiatul aşteptat, tatăl Anei începuse să bea şi să îşi respingă fiica
pe care o asimila cu copilul ce provocase moartea soţiei.
Iar despre Titu aflăm că „era mândria familiei”, cu toate că nu reuşise să termine liceul
(acuzase mai întâi conflicte cu profesorii, apoi a renunţat când taxele examenelor date
în particular se dovediseră a fi prea mari pentru puterile Herdelenilor), datorită unei
poezii care i se publicate de către revista Familia. Acestea, cu prilejul relatării unui drum
la casa învăţătorului evreu din Jidoviţa, cu a cărui soţie, Roza, tânărul de douăzeci şi
trei de ani intenţiona să întreţină o relaţie pasională, fiind şi îndrăgostit platonic de
Lucreţia, fiica profesorului de matematică Valentin Dragu din Armadia. Deoarece nu o
găsise acasă se va mulţumi cu satisfacţia de a relata ajutorului de notar din Jidoviţa
conflictul dintre Ion şi George Bulbuc.
În legătură cu acelaşi conflict vor discuta şi membrii familiei Herdelea cu preotul
Belciug, ei luând apărarea vecinului lor; drept urmare, preotului, care se pronunţase în
favoarea lui George, „Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jicnire personală. De
altfel, din ziua când a intrat învăţătorul în sat, a cam simţit el că umblă să-i sape şi să-i ştirbească
autoritatea.”.

Capitolul III – Iubirea

Preotului Belciug – cel căruia „Văduvia şi străşnicia i-au dobândit faima de sfânt.
Veneau la dânsul oameni şi din al cincilea judeţ, să le citească sau să-i spovedească.”
– faptul că familia Herdelea luase partea lui Ion, pe care el îl condamna pentru disputa
cu George, îi provoacă iritare, deoarece avea „o fire încăpăţânată. Orice contrazicere îl
întărâta şi îl chiar îl chinuia.”, astfel încât ajunge să îl certe pe flăcăul socotit vinovat, în
biserică, în timpul predicii duminicale, „numindu-l capul tuturor relelor din sat.”. Ruşinat,
Ion socoteşte o vreme că ar fi bine să renunţe la ideea căsătoriei cu Ana, dând astfel
urmare cuvintelor preotului, şi promite Florică să o ia de soţie.
Pe de altă parte, drept urmare a aceluiaşi act al preotului, familia Herdelea se
nelinişteşte, căci îşi înălţase casa pe un teren al bisericii, oferit de către comună ca
parte a contractului de muncă al învăţătorului, dar fără vreun „înscris” care să ateste
dreptul de a construi acolo: „Primejdia o simţea bine toată familia şi tocmai din pricina aceasta ura
împotriva preotului creştea fără voia lor, din ce în ce mai puternică, aţâţată parcă de mâna soartei.”.
Zile mai senine cunoaşte Laura, fiica mai mare a Herdelenilor, pe care o curtează
George Pintea, un student teolog care o cunoscuse la băile din Sângeorz, cu prilejul
unui bal din anul precedent şi drept urmare acesta „Prin şaptezeci şi nouă de scrisori şi cărţi
poştale, ce i le-a trimis pe urmă, şi-a dezvăluit încetul cu încetul pasiunea pe care i-a aprins-o
frumuseţea, blândeţea, cultura aleasă şi celelalte calităţi, descoperite de dânsul dintr-o singură ochire,
dar aşa de numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de zile şi atâta hârtie până să le înşire pe toate.”.
La început atrasă, Laura se va îndrăgosti însă de studentul în medicină Aurel
Ungureanu, în ciuda preferinţei părinţilor ei pentru teolog, care afirmase, într-o scrisoare
de cerere în căsătorie, a optzecea, adresată învăţătorului, că nu doreşte zestre („ Cred de
prisos să vă amintesc că chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine şi indiferente.”). Drept urmare
se împotriveşte, purtată de sentiment, acestei căsătorii, până când Ungureanu o va
sfătui să accepte mariajul, dându-i de înţeles că nu îl interesează o legătură formală cu
ea, ceea ce Laura va fi gata să şi facă.
Acea discuţie cu Aurel avusese loc la o „sindrofie” dată pentru prietene de Laura şi
Ghighi, existând obiceiul ca fetele „inteligenţei” satelor din zonă (intelectualitatea rurală)
să se întâlnească în fiecare duminică la câte o familie. Pentru că Titu se simţea
stânjenit de gălăgia şi aplombul fetelor, „care-l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult
sau mai puţin şi-i cereau poezii.”, pleacă spre Armadia, unde voia să-şi întâlnească iubita
platonică, pe Lucreţia, dar renunţă cuprins de inspiraţia creaţiei poetice, nefructificată
însă, pentru a se întâlni apoi din întâmplare cu Roza Lang. Soţia învăţătorului evreu din
Jidoviţa „trăia fără nici o ţintă lămurită, mângâindu-se doar cu gândul că şi-a greşit de la început viaţa,
când s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin care să răzbune de toate
decepţiile; şi deoarece nu-i ieşise în cale nici una mare, se mulţumea chiar cu iubiri mai mărunte şi mai
variate.”, astfel încât declaraţiile de amor ale junelui Herdelea („-Te iubesc nebuneşte! De
când te-am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară nepreţuită.”…) vor fi uşor acceptate.
În urma episodului Roza Lang, Titu se întâlneşte, pe drumul spre casă, cu Ion, căruia îi
spune că aflase de la un funcţionar al judecătoriei din Armadia cum că Simion Lungu –
ţăran în al cărui pământ, vecin cu al său, Ion intrase cu câteva brazde, mutând
însemnele de hotar, şi cu care se bătuse din această pricină – îl reclamase, dar flăcăul
nu dă importanţă faptului. Îl preocupă necesitatea unei căsătorii cu Ana, în condiţii în
care tatăl ei se împotrivea, solicitându-i un sfat „domnişorului”, iar acesta i-l şi oferă: „–
Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bunăvoie, trebuie să-l sileşti!”. Drept urmare „Flăcăul tresări. I se păru
că în minte i s-a deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi
căzut o povară uriaşă de pe inimă.”.

Capitolul IV- Noaptea

„De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a
început într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum
mai dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea că a
înfrumuseţat-o şi i-a ridicat preţul.”, pe când Ana, care „A crescut singură, lipsită de o
dragoste părintească mângâietoare.”, odată cu moartea mamei, căci „Tatăl ei o iubea,
dar cu o iubire plină de toane.”, a rămas cu inima la Ion, în care „descoperise deodată
tot ce-i dorea inima.”. Tristeţea pricinuită de îndepărtarea flăcăului i s-a risipit când Ion o
aşteaptă într-o seară lângă poarta ogrăzii, hotărât să o cucerească prin „dibăcie şi
şiretenie” în relaţiile cu ea.
Are loc procesul intentat de Simion Lungu cu sprijinul preotului Belciug, acesta din urmă
„crezând că izbind pe feciorul Glanetaşului are să simtă lovitura şi familia Herdelea.”. La proces însă
Ion şi Simion se împacă – reclamantul acceptând retragerea plângerii cu promisiunea
de a i se restitui cele trei brazde furate –, ca urmare a sfatului primit la faţa locului de la
un bătrân. Dar nu cedează preotul, socotindu-se afectat în orgoliul său prin retragerea
reclamantului, şi în mărturia depusă îl acuză pe Ion de tulburarea liniştei satului; drept
urmare, Ion va fi condamnat la două săptămâni de închisoare, cu executare ulterioară a
sentinţei. Simţindu-se umilit, acesta va solicita învăţătorului să-i redacteze o reclamaţie,
iar învăţătorul cedează, cu precauţia minimă de a o pune pe Laura să scrie textul.
După ce a trimis o telegramă în care îşi anunţă fericirea de a-i fi acceptată cererea în
căsătorie soseşte la casa Herdelenilor şi George Pintea, acceptat cu bucurie de către
toţi, deşi în noaptea următoare „Laura a visat numai pe Aurel, care părea c-o iubeşte nebuneşte şi
voia să se împuşte din pricina lui Pintea”. În cadrul unei discuţii purtate între patru ochi,
învăţătorul îşi anunţă viitorul ginere despre limitarea dotei la un „trusou modest”, însă
„Pintea a protestat că n-are nevoie de nici o aţă, că Laura e cea mai mândră comoară din lume”.
Pentru a se iubi cu doamna Lang, Titu îl duce pe soţul acesteia la petrecerea vânătorilor
din cârciuma lui Neumann, de unde ştia că învăţătorul evreu nu se va depărta până în
zori. O găsi dormind – după ce o avizase că va veni –, iar când se culcă lângă ea
„Corpul Rozei se răsuci şi se lipi de Titu care, simţindu-i căldura, îl încolăci cu amândouă braţele şi-l
strânse sălbatec parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În
îmbrăţişarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închişi…”.
Ion face şi el progrese, meşteşugite, în relaţia cu Ana, căci „vorbea puţin. Prin tăcere
urmărea să deştepte mai mult iubirea în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l cheme ea tot mai
înlăuntru. Astfel ajunse din uliţă în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă… Acum mai trebuia să
pătrundă în casă.”. Ceea ce se întâmplă, într-o noapte când Vasile Baciu dormea toropit
de alcool, nu într-atât încât să nu audă „ţipătul scurt” al Anei care îşi pierdea virginitatea,
dar nu protestează, socotindu-l pe George autor al faptei alăturate patului său. În timpul
acesta George, căruia „Carnea îi tremura de scârbă”, stătuse ascuns în şanţul din faţa casei.

Capitolul V – Ruşinea

Într-o discuţie întâmplătoare, „Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum
stă cu Ana.”, precizând că o socoteşte gravidă „Şi de n-a rămas până acuma mai are
vreme să rămână! Adăugă apoi cu un râs larg care-i dezvălea gingiile roşii şi-i întipărea
pe faţă atâta răutate şi încăpăţânare, încât Titu se înfricoşă”.
Are loc logodna dintre Laura şi George Pintea, susţinută financiar de un împrumut
bancar al învăţătorului, de o mie cinci sute de zloţi, de la Banca Someşana. „ În atmosfera
caldă George, cu ochii înflăcăraţi, plimbându-se prin casă cu mâinile la spate, începu să-şi desfăşoare
planurile de viitor, despre apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde
primejdiile sunt mai mari, datoriile mai multe, munca mai grea… Povesti cum în Vireag, comuna din
Sătmar unde este numit el să păstorească, românii nici nu ştiu româneşte, încât sunt siliţi să spună pe
ungureşte că sunt români.”, o sarcină pe care nu ar lua-o „fără o tovarăşă de viaţă ca Laura, ea
însăşi o româncă entuziastă.”. După plecare, tatăl spune fiului „că s-a pripit, că nu-i place ce a
văzut aici, că se bagă într-o ceată de calici care mai umblă să-şi ascundă mizeria prin sforăială în vorbe
ca şi în fapte”, pe când în casa logodnicei „O bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia acum
îşi dădeau seama de norocul Laurei.”
Pe când Laura se pregăteşte sufleteşte, recunoscătoare fiind pentru dezinteresul arătat
de George în privinţa zestrei, pentru o iubire matrimonială curată şi harnică, „Titu, căzut în
mrejele iubirii pătimaşe, nu mai trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia îi cucerise
toate gândurile şi toate simţurile.”, până când lumea începu să vorbească, ceea ce îl
determină pe tatăl său, temător de izbucnirea vreunui scandal, să-i găsească un post
de ajutor notar în comuna Gargalău, pentru a-l îndepărta de obiectul ispitei.
Dându-şi seama – în urma discuţiei lămuritoare cu George Bulbuc, care surprinsese
întâlnirea amoroasă din casa fetei – că Ana este însărcinată cu Ion, tatăl ei o bate
sălbatec: „porni să-i care pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind şi
mugind”. Cu toată suferinţa ei fizică şi psihică, Ana trăieşte puternic bucuria sarcinei,
atunci când simte în pântece „câte o uşoară zvâcnire”. Este trimisă de Vasile Baciu la Ion,
să rezolve problema căsătoriei, dar Ion o primeşte cu indiferenţă, pretinzând o
întrevedere cu tatăl ei, pentru „tocmeală” şi „învoială” asupra zestrei. Ca urmare a atitudinii
lui Ion, Vasile Baciu continuă să o bată până ce „Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi,
încât abia se mai ţinea pe picioare.”. Situaţia însă pare să-l bucure pe tatăl copilului, cel care,
într-un schimb de replici pe această temă cu Laura, socotise „că bine-i face! Lasă s-o bată
zdravăn, că i se cade!”.

Capitolul VI – Nunta

Ajuns în Gargalău, în calitate de ajutor al notarului evreu Friedman, cu care se înţelege

bine pentru că îi aminteşte de familia pe jumătate evreiască a iubitei sale, Roza Lang,
Titu Herdelea constată discrepanţa dintre nivelul de viaţă al populaţiei maghiare şi
româneşti, exprimată şi de aşezarea spaţială a locuitorilor celor două etnii, de
înfăţişarea gospodăriilor: „În mijloc se înălţa trufaşă, cu un cocoş alb în vârful turnului,
biserica ungurească nouă, iar în apropiere şcoala satului, cu coperişul roşu de ţiglă, cu
două etaje, severă şi poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Prinprejur se înşirau numai
case bune, cele mai multe de piatră cu ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe
la margini, ca nişte cerşetori flămânzi, se răzleţeau bordeie murdare, umile, învelite cu
paie afumate şi, într-un colţ, ruşinoasă, se ascundea parcă bisericuţa românească de
lemn, dărăpănată, cu turnuleţul ţuguiat de şindrilă mucigăită.”. Dar Titu este totuşi
patriot şi entuziast, considerând în sine că locul arată, la modul simbolic, ca „O cetate
încercuită de o oştire desculţă!”.
Aflând despre redactarea reclamaţiei lui Ion de către Zaharia Herdelea – Ion spusese,
chemat fiind la judecătoria din Armadia, cine o scrisese, în ciuda promisiunilor sale
repetate de a nu dezvălui autorul, făcute învăţătorului –, preotul Ion Belciug îl socoteşte
pe flăcău drept unealtă a Herdelenilor împotriva sa şi decide să-l împace cu Vasile
Baciu. Întrevederea dintre familia fetei şi a flăcăului se va termina fără o conciliere de
fapt, doar cu un început de negociere a zestrei, căci Ion pretinde toată averea lui Vasile
Baciu, pe când acesta nu acceptă să dea decât „cinci locuri şi o pereche de boi”, pentru că,
afirmă el, „nu vreau să rămân pe drumuri şi s-ajung la bătrâneţe să cer de pomană”. După
săptămâni de tocmeală însă Vasile Baciu „Primi să-i dea zestre toate pământurile şi amândouă
casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora.”.
În Gargalău, Titu Herdelea realizează, după o convorbire cu preotul român din sat,
vanitatea existenţei sale, comparând-o cu viaţa grea dusă de ţăranii români („Ce folos că
citea tot ce-i cădea în mână împuindu-şi mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să ştie ce se
petrece în jurul său? Ce să mai închipuieşti drame şi tragedii pentru glorie, când în faţa ta se desfăşoară
tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muţenia ei decât orice născociri romantice?”) şi se decide
să devină luptător în folosul neamului său. Drept urmare, atunci când Friedman îl trimite
să pună sechestru pe bunurile datornicilor la impozitare, o face dar numai în cazul
maghiarilor, nu şi al românilor, ceea ce îi aduce concedierea. Lucrul nu-l supără prea
mult, îi va provoca însă un mic şoc vestea, primită de la mama sa, că în absenţa lui
Roza Lang a fost „în stare să se ţină până şi cu practicantul notarului…”.
Cum familia Herdelea nu plătise de câteva luni ratele pentru mobila de salon
achiziţionată la insistenţele fetelor, firma care o vânduse îl dă în judecată pe Zaharia
Herdelea, însă avocatul reprezentant al firmei îi propune, după procesul soldat cu o
decizie de vânzare la licitaţie a mobilei, să o cumpere el, urmând ca să i se plătească lui
ratele restante şi dobânda aferentă, ceea ce învăţătorul acceptă.
Are loc nunta Laurei – în Armadia, „la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o
împodobise feeric şi unde se adună toată domnimea din Armadia şi împrejurimi.” –, apoi nunta lui
Ion, care dansează pătimaş cu mai vechea sa iubită, Florica. Văzându-i, „Ana tresări ca
muşcată de viperă. Simţi că nădejdile ei de fericire se risipesc şi că ea se prăvale iar furtunos în aceeaşi
viaţă nenorocită.”.

GLASUL IUBIRII
Capitolul VII -Vasile

La licitaţia organizată pentru vinderea formală a mobilei de sufragerie a participat şi

preotul Belciug, spre a cumpăra masa, căci, afirmase acesta, îi lipsea un asemenea
obiect, ceea ce provocase o criză de furie, mai puţin decentă, doamnei Herdelea („Să
ieşi afară de aici, hoţule, că altfel îţi sucesc gâtul! Afară, ticălosule!…”).
Ion, la rândul său, trăieşte un sentiment de satisfacţie intensă, manifestat şi gestual: „ Pe
uliţă umbla cu paşi mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de
pământ şi de avere.”, până când socrul refuză cedarea cu forme legale a pământului, sub
argumentul unei nedreptăţi comise astfel.
Iar pe Zaharia Herdelea îl solicită avocatul Victor Grofşoru, din Armadia, să îi facă
propagandă electorală în alegerile pentru un loc de deputat, împotriva
contracandidatului său, „bancherul Bela Beck, şvab ungurizat din Budapesta”. Ceva mai târziu
primeşte însă o scrisoare de la subinspectorul Horvat, de solicitare a sprijinului în
direcţia opusă, a candidatului maghiar, însoţită de o vagă promisiune de ajutor, ceea
ce-l determină să meargă pe această cale („-Pentru mofturi n-am să-mi las eu bătrâneţele pe
drumuri…”, se justifică el faţă de Titu, gândind la procesul ce-i fusese intentat de către
judecătorul pârât în numele lui Ion).
Drept urmare a refuzului de a întăbula pământul pe numele său, Ion îşi va trimite
nevasta la socru cu solicitări în acest sens, dar ea se întoarce la soţ bătută de tată,
unde se va bucura de acelaşi tratament: „Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi
greu peste obrazul drept, şi apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul stâng. Durerea stoarse din
pieptul femeii un ţipăt atât de ascuţit că Ion auzi cum zângănesc geamurile casei. O mai trăzni însă şi
peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântaţi îşi păstraseră o clipire de bunătate…”.
Purtată astfel între Ion şi Vasile Baciu, Ana are pentru prima oară dorinţa de a muri,
împreună cu sesizarea incapacităţii de a-şi decide poziţia în conflictul de interese dintre
cele două familii, din moment ce „toţi au dreptate, şopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am
nici un loc în lume.”.

Capitolul VIII – Copilul

Din rândul celor unsprezece ţărani cu drept de a alege din Pripas, şase îl urmează, la
votare în Armadia, pe Belciug, iar cinci pe Herdelea, pentru a se pronunţa în favoarea
deputatului român, respectiv maghiar, pe când românii prezenţi în faţa primăriei, unde
se găsea biroul electoral, strigă „Ruşine! Renegaţii!… Jos!…”, grupului condus de
învăţător. A fost ales Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.
Alungată de Ion, Ana îşi găseşte adăpost în casa părintelui ei, care o primeşte liniştit,
având convingerea că „La urmă tot va trebui să vie bărbatul şi s-o ia, mulţumindu-se cu ce-o căpăta,
căci n-are încotro… Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne deasupra.”. Aceasta
până când Ion îl dă în judecată, asistat de avocatul Grofşoru, pentru nerespectarea
contractului verbal de dotare matrimonială, concluzionat cu martori, moment în care
„începură îndoielile”. Astfel ameninţat, socrul cedează parţial, întăbulând cinci loturi şi o
casă pe numele ginerelui, urmând ca procesul să meargă totuşi înainte, iar Ana se
întoarce la soţ.
Deşi însărcinată, Ana „Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă nu catadicsea nici
să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind-o şi afurisind-o.”,
inclusiv atunci când o apucă durerile facerii şi pleacă la câmp cu mâncare, după o
momentană potolire a lor. Va naşte acolo, spre supărarea soţului („-Afurisită muiere!
bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Ştie că-i soseşte ceasul şi vine să fete pe câmp!”), mişcat
până la urmă „în faţa minunei care se petrece zilnic sub privirea oamenilor”.
Pe alt plan al evenimentelor narate, viaţa lui Titu Herdelea cunoaşte o nouă modificare:
tânărul îşi găseşte singur un loc de ajutor de notar în comuna Lucşa, „sat mare şi bogat, cu
păşuni grase şi vite multe”, unde va descoperi alt obiect al pasiunii în persoana învăţătoarei
Virginia Gherman, alături de care îşi petrece serile convorbind asupra românismului.
Are loc botezul copilului Anei şi al lui Ion, numit Petre, dar la nici o săptămână după
aceasta Ion o bate iarăşi, încât „Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile naşterii, se stinseră
repede ca aburii în vânt. Acum trebui să-şi dea seama în sfârşit că Ion o urăşte şi deodată se miră cum
n-a înţeles până azi?”. Sentimentul inutilităţii şi gândul dispariţiei îi vor fi întărite de
sinuciderea cârciumarul Avrum, ruinat de o afacere în care îl angrenase notarul
Stoessel; văzând cadavrul spânzuratului, femeia „Nu simţea nici groază, nici milă, ci doar o
dorinţă aprigă de a citi pe faţa lui taina care o împiedica pe dânsa.”.
Înaintea procesului său şi al lui Ion cu judecătorul ofensat de reclamaţie, Zaharia
Herdelea trimite câte o scrisoare subinspectorului Horvat şi deputatului Bela Beck
solicitându-le „să pună o vorbă bună unde cred dânşii că trebuieşte”, însă fără nici un rezultat –
„Ion Pop-Glanetaşu este condamnat la o lună este condamnat la o lună închisoare şi o sută coroane
amendă, iar Zaharia Herdelea, învăţător în Pripas, la opt zile închisoare şi cincizeci de coroane
amendă.”.
Capitolul IX - Sărutarea
Laura, însărcinată, îşi vizitează părinţii, arătându-se încântată de soţ şi de noua condiţie
socială („N-aş mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă şi mir cum am putut trăi
aici, fără a cunoaşte pe George atâta vreme.”).
În acest timp Vasile Baciu, înspăimântat de perspectiva procesului cu Ion („Cu cât se
apropia însă sorocul, cu atât frica i se încuiba în inimă. S-ajungă el la bătrâneţe să-l mănânce procese şi
avocaţii! I se părea o ruşine nesuferită.”), hotărăşte să cedeze toată averea ginerelui, ceea ce
şi face, dincolo de realele simţiri, exprimate după întocmirea actelor, la cârciuma unde
intrase cu Ion ca să-şi stâmpere amarul: „-Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! izbucni
deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, şi-şi înfipse mâinile în gâtul ginerelui.”.
Procesul învăţătorului Herdelea se soldează şi cu suspendare din funcţie, datorită
condamnării primite, în locul său fiind numit un tânăr învăţător, Nicolae Zăgreanu, dar
avocatul Grofşoru îl angajează la cancelaria sa pe cel suspendat temporar, „cuprins de
compătimire adevărată” şi în vederea următoarelor alegeri.
Iar visul de iubire al tânărului Herdelea se sfârşeşte când descoperă relaţia dintre
Virginia Gherman şi plutonierul maghiar din Luşca („El îi vorbea de năzuinţele neamului, pe
când ea râvnea iubire…”, constată puţin afectat ajutorul de notar), odată cu hotărârea fermă
de a se stabili în România. Deoarece nu avea banii necesari, se va angaja, pe un
salariu mai bun, în biroul notarial al fostului său coleg de bancă, Alexe Căldăraru, din
Măgura. În drumul către Măgura, dus de către Ion cu căruţa, ţăranul îi mărturiseşte,
surprinzându-l astfel, a-i fi îndatorat pentru ideea de a proceda cum procedase cu Ana
(„– Dacă nu m-ai fi învăţat dumneata, domnişorule, rămâneam mai rău ca un ţigan!”).
Primăvară fiind, Ion merge îmbrăcat sărbătoreşte să-şi vadă pământurile; acolo „încet,
cucernic, fără să-şi dea seama, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n
sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor…”.

Capitolul X – Ştreangul

Stând la sora ei, care născuse o fetiţă, Ghighi se metamorfozează, „Crescuse, se

împlinise, pierduse copilăria şi-şi păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaştri însă
luceau mai puternic şi parcă ascundeau dorinţe nelămurite…Povestea bătrânilor cu
mare însufleţire viaţa fericită şi armonioasă ce o ducea Laura cu Pintea.”. Aspect pe
care îl observă, probabil, şi tânărul învăţător suplinitor Zăgreanu, din moment ce îşi
înteţeşte vizitele … pentru a se împărtăşi din experienţa didactică a tatălui ei.
La nunta lui George Bulbuc şi a Floricăi (unde mirele „Avea mulţumirea, ce-l măgulea grozav,
că a cucerit pe Florica”, iar mireasa „se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată norocul să o ia
feciorul unui «bocotan» ca Toma Bulbuc.”) participă şi Ion împreună cu Ana care, văzând
privirile soţului îndreptate către mireasă, înţelege „că Ion pofteşte pe Florica. Odinioară s-ar fi
prăpădit de durere; acuma numai o ruşine crâncenă îi ardea sufletul, că toţi oaspeţii o văd batjocorită.”.
Drept urmare se simte total însingurată, chiar şi faţă de copilul ei, pentru că acesta
„semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu
vadă într-însa ochii din noaptea ospăţului, cei ce-au pătruns ca nişte săgeţi aprinse în carnea celeilalte
femei.”. Până când o informaţie căpătată de la Savista Oloaga (femeia găzduită din milă
de către George) asupra vizitelor repetate ale soţului la noii căsătoriţi o determină să se
spânzure, în grajd. Murind, „un fior o furnică prin tot corpul. Simţi o plăcere grozavă, ameţitoare, ca
şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o sălbăticie ucigătoare…”.
Capitolul XI - Blestemul
În faţa cadavrului Anei care atârna în ştreang, Ion se simte afectat de „Mila stranie,
alcătuită din groază şi mirare, ce te cuprinde instinctiv în faţa morţii”, dar
apoi, „obişnuindu-se puţin cu faţa schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea
cum a putut el trăi în acelaşi pat cu ea şi sfârşi zicându-şi că bine a făcut că s-a
omorât”.
Are loc, din iniţiativa avocatului Grofşoru, care şi pledează, rejudecarea procesului
Herdelea, soldată cu achitarea inculpatului, astfel încât acesta redobândeşte dreptul de
a funcţiona ca învăţător în Pripas, spre marea dezamăgire a suplinitorului său.
În acest timp Ion, cel condamnat odată cu Herdelea, face luna de pedeapsă la
închisoarea judecătoriei din Armadia, în condiţii plăcute chiar, însă la eliberare îşi
găseşte copilul grav bolnav. Cu toate că bunica Zenobia încearcă vindecarea cu
ajutorul unor descântece, copilul va muri, probabil din pricina hrănirii
necorespunzătoare, constatase medicul ajuns în urma decesului. Imediat după
înmormântare Vasile Baciu se va simţi îndatorat să-l avertizeze pe Ion, cum că îşi
doreşte pământurile şi casele înapoi („dacă a murit şi Ana şi copilul, cuvine-se ce-a fost al lor să
se întoarcă înapoi la mine. Aşa-i legea şi omenia…”), ameninţând şi cu un proces, în cazul în
care întâmpină opoziţie.
Verificând modul de desfăşurare a examenului de sfârşit de an, fostul subinspector
Horvat, devenit acum inspector, reproşează învăţătorului Herdelea faptul că soţia sa nu
vorbeşte limba maghiară, că nu ştiu copii Tatăl nostru în limba maghiară (spre indignarea
preotului Belciug, cel care predă religia, manifestată în faţa oficialului) şi că nivelul de
cunoaştere a limbii maghiare – obligatorie ca limbă de predare în şcolile de stat – de
către copii este redus şi, drept urmare, sugerează învăţătorului să ceară pensionarea,
înainte de vreme.
La băile din Sângeorz se petrece o întâlnire între clanul Pintea, reunit împreună cu
rudele din România (sora lui George Pintea, Eugenia, acompaniată de soţul ei, Gogu
Ionescu), şi Herdeleni, prilej cu care se discută critic situaţia românilor din Ungaria, Titu
fiind invitat de către familia Ionescu în Regat, cu promisiunea de a i se găsi o slujbă de
jurnalist la gazeta partidului reprezentat de către Gogu în Parlamentul României.
Tot la o întâlnire, dar de dragoste şi întâmplătoare, în plin câmp, cu Ion (care, încins de
pasiune „Încerca să se smulgă din lanţul ce-l strângea tot mai tare ca să-şi întoarcă toate gândurile la
moşia lui ameninţată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-şi piardă averea pentru o muiere
blestemată, cum se mustrase şi altădată, acum i se adăoga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de
pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?”) va participa şi Florica. Stând cei doi de
vorbă în marginea lanului pe care el îl cosea, aşezaţi pe sumanul aflat acolo din
întâmplare, dar „ca un culcuş pregătit înadins”, Ion, după câteva momente de ezitare, „brusc,
ca o fiară o cuprinse de subţiori şi-i muşcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând…”.

Capitolul XII – George

Ion, pentru a se întâlni cu Florica, îl vizitează pe George ca pe „un frate bun, când să-i
ceară un sfat, când să-i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care să-i
îndreptăţească venirea...”, dar supravegheat atent de Savista Oloaga, căci „Fiindcă
George a strâns-o de pe drumuri şi glumea uneori cu dânsa şi mai ales fiindcă nu uita
niciodată, când aducea rachiu, să-i dea şi ei câte un păhărel, Savista îl iubea cu o furie
sălbatică, atât de caracteristică estropiaţilor, şi ar fi fost în stare să strângă de gât pe
oricine pentru dânsul.”. Iubindu-l pe George, îl ura însă pe Ion „de când a simţit că
umblă după Florica” şi, drept urmare, avertizează soţul asupra intenţiilor necurate ale
pseudo-prietenului său.
În acest timp Zaharia Herdelea primeşte vizita învăţătorului Zăgreanu, sosit cu mesajul
de grăbire a cererii de pensionare, din partea inspectorului Horvat, sub ameninţarea –
nerostită de mesager, dar limpede în subtext – că altfel va fi destituit, ceea ce îl
determină pe titularul postului să se resemneze „ca femeia când trebuie să-şi dea seama că a
îmbătrânit.”.
Pe de altă parte, „Vasile Baciu fusese la trei avocaţi în Bistriţa şi toţi trei îi spuseseră la fel: legea zice
că copilul moşteneşte pe tată şi tata moşteneşte pe copil. Asta înseamnă că să nu-şi mai tocească
opincile în zadar. Cu toate acestea el ameninţa mereu pe Ion cu judecata, nădăjduia să-l sperie, cum s-a
speriat şi dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune şi se revolta împotriva legii care
permitea ca un tâlhar să-i ademenească fata, să-i smulgă moşia şi pe urmă, după ce bagă în groapă
femeia, să rămână cu pământurile şi averea luate cu japca…”.
Mânat de aceste stări sufleteşti, Vasile Baciu ajunge să accepte o propunere a preotului
făcută celor doi adversari cu prilejul convocării lor în casa parohială, alături de fruntaşii
satului, spre a se găsi o soluţie de compromis: urmează a păstra în folosinţă pe viaţă,
dar fără a fi proprietar, trei loturi şi casa în care stătea. Ion acceptă şi el propunerea, în
plus semnează un act prin care lasă bisericii, dacă moare fără urmaşi, toată averea –
aceasta la cererea părintelui, susţinută prin ideea de a evita risipirea bunurilor în direcţii
neprevăzute şi pe nemerit.
În drumul său către Bucureşti, unde vrea să ajungă spre a răspunde invitaţiei rudelor
sale prin alianţă şi din dorinţa de a se realiza în centrul românismului, Titu se opreşte la
Sibiu, ca trimis al ziarului Tribuna Bistriţei la serbările Asociaţiei pentru Cultura şi Literatura
Poporului Român. Acolo îi va cunoaşte, aflăm puţin mai târziu, pe Virgil Pintea şi Liviu
Pintea, fraţii cumnatului său. Cel din urmă, căpitan al armatei austro-ungare, îl va uimi
printr-o atitudine, pentru el, neaşteptată: „Sunt român şi eu, dar mai-nainte de a fi român, sunt
ofiţer şi servitor al majestăţii-sale împăratul. Ca atare, fireşte, nu pot admite năzuinţele celor de teapa
dumnealui [referire la fratele său, Virgil, n. n.] care trag mereu cu ochiul către Bucureşti şi spre
România. În mintea mea aşa ceva nu se cheamă politică naţională, ci trădare de ţară…”. În schimb
Virgil, drept răspuns la dezamăgirea lui Titu în privinţa atitudinii participanţilor la serbări,
orientată mai ales către micile probleme individuale decât către interesul naţional,
afirma că „Duşmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de cutropire, prin cultura lui, prin şcoala
lui, prin arta lui, prin banii şi prin munca lui… Noi trebuie să dăm din mâini ca baremi să nu ne înecăm.
Atât. Dacă ne menţinem la suprafaţă, am izbutit.”.

Capitolul XIII - Sfârşitul

Ion înainte să moară a tras lângă un pom şi a stat acolo plin se sânge.
Dimineaţă a fost găsit de Paraschiva, văduva lui Dunitru Moarcăş. Au sosit
autorităţile şi doctorul legist a descoperit cele trei lovituri, dintre care una
la cap. George este arestat, recunoaşte vina şi este dus la închisoare.
Glanetaşu şi Zenobia erau foarte tri şti. Belciug a făcut o slujbă frumoasă,
mai ales că acum ştia că averea revenea bisericii.
Titu ajunge în România şi vede Bucureştiul. Belciug s-a împăcat cu
Herdelea.

Rebreanu - ION - Personaje

Ion de Liviu Rebreanu este un roman tradițional, în care regăsim deopotrivă elemente de
modernitate și realiste, publicat pentru prima data in anul 1920.

Totodată, opera se încadrează în categoria romanelor obiective, cu numeroase

personaje și bine individualizate și acțiune complexă, dezvoltată pe mai multe planuri
narative și conflicte puternice. Rebreanu construiește portretul personajelor sale folosind
atât caracterizarea directă, cât și caracterizarea indirectă, astfel că trăsăturile lor reies și
din comportament, vorbe sau gânduri.

Toate personajele:

 Ion al Glanetașului, protagonistul și personajul eponim al romanului;

 Vasile Baciu (tatăl Anei)
 Zenobia Pop (mama lui Ion și soția Glanetașului)
 Alexandru Pop (capul familiei Pop, poreclit „Glanetașul”, tatăl lui Ion)
 Zaharia Herdelea, învățătorul din Pripas
 Părintele Belciug
 Titu Herdelea (fiul învățătorului Herdelea, poet și naționalist)
 George Bulbuc (flăcău din satul Pripas, foarte înstărit)
 Ana (fată cu avere, dar nu atât de frumoasă ca Florica)
 Florica (fiica văduvei lui Maxim Oprea, cea mai frumoasă fată din sat, însă fără
zestre)
 Aurel Ungureanu (student la medicină, pe care Laura îl simpatiza)
 Roza Lang (soția celuilalt învațător și una dintre „iubitele” poetului Titu)
 Laura (fiica învățătorului Herdelea)
 Maria
 Avrum (crâșmarul care se sinucide)
 Simion Lungu
 Aizic Filipoiu (doctor)
 George Pintea (preot, iubitul și soțul Laurei)
 Toma Bulbuc (tatăl lui George Bulbuc)
 Ilie Onu (fratele de cruce a lui George Bulbuc)
 Petre Ispas
 Macedon Cercetașu
  Virginia Gherman
 Ghighi (sora Laurei)
 Savista (servitoarea lui George Bulbuc)

Personaje principale - scurtă caracterizare:

Ion

este personajul principal al romanului, la începutul textului el fiind prezentat ca un tânăr

harnic, perseverent, stăpânit încă de mic de iubirea pentru pământ. Pe parcursul celor
două părți ale romanului este surprinsă evoluția lui Ion și oscilația acestuia între „glasul
pământului” și „glasul iubirii”, goana după avere fiind cea care pune stăpânire pe
personaj. Pentru că dragostea pentru pământ era de nestăpânit, Ion își înfrânează
sentimentele pe care le are pentru Florica și se căsătorește cu Ana doar pentru a intra în
posesia pământurilor lui Vasile Baciu. Lupta lui Ion pentru a deveni proprietarul
pământurilor scoate la iveală o parte dintre trăsăturile de caracter ale personajului:
agresivitate, brutalitate, prefăcătorie. Odată ce obsesia pentru pământ este satisfăcută,
„glasul iubirii” reapare în mintea și sufletul lui Ion, astfel că destinul tragic al eroul nu
poate fi evitat.
Ana

este un personaj secundar al romanului și prezintă destinul tragic al femeii de la țară, ea

fiind văzută mai mult ca o unealtă. Orfană de mamă și victima unui tată violent, Ana
speră să îți găsească fericirea cu ajutorul lui Ion, însă pentru acesta ea nu reprezenta
decât un mijloc de îmbogățire și de obținere a pământurilor mult visate.
Vasile Baciu

reflectă spiritul realist al lui Rebreanu, el întruchipând lumea satului acelei vremi, când
păstrarea pământurilor și înmulțirea acestora era scopul principal. Asemenea lui Ion, se
însurase cu o fată urât, dar bogată, pe care însă a tratat-o cu respect. În momentul în
care Vasile Baciu află că Ana s-a lăsat sedusă de Ion, acesta dă dovadă de o brutalitate
ieșită din comun.

Florica

Personaj secundar, individual, feminin, Florica este reprezentanta „glasului iubirii” în

romanul „Ion”, fiind opusul Anei, căreia îi corespunde „glasul pământului”. Ea este, așa
cum o descrie însuși autorul, „fata cea mai frumoasă din Pripas”. Statutul ei social este,
însă, unul mai puțin favorabil, Florica fiind de o frumusețe răpitoare, dar foarte săracă.
„Fata văduvei lui Maxim Oprea” era chiar „mai săracă decât Ion”, a cărui motivație
principală era reprezentată de îmbogățirea prin căsător... Insusirile fizice ale Floricai pun
in evidenta indirect profunzimea sentimentelor lui Ion fata de ea. Scriitorul urmareste
atent reactile flacaului in preajma fetei: “Iubise pe Florica si, de cate ori ovedea sau isi
amintea de ea, simtea ca tot o mai iubeste. Purta in suflet rasul ei cald, buzele ei pline si
umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albastri ca cerul de primavara”.
Navaleste in roman, prin Florica, toata frumusetea peisajului transilvanean, deodata cu
tineretea, vigoarea si temperamentul care tradeaza o nepotolita sete de viata, de
dragoste. “Dar Florica eramai saraca decat Ion”, cu alte cuvinte, fericirea lor nu era
posibila din cauza saraciei. De aceea, dupa ce Ion o intalni pe camp pe Ana si se mustra
pentru cele indurate din pricina ei, vazand-o “pe Florica, cu fata rumena, plina si
zambitoare, apropiindu-se sprintena ca o ispita”, toata framantarea ii pieri din suflet, o
mangaie cald din ochi si i se adresa: “In inima mea...tot tu ai ramas craiasa...” Florica il
iubeste si ea pe Ion cu pasiune. Cand flacaul o imbratiseaza, pe camp, si o
saruta patimas, “fata se zvarcoleste, dar cu fiecare miscare se lipea mai tare de pieptul
lui...”. Ea va disparea insa din act iune, pentru destul de mult timp, atat vreme cat “glasul
pamantului” ii“organizeaza” in asa fel viata lui Ion incat il acopera, anulandu -l aproape
pe cel al iubirii.Intuitia si pihologia feminina vor lucra, determinand optiunea Floricai
pentru George, candacesta o cere in casatorie. Starea civila a celor doi – Ion si
Florica – s-a schimbat. Peste caminullui George bate insa aripa nelinistii, Florica fiind
ravnita din nou de Ion cu si mai multa patima.Feciorul Glanetasului intrase, in sfarsit, in
posesia pamantului lui Vasile Baciu dar ce folos dacacine ii e drag nu-i apartine. In ziua
nuntii lui Ion cu Ana, inima barbatului se zvarcoleste a durereinca o data si cu efect
indelungat, impingandu-l fatal spre prabusire. Fata de Ana, “fata aceea uscata , cu ochii
pierduti in cap de plans, cu obrajii galbejiti cu pete cenusii”, intr -un contrast puternic,
apare Florica “aprinsa in obraji, cu buzele rosii, umede si pline, cu ochii albastri silimpezi
ca cerul de vara” si de “o veselie sanatoasa pe care se silea si nu izbutea s-o
ascunda”.Fascinat, “uitand de tot de Ana”, Ion ii sopti fetei in timpul jocului: “-Numai tu
mi-esti draga inlume, Florica, auzi tu?...Auzi? O stranse navalnic le piept, crasnind din
dinti incat fata sespaimanta si se uita rusinata imprejur”.
Florica este pentru Ion o oaza de lumina, catre care insa nu mai are acces pentru ca
preapacatuise impotriva firii si trebuie sa fie pedepsiti pe masura comportamentului sau
si a faptelorsale. Soarta Floricai este nefericita si ea. Cel pe care-l iubise cu adevarat n-a
putut sa-i apartinadin cauza impedimentelor de ordin social. Cel cu care s-a casatorit,
George Bulbuc, infunda incele din urma ocna, vinovat de omucidere.Destinul ei se
topeste in acela la satului care-si uneste calea lui cu calea cea “mare si fara deinceput”,
viata, care curge neincetat ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat.
Dascălul Zaharia Herdelea

Reprezintă figura intelectualului. Acesta duce o viață lipsită de spectaculos, însă

tensiunile și conflictele interioare sunt uneori prezente, acesta aflându-se într-o
permanentă incertitudine în ceea ce privește orientarea sa morală și politică.