Elevii: Tone F.

Madalina
Baciu Bianca
Ghioca Cosmin
Simescu Alina
Sima Magdalena
Coordonator: prof. Eugenia Zgreabăn
Colegiul National ”Zinca Golescu” Pitesti
 Ce este romantismul?

Romantismul este un curent artistic al

Europei Occidentale apărut în secolul al
XVIII-lea în Marea Britanie şi în Germania,
apoi în secolul al XIX-lea în Franţa , în Italia
şi în Spania. Se dezvoltă în Franţa ca reacţie
la regulile clasice considerate prea rigide şi
împotriva raţionalismului filozofic al
secolelor anterioare.
Romantismul se caracterizează prin dorinţa
de a explora toate posibilităţile artei cu
scopul de a scoate în evidenţă toate
experienţele personale.
 Baudelaire defineşte astfel romantismul :

 “Cine spune romantism, spune artă modernă –

adică intimitate, spiritualitate, culoare, aspiraţie spre infinit,
exprimate prin toate mijloacele specifice artei.”
 “Pentru mine, romantismul este expresia cea mai recentă,
cea mai actuală a frumosului.”
 “Romantismul se află în maniera de a simţi.”
 “Trebuie, deci, înainte de toate, să cunoaştem toate aspectele
realităţii şi toate situaţiile în care se află omul, pe care artiştii
trecutului le-au dispreţuit sau nu le-au cunoscut.”
 În pictură

Francezul Eugène Delacroix este considerat a fi pictor

romantic prin excelenţă. Tabloul său Libertatea conducând
poporul reuneşte vigoarea şi idealul romantic într-o operă care
este compusă dintr-un vârtej de forme. Tema este dată de
revoluţionarii din 1830 ghidaţi de spiritul Libertăţii
(reprezentaţi aici de o femeie purtând drapelul francez).
Artistul se plasează metaforic ca un revoluţionar din
vârtej, deşi vedea evenimentele cu o anumită rezervare
(reflectând influenţa burgheză asupra romantismului).
Aceasta este probabil opera romantică cea mai
cunoscută.
Principali reprezentanţi ai romantismului în muzică:
Robert Schumann
Johannes Brahms
Frédéric Chopin
Hector Berlioz
Carl Maria von Weber
Franz Liszt

Richard Wagner
 Manifestul literar al Romantismului este
Prefaţa la drama « Cromwell » (1927) în care Victor Hugo
proclamă libertatea de creaţie, adică dreptul fiecărui
scriitor de a nu accepta alte reguli decât pe cele ale
fanteziei sale.

Victor Hugo afirmă : « Caracterul unei drame este realitatea. Realitatea rezultă
din combinaţia naturală a sublimului şi a grotescului, care se întâlnesc în
dramă aşa cum se întâlnesc în viaţă. Deoarece poezie adevărată, poezie completă
este în armonia contrariilor...
Tot ce e în natură este în artă. »
Mişcarea Sturm und Drang (literal, furtună şi imbold) este
considerată a fi precursoarea Romantismului în Germania.

Poetul Johann Wolfgang von Goethe a fost cel mai faimos

reprezentant al acesteia.
Goethe publică Suferinţele tânărului Werther, operă de
intensă subiectivitate datorită unei iubiri imposibile a
protagonistului acesteia (Werther). Cartea a cauzat multă vâlvă
în perioada sa, datorită faptului că un val de sinucideri a fost
atribuit lecturii volumului.

Goethe

Doctorul Faust

din drama lui Goethe

 Romantismul în România
În literatura română, romantismul se face simţit prin
intermediul scriitorilor paşoptişti (Ion Heliade Rădulescu,
Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ş.a. ) şi
persistă mult timp după declinul curentului în culturile vest-
europene, atingând punctul de vârf în opera lui Mihai
Eminescu, care este considerat ultimul mare romantic
european.
 1. Cultul sentimentului şi al fanteziei
creatoare

Romanticii suprimă limitele şi legile

experienţei concrete, oferă conştiinţei şi
imagineţei un câmp nemărginit, acordând
spiritului individual libertatea şi capacitatea
unui loc neîngrădit.
“Zugrăvind eul poetului, poezia va zugrăvi
umanitatea întreagă. intr-adevăr, inima
omului nu se schimbă, ea va rămâne
totdeauna inima omului, temelia artei. Ecoul
sonor al veacului său, poetul trebuie să fie
călăuza acestuia spre ideal.” (V. Hugo)
Ingres, Le Songe d'Ossian, 1812
2. Scriitorii romantici, nesatisfăcuţi
de realitatea obiectivă, încearcă
să o depăşească, să evadeze din ea

In permanentă căutare a unui ideal scriitorul romantic

evadează din prezent în trecut sau viitor, din spaţiul
său cunoscut, spre un spaţiu fără contururi clare.
Limitării clasice i se opune înclinaţia spre nelimitat,
din convingerea că esenţa omului se împlineşte în
nemărginire. Pentru scriitorul romantic adevărul nu se
găseşte ca pentru clasici în avântul ideii, ci numai în
imensitatea infinitului: “In noi, sau nicăieri, este
eternitatea cu lumile ei, trecutul şi viitorul .” (V. Hugo)
 3. Romantismul pătrunde mai adânc în tainele
sufletului, exprimă sentimentele profunde ale
scriitorului
“Poetul răspunde de sufletul oamenilor.” (Victor Hugo)
“Poezia trebuie să ne arate mai puţin pe poet şi mai mult pe om însuşi.”
(Lamartine)
Poezia trebuie “să scoată la lumină ceea ce i s-a revelat poetului” prin
“privirile furişate în sanctuarul sufletului.”
“E nemaipomenit că tocmai înăuntrul tău trebuie să priveşti ce e afară.
Profunda şi întunecata oglindă e în adâncul omului. Acolo e acel
clar-obscur înspăimântător. Ceea ce se oglindeşte în
sufletul oamenilor e mai ameţitor decât în văzul
direct [...]. Aplecându-ne spiritul peste acel puţ, întrezărim
aici, undeva în adânc, ca într-o prăpastie, într-un cerc îngust,
întreaga imensitate a lumii” (V. Hugo)
Interesul pentru straturile adânci ale vieţii sufleteşti
aduce şi inclinaţia spre meditaţia filozofică, precum
şi cultivarea visului.
4. Interesul pentru frumuseţea şi
pitorescul naturii, pentru culoarea
locală

Romanticii consideră omul un

microcosmos (univers mic),
în care se oglindeşte şi se rezumă
macrocosmosul (universul mare),
într-o perfectă comuniune
cu natura.
5. Lărgind cadrul de inspiraţie al artistului,
romantismul scoate în evidenţă şi valoarea
artistică a ceea ce nu este frumos

Urâtul se prezintă şi el în
numeroase forme şi “fidelitatea”
faţă de natură impune
surprinderea extremelor naturii:
frumos-urât, ochiul romanticului
fiind creat pentru a descoperi
contrastele.

Quasimodo-ilustratie de Alfred Barbou

6. Interesul pentru creaţia populară şi
pentru tradiţiile naţionale

Romantismului i se datorează
redescoperirea bogăţiei fondului
şi formei operelor folclorice.

Tezeu si Minotaurul
7. Personajul romantic provine din toate mediile
sociale, este un erou excepţional care
acţionează în împrejurări excepţionale

Autorul romantic realizează personaje

din trăsături psihice antitetice,
din alb şi negru, cu sentimente
contrastante.
“Ca şi ceilalţi oameni, personajele
trebuie să fie complexe şi nuanţate,
alcătuite, în adâncul lor din
bine şi rău.” (V. Hugo)
Delacroix : Dante si Virgiliu in Infern
8. Arta romantică, în opoziţie cu arta clasică,
preocupată de unitate, este caracterizată de
amestecul genurilor, de renunţarea la regulile
unităţilor de timp şi spaţiu în numele verosimilului
şi al culorii locale.

Tabloul amplu al vieţii necesită

amestecul genurilor, căci
adevărata poezie se află în
armonia contrariilor.
Ingres :Apoteoza lui Homer
9. Lărgirea vocabularului prin pătrunderea
arhaismelor, regionalismelor şi a cuvintelor
populare. Antiteza este prezentă în definirea
unor situaţii, idei, atitudini, sau în caracterizarea
personajelor.
10. Romanticii recurg la ironie pentru a
spulbera iluziile, pt. a arăta inconsistenţa lor,
căci, de îndată ce se izbesc de realitate , se
destramă.
Mihai Eminescu
 Mihai Eminescu, născut ca Mihail Eminovici, pe data de 15
ianuarie 1850, Botoșani si decedat la 15 iunie 1889, București
 Poetul este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului
Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul
Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din
Joldești.
 Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin
împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu
natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu
 A fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica
literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv
la romantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice
occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul
în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european,
gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i
construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia
și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea
paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme.

Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de

marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de
marile sisteme de gîndire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer,
Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia
Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia
doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la
urmă) și de teoriile lui Hegel.
 Poetul avea o bună educație filosofică,
opera sa poetică fiind influențată de marile
sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia
antică, de la Heraclit la Platon, de marile
sisteme de gîndire ale romantismului, de
teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel
Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la
traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii
pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care
îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant
la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat
pînă la urmă) și de teoriile lui Hegel.
 Debutul in literatura
1866 este anul primelor manifestări
Literare ale lui Eminescu. În ianuarie
moare profesorul de limba română Aron
Pumnul. Elevii scot o broșură,
Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști
(Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului
lor profesoriu), în care apare și poezia
La mormântul lui Aron Pumnul semnată
M. Eminoviciu, privatist. In martie debutează
în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu
poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și
schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat
și de alți membri ai familiei sale. În același an îi
mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
 Student la Viena si Berlin
Între 1869 și 1872 este student la
Viena. Urmează ca „auditor extraordinar”
Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază
și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul
societății studențești (printre altele, participă la
pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc
la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la
zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se
împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena,
pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri
literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din
Pesta. Apar primele semne ale "bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar”
la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția
să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu
regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la
examene.
 1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle,
la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o
scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care
cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de
știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate
că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și
a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru
a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie

s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții
lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era
înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din
Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le
urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și
dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă
rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a
reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.
 Reintoarcerea in tara
 În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu
manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei
gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu,
Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de
lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu
regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa.
 În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să
intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
 Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este
bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special
adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i
trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i
mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
 A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la
Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți
frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.
 În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880)
la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă
sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).
 Moartea și serviciul funerar

Moartea lui Eminescu

s-a produs pe data de 15 iunie
1889, în jurul orei 4 dimineața, după
ce la începutul anului boala sa devenise
tot mai violentă, în casa de sănătate a
doctorului Șuțu din strada Plantelor,
București. Ziarul Românul anunța ziua
următoare la știri: Eminescu nu mai
este. Corpul poetului a fost expus
publicului în biserica sf. Gheorghe,
pe un catafalc simplu, împodobit cu
cetină de brad. Un cor dirijat de
muzicianul C.Bărcănescu a interpretat litania "Mai am un singur dor".
 Luceafarul
 Poemul Luceafarul a aparut in 1883 in
Almanahul Societatii Social Literare Romania
Juna din Viena, fiind apoi reprodus in revista
Convorbiri literare.
 Peomul este inspirat din basmul romanesc Fata
in gradina de aur, cules de austrianul Richard
Kunisch. Basmul cuprindea povestea unei
frumoase fete de imparat izolata de tatl ei intr-
un castel, de care se indragosteste un zmeu.
 Poem alegoric. Alegorie.
 Poemul romantic Luceafarul de Mihai Eminescu este o alegorie pe
tema geniului, dar si o meditatie asupra conditiei umane duale ( omul
supus unui destin pe care tinde sa il depaseasca ).
 Cea mai veche interpretare a poemului ii apartine lui Eminescu insusi,
cate nota pe marginea unui manuscris: “ In descrierea unui voiaj in
Tarile romane, germanul K. povesteste legenda Luceafarului. Aceasta
este povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul
nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de
alta parte aici pe pamant nici e capabil de a ferici pe cineva, nici
capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”
 Din acest punct de vedere, Luceafarul poate fi considerat o alegorie
pe tema romantica a locului de geniu in lume, ceea ce inseamna ca
povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de
metafore, personificari si simboluri.Poemul reprezinta o meditatie
asupra destinului geniului in lume, cazut ca o fiinta solitara si
nefericita, opusa omului comun.
 Tema si compozitia poemului
 Tema poemului este romantica: problematica
geniului in raport cu lumea, iubirea si
cunoasterea.
 Poemul este structurat in 4 parti si 2 planuri:

-terestru - uman;
-comic-universal.
 Primele sapte strofe constituie uvrtura poemului,
partea intai fiind o splendida poveste de iubire.
Atmosfera este in concordanta cu mitologia romana,
iar imaginarul poetic e de facturaromantica. Iubirea se
naste lent din starea de contemplatie si de visare, in
cadru nocturn, realizat prin motive romantice:
luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda.
 Partea a doua, care are in centru idila dintre fata de
imparat, numita acum Catalina si pajul Catalin,
infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura
sentimentala intre exponentii lumii terestre. Este o alta
ipostaza a iubirii, opusa celei ideale. Asemanarea
numelor sugereaza apartenenta la aceeasi categorie: A
omului comun. Catalina recunoaste asemanarea,
dincolo de statutul social: “Inca de mic/Te cunoasteam
pe tine,/Si guraliv de nimic,/Te-ai potrivi cu mine…”
 Partea a treia ilustreaza planul cosmic si
constituie cheia de bolta a poemului. Aceasta
parte poate fi divizata la randul ei in trei
secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea,
convorbirea cu Demiurgul si libertatea.
 Partea a patra este constituita simetric fata de
prima, prin interferenta celor doua planuri:
terestru si cosmic.
 Lacul
 Poezia „Lacul” a fost publicată la 1 septembrie
1876 în revista „Convorbiri literare”. Ea aparţine
genului liric în care predomină exprimarea unor
stări sau a unor sentimente ale eului liric.
 Tema poeziei este dorinţa arzătoare a
îndrăgostitului de împlinire a iubirii ce rămâne
doar un vis neîmplinit.
 Eminescu imaginează în poezia „Lacul” o
întâlnire cu fiinţa iubită care este pentru el unică
şi ideală.
 Prima strofă a poeziei prezintă o imagine feerică a lacului
încărcat cu flori de nufăr. Lacul apare apoi personificat şi
vibrează împreună cu poetul.
 Strofa a doua cuprinde motivul aşteptării, înfăţişat însă ca
posibilitate. Tot ca posibilitate este prezentat şi gestul tandru
al îmbrăţişării. Apoi este marcată prezenţa fiinţei iubite.
Prezenţa fiinţei iubite este marcată prin pronumele personal
„ea”, care sugerează o iubire ideală.
 Strofele a III-a şi a IV-a cuprind visul de iubire al poetului,
generat de starea de aşteptare şi de singurătate. Poetul îşi
imaginează un anumit scenariu al împlinirii visului de iubire
având senzaţia de ireal, de vis.
 În strofa a V-a visul ia sfârşit, iar eul liric se trezeşte la o
realitate tristă şi dureroasă, deoarece totul a fost în zadar.
Poetul dezamăgit, trist şi singur rămâne în acelaşi decor, dar
mai puţin dinamic şi luxuriant.