Teste Rezolvate de Limba Şi Literatura Română Clasa A XI-a Pregătire Pentru Bacalaureat Profil Real Profil Umanist

Portal
Oana Valeria Chelaru
Teste rezolvate de
Limba şi literatura română
clasa a XI-a
Pregătire pentru
Bacalaureat
profil real l profil umanist
București, 2022
Teste rezolvate de Limba şi literatura română clasa a XI-a. Pregătire pentru Bacalaureat – Profil real;
Profil umanist
Autor: Oana Valeria Chelaru
ISBN: 978-606-47-0899-1
© Portal Învățământ
Part of RENTROP & STRATON Group
Manager de produs: Roxana Dohatcu

Manager Divizie Învățământ: Raluca Enescu
Director Creaţie: Cristina Straton
Manager DTP: Mirela Vasilescu
Manager Producție: Simona Morărescu
Foto copertă: freepik.com
Lucrare editată de: Portal Învățământ – Part of RENTROP & STRATON Group
Senior Editor: George Straton

Director General: Octavian Breban
Toate drepturile rezervate. Nicio parte din acest material nu poate fi reprodusă, arhivată sau transmisă sub nicio formă şi prin niciun fel
de mijloace, mecanice sau electronice, fotocopiere, înregistrare audio sau video, fără permisiunea în scris din partea editorului. Autorii
sau editorii nu sunt responsabili pentru nicio pierdere provocată vreunei persoane fizice sau juridice care acţionează sau se abţine de la
acţiuni ca urmare a citirii materialelor publicate în această lucrare.
Serviciul Clienţi – Tel.: 021.209.45.45; Fax: 021.408.28.99; E-mail: info@rs.ro

Puteţi consulta şi alte lucrări editate de RENTROP & STRATON la www.rs.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CHELARU, OANA VALERIA
Teste rezolvate de Limba şi literatura română : clasa a XI-a : pregătire
pentru Bacalaureat profil real, profil umanist / Oana Valeria Chelaru. - Bu-
cureşti : Rentrop & Straton, 2022
LRL001
ISBN 978-606-47-0899-1
821.135.1.09
811.135.1
Bdul Națiunile Unite nr. 4, bloc 107A, etajul 1, sector 5, București

Cuprins
Teste Rezolvări
(pag.) (pag.)
Testul nr. 1 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 09 . . . . . . . . . . . 89
Subiectul al II-lea: Prezentarea perspectivei narative din fragmentul dat
Subiectul al III-lea: Eseu despre particularitățile unui basm cult studiat, aparținând lui Ion Creangă
Testul nr. 2 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12 . . . . . . . . . . . 94
Subiectul al II-lea: Prezentarea rolului notațiilor autorului din fragmentul dat
Subiectul al III-lea: Eseu despre particularitățile de construcție a unui personaj dintr-un basm cult studiat,
aparținând lui Ion Creangă (*)
Testul nr. 3 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15 . . . . . . . . . . 100

Subiectul al III-lea: Eseu despre relația dintre două personaje dintr-un basm cult studiat . . .
Testul nr. 4 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18 . . . . . . . . . . 105

Subiectul al II-lea: Prezentarea a două modalități de caracterizare a personajului, identificate în frag-
mentul dat
Subiectul al III-lea: Eseu despre particularitățile unei nuvele studiate
Testul nr. 5 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22 . . . . . . . . . . 110

Subiectul al II-lea: Comentarea textului dat evidențiind relația dintre ideea poetică și mijloacele
artistice
Subiectul al III-lea: Eseu despre particularitățile de construcție a unui personaj dintr-o nuvelă studiată
Testul nr. 6 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25 . . . . . . . . . . 115

Subiectul al II-lea: Comentarea textului dat evidențiind relația dintre ideea poetică și mijloacele artis-
tice
Subiectul al III-lea: Eseu despre relația dintre două personaje dintr-o nuvelă studiată
Testul nr. 7 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28 . . . . . . . . . . 120

tice
Subiectul al III-lea: Eseu despre particularitățile unei comedii studiate
Notă! Testele pot fi lucrate atât de elevii de la profilul real, cât și de cei de la profilul umanist, excepție făcând subiectul al III-lea al testelor
notate cu asterisc (*), care se adresează exclusiv elevilor de la profilul umanist.
www.rs.ro
3
Testul nr. 8 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31 . . . . . . . . . . 125
Subiectul al III-lea: Eseu despre particularitățile de construcție a unui personaj dintr-o comedie studiată (*)
Testul nr. 9 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34 . . . . . . . . . . 130

Subiectul al III-lea: Eseu despre relația dintre două personaje dintr-o comedie studiată
Testul nr. 10 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37 . . . . . . . . . . 135

Subiectul al III-lea: Eseu despre particularitățile unui text narativ studiat, aparținând lui Liviu
Rebreanu
Testul nr. 11 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40 . . . . . . . . . . 140

Subiectul al III-lea: Eseu despre particularitățile de construcție a unui personaj dintr-un text narativ stu-
diat, aparținând lui Liviu Rebreanu
Testul nr. 12 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43 . . . . . . . . . . 145

Subiectul al III-lea: Eseu despre relația dintre două personaje dintr-un text narativ studiat, aparținând
lui Liviu Rebreanu (*)
Testul nr. 13 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46 . . . . . . . . . . 150

tice
Subiectul al III-lea: Eseu despre particularitățile unui text narativ studiat, aparținând lui Camil Petrescu
Testul nr. 14 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49 . . . . . . . . . . 155

tice
diat, aparținând lui Camil Petrescu (*)
Testul nr. 15 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52 . . . . . . . . . . 160

tice
lui Camil Petrescu (*)
4 www.rs.ro
Testul nr. 16 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55 . . . . . . . . . . 165
Subiectul al II-lea: Comentarea textului dat evidențiind relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice
Subiectul al III-lea: Eseu despre particularitățile unui text narativ studiat,
aparținând lui Mihail Sadoveanu
Testul nr. 17 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58 . . . . . . . . . . 170

diat, aparținând lui Mihail Sadoveanu (*)
Testul nr. 18 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61 . . . . . . . . . . 175

Subiectul al II-lea: Prezintarea a două modalități de caracterizare a personajului, identificate în frag-
mentul dat
lui Mihail Sadoveanu (*)
Testul nr. 19 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64 . . . . . . . . . . 180

Subiectul al III-lea: Eseu despre particularitățile unui text narativ studiat, aparținând lui George
Călinescu
Testul nr. 20 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67 . . . . . . . . . . 186

Subiectul al II-lea: Prezentarea a două modalități de caracterizare a personajului-narator, identificate în
fragmentul dat
diat, aparținând lui George Călinescu (*)
Testul nr. 21 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70 . . . . . . . . . . 191

Subiectul al III-lea: Eseu despre relația dintre două personaje dintr-un text narativ studiat aparținând lui
George Călinescu (*)
Testul nr. 22 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73 . . . . . . . . . . 197

Subiectul al III-lea: Eseu despre particularităţile unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu
Testul nr. 23 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77 . . . . . . . . . . 202

Subiectul al II-lea: Prezentarea a două modalități de caracterizare a personajului, identificate în frag-
mentul dat
Subiectul al III-lea: Eseu despre particularităţile unui text poetic studiat, aparţinând perioadei pașop-
tiste
www.rs.ro
5
Testul nr. 24 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80 . . . . . . . . . . 206
Subiectul al II-lea: Prezentarea a două modalități de caracterizare a personajului DRESOAREA, iden-
tificate în fragmentul dat
Subiectul al III-lea: Eseu despre rolul cultural și ideologic al lui Titu Maiorescu și al societății Junimea,
în dezvoltarea literaturii române
Testul nr. 25 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84 . . . . . . . . . . 210

tice
Subiectul al III-lea: Eseu despre programul „Daciei literare”, reflectat într-un text narativ reprezentativ
6 www.rs.ro
TESTE
l Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă zece puncte din oficiu.

l Timpul de lucru efectiv este de trei ore.
n n Teste rezolvate de Limba şi literatura română clasa a XI-a.
Pregătire pentru Bacalaureat – Profil real; Profil umanist
Testul nr. 1
SUBIECTUL I (50 de puncte)
Citeşte următorul fragment:
„Întemeietorii revistei Viața românească: C. Stere, G. Ibrăileanu, M. Carp, Ion şi Constantin Botez
făceau parte dintr-un grup de prieteni studenţi, în majoritate de la Facultatea de litere, câţiva de la Ştiinţe,
iar unul de la Medicină. Aceşti tineri, împreună cu logodnicele lor, studente şi ele (devenite soţii după
trei-patru ani), formau o familie sufletească. Relaţiile dintre logodnici erau foarte austere: se mărgineau,
ani de zile, la o simplă strângere sau sărutare de mână. Acest grup s-a închegat în jurul lui C. Stere, de
curând sosit la Iaşi din exil în Siberia. Legăturile dintre prieteni se strângeau încă şi mai mult în cursul
vacanţelor, când se organizau excursii colective la Rarău sau la Văratec, iar mai târziu, când îşi făceau
cu toţii vilegiatura, la mănăstirile nemţene. (Într-o vară, numai Costică Botez cu familia şi-a trădat
grupul, petrecându-şi vacanţa la Mangalia – atras, ca vânător, de locurile de-acolo, bune de prepeliţe şi
de potârnichi.)
Excursia din 1894 sau 1895 la Rarău şi cea din 1898 la Văratec sunt întipărite în fotografii care se
mai găsesc în original la familiile Ibrăileanu, I. Botez şi M. Carp.
În aceste excursii, bărbaţii, care aveau bocanci impermeabili, îşi împreunau cruciş mâinile – câte
doi-doi (îndeobşte, logodnicul şi fratele fetei) –, aşezau în acest hârzob manual pe aleasa inimii lor şi
aşa o transportau peste pâraiele de munte, încântaţi când le zăreau doar un fragment din gleznă. Într-un
rând, Stere, ca să glumească pe socoteala lui M. Carp, propuse o altă rânduială: ca fiecare logodnic sau
soţ să-şi treacă în braţe perechea peste pârâu. Lucrul era uşor pentru Stere şi Ibrăileanu, ale căror perechi
erau firave. Mai greu era pentru Carp, căci Zulnia Georgescu avea proporţii respectabile. Carp, ca sportiv,
izbuti însă să iasă bine din încurcătură, în hazul prietenilor; şi, biruitor, începu să cânte – cum îi era
obiceiul – de răsunau văile. […]
M. Carp susţine, şi cu drept cuvânt, că aceste excursii au fost cimentul sufletesc care a unit într-un
bloc acea mână de tineri intelectuali cu atâtea trăsături spirituale şi sentimente comune, şi anume:
originea – modestă; atitudinea politică – progresistă; temeinica pregătire de specialitate şi cultura
generală... totul susţinut prin puternice resorturi de entuziasm şi de avânt generos.”
(Mihail Sevastos, Amintiri de la Viața Românească)
A. Scrie în enunțuri răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire la textul dat.
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenţei izbuti însă să iasă bine din încurcătură.
2. Menţionează anul în care a avut loc excursia la Văratec.
3. Precizează modalitatea în care se închegau legăturile din grupul de prieteni despre care vorbeşte
naratorul în fragment, justificându-ți răspunsul cu o secvență semnificativă din textul dat.
4. Explică motivul pentru care M. Carp s-a descurcat mai greu cu noua rânduială din cadrul grupului,
propusă de C. Stere.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, părerea lui M. Carp despre rolul excursiilor în legarea relaţiilor de
prietenie din cadrul grupului, aşa cum reiese din ultimul paragraf al textului.
www.rs.ro
9
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă ieșirile alături de prieteni
influențează relațiile de prietenie din cadrul unui grup, raportându-te atât la informațiile din fragmentul
extras din volumul Amintiri de la Viața Românească, de Mihail Sevastos, cât și la experiența personală
sau culturală. (20 de puncte)
În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:

– formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuţie, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare
a două argumente adecvate opiniei și formularea unei concluzii pertinente;
– utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de
exprimare, de ortografie și de punctuație), aşezarea în pagină, lizibilitatea.
În vederea acordării punctajului, textul trebuie să dezvolte subiectul propus.
SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos.
Nu știu de ce nu-mi vine să plec, de ce mă încăpățânez să mă joc iar cu lumina înșelătoare de fosfor
a ceasornicului meu oblong*. Dar acum jocul nu izbutește să mă mai câștige ca la început. Ba se pare
că i-am prins și secretul, dar n-am nicio satisfacție pentru asta. Aș dori să plec și totuși de la ușă mă
întorc la fereastră, privesc luminile orașului în negură și blocurile de zid într-atât cât intră în cercurile
felinarelor. Pe urmă iar vreau să plec... Mă aplec, cu o îndrăzneală care mă înfioară abia după ce o
săvârșesc, deasupra largii streșini a mansardei, să văd dacă la capătul ferestrelor este lumină; dar îmi
amintesc la timp că prințul Preda își are dormitorul pe șirul odăilor Auricăi și Irmei, așa că e inutil
să-mi exagerez curajul deasupra abisului mut și întunecat. În sfârșit...
(Gib I. Mihăescu, Donna Alba)
*oblong – alungit
Notă!!
Pentru conținut vei primi 6 puncte, iar pentru redactare vei primi 4 puncte (utilizarea limbii literare
– 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; ortografia – 1 punct; punctuaţia – 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru redactare, răspunsul trebuie să aibă minimum 50 de

cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.
SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui basm cult
studiat, aparținând lui Ion Creangă.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă,
într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat;
10 www.rs.ro
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul narativ
studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative,
instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
Notă!
Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.
Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (6 puncte pentru fiecare cerinţă/reper).
Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte (existența părților componente – introducere, cuprins,
încheiere – 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte;
utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; așezarea în pagină,
lizibilitatea – 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte
şi să dezvolte subiectul propus.
www.rs.ro
11
Testul nr. 2
SUBIECTUL I (50 de punc
„Prin 1893, un grup de tineri de la Universitatea din Iași scoteau Evenimentul literar, publicație
săptămânală. Spiridon Popescu era atunci student la matematici. Ținuse o conferință foarte izbutită
despre Psihologia țăranului român, după care redacția îl însărcinase „din oficiu” să scrie pentru cititorii
revistei în legătură cu această problemă. Studentul a adus la redacție o serie de articolașe, sub formă de
scrisori către un văr al său. De la număr la număr, micile lui articole luau aspectul unor adevărate schițe
literare.
De altfel, intenția scriitorului de mai târziu a fost totdeauna să dea mai mult studii asupra sufletului
și vieții țărănești decât pagini de literatură propriu-zisă. Chiar bucata Moș Gheorghe la expoziție are ca
subtitlu: Din psihologia celor mulți.
Fecior de țăran, născut la țară, în satul Rogojeni, din fostul județ Tutova, unde și-a petrecut copilăria,
Spiridon Popescu – împlinind șapte ani – a fost dus pentru întâia oară la oraș ca să fie înscris în clasele
primare. În ziua plecării la școală, tatăl său l-a urcat în căruță, în revărsatul zorilor. Copilul s-a cuibărit
în fân și, moțăind, a adormit. Ajuns la târg, s-a deșteptat și, ridicându-și capul zburlit, și-a dat seama
abia atunci că era legat cobză. Părintele său l-a lămurit că, din pricina hopurilor de pe șosea, se temuse
să nu-l piardă pe drum:
— Atunci am scos frânghia de unde o știam pusă, te-am legat de mâini și de picioare, și te-am proptit
de loitre. Asta a fost să fie pricina legării tale.
Viața de la țară i-a dat primele impresii și i-a sugerat judecăți despre lume, atrăgându-l în tot cursul
vieții sale. Ea îl îndemna să zugrăvească fidel realitatea rurală, cu gândul de a o face cunoscută și de a
determina prefaceri de ordin social și cultural.
Din vasta-i activitate extrașcolară a luat ființă o carte bogată în observații și sfaturi: Contribuțiuni la
munca pentru ridicarea poporului (Scrisori către învățători și preoți).
Sp. Popescu (cum își semna lucrările literare) a fost unul dintre principalii colaboratori ai lui Spiru
Haret, fostul ministru al Instrucțiunii Publice, care l-a remarcat după citirea acestor Scrisori, i-a
încredințat postul de director general al învățământului primar și i-a dat astfel prilejul să facă mult bine
satelor în această calitate. […]
Ibrăileanu – de altfel, ca întreg cercul Vieții românești – era încântat de scrierile lui Sp. Popescu,
socotite viabile atât prin autenticitatea documentului omenesc cuprins în ele, cât și prin claritatea formei,
precum și prin folosirea limbii poporului. De nenumărate ori, Ibrăileanu își arăta în redacție entuziasmul
față de operele lui Sp. Popescu, care reda în ele – cu un umor original – concepția țăranului asupra
civilizației. Era încântat, de asemenea, de Rătăcirea din Stoborăni – nuvelă plină, după expresia lui,
„de un suflu epic”, în care mulțimea, masa, a fost zugrăvită cu un crud realism.”
A. Scrie în enunțuri răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la textul dat.
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al expresiei: din oficiu.
12 www.rs.ro
2. Menționează orașul unde era student Spiridon Popescu, utilizând informațiile din textul dat.
3. Precizează o caracteristică a scrierilor lui Spiridon Popescu, justificându-ți răspunsul cu o secvență
semnificativă din textul citat.
4. Explică motivul pentru care Spiru Haret îl apreciază pe Spiridon Popescu, așa cum reiese din textul
dat.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, de ce Spiridon Popescu a ales viața rurală ca sursă de inspirație pentru
scrierile lui.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă experiențele din copilărie
influențează formarea și dezvoltarea adultului, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras
din volumul Amintiri de la Viața Românească, de Mihail Sevastos, cât și la experiența personală sau
culturală. (20 de puncte)


Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului din fragmentul de mai jos.
„ALTA (îl privește cinstit): Pietro, nu trebuie să te mai frămânţi atât... nu au nici un sens îndoielile
tale... M-ai întrebat şi ţi-am răspuns cu toată fiinţa mea... În această împrejurare n-a fost vorba de nicio
preferinţă... Îţi repet... eşti bărbatul pe care şi-l poate dori orice femeie... Ce vrei să fie superior, cum
zici, la acel om? Privirea ta ageră, mersul puternic, braţul tău voinic, făcut să pedepsească, dar şi să
frângă un trup de femeie, nu le poate avea acel nevolnic... (Îl privește lung, așteaptă un răspuns, care
întârzie.)
PIETRO: (simte adânca ei sinceritate, stă mult în cumpănă, și pe urmă vrea parcă să se ridice, simte
din nou mușcătura ranei, nu mai găsește nimic, dar refuză să accepte, căci îndoiala a biruit în el):
Rămâne totuşi posibilitatea ca tu însăţi chiar, sinceră fiind, să nu-ţi dai seama limpede de aceste lucruri...
Să le vrei numai să fie aşa cum le arăţi acum. (Se frânge deznădăjduit.) E de prisos... Nimic, nimic
nu-mi poate ajuta... Ceea ce a destrămat din greşeală o femeie nu mai poate face tot ea... (Cu capul
întors, privește într-altă parte, arde mereu mocnit.)”
(Camil Petrescu, Act venețian, Actul III, Scena 3)
Notă!
Pentru conținut vei primi 6 puncte, iar pentru redactare vei primi 4 puncte (utilizarea limbii literare – 1
punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; ortografia – 1 punct; punctuaţia – 1 punct).
www.rs.ro
13


Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități de construcție a unui
personaj dintr-un basm cult studiat, aparținând lui Ion Creangă.

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
– evidențierea unei trăsături a personajului ales, prin două episoade/secvențe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și
spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre
stilistice, limbaj etc.)
Notă!
14 www.rs.ro
Testul nr. 3
Citește următorul fragment:
„În cele întâi zile după întoarcerea mea în țară, tatăl meu mă conduse pe la toate rudele și pe la toți
prietenii săi, precum și pe la alți bărbați influenți, a căror prietenie sau bunăvoință putea să-mi fie de
folos.
În ziua de Sf. Mihail și Gavril, 8 noiemvrie 1863, merserăm să felicităm mai multe persoane cu acest
nume și, între altele, făcurăm o vizită și căpitanului Mihail Cerchez, care pe departe se înrudea cu noi.
Acest tânăr ofițer cu care m-am împrietenit mai târziu așa de mult, ale cărui succese militare în războiul
din 1877 mi-au făcut așa mare mulțumire, și al cărui nenorocit sfârșit m-a mâhnit foarte adânc, îmi făcu
o prea bună impresiune și din întâiul moment a început prietenia noastră. Abia ne oprisem vreun sfert
de ceas la Cerchez, când veni în vizită la dânsul un personaj ce-mi produse efectul cel mai curios. Mic
de stat, cu umerii cam ridicați, cu ochii mari și vii, vorbind despre lucrurile care mie îmi păreau cele
mai importante cu ușurință și nepăsare, luând pe toată lumea în zeflemea, stând strâmb pe scaun, părăsind
convorbirea în mijlocul vizitei și deschizând cărți din bibliotecă, pentru a râde de Cerchez, care le cetea,
luând peste picior toate obiceiurile sociale, acest om, Vasile Pogor, trebuia, fără îndoială, să pară foarte
ciudat unui tânăr ca mine, abia venit din Germania, unde mă deprinsesem cu un respect, poate exagerat,
pentru formele și convențiile sociale. Eu rămăsei uimit și pot zice că impresiunea întâi a lui Pogor
mi-a fost puțin simpatică, de nu chiar displăcută.
— Curios om e acesta, zisei către tatăl meu, la plecare, mi s-a părut și obraznic, și cam într-o doagă.
— Nu te uita la apucăturile aceste ale sale, e un tânăr inteligent, s-a deosebit, ca judecător, printr-un
mare sentiment de dreptate, ceea ce la noi este rar, are și avere, păcat însă că e cam leneș ‒ nu-i prea
place să lucreze și în aceasta se deosebește de tatăl său, cu care am fost prieten.
Auzind lăudându-se astfel calitățile lui Pogor, abia am lăsat să treacă o săptămână și m-am dus să-l
văd acasă la el. Voiam să-i propun ca împreună să facem un șir de prelegeri publice, cum le inaugurase
Maiorescu la începutul aceluiași an. Eram doritor să mă fac cunoscut, să dau semne de viață, să fac ca
lumea să vorbească de mine. Fie că dorința de a se deosebi este naturală tinereții, fie că eram pe atunci
plin de asemenea aspirații și m-am schimbat foarte mult mai târziu în această privință, nici îmi puteam
închipui că un tânăr inteligent și cu învățătură să nu împărtășească simțirile acelea. Care fu însă
dezamăgirea mea, când Pogor îmi răspunse nu cu entuziasm, precum mă așteptam eu, dar cu cea mai
desăvârșită nepăsare:
— A început asemenea cursuri Maiorescu, să așteptăm întoarcerea sa din străinătate.
— De ce să pierdem vreme, întâmpinai eu, cam necăjit; când va reveni Maiorescu, el va putea urma
cursurile începute; până atunci, să facem noi; sunt și alte chestiuni interesante de tratat, nu este numai
filozofia...
— Să vie Maiorescu, răspunse încă o dată Pogor scurt, rece, și schimbă vorba.”
(Iacob Negruzzi, Amintiri din Junimea)
www.rs.ro
15
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței un mare sentiment de dreptate.
2. Menționează în ce an se întoarce naratorul în țară, utilizând informațiile din textul dat.
3. Precizează o trăsătură a lui Vasile Pogor, justificându-ți răspunsul cu o secvență semnificativă din
textul citat.
4. Explică motivul pentru care naratorul dorea să iasă în evidență, după întoarcerea în țară.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, efectul pe care Vasile Pogor îl face asupra naratorului, atunci când se
cunosc.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă dorința unui tânăr de a
ieși în evidență are efecte pozitive sau negative asupra dezvoltării sale, raportându-te atât la informațiile
din fragmentul extras din volumul Amintiri din Junimea, de Iacob Negruzzi, cât și la experiența personală
sau culturală. (20 de puncte)

– formularea unei opinii față de problematica pusă în discuție, enunțarea și dezvoltarea corespunzătoare
exprimare, de ortografie și de punctuație), așezarea în pagină, lizibilitatea.

„Ea îşi aminti cum se cunoscuseră. Era într-o după-amiază, spre seară. Se înapoia acasă de la o colegă.
Învăţaseră împreună la istorie şi se despărţiseră fără să înţeleagă prea mult. N-avea memorie pentru ani
şi date, şi atunci i se părea totul de neînţeles. Profesoara le cerea cifre, la istorie. Cum venea pe stradă
auzi strigăte şi văzu câţiva inşi bătându-se, destul de departe. Câţiva poliţişti trăgeau de doi sau trei
oameni, să-i bage sub o poartă. Poate oamenii sunt beţi, se gândi ea şi-şi văzu de drum. Becurile se
aprinseră, palide. Fluierăturile se încrucişau ca nişte lumini negre. Ea grăbi pasul, cuprinsă de frică. Era
război şi plimbările de seară fuseseră interzise. Şi când intrase pe poarta blocului şi începuse să urce
scările, poarta se deschise din nou, scurt şi intrase un ins. Se îngrozise; probabil era un hoţ. Pe coridor
nu era niciun bec şi lumina slabă a zilei ce se sfârşea o făcea să se înfioare... Grăbi pasul. El o ajunse la
etajul întâi şi o întrebă dacă blocul mai are o altă ieşire. N-avea, îi răspunse. Şi şi-ar fi continuat drumul
dacă insul nu era plin de sânge. Toată faţa îi era scăldată în sânge, ca o mască. Numai ochii aveau altă
culoare şi numai ei îi spuneau că insul e tânăr. Ea înghiţi în sec, neştiind ce să facă. Dorinţa de a urma
medicina i se spulberă pe loc, faţa lui o îngrozise. Se auziră fluierături apropiate, în stradă, şi ochii lui
tresăriră. Şi ei atunci i se făcu deodată curaj şi îl luă de mână ca pe un copil. Voia să-l ocrotească, asta
voia, să-l apere, ca şi cum i-ar fi fost mamă. Fluierăturile deveneau şi mai stridente, îi sfârtecau parcă
auzul. Îşi scoase baticul alb, şi-l puse pe faţa lui, să nu mai curgă sângele, să nu-i mai vadă faţa, roşie.
16 www.rs.ro
Şi să-l ascundă cumva. Mai urcaseră câteva trepte, urmăriţi de fluierături, ca de nişte câini, neputând să
se rupă de ele. Fluierăturile intrară pe poarta blocului şi toate scările, până la ultimul etaj, parcă
începuseră să tremure.”
(Dumitru Radu Popescu, Mări sub pustiuri)
Notă!


Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți relația dintre două personaje
dintr-un basm cult studiat.

– prezentarea statutului social, moral, psihologic etc. al celor două personaje;
– evidențierea evoluției relației dintre cele două personaje, prin două episoade/secvențe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru evoluția relației
dintre personaje (de exemplu: acțiune, conflict, modalităţi de caracterizare, relaţii temporale şi spaţiale,
incipit, final, tehnici narative, instanţe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice,
limbaj etc.).
Notă!
www.rs.ro
17
Testul nr. 4
„Reîntâlnindu-ne în Iași în toamna anului 1863, în saloanele doamnei Didița Mavrocordat, Carp și
eu ne-am împrietenit în curând, și în tot cursul vieții nu am avut nici o neînțelegere, afară decât în
discuțiuni teoretice, în special în chestiunea evreilor.
Curând după aceea, pe la sfârșitul anului 1863 sau pe la începutul anului 1864 se întoarse și Maiorescu
din Berlin și eu m-am grăbit să mă duc să-l văd. Acum încă, după aproape 26 ani, acea întâlnire mi-a
rămas foarte vie în memorie. Maiorescu ocupă un apartament într-o casă, astăzi dărâmată, de la intrarea
bisericii Trei Ierarhi. L-am găsit în cabinetul său de lucru, înaintea unei mese lungi, plină de cărți și
manuscripte, foarte ocupat cu afaceri de administrație ale școlilor din Iași, căci făcea parte din comitetul
de inspecție școlară. Vizita mea nu păru a-i fi plăcută, poate fiindcă-l turbura în ocupațiile sale. Maiorescu
îmi vorbi cum se vorbește cu un tânăr fără importanță; la întrebările mele despre cele ce se petrec în
Berlin, unde era pe atunci o mare agitație din cauza conflictului dintre guvernul lui Bismarck și
parlamentul progresist, Maiorescu răspunse foarte scurt, cu indiferență, și schimbă vorba. Efectul pe
care mi-l făcu era foarte departe de ceea ce mă așteptam; eu îmi scurtai vizita și ieșii nemulțumit, cu
încredințarea că lăudatul profesor este un pedant și cu sentimentul că acest om nu-mi va fi niciodată
prieten, și nici chiar simpatic. Dar lucrurile se schimbară foarte repede.
Peste câteva zile, Maiorescu, întorcându-mi vizita, se întinse cu mine în lungi convorbiri, apoi ne
puserăm să jucăm șah, pe urmă reîncepurăm a discuta, așa încât el uită alte vizite ce vrea să facă și
petrecurăm împreună mai multe ceasuri. Din acel minut am început să-i fiu prieten, cele întâi sentimente
ale mele pentru dânsul schimbându-se cu totul. Astfel, efectul ce-mi făcură la început și Maiorescu, și
Pogor, – acei cu care mai târziu m-am împrietenit atât de mult - a fost fără îndoială rău, oricât s-ar zice
că întâia impresiune este cea hotărâtoare.
După mai multe întâlniri cu Carp, Pogor și Maiorescu, primii o dată un mic răvășel de la acest din
urmă, prin care mă invită să vin seara la dânsul, unde Carp avea să facă o lectură. El trebuia să ne
cetească traducerea tragediei „Macbeth”, în versuri. Față erau cinci tineri, Maiorescu, Carp, N. Burghele,
acum secretar al Consiliului de Miniștri, eu și Teodor Rosetti, pe care mi se pare ca în acea seară l-am
văzut pentru întâia dată.
Deși Pogor, pe care toți îl așteptau, fusese împiedicat de a veni, lectura se urmă și, lucru ciudat!
traducerea a fost găsită bună și plăcu la toți. Se făcură câteva observații, mai mult de detaliu, și eu m-am
întors acasă foarte mulțumit de acea serată literară. Mai târziu, de câte ori am recitit acea traducere,
m-am mirat de lipsa de critică ce a domnit atunci în întrunirea noastră. Cum de nu ne-a lovit limba prozaică
a traducătorului, în care reproduce pasagiile cele mai poetice ale lui Shakespeare; cum de am trecut cu
ușurință asupra greșelilor ritmice care nu se mai numără; în sfârșit, cum de am fost atât de indulgenți
pentru toate neajunsurile lucrării! Poate că ceea ce mai ales a contribuit ca traducerea să câștige aprobarea
noastră a fost limba curat românească în care e scrisă şi, în special, lipsa neologismelor cu care mai toți
autorii de pe atunci desfigurau limba noastră; poate, asemenea, și spiritul critic s-a dezvoltat mai târziu
și treptat în Societatea noastră literară. Oricum ar fi, în acea seară, se poate zice că a fost întâia ședință a
„Junimii”, fără că cei prezenți să se fi gândit încă la înființarea unei Societăți literare.”
18 www.rs.ro
(30 de puncte)
1. Explică sensul din text al secvenței nu am avut nici o neînțelegere.
2. Menționează câți ani au trecut de la prima întâlnire a lui Titu Maiorescu cu Iacob Negruzzi.
3. Precizează efectul pe care prima întâlnire a lui Iacob Negruzzi cu Titu Maiorescu a avut-o asupra
primului dintre ei, justificându-ți răspunsul cu o secvență semnificativă din textul citat.
4. Explică motivul pentru care Iacob Negruzzi este dezamăgit, după prima întâlnire cu Titu Maiorescu.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, schimbarea care intervine în comportamentul lui Titu Maiorescu față
de Iacob Negruzzi.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă prima impresie, atunci
când cunoști un om, este cea mai importantă, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras
din volumul Amintiri din Junimea, de Iacob Negruzzi, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)


Prezintă, în minim 50 de cuvinte, două modalități de caracterizare a personajului, identificate în
fragmentul de mai jos.
„Sunară trâmbiţi.
În prund, în dreptul sfintei mănăstiri, era un loc unde apa Nemţişorului fugea pe dedesubt. La acea
trecătoare, Preasfinţitul Iosif se opri ca să primească alaiul Măriei Sale.
Călăreţii îşi struniră caii, scânteind din coifuri şi platoşe. Măria Sa privi o clipă împrejurimile. Copiii
de casă grăbiră să coboare, ca să-i apuce frâiele şi scările. Când descălecă Domnu, într-o singură mişcare,
călăreţii puseră piciorul la pământ. Alexăndrel-Voievod, feciorul bălan al Domniei, sări de-a dreptul din
şa. Purta, ca şi părintele său, brocart* de Veneţia, gugiuman* de samur şi marochinuri*. Trei boieri
dintre cei mari, care însoţeau pe stăpân, adică portarul Sucevei, Bodea, Toma logofătul şi Iuga
postelnicul, îşi lăsară caii în mâna slujitorilor şi grăbiră la trecerea pârâului.
Cântăreţii soborului începeau, cu glasuri destul de aspre, axion* pentru slava Măriei Sale: „Cade-se
să te fericim...”
Vodă Ștefan, călcând atunci în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul de
primăvară. Se purta ras, cu mustața uşor cărunţită, avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde
tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus.
Pe când suna încă axionul, vlădica* Iosif înaintă, cădelniţând între făcliile diaconilor, apoi, primind
sfânta Evanghelie de la cei care o purtau, o înfăţişă Măriei Sale ca să-i sărute icoanele de smalţ, aşezate
în chip de cruce.
www.rs.ro
19
Vodă făcu semnul creştinesc şi sărută Evanghelia, apoi îndemnă printr-un mic semn, din ochi, pe
coconul* său, să săvârşească acelaşi lucru. Poporul şi dregătorii se aplecară adânc în faţa slăvitei feţe a
Măriei Sale. Preasfinţitul sărută mâna cu pecetea de aur; Vodă îşi îndeplini aceeaşi datorie cătră bătrânul
stareţ. Îndată medelnicerul sfântului locaş păşi înainte, înfăţişând pânea şi sarea. Domnul frânse o viţă
a colacului. Abia o atinse cu buzele şi se puse în mişcare cu pas viu. Prundul începu să sune de paşii
cailor. Cum preasfinţitul Iosif umbla greu în odăjdii, Vodă se opri zâmbind o clipă, şi porni iar mai
domol, alături de călugăr.”
(Mihail Sadoveanu, Frații Jderi, volumul I, Ucenicia lui Ionuț)
* brocart – Țesătură de mătase de calitate superioară, înflorată sau ornamentată cu fire de aur ori de
argint;
* gugiuman – Căciulă de samur, purtată de domnitor în trecut, ca semn al rangului;
* marochinuri – 1. Piele de capră, sau, rar, de oaie sau de vițel, tăbăcită vegetal pentru a căpăta lustru
și finețe; cordovan. 2. Sortiment, obiect din marochin;
* axion – Imn de slavă (în Biserica Ortodoxă);
* vlădica – episcop;
* cocon – 1. Termen de politețe care denumește un bărbat; domn. 2. Fiu, fecior (aparținând unor părinți
din clasele sociale înalte). 3. Copil mic, abia născut; prunc.
Notă!


Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unei nuvele
studiate.

Notă!
20 www.rs.ro
www.rs.ro
21
Testul nr. 5
„Fericită natură aceea a lui Pogor, cu nepăsarea sa deplină pentru ceea ce se numește: viața reală!
Ocupându-se de tot ce se petrece în domeniul închipuirii și cetind cu interes toate operele însemnate ce
s-au scris din cea mai depărtată antichitate până la romanele cele mai nouă, el luneca ușor peste
întâmplările contemporane ca și cum acestea nu l-ar privi.
Un exemplu caracteristic despre această nepăsare, câteodată naivă, este următorul fapt:
Eram odată, împreună, candidați la deputăție, și eu alergam și îmi dam multă osteneală să izbutim,
pe când Pogor nici se mișca din casă și lăsa pe adversarii noștri să lucreze și să ne ponegrească în toată
voia. Pasionat, precum eram, eu îl mustrai supărat în comitetul electoral de această culpabilă nepăsare,
iar el îmi răspunse foarte liniștit: „Cum vrei să lucrez, când nu știu unde și cum se poate căpăta o listă
de alegători?” El uitase cu totul că, fiind atunci primar, lucrase însuși în Consiliul comunal la formarea
listelor electorale, și că acele liste ce i se păreau așa de greu de găsit se aflau cu teancurile în cancelaria
primăriei sale!
În una din acele după-amieze de care am vorbit mai sus s-a hotărât înființarea în regulă a unei Societăți
literare, care de fapt și exista. Mai multe dumineci de-a rândul am discutat numele ce trebuia să-i dăm.
Tot felul de propuneri, și serioase, și glumele se făcură și se respinseră de-a rândul. Un moment, numele
care dobândi aprobarea celor mai mulți fu „Ulpia” sau poate chiar „Ulpia Traiană”. Însă în duminica
următoare toți cinci venirăm cu gândul ascuns de a propune adoptarea altei numiri, căci după reflecțiile
făcute acasă, numele „Ulpia” ni se păru din cale-afară de pretențios. Ce aveam noi a face cu împăratul
Traian? Ş-apoi atât se abuza atunci de latinisme în literatură, în limbă, în nume proprii și chiar în teorii
de drept public, încât o reacțiune se produse pe nesimțite, fără chiar să ne dăm seamă, în fiecare din noi.
De aceea, când Maiorescu, mi se pare, propuse revenirea asupra hotărârii noastre și schimbarea numelui
„Ulpia”, toți am împărtășit la moment părerea aceasta. După multă discuție, Theodor Rosetti ne zise de
pe patul unde era culcat:
— Măi băieți, vreți să vă dau eu un nume fără pretenție, care să vă placă la toți, fiindcă nu zice mare
lucru?
— Vorbește!
— Hai s-o botezăm „Junimea”, zise Theodor Rosetti.
— Foarte bine găsit! strigarăm cu toții.
Atunci Pogor, ridicându-se de pe canapeaua pe care se aruncase, începu să cânte ca un preot pe nas,
și întrebă de trei ori:
— S-a lepădat copilul de Satana pedantismului?
De trei ori răspunserăm cu toții râzând:
— S-a lepădat.
— În numele Domnului, boteze-se dar „Junimea”! exclamă Pogor, și „Junimea” a rămas până în ziua
de azi.”
22 www.rs.ro
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței din cale-afară de pretențios.
2. Menţionează primul nume pe care tinerii l-au găsit pentru denumirea societății nou-înființate.
3. Precizează modalitatea în care Pogor ar fi putut să găsească o listă de alegători, justificându-ți
răspunsul cu o secvență semnificativă din textul dat.
4. Explică motivul pentru care tinerii nu se pot hotărî în alegerea unei denumiri pentru societatea pe
care au înființat-o.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, atitudinea lui Pogor asupra aspectelor practice ale vieții, aşa cum reiese
din primele două paragrafe ale textului.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă o atitudine relaxată te
poate ajuta în realizarea unui proiect, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul
Amintiri de la Junimea, de Iacob Negruzzi, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)


Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidențiind relația dintre ideea poetică și
mijloacele artistice.
„Zilele albe, iată, au început să plece,

Ca niște bărci tăcute, pornind fără lopeți.
În țărm se face seară, și steaua-n cerul rece
Păzește cripta nopții cu candeli și peceți.
În șirul vieții noastre întreg, se face seară,

O seară fără sunet, nici vânt, nici amintiri.
Ieri a plecat o barcă, azi alte bărci plecară,
Convoi de goluri strâmte pe undele subțiri.
De-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă!

De s-ar clăti pe lume un singur larg talaz!
Nu. Nemișcată-n margini, lumina se răstoarnă
Și, ca să cânte, streaja de sus și-a luat răgaz.”
(Tudor Arghezi, Toamnă de suflet)
www.rs.ro
23
Notă!


personaj dintr-o nuvelă studiată.

– evidențierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvențe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și
spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre
stilistice, limbaj etc.)
Notă!
24 www.rs.ro
Testul nr. 6
„Olga, deși cu mai multă stăpânire decât intolerantul și în fond copilărosul ei prieten, căruia îi dăduse
nenumărate dovezi de prietenie și încredere, încălcând, prin ieșirea din rezervă impusă tinerelor fete,
codul manierelor aristocrate, era la rândul ei o fire orgolioasă, nedispusă la abdicare.
La începutul lunii mai 1858 totuși ea veni la Theresianum și rămaseră în parcul Academiei împreună
aproape o oră. Fata îi mărturisi că pentru ea, el este singurul „bărbat spiritual”, dar totodată, îl încredință
de ideile-i ostile mediului ei social, conștientă fiind de pericolul la care se expune prin atitudinea
protestatar-liberală afișată în saloanele frecventate. Plecând din Viena, ea îi solicita continuarea
corespondenței.
În momentul despărțirii, Titu Maiorescu își dădu seama de ceea ce Olga însemnase pentru el, precum
și de pierderea ireparabilă pe care o va resimți odată cu pierderea ei.
Cuprins de panică, părea gata să-și mărturisească adevăratele sentimente: „Vezi, vezi ce dezordine
produci dumneata în mintea mea! Ah, femeile! Și dacă n-ai avea uneori o fire așa de bună, de darnică,
de sfântă. Sau d-ta ții să nu fii cuprinsă între „femei”? Te rog, servește-te de ochii mei! Te rog, eu te rog
rar. Și încă mai rar mulțumesc, însă dumitale îți mulțumesc. Știi d-ta, Olga? Până astăzi devenisem un
om care stagnează, un om împietrit, această blestemată logică mă cristalizase cuarț dur. N-ai simțit d-ta
încă din ultima mea scrisoare, că acolo numai o morișcă a rațiunii, morișca înghețată, își târăște penibil
roatele? Astăzi însă am fost emoționat, în sfârșit emoționat. […]
Așa fuse, notează Titu Maiorescu în jurnal la 4 mai 1858. Când însă a doua zi mai citii o dată, nu
mai simții același lucru, fusese numai ceva momentan; de aceea am suprimat cele de mai sus.”
Însemnările zilnice ale acelui an nu o mai amintesc, dar disperarea se instalase în sufletul tânărului
și nu-l va mai părăsi până la plecarea definitivă din Viena, leagănul spiritualității sale.”
(Domnica Filimon, Tânărul Maiorescu)
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței nedispusă la abdicare.
2. Menţionează data însemnării în care Titu Maiorescu își mărturisește sentimentele pentru Olga.
3. Precizează modalitatea în care sunt educate tinerele fete în perioada menționată în text, justificându-ți
4. Explică motivul pentru care Titu Maiorescu șterge primele notații din Însemnările zilnice.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, atitudinea lui Titu Maiorescu după întâlnirea cu Olga, așa cum reiese
din ultimele două paragrafe ale textului citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă dezvăluirea sentimentelor
influențează cursul unei relații, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul
Tânărul Maiorescu, de Domnica Filimon, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)
www.rs.ro
25


„Din vârf de munţi amurgul suflă

cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.
O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara –
şi frunza cade.
O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.
E toamnă.”
(Lucian Blaga, Amurg de toamnă)
Notă!

26 www.rs.ro

dintr-o nuvelă studiată.

– prezentarea statutului social, moral, psihologic etc. al celor două personaje;
– evidențierea evoluției relației dintre cele două personaje, prin două episoade/secvențe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru evoluția relației
dintre personaje (de exemplu: acțiune, conflict, modalităţi de caracterizare, relaţii temporale şi spaţiale,
incipit, final, tehnici narative, instanţe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice,
limbaj etc.).
Notă!
www.rs.ro
27
Testul nr. 7
„Titus Livius Maiorescu pășea acum ca intern în Academia Theresiană. (Semestrul II al clasei a V a,
precum și clasa a VI-a – 1855/1856 – le urmase la Gimnaziul aceleiași Academii, considerat o anexă
pentru externi.)
Fusese primit cu o jignitoare ostentație din primele zile: „Astăzi la 11 a fost dans; se adună acolo, în
același timp, câțiva camarazi; eu a trebuit întâi să învăț a face pașii și să execut ridicolele învârteli și
complimente, lucruri la care însă ceilalți domni ironici priveau și râdeau de ceea ce era de râs, dar și de
ce nu era de râs. Încolo pentru mine o bună școală.”
Retras pe o bancă cu o carte în mână, el este din nou obiectul ironiei lor: „Uite, Maiorescu; ia
priviți-mi-l; ăla citește întruna”. „O! răspunde un altul – o să vă explic eu noima întregii istorii, noima
e că el caută să câștige îndărăt cât mai curând cei 5000 de florini ce i-a plătit”. „Ridicoli nătărăi.”
Incidentul – dincolo de intențiile colegilor gata să pună la colț un tocilar – este în măsură să-i
măgulească orgoliul.
Aluzia lor era clară, Maiorescu urmărea ca prin note bune să obțină înapoi taxele depuse la înscriere.
Deci el, elevul solvent, avea superioritatea, față de aceste odrasle de nobili scăpătați „cu toată fala lor
boierească erau întreținuți aici numai grație stipendiilor și în afară de asta nu au ca avere decât o vanitate
de Don Ramuno de Colibrado.”
Cât erau de departe de el aceste nimicuri: „Sunt mulțumit, cum am fost și totdeauna, însă mai fericit
decât am fost de altfel totdeauna”, nota în jurnal la 12 octombrie 1856.
Pânza cețurilor se risipea: în fața ochilor se deschidea spațiul împlinirilor sale, această Academie
Theresiană va fi curând Agora sa.
Va cumpăni atent firea și caracterul acestor băiețandri, dintre ei își va alege discipolii și împreună
vor porni la acțiune.
Vocația mentorului ieșise în lumină.”
(Domnica Filimon, Tânărul Maiorescu)
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței nobili scăpătați.
2. Menţionează suma pe care o plătește Titu Maiorescu drept taxă la Academia Theresiană.
3. Precizează motivul care stârnește ironia colegilor lui Titu Maiorescu la adresa lui, justificându-ți
4. Explică felul în care vocația mentorului iese la lumină.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, atitudinea lui Titu Maiorescu după ce devine elev la Academia
Theresiană, așa cum reiese din textul citat.
28 www.rs.ro
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă perseverența poate
constitui o cale către succes, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Tânărul
Maiorescu, de Domnica Filimon, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)

– formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuție, enunțarea şi dezvoltarea corespunzătoare

„Castelul tău de gheață l-am cunoscut gândire:

Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit
De noi răsfrângeri dornic, dar nicio oglindire,
În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.
Am părăsit în urmă grandoarea ta polară

Şi-am mers, şi-am mers spre caldul pământ de miazăzi,
Şi sub un pâlc de arbori stufoși, în fapt de seară,
Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.
Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg,

Mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!”
(Ion Barbu, Umanizare)
Notă!

www.rs.ro
29

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unei comedii
studiate.

– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului dramatic studiat într-o perioadă,
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului dramatic studiat;
studiat (de exemplu: acțiune, personaj, notațiile autorului, conflict dramatic, registre stilistice, act,
scenă, limbaj etc.).
Notă!
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de
30 www.rs.ro
Testul nr. 8
„Poet popular prin romanțele sale de dragoste, intrate pe coarda viorilor în conștiința celor mai umile
fete suburbane, Eminescu a fost adoptat de sufletul mulțimii în ființa lui istorică, transfigurat și idealizat
după chipul liricii sale. Foarte curând, dar, s-a născut imaginea unui îndrăgostit nefericit de o femeie
meduză, care, nepăsătoare, îl lasă să „degere” la geamurile sale și-i împietrește inima cu gheața ochilor.
Astfel privită, dragostea eminesciană este însăși erotica populară, compusă din ahturi și suspine, din
chemări sentimentale și imprecațiuni. Biograful se găsește încurcat în fața a două tonuri deosebite de
dat acestui capitol din viața poetului. După unii, înrâuriți de versiunea „Junimii”, Veronica era o femeie
ușuratică, nestatornică și indiferentă la dragostea poetului, după alții, alimentați la sursa familiei, era un
crin de zăpezi albe ofilit din cauza intrigii în paharul de cristal al virtuților casnice. Orice așezare a
istoricului de o parte sau de alta, sau chiar la mijloc, este o neîndemânare biografică, pentru că nu numai
ne lipsește orice element de judecată, dar niciodată faptele unei femei nu pot fi măsurate altfel decât
prin logica mișcătoare a sensibilității sale, care însă mai totdeauna ne scapă printre degete. Dacă cei
care au trăit în preajma femeii exaltate sau hulite au putut avea impresiuni așa de potrivnice, cu cât mai
greu ne este nouă să judecăm o ființă și o dragoste cu o fotografie înainte și câteva scrisori banale. Pentru
a dovedi absurditatea unei întreprinderi, ce depășește puterea de obiectivitate a istoriei literare și intră
în oglinzile cu mii de fețe ale idiosincraziei, vom da o mică pildă.
D-na Virginia Gruber, fiica Veronicăi Micle, scrie într-un memoriu: „Mama a fost plină de viață,
plină de farmec, frumoasă, dansa perfect și avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita,
din cauza acestor calități superioare, făcea umbră totdeauna în jurul celorlalte femei.”
Privim fotografiile poetei și ne aflăm în fața unei femei aci grațioase, aci uscățive în tinerețe, cu
proeminențele feței acute, îngroșate mai apoi și trivializate, cu o oțărire în toate liniile feței, cu buze
lungi, subțiri și supte, cu un văl de lividitate și melancolie, ce urâțește fizionomia și o face antipatică.
Iată dar femeia, plină de farmec, văzută într-o simplă fotografie poate rău executată, cu subiectivitatea
de neînlăturat a privitorului.”
(George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu)
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței gheața ochilor.
2. Menţionează apartenența celor care o denigrau pe Veronica Micle.
3. Precizează părerea fiicei Veronicăi Micle despre mama ei, justificându-ți răspunsul cu o secvență
semnificativă din textul dat.
4. Explică motivul pentru care biograful lui Eminescu se află în dificultate.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, atitudinea istoricului literar față de Veronica Micle, așa cum reiese din
ultimul paragraf al textului citat.
www.rs.ro
31
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă părerea celor din jur ar
trebui sau nu să influențeze o relație, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul
Viața lui Mihai Eminescu, de George Călinescu, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)


„Ioana apăruse fără gesturi, căci se apropiau și alții de noi, cu ochii, cu gura, cu mâinile, cu toată
carnea către mine. Mă întreb dacă eu aș fi în stare de o asemenea dăruire totală, fermecătoare, ce face
fericit și pe cel de unde pornește și pe cel către care pornește. Întotdeauna, sub orice inițiativă a mea,
cea mai spontană posibilă, surprind și instinctul de a mă analiza. Nu știu cum mă prezentam în fața
Ioanei, dar ea era prea turburată de fericirea ei ca să mă mai examineze. Totuși, luasem trenul cel dintâi
ca s-o revăd, așteptasem cu nerăbdare fiecare minut să treacă și să ajung mai repede. Aveam în valiză
daruri bine alese; ca să-i facă bucurii; am întors în minte, îndelung, toate aceste bucurii.
Acum eram în voia mai multor emoții: încântat de primirea ce mi se făcea, de peisagiul gol din față,
de marea de alături. Eram intimidat de atâția oameni primindu-mă cu exclamații, cu toate că pe unii
nici nu-i cunoșteam. Ioana, abia sosită și ea la Cavarna, a și luat aerul provincial: arsă de soare, pe frunte
cu câțiva pistrui, îmbrăcată fără grijă, cu picioarele goale în pantofi. Rochia și-a lucrat-o singură, fără
gust, că toate că a vrut să o facă pretențioasă; parcă și-a luat modelul nu de la o mare croitoreasă unde
se îmbracă de obicei, ci din vitrina prăvăliei principale din Cavarna. Câteva zorzoane inutile, și la spate
chiar un început de trenă. Totul nepotrivit pentru atmosfera rustică de acolo, și, de altfel, praful a bătut
stofa și a făcut garniturile și mai caraghioase. Dar această haină dădea un farmec nou Ioanei, o arăta
sinceră, îi bănuiam toate gândurile ei pentru mine, căci voise să fie elegantă ca să-mi placă, gânduri
naive și delicioase de copiliță zăpăcită, oricâte dezastre ar fi trecut peste dânsa, rămasă proaspătă orice
ar fi învățat-o viața. O priveam acum cu dragoste, cu duioșie, milă, dar și cu reflecția: „Ce rochie urâtă!
E lipsită de logică după obicei, căci de atâtea ori a fost îmbrăcată cu gust.”
(Anton Holban, Ioana)
Notă!
punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; ortografia – 1 punct; punctuația – 1 punct).
32 www.rs.ro


personaj dintr-o comedie studiată.

– evidențierea unei trăsături a personajului ales, prin două scene/secvențe comentate;
– analiza a două componente de structură şi/sau de limbaj ale comediei studiate, semnificative pentru
construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, modalități de caracterizare, notațiile autorului,
conflict dramatic, registre stilistice, limbaj, act, scenă etc.).
Notă!
Pentru conținutul eseului, vei primi 18 puncte (6 puncte pentru fiecare cerință/reper). Pentru redactarea
eseului, vei primi 12 puncte (existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere – 1 punct;
logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii
literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuația – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1
punct).
www.rs.ro
33
Testul nr. 9

„În cercurile studențești, Eminescu, deși iubit, ba chiar căutat de străini și admirat pentru frumusețea
sa, trecea drept un „original”, ceea ce se explică prin faptul că, deși în aparență viața poetului nu se
deosebea în mod apreciabil de a celorlalți colegi, avea un sens interior, ce nu se lăsa ușor dezvăluit.
Majoritatea studenților români erau băieți de țară, fără vocații excepționale, dârji în a-și netezi un drum
în viață și pe care nu putea decât să-i mire lipsa unei orientări imediat practice, pe care o constatau la
Eminescu. Cel mai cu viitor dintre ei, Slavici, n-avea o mentalitate deosebită.
Eminescu l-a cunoscut în iarna anului 1869, puțin după așezarea la Viena, printr-un prieten comun,
medicinistul Ion Hossanu. Slavici fusese înscris întâi la Facultatea de drept din Pesta, unde nu șezuse
decât vreo patru luni, iar acum angajându-se în armată ca voluntar, își alesese drept localitate Viena.
Locuia la cazarmă și-i era îngăduit să frecventeze și cursurile universitare. Un căpitan generos transferă
pe student la cazarma „Franz Iosef”, a treia casă de la Universitate, care se afla pe Backerstrasse. Slavici
era fericit. Se simțea bine la cazarmă, unde, însărcinat cu supravegherea dormitorului, dată fiind firea
sa grijulie și ordonată, toată lumea i se părea bună, într-un cuvânt, era ca acasă în această metropolă a
imperiului.
Figura plângătoare și iritant de concesivă a lui Slavici care pare că cere iertare de lașitatea ochilor,
explică purtarea de toată viața a omului. Patriot onest, în felul său, Slavici simțea și atunci, în cadrul
imperiului, încercând să împace sentimentele sale cu principiile prin definiții întortocheate. Teritoriul
pe care a fost cu putință întâlnirea a două spirite atât de deosebite este preocuparea amândurora de
problemele culturii naționale și literare, pasivitatea intelectuală și culoarea locală a lui Slavici, rezerva
studioasă și a unuia și a celuilalt. Dimineața mergeau adesea împreună la cursuri, apoi, la douăsprezece,
Eminescu însoțea pe Slavici până la cazarmă, discutând și nu rareori aștepta în fața porții până ce colegul
își termina exercițiile militare, pentru a o porni, apoi, la cinci d. a., din nou împreună, pe străzi sau prin
grădina publică apropiată, încordați în discuție.”
(George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu)
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței băieți de țară.
2. Menţionează numele străzii pe care se afla cazarma „Franz Iosef”.
3. Precizează părerea celorlalți studenți despre Eminescu, justificându-ți răspunsul cu o secvență
semnificativă din textul dat.
4. Explică motivul pentru care Slavici era fericit.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, modul în care a luat naștere prietenia dintre Eminescu și Slavici, așa
cum reiese din ultimul paragraf al textului citat.
34 www.rs.ro
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă opinii și concepții de
viață opuse pot influența o prietenie, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul
Viața lui Mihai Eminescu, de George Călinescu, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)


„Mă simțeam foarte trist. Voiam să plâng și nu puteam. Am deschis fereastra. Cerul era tulburat; nori
groși se plimbau ca niște munți pe el, lăsând în urma lor o ceață cenușie; luna se ascunsese; câteva stele
pribege se iveau unde și unde printre nori. Vedeam orașul adormit desfășurându-se sub mine ca o mare
umbră. Liniștea domnea pretutindeni, numai inima mea era turburată. Curând, un vis deștept îmi înfățișă
toate întâmplările vieții mele, de la 17 ani, când am pierdut pe tatăl meu, când am rămas singur în lume,
și până la 28. Gândeam la maică-mea pe care abia o cunoscusem, gândeam la valurile ce mă cuprinseseră
în lume, gândeam la toate acele ființe pe care le iubisem, de la cocheta pe care o iubisem întâi, până la
copila care-mi scria, până la doamna B., pre care o iubeam acum. Mi se părea că le văd pe toate trecând
pe dinainte-mi, frumoase, vesele, triste, plânse, râzând...”
(Costache Negruzzi, O alergare de cai)
Notă!

cuvinte și să dezvolte subiectul propus.

dintr-o comedie studiată.

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. ale personajelor alese;
– evidențierea relației dintre cele două personaje, prin două episoade/secvențe comentate;
– analiza a două componente de structură și/sau de limbaj ale comediei studiate, semnificative pentru
www.rs.ro
35
evoluția relației dintre personaje (de exemplu: acțiune, modalități de caracterizare, notațiile autorului,
conflict dramatic, registre stilistice, limbaj, act, scenă etc.).
Notă!
Pentru conținutul eseului, vei primi 18 puncte (6 puncte pentru fiecare cerință/reper). Pentru redactarea
eseului, vei primi 12 puncte (existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere – 1 punct;
logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii
literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuația – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct).
și să dezvolte subiectul propus.
36 www.rs.ro
Testul nr. 10
„Într-un autoportret, Caragiale se definește astfel: „Fost sufler*, fost autor și director de teatru, a
contractat din copilărie multe din apucăturile actorilor: e tipul cabotinului* literar” (Opere, III). Fraza
numește, sub un înveliș ironic, o calitate fundamentală a lui Caragiale: capacitatea mimetică, permanenta
disponibilitate, arta de a utiliza diferitele stiluri și registre ale discursului literar și nu numai literar.
[…] multe din textele lui Caragiale sunt în fapt studii asupra stilului, studii atestând un excepțional simț
critic: astfel de texte sunt adevărate demonstrații de practică scriitoricească, și – așa cum foarte bine a
observat Paul Zarifopol – ele ar putea servi admirabil educației stilistice în școli. Înainte de a vorbi
despre forma superioară a acestei praxis* a scriiturii, exercițiul de stil, să vedem ce reprezintă pentru
Caragiale parodia. […]
Parodia este în primul rând o lectură critică a textului luat drept model, lectură ce permite caricatura,
îngroșarea caracteristicilor, a procedeelor vizate. Modelul, chiar nenumit, poate fi recunoscut cu ușurință:
cele mai notorii „victime” ale lui Caragiale sunt, se știe, Macedonski, Bolintineanu, Delavrancea.
Parodiile în versuri sunt în general de un haz destul de ieftin și trădează, așa cum s-a remarcat, o atitudine
conservatoare față de poezie, un refuz sistematic al noului. În schimb, parodiile în proză sunt, toate,
memorabile. Scriitorul depășește de fapt parodia și textele nu trimit atât (sau numai) la un anume autor,
cât la un stil sau la un curent literar. Admițând că în Smărăndița sau în Dă-dămult... mai dă-dămult,
Caragiale parodiază pe Delavrancea, trebuie totodată să precizăm că aceste texte reprezintă cea mai
exactă și mai necruțătoare denunțare a unei literaturi în care primau viziunea idilică, excesul metaforic,
inflația de adjective a unei literaturi, așadar, obsedată de prejudecata scrisului „frumos” și favorizând
proliferarea discursului.
Rețeta propusă de Caragiale arată că nu avem de-a face cu o simplă parodie: este vorba mai curând
de transformarea unui text într-altul (și, semnificativ, textul de bază este un fapt divers de ziar), ceea ce
duce la un exercițiu de stil după principiul exploatat adesea de Caragiale, al „temei cu variațiuni”; textul
rezultat este o variantă stilistică nouă, indicând o anumită manieră literară.”
(Al. Călinescu, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii)
* sufler, sufleor – Persoană care suflă actorilor, în timpul repetițiilor și al reprezentațiilor, replicile pe
care urmează să le spună;
* cabotin – 1. Actor mediocru care urmărește succese ușoare prin mijloace facile; p. ext. Persoană care
încearcă să se remarce printr-o comportare teatrală. 2. (În trecut, în Franța) Actor ambulant;
* praxis – Pricepere dobândită printr-o practică îndelungată; experiență, rutină
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței prejudecata scrisului „frumos”.
2. Menţionează doi scriitori pe care-i parodiază Caragiale.
www.rs.ro
37
3. Precizează părerea lui Paul Zarifopol despre textele lui Caragiale, justificându-ți răspunsul cu o
secvență semnificativă din textul dat.
4. Explică modul de lucru aplicat de Caragiale în parodierea textelor.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, atitudinea lui Caragiale despre el însuși, așa cum reiese din primul
paragraf al textului citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă imitația poate da naștere,
în timp, originalității, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Caragiale
sau vârsta modernă a literaturii, de Al. Călinescu, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)

„DANTON (a rămas cu fața nemișcată, o privește simplu): Te iubesc mult, Louise... (lasă capul greu
în jos, se gândește) Ești ultimul dar al vieții. Intru în întunericul pământului cu surâsul tău în față... cu
ochii tăi... ca o lumină (își trece mâna prin păr ca sufocat, uriaș, slut, se frânge hidos, cu capul în piept):
Ah, în noaptea asta călduță, de primăvară, plesnesc pe rând mugurii... Ȋn toate părțile...
LOUISE (îl privește cu emoție, cu ochii mari înlăcrimați, îl strânge cu mâinile ei mici și albe): Da...
Da... [...] Poate că nu te-am înțeles totdeauna, poate că nu te-am cunoscut cât trebuia...
DANTON (surâde mereu, calm, cald): Să mă înțelegi? Să mă cunoști? Pe zidul dărâmat din fundul
livezii de la Arcis, crește în fiecare an o iederă, Louise. Dacă-l face mai frumos, ce nevoie are să-l
înțeleagă? Tu m-ai făcut atât de frumos fără să mă cunoști... Eu am fost întotdeauna singur, Louise.
Apropierile de ceilalți au fost numai întâmplătoare sau dictate de împrejurări...
LOUISE (în lacrimi): Da, e adevărat că nu te-au înțeles... Nu te-au înțeles...
DANTON (repetă): Neînțeles? (surâzând pe gândite): Asta nu-i nimic, Louise! Să fii greșit înțeles... să
fii pe jumătate înțeles... să fii pe jumătate înțeles, e nesfârșit mai rău...”
(Camil Petrescu, Danton)
Notă!

38 www.rs.ro

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui text narativ
studiat, aparținând lui Liviu Rebreanu.

– analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj, semnificative pentru textul narativ
Notă!
Pentru conținutul eseului, vei primi 18 puncte (6 puncte pentru fiecare cerință/reper).
utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuația – 2 puncte; așezarea în pagină,
www.rs.ro
39
Testul nr. 11
„În conferința ținută de Brătescu-Voinești, la 8 martie 1932, vorbind de relațiile sale cu Convorbirile
literare, scriitorul a spus că Titu Maiorescu, după citirea primei sale lucrări, Sâmbăta, i-a făcut
următoarea remarcă:
— Dumneata ai să scrii foarte puțin, că începi cu ce sfârșește de obicei un scriitor, cu amintiri. Bucata
Sâmbăta este o amintire.
În aceeași conferință, Brătescu-Voinești s-a pronunțat astfel despre Moartea lui Castor: „Ca
totdeauna, prima formă în care am scris-o a fost de două ori mai mare decât a rămas în urmă. Am tăiat
o mulțime de descripții de natură, de scene din viața de familie, am condensat și dimineața eram gata.
Maiorescu bate la ușă, intră, mă găsește transcriind ultimele rânduri. Când i-o întind, îmi cere și ciorna.
I-o dau, trece în camera lui și, peste câtăva vreme, se întoarce, iertați-mi lipsa de modestie, încântat:
— Uite, îmi zice, peste bucățile pe care dumneata le-ai tăiat, eu am scris cu creion roșu ˂de
întrebuințat aiurea>, căci sunt toate foarte bune, dar ai făcut foarte bine că le-ai tăiat, căci ar fi stricat
proporțiile bucății. Îmi pare bine să constat că ai cea mai de preț însușire a unui scriitor: spiritul de
sacrificiu.
Când citești cele mai multe cărți, ți se pare că autorii, din primul moment, parcă îți recomandă
personajele din operele lor de artă și, luându-ne de mână, avem impresia că suntem conduși de scriitor
din casă în casă, pe drum și în câmpii, ca și cum ne-ar arăta cu degetul priveliști de natură și pe oamenii
care își deschid sufletul înaintea lor. Brătescu-Voinești însă parcă s-a retras din opera-i de artă, lăsându-ne
singuri în fața personajelor și a întâmplărilor. Ne amestecăm uneori în lumea schițelor și a nuvelelor
sale, rămânând noi înde noi: cititori și eroi. Luăm parte la dramă dintr-o simplă coincidență: s-a prăbușit
un zăplaz... s-a ridicat un perete în aer. În lipsa autorului, simțim mai intens viața. Poate de aceea, când
închidem un volum de Brătescu-Voinești, avem în ochi lacrimi. Nu-i nimeni de față, ca să ne rușinăm,
suntem singuri și îndurerați.”
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței de întrebuințat aiurea.
2. Menționează în ce an se desfășoară conferința ținută de Brătescu-Voinești.
3. Precizează o trăsătură a lui Brătescu-Voinești, justificându-ți răspunsul cu o secvență semnificativă
din textul citat.
4. Explică motivul pentru care Maiorescu este de părere că Brătescu-Voinești a procedat bine atunci
când a scurtat textul inițial al povestirii sale.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, raportul dintre autori și personajele lor, așa cum apare în textul citat.
40 www.rs.ro
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă un scriitor trebuie să
impună propria viziune asupra modului în care este înțeleasă opera sa, raportându-te atât la informațiile
din fragmentul extras din volumul Amintiri de la Viața Românească, de Mihail Sevastos, cât și la
experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)


„ACTUL 3
După douăzeci de zile. Același interior în palat, ca în actul întâi. Pietro e într-un jilț mare cu spătar
de piele. Are pieptul bandajat și se vede ca nu poate mișca decât foarte greu brațul drept, slujindu-se
numai de stângul. În fața lui, e o măsuță pe care e un joc de șah, cu figuri sculptate. Alta, pe un scaun
mult mai mic, joacă șah cu el.
Scena I
ALTA, PIETRO
PIETRO (foarte palid, foarte obosit, adânc preocupat, încruntat, atent la joc): Șah!
ALTA (la fel de palidă, nervoasă, are ceva exasperat în truda ei de a juca. Peste amândoi parcă
trece un suflu de nebunie concentrată ca într-un ținut devastat): Regina! (a mutat).
PIETRO (mereu atent la joc, răspunde cu altă mișcare, fără să mai vorbească).
ALTA (face mari sforțări să poată juca, după un timp răspunde și ea, crispat, nervos, cu altă
mișcare).
PIETRO (ridică un cal și îi caută multă vreme locul).
ALTA (s-a ridicat și-i potrivește pernele lui, el fiind însă atent numai la joc, pe urmă revine la locul
ei. Îl privește lung și-i spune cu un soi de deznădejde): Pietro, trebuie să te faci bine. Vreau să mă ucizi
cu mâna ta.
PIETRO (examinând mereu situația): De ce?
ALTA: Pentru că vina mea nu poate fi spălată decât prin sânge.
PIETRO (atent la joc, mutând): Nu ești deloc vinovată. Nu ai făcut decât să urmezi legea ta de vierme
(o avertizează): Regina!
ALTA (sfâșiată de durere): Pietro, îngăduie-mi…
PIETRO (liniștit ca reflexele de lumină prin ceață): Ți-aș fi recunoscător, dacă ai evita să-mi mai
pronunți numele (pe urmă, încruntat ușor): Parcă m-ai plăti cu un ban vechi care nu mai are circulație.
www.rs.ro
41
ALTA (frângându-și mâinile, înnebunită de gândul imposibilului): Nu e cu putință tot ceea ce a fost
să nu se fi întâmplat totuși? În visul greu, în clipa morții, uneori spaima este atât de mare, că te trezești
și totul se termină. Aș vrea în clipele astea o lovitură de sabie și spaima ca o minune, care să mă scoată
dintr-un vis al morții.”
(Camil Petrescu, Act venețian)
Notă!
– 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; ortografia – 1 punct; punctuația – 1 punct).


personaj dintr-un text narativ studiat, aparținând lui Liviu Rebreanu.

– analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj din textul narativ studiat,
semnificative pentru construcția personajului (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și
spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, modalități de caracterizare,
perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
Notă!
42 www.rs.ro
Testul nr. 12
„Miercuri, 5 martie, Paris

Mă aflu la Paris! Este un lucru greu de închipuit, dar chiar mă aflu în acest oraș! La 8,45 am ajuns;
am fost cumplit de zguduiți în tren, nu eram deloc obișnuiți cu o astfel de vizită. Români și francezi
erau la gară pentru a ne întâmpina cu fast, deși era o vizită neoficială. Erau tare mulți oameni și cred că
nu am reușit să salut decât pe jumătate dintre ei. Am primit flori într-o cantitate inimaginabilă. Mi s-au
făcut fotografii la fiecare pas, iar publicul m-a aclamat puternic.
Am fost prinsă într-un iureș puternic în momentul când am coborât din tren. Nu voi putea niciodată
exprima în cuvinte toate impresiile. Ca să compenseze pentru toți anii aceia când am fost lipsită de flori,
am primit liliac, trandafiri, cale, orhidee, iriși, narcise, frezii, iar fiecare om venea să îmi povestească
cele mai interesante noutăți pe care le aflase. Odaia mea semăna cu o florărie.
La Ritz mă simt în largul meu. Toți mă tratează ca pe o eroină, toți se agită ca să mă simt bine. Este
flatant și înduioșător. Jurnaliștii vor să mă abordeze cu toții, zumzăie în jurul meu ca un roi de albine.
Modernitatea are un aspect foarte straniu. Îmi păstrez zâmbetul în orice împrejurare și încerc să mă țin
departe de agitație și învălmășeală. Am stat mult de vorbă cu Brătianu despre ce se întâmplă, despre
politicienii pe care îi voi întâlni, ce pot și unde pot să fiu de folos. Dar este extrem de dificil să rămân
calmă. Totul în jurul meu și toți fac presiuni asupra mea. Cu toate că nu sunt deloc odihnită, mă aflu în
Paris: un oraș agitat, vesel și cu o mulțime de englezi și americani sosiți acum, la fel de mulți precum
francezii. Prietenii noștri vechi vin mereu la noi, bucuroși să ne revadă. Ziariști, doctori, ofițeri, artiști,
autori, duci și marchizi, oameni din Paris și din România, sunt cu toții aici. Neoficial, se va vorbi cu
mine, voi da interviuri și mi se vor face fotografii, voi primi invitații.
Atmosfera este nefavorabilă României, dar nu și mie. Dacă sunt populară, pot fi de ajutor, iar totul
ne va fi bine. Departe de mine gândul că este un lucru dezagreabil să fii tratat ca un erou, dar este
stânjenitor. Aveam nevoie de o baie, de o coafură, iar părul îmi cădea foarte tare – era cam mult pentru
un singur om. Am avut o coafeză personală și un doctor care s-a ocupat de părul meu. Peste tot eram
înconjurată de flori, în special de liliac. I-am dat o telegramă lui Nando*, lui Barbu și lui Nicky, dar
nimeni nu știe nimic. Cred că știrile nu sunt tocmai bune.”
(Regina Maria a României, Însemnări zilnice – Anul 1919)
* Nando – Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea rege al României, din 10 octombrie

1914 până la moartea sa, la 20 iulie 1927.
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței îmi păstrez zâmbetul în orice împrejurare.
2. Menționează numele persoanei cu care vorbește Regina Maria despre situația actuală.
3. Precizează părerea Reginei despre Paris, justificându-ți răspunsul cu o secvență semnificativă din
textul citat.
www.rs.ro
43
4. Explică motivul pentru care Regina Maria se simte stânjenită la Paris.

5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, modul în care este primită Regina Maria la Paris, așa cum apare în
primele două paragrafe ale textului citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă popularitatea unei
persoane poate influența situația politică a unei țări, raportându-te atât la informațiile din fragmentul
extras din volumul Însemnări zilnice – Anul 1919, de Regina Maria a României, cât și la experiența
personală sau culturală.
(20 de puncte)
– formularea unei opinii faţă de problematica pusă în discuție, enunțarea şi dezvoltarea corespunzătoare

Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos:
„Luminile bulevardului îşi dădeau sufletul, asfixiate în ceaţa densă, agăţată în haine, şuroind în
zidurile îmbibate, pătrunzând ud până în măduva osului.
Oraşul se topea fantomatic. Clădirile fără contur pluteau ca fregatele năluci în brumele nordului.
Trecătorii arătau chipuri nehotărâte şi gelatinoase, asemenea spectrelor astrale din şedinţele spiritiste.
Pe urmă nu mai trecu niciunul.
Şi totul fu deodată gol, posomorât şi plictisitor, ca şi cum până la capătul lumii, soarele fusese pentru
totdeauna stins şi n-aveau să mai străluce niciodată pe-un cer adânc eternele stele.
S-ar fi spus că planeta s-a rătăcit într-un ţinut interzis al spaţiilor cu văzduhul înveninat, de unde până
mâine nu va scăpa nimeni cu răsuflare vie. Poate pământenii se şi zăvorâseră în cămări cu ferestrele
vătuite, îmbulziţi în pivniţi, proteguiţi cu aparate de scafandri, nădăjduind o salvare miraculoasă. Un
bec clipi şi muri. Pentru cine mai sună oare alarma, un signal de vardist?
De nicăieri nu mai trebuia să răspundă nimeni.”
(Cezar Petrescu, Omul care și-a găsit umbra)
Notă!

44 www.rs.ro

dintr-un text narativ studiat aparținând lui Liviu Rebreanu.

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al celor două personaje;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru evoluția relației dintre personaje (de exemplu: acțiune, conflict, modalități de
caracterizare, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării
narative, registre stilistice, limbaj etc.).
Notă!
www.rs.ro
45
Testul nr. 13
„Miercuri, 12 martie, Paris, Londra

L-am primit pe Lupu și am discutat cu el despre propaganda românească în Anglia și în America. Și
el consideră că este bine să plec în America. Apoi a venit la mine un domn în vârstă și mi-a spus în limba
franceză că mă admiră. Firește că este singura limbă în care lucrurile se pot exprima atât de minunat.
Am primit-o apoi pe Elise Brătianu, care se afla în grija Lisabetei, apoi pe Brătianu, Antonescu, Ballif
și am plecat spre gară. La plecarea de la hotel se afla Locker Lambson încărcat cu flori. Poincaré cu
soția erau la gară și alături de ei mulți alții, amici, oficiali de pretutindeni, am plecat, într-un final, dar
Lisabeta a rămas la Paris.
Nu mi s-a părut că am făcut prea mult. La 12 am plecat, am mâncat în vagon, apoi am mers cu trenul
spre Boulogne; peste tot erau oficialități și multe flori. Boulogne aparține aproape complet englezilor.
Generalii bătrâni erau binevoitori și zâmbeau; erau primari și oficiali de naționalitate franceză. Pe vas
se aflau mulți soldați și ofițeri. În primele cinci minute, Ileana a devenit prietenă cu căpitanul, iar din
vorbă în vorbă, a aflat că el era prieten cu regele Ștefan. Am traversat o mare foarte agitată, era un balans
teribil, ne udaserăm în totalitate, dar nu m-am simțit rău, deși tuturor li se făcuse greață. Am stat pe
scaun, cu un impermeabil în jurul meu și cu un marinar alături, care mă ținea, atunci când vaporul se
mișca cu putere. Era gălăgie și agitație, dar Mignon era tare veselă. Toți oamenii mei sufereau de rău de
mare și generalului îi era rău, dar era încă pe poziții. Când am ajuns pe întuneric la Folkstone, eram
amețită și mi-a luat destul până să-mi aranjez hainele și părul. Sir Charles Cust m-a întâmpinat, prietenul
meu marinar de pe vremea când mă aflam în Malta. Peste tot fețe zâmbitoare, surâzătoare, amabile,
plăcute, poze etc... M-am simțit zăpăcită, ca și cum eram într-un vis bizar; era deja noapte, iar eu simțeam
că mă mișc în continuare ca pe vapor.
Era acolo un tren special pentru capete încoronate; am primit flori minunate, am servit ceai. Am
asistat la o discuție cu Sir Charles Cust și cu Ileana care a spus multe și a dat multe informații. Ea a
devenit repede prietenă cu toată lumea. La Londra am ajuns ulterior.
George May era în gară să mă întâmpine, alături de mulți alții, însă nu am reușit să vorbesc cu toți,
eram încă zăpăcită, dar i-am zărit pe Lady Barclay, Ballard, Greenly, Evans, Sybille și pe Boyle –
bine-făcut și cu privirea loială. Mi-au trecut multe alte chipuri prin fața ochilor. Eram emoționată, gata
să-mi dea lacrimile.
George și May m-au dus cu mașina la Palatul Buckingham. Așa de cunoscut și totuși atât de străin,
scumpul de el. Eram înlăcrimată. Anglia, Anglia, mult iubita mea bătrână Anglie – nu poți uita niciodată
că te-ai născut englez. Prințul de Walles (David), Albert și fiica Mary ne-au întâmpinat la palat, împreună
cu oamenii lor. David este cel mai frumos băiat pe care l-am cunoscut. Este o adevărată splendoare, un
chip de copil, nasul cârn, părul auriu și foarte chipeș.
Apartamentul în care am stat era minunat, cu flori, șemineu și multe zâmbete și bunăvoință. Era
foarte mișcător totul. Nu pot spune în cuvinte. Am avut o masă în familie, în aceleași haine și am vorbit
despre orice – dar sunt multe de povestit. Am multe scrisori de citit.”
46 www.rs.ro
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței era încă pe poziții.
2. Menționează ora la care pleacă Regina Maria din Paris.
3. Precizează motivul pentru care toți oamenii Reginei se simt rău în drumul spre Anglia, justificându-ți
răspunsul cu o secvență semnificativă din textul citat.
4. Explică motivul pentru care Regina Maria este emoționată atunci când ajunge în Anglia.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, modul în care este primită Regina Maria în Anglia, așa cum apare în
textul citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă influența familiei are
rol în evoluția unui tânăr, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Însemnări
zilnice – Anul 191, de Regina Maria a României, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)

„Apune soarele pe dealuri

În slava purpurei de sânge
Şi răsunând adânc din valuri
Doineşte-un glas şi parc-ar plânge;
De simți o caldă adiere
Trecând pe fruntea ta curată
Ca şi o şoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,
Să ştii că-i ruga mea senină,
Ca visul nopților de vară,
Ce se înalță-n umbra lină
În ceasul jertfelor de seară.
De vezi plutind pe blonda rază

O umbră albă visătoare
Şi crezi că-i îngerul de pază
www.rs.ro
47
Cu aripi lungi ocrotitoare,

Să nu te-nşeli, căci visu-mi trece
În zborul său primăvăratec.
Şi-i tot aşa de alb şi rece,
Când se înalță singuratec.
Spre marea boltă luminoasă
Făcând durerea mai amară
Şi amintirea mai duioasă
În ceasul jertfelor de seară.”
(Ştefan Petică, Apune soarele pe dealuri)
Notă!


studiat, aparținând lui Camil Petrescu.

Notă!
48 www.rs.ro
Testul nr. 14
„Vineri, 23 mai, Oradea Mare

După o noapte de călătorie, am ajuns la Oradea Mare. Dimineața, m-am trezit în zgomot de ovațiuni.
Am stat la fereastră și i-am salutat pe țărani, care se bucurau teribil. Libertatea aceasta vine pentru ei
după multe veacuri de asuprire, iar eu, Nando* și armata suntem cei care i-am eliberat de sub robie –
gândul acesta este extraordinar. Câteodată mă mai gândesc la acest lucru. Cât trăim, luptăm, iar
momentele în care învingem trebuie să aducă mereu o fericire sublimă. Exceptând acest moment, bucuria
are mereu la bază durerea altor oameni. Bucuria sublimă nu există, pe lume au loc multe conflicte. Când
cineva vrea ceva, iar altă persoană vrea exact opusul, fericirea unuia vine din sacrificarea fericirii
celuilalt; la fel este și cu națiunile, și această situație durează până când mintea devine complet confuză.
Sufletul meu este bolnav după ultima confruntare cu Carol. Eu și el suntem doi luptători, ne purtăm o
mare dragoste, dar nu ajungem deloc la un punct comun. Eu sunt lideră acum, iar el va fi pe viitor. Eu vreau
o țară mai bună pentru el, dar el nu o vrea așa, iar când o să fie de acord cu mine, va fi trecut timpul acela și
nimic nu va mai putea remedia greșelile trecute. Iar toate acestea sunt din pricina lui Zizi Lambrino, o fată
fără morală, fără țel, fără suflet, fără rădăcini și care nu-i împărtășește dragostea! El se află acum printre cei
necinstiți și destinul lui este decăderea. Eu încerc să mă împotrivesc destinului, dar se pare că nu reușesc.
Am ajuns la Oradea Mare, un loc deosebit, ocupat până nu demult de bolșevicii unguri care au comis
crime teribile, iar armata noastră i-a eliberat.
Am fost minunat primită. Toți oamenii din zonă au venit foarte entuziasmați. Erau îmbrăcați divin,
uralele lor erau minunate. În toate bisericile se făceau slujbe, trupele erau inspectate, iar apoi defilau. Au
venit toți conduși de preoți, fiecare cu enoriașii lui. Imaginea era divină, toți știau ce înseamnă libertatea
și îi ovaționau pe cei responsabili de aceasta. Era un moment remarcabil, iar mulți oameni erau cu ochii
în lacrimi. Eu eram îmbrăcată în costum tradițional românesc. Regimentul meu era extraordinar. Masa
comună militară era enormă și a durat mai bine de două ore și jumătate. Mesele lungi erau greu de
suportat. La palatul episcopal ne-au vizitat văduvele și orfanii proveniți din familii omorâte de unguri,
apoi alți oameni din oraș, de toate religiile; preoți, învățători, autorități, reprezentanți ai comercianților,
țăranilor, universităților, femeilor și un ansamblu coral. Momentele au fost lungi, deosebite și foarte
obositoare, dar cele cu preoții catolici și contele lor ungur Sceczeny n-au fost deloc plăcute. Acesta este
un om avut și important și probabil că nutrea resentimente față de izbânda noastră. Victoria nu te face
mereu să te simți bine. Mulți oameni sunt nefericiți. Aceste vizite au fost lungi, am mers iar în tren pentru
a-mi schimba hainele, și apoi am fost timp de 5 ore la un banchet unde cu greu am rezistat. Mesele lungi
sunt teribile pentru mine, mă obosesc. Mereu aceeași companie în jurul meu; nu mai am ce discuții să
port cu aceștia, sunt frântă, trupul meu se revoltă. Nici nu îmi dau seama cum am mers la culcare, mă
dureau toate și fizic mă simțeam groaznic. Am dormit neîntoarsă, iar a doua zi m-am simțit fantastic.”
* Nando – Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea Rege al României, din 10 octombrie

1914 până la moartea sa, la 20 iulie 1927.
www.rs.ro
49
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței cu ochii în lacrimi.
2. Menționează durata banchetului la care a participat Regina Maria.
3. Precizează motivul pentru care contele ungur Sceczeny se poartă ostil față de familia regală,
justificându-ți răspunsul cu o secvență semnificativă din textul citat.
4. Explică atitudinea țăranilor față de familia regală.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, motivele confruntării dintre Regina Maria și Carol, așa cum apar în
textul citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă omul își poate hotărî
singur destinul, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Însemnări zilnice
– Anul 1919, de Regina Maria a României, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)


„Îmi risipesc ca o miliardară

Comoara mea de zâmbete și versuri,
Şi-n toate aflu proaspete-nțelesuri,
Cum află flori o zi de primăvară.
Asemenea fărâmelor de stele

În august, eu alunec către moarte,
De care numai clipa mă desparte,
Și scrumu-i taina strălucirii mele.
De la un loc cu pulberea și iarba

Am legănat sub soare câte-un vis
Și tânără și mândră l-am și scris,
Ca vremea să-și împiedice-n el graba.
50 www.rs.ro
Eu voi trăi puțin, însă prea mult

Când cuget cât cules-am din durere,
Și-adesea-mi par și mie că-s părere,
Și nu mă cred, cu toate că m-ascult.”
(Magda Isanos, Cântecul deșertăciunii)
Notă!

personaj dintr-un text narativ studiat, aparținând lui Camil Petrescu.

Notă!
www.rs.ro
51
Testul nr. 15
„Totul m-a fermecat, la început, la liceu. Îmi plăcea mai ales pentru că la fiecare materie aveam un
alt profesor. M-a cucerit de la cea dintâi lecție, și a rămas preferatul meu până la moarte, câțiva ani mai
târziu, Nicolae Moisescu, profesorul de științe naturale. Era înalt, foarte slab, aproape uscat, şi părea
mai bătrân decât era pentru că avea părul și mustățile albe. Vorbea încet, rar, parcă și-ar fi economisit
forțele, și vorbea plimbându-se prin fața băncilor, cu pași mici, ușori, întretăiați de scurte opriri ca să
poată privi mai bine, adânc, în ochi, unul din elevi. Zâmbea după fiecare frază, parcă ar fi vrut să
sublinieze punctul și pauza care trebuiau s-o separe de fraza următoare. Întovărășea expunerea cu gesturi
largi, leneșe, și atunci înțelegeai cât de perfect izbutise să-și dozeze puțina energie de care dispunea.
Avea acest obicei: venea cu microscopul în clasă și ne chema pe rând să privim, și apoi ne punea să
desenăm pe tablă cele ce văzusem. Arareori unul din noi izbutea să reproducă, foarte aproximativ, acele
stranii forme irizate, madreporice, pe care le descopeream, le abuream, le pierdeam și le descopeream
din nou, învârtind încet șurubul microscopului.
M-a remarcat, cred, pentru că mă număram printre cei care se dovediseră în stare să deseneze ce vedeau.
De atunci, nu m-a mai slăbit. Mă privea mereu în ochi, parcă mi-ar fi cerut părerea, îmi punea necontenit
întrebări. Pe nesimțite, m-am trezit că sunt anumite taine pe care le înțelegeam. Erau tainele acelei puteri
misterioase pe care Moisescu o numea „Natură”, înțelegeam de ce fluturele de pădure are aripile de culoarea
scoarței de copac, de ce ariciul este prevăzut cu țepi, de ce bărbătușii atâtor păsări sunt mai exuberant
împodobiți decât femelele. „Natura” făcuse toate acestea ca să-i camufleze, să-i apere, să-i selecționeze.
Existau deci anumite legi pe care le puteai descifra ‒ și atunci toate lucrurile căpătau înțeles și noimă.
Lumea nu se mai arăta ca o aglomerare de vietăți și întâmplări fără legătură între ele, ci se dovedea a fi
rezultatul unei voințe unice și irezistibile. Așa cum mi se releva ea din lecțiile lui Moisescu, „Natura” era
însuflețită de un singur elan: acela de a crea viața și de a o menține, în pofida tuturor piedicilor și dezastrelor.
În iarna aceea, am învățat ce înseamnă instinctele de conservare a individului şi a speciei. Dar mai cu
seamă am învățat să iubesc şi să disting felurite animale, îndeosebi reptilele, batracienii şi insectele. Nicolae
Moisescu ni le arăta în planșe colorate, sau împăiate, sau conservate în borcane cu alcool, în insectare.
Apoi, le-am contemplat, cu întreaga clasă, la Muzeul de Științe Naturale de la Șosea. Am revenit de atunci,
cu regularitate, în fiecare duminică, toată iarna aceea. Şi cu câtă nerăbdare n-am așteptat să se
desprimăvăreze, ca să pot, în sfârșit, să pornesc după insecte în pădurile din jurul Bucureștiului...
Poate că pasiunea aceasta pentru științele naturale m-a salvat, m-a ajutat să traversez criza în care
intrasem, aproape fără să-mi dau seama, şi care nu era numai o criză de pubertate. Căci în afară de
zoologie nu mă interesa nimic. Nu pregăteam lecțiile, ci-mi petreceam tot timpul liber pe maidanul
Primăriei şi în pivnițele Universității. Rămăsesem prieten cu aceleași haimanale din mahalaua mea, iar,
dintre noii colegi de liceu, mă legasem mai ales cu cei mai leneși și mai arțăgoși.”
(Mircea Eliade, Memorii)
52 www.rs.ro
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței fără legătură între ele.
2. Menționează materia pe care o preda profesorul Nicolae Moisescu.
3. Precizează motivul pentru care profesorul Nicolae Moisescu îl ascultă foarte mult pe protagonist,
4. Explică modul în care ajunge protagonistul să înțeleagă tainele naturii.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, motivele comportamentului naratorului-personaj, așa cum apar în
ultimul paragraf al textului citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă un profesor influențează
sau nu evoluția unui elev, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Memorii,
de Mircea Eliade, cât și la experiența personală sau culturală. (20 de puncte)


„Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădină cu stupi.

Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă
și așteptați să vorbesc. – De unde să-ncep?
Credeți-mă, credeți-mă,
despre orișice poți să vorbești cât vrei:
despre soartă și despre șarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
grădinile omului,
despre cerul spre care creștem,
despre ură și cădere, tristețe și răstigniri
și înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
așa de mult să plângă și n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea – lăsați-mă
să umblu mut printre voi,
www.rs.ro
53
să vă ies în cale cu ochii închiși.”

(Lucian Blaga, Către cititori)
Notă!


dintr-un text narativ studiat aparținând lui Camil Petrescu.

Notă!
54 www.rs.ro
Testul nr. 16
„Nu înțeleg ce m-a făcut să aleg ca subiect al primului meu articol tocmai „dușmanul viermelui de
mătase”. Subiectul nu mă atrăgea îndeosebi, și la data aceea știam destulă entomologie ca să pot scrie
lucruri mai interesante. Mi-am spus, probabil, că, fiind vorba de o problemă care își are aspectul ei
practic, voi avea mai multe șanse de a fi publicat. Într-adevăr, articolul a fost publicat în numărul următor.
Era semnat Eliade Gh. Mircea. Când mi-am văzut numele tipărit ‒ la sumar și din nou la sfârșitul
articolului ‒, inima a început să se zbată. De la chioșcul de unde cumpărasem revista și până acasă, mi
s-a părut că toată lumea mă privește. Triumfător, l-am arătat părinților. Mama s-a prefăcut că n-are timp
să-l citească. Voia probabil să-l savureze în tihnă, singură, așa cum știu că mi-a citit, mai târziu, unele
articole. Dar tata și-a pus ochelarii, l-a citit pe loc (n-avea mai mult de o coloană) și mi-a spus: „Nu
prea are valoare. E o compilație!...” Așa era, într-adevăr. Am încercat să-i explic că, în acest articol, eu
nu făceam „știință”, ci „popularizare”, care e tot atât de importantă și necesară ca și cercetarea personală.
Dar nu cred că l-am convins. Puține luni în urmă, „Ziarul științelor populare” a anunțat un concurs
printre elevii de liceu. Am citit cu mare emoție condițiile concursului. Era exact ce visam eu să fac: un
subiect științific tratat „literar”. M-am apucat să scriu într-o duminică: aveam toată ziua și noaptea libere,
în fața mea. Am scris o schiță fantastică: Cum am găsit piatra filozofală.
Începea cam așa: Mă aflam în laborator și nu știu datorită cărei împrejurări am adormit (dar evident,
cititorul nu știa asta; nu i-o spuneam). Apare un personaj ciudat, care-mi vorbește despre piatra filozofală,
mă asigură că nu e o legendă, că piatra se poate dobândi dacă cunoști o anume formulă. Îmi povestește
o scenă de operații, cu alchimiști celebri, la care a asistat, și-mi propune experiența. Nu mă convinsese,
dar am acceptat. Străinul amestecă diverse substanțe într-un creuzet, îl pune la foc, apoi presară un praf
și exclamă: „Privește atent acum! Privește!...” într-adevăr, substanțele din creuzet se transformau sub
ochii mei în aur. Emoționat, fac un gest brusc și răstorn creuzetul, care cade cu zgomot pe podea. În
acea clipă, mă trezesc. Eram singur în laborator. Dar o clipi am crezut că visul fusese aievea. Pe podea,
alături de creuzet zăcea un bulgăre de aur. De-abia când l-am luat în mână, mi-am dat seama că era o
bucată de pirită, substanță care seamănă mult cu aurul.
N-am recitit niciodată această povestire, dar când mi-am reamintit de ea, zeci de ani mai apoi, am
înțeles că nu era lipsită de semnificație. Când am scris-o, eram pasionat de chimie și nu știam aproape
nimic de alchimie. Iubeam, pe atunci, materia, credeam în ea; cunoșteam eficacitatea imediată a
diferitelor substanțe, dar mă fascinau de asemenea misterul structurii lor chimice, posibilitățile fără
număr ale combinațiilor între molecule.”
(Mircea Eliade, Memorii)
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței inima a început să se zbată.
2. Menționează titlul schiței scrise de protagonist.
www.rs.ro
55
3. Precizează motivul pentru care mama protagonistului se preface că nu are timp să-i citească articolul,
4. Explică atitudinea tatălui față de articolul scris de protagonist.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, importanța schiței scrise în adolescență asupra evoluției viitoare a
studiilor naratorului-personaj, așa cum apare în ultimul paragraf al textului citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă o reușită din adolescență
poate influența evoluția viitoare a unui tânăr, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras
din volumul Memorii, de Mircea Eliade, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)


„Când ți-ai pornit clădirea altarului visat,

Vezi că, furat de iazme, să nu te fi-nșelat.
De vreme ce-ai să umbli prin suflete-n cuvinte,
Te legi de la-nceputuri, visând, cu jurăminte.
Dezgropi pe om din beznă, faci stelele să cânte.
Să n-ai deșărtăciune, nici har să te-nspăimânte.
Cu tainele nu-ncape de-a gluma să te joci:
Câte cuvinte-n carte, atâtea-s și găoci.
Așteaptă alte zmalțuri, mai proaspete, și vor
O scânteie nouă și dinlăuntru lor.
Un blestem te-mpresoară din veac în veac, dar tu
Îi ești dator clădirii s-asculți de el, sau nu.
Altarul ca să fie pietrele să ție
Cer inima și viața zidite-n temelie.”
(Tudor Arghezi, Poetului necunoscut)
Notă!
56 www.rs.ro


studiat, aparținând lui Mihail Sadoveanu.

Notă!
www.rs.ro
57
Testul nr. 17
„Am întors mașina spre Sebeș și Alba, micul oraș, ce-și mai păstra unele din aspectele lui de altădată,
de cetate medievală. Între zidurile ăstui oraș mi-am petrecut anii de clase primare, o parte din adolescență
și prima tinerețe, adică vacanțele anilor mei școlari. Trecând prin oraș, remarcam din goana mașinii o
nepotrivire între ceea ce a fost odată și ceea ce vedeam. În multe locuri ce le știam goale, au crescut în
răstimp adevărate crânguri. Râul, cu matca mai largă decât apa, și-a mutat pe alocuri cursul. Nu mai
recunoșteam atâtea din cotiturile cu cobile și vâltori. Canalul morii, deși acela mi s-a părut neverosimil
de îngust, dar încă tivit cu tufe de soc. Iată, încă o dată, școala săsească, cu deviza ei înscrisă pe
frontispiciu: Bildung ist Freiheit (Cultura e libertate). Aci ne făcuserăm, eu și cu Leonte, ucenicia între
cultură și libertate. „Mână mai încet”, îi spun șoferului, „și întorci pe după zidul orașului spre Petrești.
Vreau să văd ce mai este din cele de altădată.” Pe străzi răsăreau figuri cunoscute, dar îmbătrânite cu un
sfert de veac, ca peste noapte, subt puterea unei vrăji. Imaginile recunoscute deveniră emoții și lacrimi
fără de voie. Iată și strada unde în cei dintâi ani ai studenției mele mă întâlneam, pentru plimbări încoace
și încolo, în fiecare seară, cu fata prea frumoasă a protopopului. A murit în răstimp protopopul. A murit
și fata. Văzând poarta până la care o însoțeam, mi se amintesc din gol surâsul visător și ochii vii.
Am ieșit din oraș, înconjurând zidul medieval ca s-o luăm pe drumul ce duce pe râu în sus. Ajungeam
la Petrești, sat cu mare fabrică de hârtie. Aci am văzut în copilărie cum se prepară hârtia ca din scrob de
clătite. Aci mi-am cumpărat, la sfârșitul Primului Război Mondial, hârtia de care aveam nevoie spre
a-mi tipări întâiul volum de versuri. Era vorba despre o „afacere”. Hârtie de tipar nu se putea obține pe
atunci decât în baza unui „permis” de la Consiliul Dirigent, guvernul provizoriu ardelean cu sediul la
Sibiu. Se făceau multe afaceri pe vremea aceea, a Consiliului Dirigent, care luase conducerea treburilor
obștești din Transilvania imediat după Marea Unire. Luând exemplu de la cei ce se îmbogățeau peste
noapte cu ajutorul „permiselor”, mi-am făcut și eu „afacerea”. „Permisul” obținut de la secretariatul
general al industriei îl vândui unui librar saxon din Sebeș-Alba contra unei sume ce-mi îngăduia să achit
tipărirea întâiului meu volum de versuri. Un rest din sumă îmi permitea și o plecare pentru câteva luni
în străinătate, unde trebuia să-mi închei studiile universitare. Întreg peisajul prin care treceam era îmbibat
de amintiri, duioase uneori, fierbinți, înlăcrimate, zguduitoare acum, fără termen.”
(Lucian Blaga, Luntrea lui Caron)
A. Scrie în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la textul dat.
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței lacrimi fără de voie.
2. Menționează evenimentul istoric care precedă apariția primului volum de versuri al lui Blaga.
3. Precizează motivul pentru care Blaga îi cere șoferului să încetinească, atunci când trec prin orașul
Alba, justificându-ți răspunsul cu o secvență semnificativă din textul citat.
4. Explică atitudinea lui Blaga față de locurile adolescenței sale.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, modul în Blaga a obținut hârtie pentru a-și tipări primul volum de
versuri, așa cum apare în ultimul paragraf al textului citat.
58 www.rs.ro
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă libertatea unui om este
influențată de gradul lui de cultură, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul
Luntrea lui Caron, de Lucian Blaga, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)

„Când eram mic, mama mă lua cu putere de la fereastră:

— Nu te mai saturi! Haide, că îngheți cu nasul turtit în glaje*.
Dar mie nu-mi era frig. În răstimpuri îmi umblau prin trup roiuri de furnici calde, apoi mă îneca râul
liniștii și al păcii. Ce bine era în cuibul acela de lângă fereastră! Ce bine e și azi! Mă cufund și mă
destram în noua zidire a lumii, precum în vremea copilăriei. Și uneori întorc capul să văd: nu vine mama
să mă ducă de-acolo?... Dar nu-mi răsună decât în amintire glasul ei poruncitor și totuși plin de cântec
și de alintare… Ușa tindei* n-o mai deschide acum decât rubedenia mea, Ilarie, care intră tiptil și pășește
neauzit, ca și când ar umbla pe zăpadă moale:
— De-acum a intrat alba-n sat, bădiță Vasilie! Bine că s-a îndurat Dumnezeu, că ni se schilodeau
vitele în colții și ogăşiile* încremenite de ger.
Așa este: intrase alba-n sat, și pe vremea copilăriei, și acum.”
(Ion Agârbiceanu, Zăpada)
* glaje – sticlă, butelie, geam;

* tindă – încăpere mică situată la intrarea caselor țărănești;
* ogășie – variantă regională pentru făgaș, făgașe, substantiv neutru; urmă adâncă (și îngustă) săpată
în pământ de șuvoaiele apelor de ploaie sau lăsată de roțile unui vehicul.
Notă!
În vederea acordării punctajului pentru redactare, răspunsul trebuie să aibă minimum 50 de cuvinte
și să dezvolte subiectul propus.
www.rs.ro
59

personaj dintr-un text narativ studiat, aparținând lui Mihail Sadoveanu.

Notă!
60 www.rs.ro
Testul nr. 18
„Pe ulița de jos mă întâlnii cu părintele Bunea, ceea ce-mi venea tocmai după pofta inimii, căci trebuia
să punem la cale organizarea vieții noastre gospodărești pentru timpul cât am rămâne prin părțile locului.
Ca un paradox al situației, îmi apărea împrejurarea că, deși împrejmuiți de păduri de fag, de mesteacăn
și brad, procurarea combustibilului, a lemnului de încălzit, se arăta a fi problema cea mai grea și cea
mai complicată. Îngrămădiri uriașe de bușteni închideau din loc în loc libera cădere a apelor din albia
sălbaticului râu. Dar buștenii erau bunul unei mari întreprinderi de cherestea de la Sebeș-Alba, și nimeni
nu putea să și-i culeagă după dorință ca să-i care în ogradă pentru nevoile vetrei. Ar fi dat de urmele
furtișagului paznicii bătrânului Loga, și aceasta până într-un ceas sau două.
„Va trebui să vorbim cu bătrânul”, zise părintele.
„Mai trăiește bătrânul Loga?”, întreb mirat. „L-am cunoscut cândva, când treceam pe-aici, în
copilărie, spre așezările de vară de la Bistra și Prigoana.”
Căutai, așa, din simplă curiozitate, să capăt vești despre cariera acestui om care, cu vreo patruzeci de
ani mai înainte, a prins să-și înfiripe temeiurile bunei stări. Loga era un om de-o clasică simplicitate
țărănească. Nu avea decât patru clase primare. Știința sa de carte se reducea nu la scriere, ci la desenarea
grĳulie a slovelor ce-i scoteau broboane pe frunte. Dar el păstra o cuviință și un bun simț în consecință.
Nicio condiție umană nu l-a scos vreodată din tiparul străbun al țăranului nostru. El nu-și părăsea portul
sătesc niciodată, nici când, ajuns pe podișurile bogăției, își îngăduia luxul de a se duce la Karlsbad ca
să bea apă de leac din măruntaiele pământului alături de regele chibriturilor din Statele Unite. Loga
devenise, datorită ostenelilor sale însoțite de-o rară iscusință, un fel de dictator economic în toată Valea
Sebeșului. Și când te gândești cât de modest a început! Începuse ca simplu ziler, care urnea buștenii cu
„țapina”. Fusese cândva ziler printre sute de alți zileri cari se trudeau să pună în mișcare buștenii ce se
împotmoleau printre stâncile cu colțuri ieșite din vâltorile râului. De la munca brută, el trecu degrabă la
situații de organizator. El angajă, pe socoteala și după chibzuința sa, la început vreo câțiva, apoi în număr
tot mai mare, lucrătorii de care cea mai importantă întreprindere de cherestea din ținut avea nevoie
pentru plutirea lemnului de-a lungul celor optzeci de kilometri ai râului. Afacerea se dovedi deosebit de
rentabilă. Și toate astea încă subt vechiul regim ungaro-austriac. Subt regim românesc apoi, care
deschidea unui om astfel dotat porțile tuturor posibilităților, el trecu la întreprinderi de tot soiul și de
mari proporții. Acum, în toiul celui de-al Doilea Război Mondial, el era mare proprietar de fabrici, mare
moșier și deținea aproape toate acțiunile Băncii Sebeșana, care constituia cheia vieții economice din tot
ținutul. Și nu-i trecu omului prin minte nicio clipă să-și părăsească vatra lui de bătrân gospodar din
Căpâlna spre a se așeza într-o altă parte, mai comod, în mĳlocul rețelei sale de afaceri. Era legat de
munte. Așa a crescut. Așa a rămas. Din părinți ciobani, el căuta să rămână și „cioban” într-un fel, căci
la munte, undeva dincolo de ultimul podiș, pe la Tărtărău, avea turme de oi și stâni în care bacii
frământau cea mai gustoasă brânză de burduf din toată țara.”
www.rs.ro
61
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței situații de organizator.
2. Menționează lungimea râului pe care erau coborâți buștenii.
3. Precizează motivul pentru care bătrânul Loga nu-și părăsește localitatea natală, justificându-ți
4. Explică paradoxul situației în care se află Blaga.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, modul în care Loga a ajuns un prosper om de afaceri, așa cum apare în
textul citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă impunerea autorității se
poate face pe cale pașnică sau numai cu forța, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras
din volumul Luntrea lui Caron, de Lucian Blaga, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)


Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, două modalități de caracterizare a personajului, identificate în
fragmentul de mai jos:
„— Domnișoara Christina! exclamă d-na Moscu. Așa îi spuneau toți pe aici…

Domnul Nazarie simți teroarea ca o gheară apăsându-i pieptul. Domnişoara Christina zâmbea din
portretul lui Mirea, parcă l-ar fi privit într-adins pe el. Era o fată foarte tânără, îmbrăcată într-o rochie
lungă, cu talia subțire şi înaltă, cu buclele negre lăsate pe umeri.
— Ce spui, domnule pictor? întrebă Sanda.
Egor rămăsese departe de portret. Se trudea să-şi dea seama de unde izvora în sufletul său atâta me-
lancolie şi oboseală, în fața acestei fecioare care îl privea în ochi, zâmbindu-i cu familiaritate, parcă
l-ar fi ales numai pe el din tot grupul, să-i spună numai lui de nesfârșita ei singurătate. Plutea mult dor
şi multă jale în ochii domnișoarei Christina. Zadarnic îi zâmbea ea familiar, zadarnic își strângea cu
mâna umbreluța albastră şi își ridica pe furiș o sprânceană, parcă l-ar fi invitat să râdă şi el de pălăria ei
prea mare şi prea încărcată, pe care, firește, n-o poate suferi, dar a pus-o pentru că așa i-a cerut mama
(„Nu stă bine unei domnișoare să pozeze decât desăvârșit îmbrăcată!”). Domnişoara Christina suferea
în nemișcarea ei. „Să-şi fi dat ea seama că va muri atât de repede?” se întrebă Egor.
— Atunci îți place, adăugă triumfătoare Sanda. Dacă nu spui nimic, înseamnă că-ți place…
— Cu un asemenea model, nu se putea face decât o capodoperă, vorbi liniștit Egor.
62 www.rs.ro
Domnișoarei Christina îi sticliră o clipă ochii mai viclean. Egor își puse mâna pe frunte. Ce straniu
miros în camera aceasta. Nu cumva o fi chiar camera ei? Cu coada ochiului privi spre celălalt perete.
Doamna Moscu îi spusese că e un salon, dar se afla acolo, în colț, un pat mare, alb, cu perdeluțe. Ridică
încă o dată privirile spre portret. Domnişoara Christina îi urmărise toate mișcările. Egor citea bine în
ochii ei; îl văzuse când a descoperit patul şi n-a roșit; dimpotrivă, continuă şi acum să-i susțină privirea,
oarecum provocatoare. „Da, asta e camera mea de fată şi acolo e patul meu, patul meu virginal” – parcă
îi vorbeau ochii domnișoarei Christina.”
(Mircea Eliade, Domnișoara Christina)
Notă!


dintr-un text narativ studiat, aparținând lui Mihail Sadoveanu.

Notă!
www.rs.ro
63
Testul nr. 19
„Am dat binețe morarului și femeilor ce veniseră la moară. Cele două perechi de pietre lucrau de
zor. Osiile se învârteau mai repede decât mi se părea din depărtare. Printre bârnele și scândurile peretelui
zăream apa verzuie-cristalină a jilipului și lumina de afară. Călcam pe frânturi de piatră de moară ce
păreau niște măsele de mamuți. „Iertați, am intrat numai așa, ca să văd cum se macină grâul la sat”,
explicai celor de față, care mă primiră zâmbitori, mulțumindu-mi firește pentru urările de spor și sănătate.
Făina curgea pe mici scocuri de subt pietrele rotunde ce se învârteau zgomotos, glasul oamenilor se
auzea doar anevoie și ne ghiceam vorba mai mult după semne și mimică. Făina curgea și se aduna
grămadă în câte-o ladă de scânduri ce îngânau parcă forma unor sicrie. Am întins mâna să prind și să
tai în două șipotul de făină. Nu mai încercasem tare de mult asemenea joc și lucrare. Făina era caldă,
ușor fierbinte, ca un trup viu, și mirosea plăcut și arhaic. Morarul părea încărunțit de pulberea de făină
ce i se așezase pe păr și în sprâncene. Mă pierdui cu totul în senzația ce prindea ființă în palmă. Cineva
rosti în mine, pe neașteptate, cuvintele: „Noe a fost morar.”
De ani de zile eram preocupat, cu întreruperi de alți ani, de planul unei piese de teatru ce nu voia în
nici un fel să se înjghebeze. Subiectul mi-l oferea o veche legendă populară, care trebuia să fie bogat
amplificată spre a putea forma canavaua unei piese. Legenda, ca un arbore, trebuia să-și mai alcătuiască
o coroană mare și deasă care să miroasă a frunză verde. Legenda populară, sumară, descărnată, vorbea
despre biblicul Noe, cel chemat să-și clădească o arcă în vederea Potopului. Spre deosebire de cele
cuprinse în Scriptură, legenda împletește viața și intențiile lui Noe cu o acțiune pusă la cale din partea
Diavolului, cu gând de a zădărnici fapta salvatoare. Diavolul izbutește la un moment dat să dărâme și
să risipească arca pe care o clădește Noe. Biruința, până la urmă, este totuși a lui Noe, care cu o „toacă”
miraculoasă reușește să-și reclădească arca mântuitoare. Legenda se preta din cale-afară la alcătuirea
unui fel de „mister” teatral. Preocuparea de a scrie o piesă de teatru în jurul acestui subiect, ades părăsită
și iarăși reluată, nu izbutise până atunci să ia o închegare concretă în imaginația mea. Dar în clipa când
încercai în moară curgerea făinei subt minusculul scoc, cineva rosti în mine cuvintele: „Noe a fost
morar.” Am ieșit din moară, luând-o iarăși pe-o cărare prin zăvoi, unde puteam rătăci în voie și neluat
în seamă. „Da, morar, aci în moara aceasta”, îmi zisei. Subiectul începea dintr-odată să prindă ființă, să
crească. Fabulația se stârni comunicându-mi o stare de fericită beție, un fel de eliberare de subt presiunea
contingențelor geografice și istorice. Născoceam episoade, adânceam semnificațiile. Amănuntele se
iveau din necunoscut. Legenda se transforma într-un mit ce se localiza, uneori cu trăsături de crud
realism, aci, în acest cătun. Presimțeam că subiectul meu, cosmic într-un fel, avea să absoarbă în sine
toată atmosfera acestei așezări omenești, care era aceea a unui sat românesc cu viața mai veche decât
istoria omenească și în atâtea privințe mai presus de orice „istorie”. Un gând adus de-o simplă intrare
într-o moară de lemn străveche, de senzația caldă a făinii curgătoare, de zgomotul pietrelor rotitoare, de
mușchiul umed, abundent, crescut pe osiile roților de moară, de imaginea unui măgăruș, avea să
prilejuiască precipitarea rapidă a unor elemente ce mai înainte, timp de ani, n-au voit nicicum să se
închege spre a da un tot, un vag tot debordant și apoi un tot ce se articula și se organiza. Bătea prin mine
nu știu ce elan și mă încălzea certitudinea că retragerea la Căpâlna va avea cel puțin pentru câtăva vreme
64 www.rs.ro
un rost. Voi începe să scriu piesa de îndată ce mă voi fi aclimatizat în noile împrejurări. Căzuse în mine
sămânța unei lumi, și cu sămânța în mine o luam iarăși din zăvoi spre sat.”
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței se iveau din necunoscut.
2. Menționează numele localității în care s-a retras Lucian Blaga.
3. Precizează motivul pentru care Lucian Blaga nu reușise să scrie piesa de teatru intenționată,
4. Explică efectul pe care intrarea în moara veche îl are asupra scriitorului.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, modul în care Lucian Blaga își găsește inspirația pentru piesa de teatru,
așa cum apare în textul citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă inspirația este o condiție
esențială a unei creații literare, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul
Luntrea lui Caron, de Lucian Blaga, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)


„Nu-și simțea decât rana de la tâmplă sângerând. Era singura senzație care mai stăruia în somnul
greu cu care se lupta: „Și totuși merg, știu bine că merg, îmi dau seama că merg.” Se lovea uneori cu
genunchii, cu mâinile de copaci, dar erau lovituri care nu dureau, care nu lăsau urme. Nu-și mai simțea
schiurile în picioare. „Poate le-am scos”, dar nu ținea minte când.
I se păru că aude un lătrat de câine. Avu puterea să zâmbească. „Nu te amăgi, Nora. Nu crede, Nora.”
Erau totuși lumini printre brazi. „Să fi ajuns la cabană? Nu o recunoștea. Era o casă mică, numai cu
două ferestre luminate. Un câine ciobănesc, mare cât un urs, lătra spre ea din prag.
„De ce nu sare la mine? Toate astea nu pot fi adevărate. Ar trebui să sară la mine.”
Cineva ieși din casă, bătu câinele pe ceafă și luându-l de urechi, potolit, veni spre Nora. Ținea în
mâini un felinar pe care îl ridicase spre fruntea ei și o privi câtăva vreme. Era o lumină care o orbea. Pe
urmă coborî felinarul și se întoarse în casă fără niciun cuvânt, fără nicio întrebare.
„Toate astea nu pot fi adevărate”, spunea Nora. Era mereu același vis absurd, care nu se mai termina.
www.rs.ro
65
Se auzeau voci dinăuntru și pe urmă o tăcere mai mare. Ușa se deschise din nou și, din prag, omul cu
felinarul îi făcu semn să intre.”
(Mihail Sebastian, Accidentul)
Notă!


studiat, aparținând lui George Călinescu.

Notă!
66 www.rs.ro
Testul nr. 20
„29 iunie 1933

N-aș fi zis cu câteva zile înainte: constat că-mi face plăcere să merg la Techirghiol. De ce? Pentru că
vreau să fiu singură. Ce vreți motiv mai serios?
În fond, am uzat de toată îndrăzneala și viclenia mea ca să obțin asta de la tata. Îi cunosc partea slabă:
l-am flatat, i-am gâdilat vanitatea și a încuviințat ușor. Mama mi-a reținut o odaie în care voi fi singură,
odaie care dă într-o terasă, unde voi fi liberă să citesc, scutită de prezențe străine cu care să fiu obligată
de a face conversații insipide.
1 iulie 1933
Plec. Sunt în tren. Nu-mi puteam închipui că s-ar putea aduna laolaltă – în același compartiment –
atâția inși stupizi, atâția proști. Îi judec ascultându-i.
Tata m-a condus la gară. Îmbrățișări, batiste, tot ritualul despărțirii. Eu însă n-am fluturat batista.
Sigur nu. Până aici.
Sunt singură (adică fără cineva care să mă cunoască). N-am nici un motiv să mă plictisesc. Am pe
genunchi o carte, însă, pentru prima oară în viață, n-o pot citi. Companionii pălăvrăgesc și – n-am încotro
– trag și eu cu urechea. Mă distrez contemplând peisajele care defilează, în viteză, prin fața ochilor.
Ogoarele se succed, flori sălbatice, din timp în timp câte un țăran care ară. Văd departe, foarte departe
arbori în miniatură care se unesc cu cerul la orizont. Totul e otova, totul e verde și apoi brusc un arbore,
un singur arbore solitar care se înalță semeț în mijlocul câmpului. Nu știu de ce, dar acest arbore m-a
cutremurat. Aș fi vrut să fiu în locul lui și să-mi ridic semeț capul în tăcere. Ceea ce-mi strică pentru
moment plăcerea sunt gările. O! aceste gări – dacă ar fi după mine – le-aș distruge pe toate. Aș dori un
tren care să nu se oprească nicăieri, un tren cu care să călătoresc fără oprire. Ar fi atât de frumos să vezi
plimbându-se într-un timp indefinit și nesfârșit aceste câmpii vide. Și iată că nu pot citi, cu toate că
această carte pe care am început s-o citesc mi se pare perfectă: Mrs. Dalloway. S-a întunecat. Plouă.
Totul mi se pare totuși vesel. Dar iată că soarele strălucește din nou. Norii albi plutesc pe albastrul
cerului. Verde, verde, albastru, alb. Aș vrea să nu mai ajung niciodată la destinație. […]
2 iulie 1933
Am ajuns. Aici e oribil. Pur și simplu oribil. Poate pentru că mă așteptam la altceva. Ieri, la sosire,
ploua și a tot plouat până noaptea târziu. M-a apucat un plictis incomensurabil. Pentru prima oară în
viață, aveam o carte de citit și nu reușeam s-o citesc pentru că mă plictiseam. Și era o carte bună, dar,
chiar de-ar fi fost cea mai captivantă carte din lume, tot n-aș fi putut-o citi.
Nu mă puteam aventura prin împrejurimi [pentru] că pantofii cu tocuri înalte, cu care venisem, îmi
făceau rău.
M-am așezat la gară pe o bancă și am discutat cu un magazioner amabil care mi-a oferit un ac ca
să-mi pot pune flori la corsaj. În genere, țăranul român e foarte amabil.
Am cules niște maci roșii de toată frumusețea. N-am putut prelungi plimbarea: mă dureau picioarele
din cauza pantofilor. Începuse, de altfel, să și plouă. După-amiază am citit Mrs. Dalloway.”
(Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit)
www.rs.ro
67
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței conversații insipide.
2. Menționează titlul cărții pe care o citește Jeni Acterian.
3. Precizează motivul pentru care tânăra își dorește să fie singură, justificându-ți răspunsul cu o secvență
4. Explică motivul pentru care Jeni Acterian nu se poate plimba prin împrejurimi.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, modul în care Jeni Acterian reacționează, odată ajunsă la Techirghiol,
așa cum apare în textul citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă raportul dintre așteptări
și realitate influențează sau nu starea de spirit a unei persoane, raportându-te atât la informațiile din
fragmentul extras din volumul Jurnalul unei fete greu de mulțumit, de Jeni Acterian, cât și la experiența
personală sau culturală. (20 de puncte)


Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, două modalități de caracterizare a personajului-narator, identificate
în fragmentul de mai jos:
„Aceasta e deosebirea între mine și el: că unul visează o fericire și o așteaptă, iar altul se chinuie
s-o ajungă, fără să se gândească asupra ei. Iată o frază stupidă, care nu trebuie ștearsă; ca să-mi aduc
aminte mai târziu cât de simplu se fac deosebirile la șaptesprezece ani.
În romanul meu, Robert va trebui să făptuiască, să vorbească și astfel să fie cunoscut cititorilor. E
gol și suficient. Eu am fost ispitit să-i vorbesc despre rolul însemnat pe care îl va avea în cartea
adolescenței noastre. Robert asculta cu înfrigurare. I-am spus că îi voi exagera păcatele, îl voi ridiculiza,
îi voi culege naivitățile și neghiobiile împărtășite prietenilor timp de atâția ani și le voi așeza toate în
roman. Am întârziat împreună până după miezul nopții. Robert mi s-a plâns că nu-i sunt prieten, că mă
arăt mincinos scriind în roman numai lucruri rele despre el.
— Și cum mă va chema?
— Jean Victor Robert.
A protestat. Mi-a strigat că îi voi compromite cariera și gloria. Că dacă i-am aflat atâtea taine și
sluțenii, prietenia noastră cere ca ele să rămână între noi.
— Scriu un roman de moravuri și un roman psihologic, mințeam eu. Trebuie să cuprindă fapte reale
și personaje reale.
68 www.rs.ro
— Atunci de ce nu-mi pui și părțile bune?

— Pentru că autorul romanului are nevoie de un personaj ridicol.
— Și de ce să fiu eu acela?
— Pentru că Robert, în roman, se dovedește ridicol. [...]”
(Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop)
Notă!


personaj dintr-un text narativ studiat, aparținând lui G. Călinescu.

Notă!
www.rs.ro
69
Testul nr. 21
„Marți, 22 august 1933

Adineaori am trăit un moment de credință din plin fericitoare în creator, adevăratul creator, cel în
care pot crede fără reticență și fără ca rațiunea mea să i se opună. Cu capul, cu inteligența mea, eu cred
totdeauna în el, dar până în prezent nu crezusem cu inima, cu sufletul meu. Vreau să spun că n-am simțit
așa ceva. Ei bine, acum cinci minute am simțit o stranie căldură pătrunzându-mi inima, o mare
recunoștință pentru cel care mi-a dăruit acest moment de fericire. M-am ridicat din pat ca să scriu asta.
Și acum, iată, cu tocul în mână, constat că această fericire nu mai e – a trecut ca și cum ar fi fost un vis.
Nostimada e că sunt revoltată și furioasă de a fi simțit o asemenea fericire, pe care o neg ca pe o iluzie,
ca pe o minciună. Sunt furioasă ca pe o slăbiciune a mea.
Aș putea spune că sunt fericită. Adică mulțumită, căci fericită nu sunt. În zece zile sunt examenele
pe care nu le-am pregătit: singurul punct negru, neliniștitor la orizont. În afară de asta, totul e roz. Iarna
se anunță dulce, surâzătoare. Mă voi duce la teatru, la cinema. Probabil voi fi în preajma lui M*. Încep
să cred că n-o să displac. Am slăbit și voi mai slăbi, ceea ce înseamnă că sunt mai puțin urâtă. Vreau
să-mi fac câteva rochii noi, cu condiția ca tata să nu înceteze de a câștiga. Căci dacă orizontul nu mi se
pare roz numai și numai din cauza banilor, dar cel puțin în parte și banii joacă un rol. Una din marile
mele dorințe stă să se împlinească. Ce vreau mai mult? Educația mea? În curs de desăvârșire. Libertatea?
Voi gusta din ea mai mult decât aș fi sperat. Amuzamente? Cărți? Nădăjduiesc să le obțin după pofta
inimii. Aș putea spune mulțumesc. Cu condiția să nu se interpună ceva.
1 noaptea
E târziu. Scriu așezată pe pat. Tăcere peste tot. Toți dorm. E o noapte frumoasă și caldă, fără lună.
Stelele sclipesc minuscule în beznă. De departe se aud stridențele unui jazz. Imensa grădină e o masă
compactă, neagră și tăcută. Cântecul neîntrerupt al unor păsărele răsună monoton, ca pentru a atesta
viața în întunericul morții. O viață neîntreruptă și monotonă, întocmai ca păsărescul lor cântec. De ce
trăim? De ce murim?
23 august 1933
Ieri, când m-am culcat, m-am gândit la jurnalul meu, apoi la subiectul unei nuvele. Mă locuia însă
teama că nu voi putea scrie niciodată ceva valabil și încet, încetișor o idee și-a făcut loc și s-a conturat
în mintea mea. În prezent planul nuvelei mele e pe de-a-ntregul întocmit în capul meu. În ziua în care
voi termina cu examenele, voi începe să scriu. E o idee foarte originală și pasionantă pentru mine. Ard
de nerăbdare s-o pun pe hârtie. Dar examenele nu mă lasă. Nu am învățat nimic. Și iată că în
după-amiaza asta, în loc să învăț, mă duc la cinema. Sunt o nebună.”
(Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit)
* M-Marieta (sau Marietta) Sadova (1897–1981). Actriță și regizoare. Soția lui Haig Acterian în anii
când Jeni Acterian își scrie jurnalul; Fosta soție a lui Ion Marin Sadoveanu.
70 www.rs.ro
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței după pofta inimii.
2. Menționează când se vor desfășura examenele pe care trebuie să le susțină Jeni Acterian.
3. Precizează planurile pe care Jeni Acterian le are pentru iarnă, justificându-ți răspunsul cu o secvență
4. Explică motivul pentru care Jeni Acterian nu poate să înceapă să scrie nuvela proiectată.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, stările prin care trece Jeni Acterian, așa cum apar în textul citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă aspectul fizic al unei
persoane poate influența relațiile cu cei din jur, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras
din volumul Jurnalul unei fete greu de mulțumit, de Jeni Acterian, cât și la experiența personală sau
culturală.
(20 de puncte)


„(Coboară scara Mircea Aldea.)

IANACHE (batjocoritor): Ei, ți-ai făcut somnul, domnule?
MIRCEA (zâmbind): Da. Bonjour, Ianache.
ANETA (de la bufet): Se vede. I s-au umflat ochii în cap.
MIRCEA: Sărut mâinile, țață Leno… (Se oprește în fața Wandei.)
LENA (lămurindu-l): Wanda, nepoata lui socru-tău, a lui nenea Tase.
MIRCEA (se înclină): Doamnă…
ANETA: Ce „doamnă”? Că sunteți veri. (Vine la Wanda cu chiseaua de dulceață în mână) […]
LENA: Lasă asta, țață… Mai bine să ne spuie Mirciulică ce mai e pe la moșie. (Lui Mircea): Pe la
voi a plouat, drăguțule, că la Floricel, la Adâncata, a turnat cu găleata.
MIRCEA: Nu știu, tanti, nu mi-a scris administratorul de zece zile. Dar cred că a plouat.
ANETA (lui Mircea, răstită): Să nu crezi, să vezi cu ochii tăi! Să nu te iei după ce-ți scrie
administratorul, că moșia nu se îngrijește prin poștă. Bietul Tase avea o vorbă: ochii stăpânului îngrașă
vita! Wanda! (Wanda nu-i răspunde și privește intens spre Mircea. Mai tare.): Wando, ascultă ce-ți spun
eu, nu căsca ochii la el.
WANDA (plictisită): Da, tanti.
www.rs.ro
71
ANETA (arătându-i pe Mircea): De doi ani are Galiciuica Margaretei de zestre și nu știe ce e aia miriște
și ce e aia ogor.
MIRCEA: Ba știu, mămițo.”
(Alexandru Kirițescu, Gaițele)
Notă!


dintr-un text narativ, studiat aparținând lui George Călinescu.

Notă!
72 www.rs.ro
Testul nr. 22
„Joi, 13 iunie 1935

Întâmplarea face să recitesc tocmai acum un volum din Proust ‒ al doilea din „Fugarul dispărut sau
Albertine”. Sunt atâtea lucruri care ar trebui să mă facă sceptic în ce privește „suferințele” mele de amor.
Știu bine că vor trece, știu bine că le voi uita, știu bine că toate astea sunt derizorii, și într-o zi nici
ridicole nu-mi vor părea, atâta îmi vor fi de indiferente ‒ și totuși a-mi spune aceste cuvinte cuminți și
a-mi face aceste socoteli, pe care le știu obiectiv juste, nu-mi scade întru nimic depresiunea de azi,
necesitatea absurdă de a o vedea, durerea fizică de a gândi mereu la ea, de a revedea anumite momente,
ce-mi par acum enigmatice și pe care aș vrea să le dezleg. Mă întreb bunăoară ce s-a întâmplat în ziua
în care am fost la masă la Blank. O luase deoparte, trecându-i mâna sub șold și vorbise nu știu ce cu ea.
Pe urmă, după-masă, i-am telefonat. O dată dormea, iar a doua oară ieșise. Ceva îmi spune că în
după-masa aceea s-a întâlnit cu ea și că, atunci când el o luase deoparte, își fixaseră un rendez-vous. Și
serile trecute ‒ luni, mi se pare, plecând de la „Picadilly”, unde o întâlnisem întâmplător (ea era cu Jeni
Cruţescu), le-am dus până la telefon, ea s-a oprit ca să dea un telefon ‒ cui? Ce stupide preocupări, cât
de copilăroase, mai ales că știu tot ce e inutil în jocul ăsta, prea vechi, prea cunoscut, prea uniform. Dar
a ști nu este un remediu, după cum a cunoaște exact fazele unei febre tifoide nu te dispensează de a le
suferi.
Luni, 17 iunie 1935
Lectura „Albertinei” mi-a redat cu violență gustul de a mă întoarce spre Proust. Voi mai citi poate un
volum din „În căutarea timpului pierdut”, al doilea volum din „Swann” (mai ales „Iubirile lui Swann”,
de care propriile mele întâmplări m-au apropiat în ultimele trei săptămâni) și în sfârșit câte ceva din
„La umbra fetelor în floare”... Deocamdată mi-a făcut plăcere să citesc un Marcel Proust de Robert de
Billy, fără prea mare interes, dar având câteva scrisori și fotografii necunoscute. […]
Leni a plecat azi-dimineață. Acum e 5 după-masă ‒ este în largul mării, căci vaporul pleca mi se pare
la ora 2. Am văzut-o sâmbătă după-masă, nu mai mult de trei sferturi de oră, când a încercat însă și a
izbutit să răscumpere enervarea ultimelor zile, cu o mulțime de gesturi mărunte, afectuoase, strângeri
de mână, priviri atente. Mă tutuia demonstrativ, cu intenția clară de a-mi spune că amorul nostru e un
lucru cert. Acum, după plecarea ei, febra mi-a scăzut brusc, dacă nu încă total. Sper să pot rezista cu
destul calm aceste două luni de absență și sper, de asemenea, nu să o uit, dar să revin la liniștea mea
dinainte, când a o cunoaște, a o vedea și a-i vorbi era un lucru plăcut, fără complicații și fără dificultăți
de a o uita, o dată telefonul închis sau ziua-bună spusă. Sunt de altfel lămurit asupra ei și cred că nu mai
am mare lucru de schimbat din imaginea ei blondă, simpatică, puțin frivolă, mai mult curioasă decât
senzuală, întreținându-și cu bucurie egoismul ei personal, care se hrănește din adorația câtorva oameni,
destul de diverși, femei și bărbați, cărora ea le cere s-o placă fără patetism, dându-le în schimb un surâs
fără dificultate. Un mic monstru drăguț, față de care toate gândurile mele de până acum au fost ridicol
disproporționate. Mă gândesc cu plăcere la ea, amuzat de amintirea ei, pe care sper că timpul o va scuti
de puncte dureroase.”
(Mihail Sebastian, Jurnal)
www.rs.ro
73
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței Mă tutuia demonstrativ.
2. Menționează titlurile a două volume de Marcel Proust pe care intenționează să le citească Mihail
Sebastian.
3. Precizează părerea pe care o are Mihail Sebastian despre „suferințele lui din amor”, justificându-ți
4. Explică motivul pentru care Mihail Sebastian vrea să citească și alte romane de Proust.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, stările pe care Mihail Sebastian le trăiește după plecarea lui Leni, așa
cum apar în textul citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă lecturile pot influența
starea de spirit a unei persoane, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul
Jurnal, de Mihail Sebastian, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)


Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului din fragmentul de mai jos:
„Actul II
(Un hol salon, în noua casă a lui Spirache. Un perfect prost gust. Vizibil, tabloul în ulei al unchiului
defunct, în locul portretului fotografie din actul întâi. Un aparat de radio. Dispoziția mobilelor și
ieșirilor privește direcția de scenă. În fund trebuie să fie o ușă care se deschide spre un balcon. A trecut
un an și e zece dimineața.)
Scena 1
CHIRIACHIȚA, DACIA, MIZA
(La ridicarea cortinei, aparatul de radio e în funcțiune. Se transmite slujba de la biserică. Instalată
comod, lângă aparat, Chiriachița, foarte cucernică, ascultă slujba și dă în cărți. E îmbrăcată într-o rochie
somptuoasă și aproape ridicolă. Câteva clipe nu se aude decât muzica... Când preotul va zice Doamne
miluiește, Chiriachița va avea grijă să se închine cu mare smerenie. Intră Miza.)
MIZA: (are în brațe un cățel): Bună dimineața! (vorbește alintat ca un copil): Zi bună dimineața lui
maman... (ia o lăbuță și o dă Daciei): și lui grande-maman (același joc).
CHIRIACHIȚA (aspru): Marș, tu!
MIZA: Ia te rog, vorbește frumos cu Pussy.
74 www.rs.ro
CHIRIACHIȚA: Pupă-te în bot cu el cât poftești, dar pe mine te rog să mă slăbești cu jigodia...
MIZA: Ai vrea! Jigodie de la Paris!... Probabil că nu-ți iese pasența, de aia ești în duși răi... Dar-ar
Dumnezeu să ți se închidă... Na!
CHIRIACHIȚA: Dacă mi s-o-nchide mie pasența, vi se închid și vouă drumurile spre București.
MIZA (aintr-o dată respectuoasă): Ah! Pardon! Nu știam că dai de tata...
CHIRIACHIȚA: Ce să știi tu? Eu trebuie să vă port de grijă la toți, cu cărțile mele, săracele! Tu știi
numai să-ți faci unghiile și să-ți duci zăvodul cu mașina ca să-i daipricomigdale și să latre lumea la
cofetărie...
MIZA (pupă cățelul): Zăvodul mamei, frumos și dulțe.
CHIRIACHIȚA (îngrețoșată toată): Îmm!... Mânca-i-ai coada!...
MIZA: Ia te rog, știi...
DACIA (care nu se ocupă decât de gândurile ei): De ce o fi întârziind atâta Nercea?
MIZA: Așa e, că azi trebuie să ne-aducă rezultatul. (Devine serioasă și preocupată): Trebuie să fie
discuții aprinse la club... Ce crezi, tata o să aibă pe cineva contra lui?
CHIRIACHIȚA: Ei, asta e! Cum să n-aibă! El de-abia a intrat în politică, și gata, se și înfige la
deputăție... Firește că alții, care sunt mai vechi în partid, au și ei pretenții...”
(Tudor Mușatescu, Titanic Vals)
Notă!


Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic
studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu.

– evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un
curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
– analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de
exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de
prozodie etc.).
Notă!
www.rs.ro
75
76 www.rs.ro
Testul nr. 23
„Sinaia 24 august ’58

Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în
condiții atât de rele: nevasta mea are chef de despărțire. Dacă aș fi fost complet restabilit aș fi știut să
primesc cum se cuvine acest fapt plin de gravitate, dar m-a prins pe picior greșit și am avut un minut de
spaimă. A fost suficient: odată breșa produsă (în inima mea, bineînțeles) răzbunătoarea din orice femeie
a jubilat la spaima mea. Atunci m-am clătinat și mai mult. Fatală clătinare; nevastă-mea s-a instalat şi
mai bine în inima mea rănită şi mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo. N-am cerut
niciun fel de explicații, dar nu m-am putut împiedica să-i spun să rămână. Firește, era şi mai rău, pentru
că fără să-mi dau seama deveneam o țintă a răutății şi cruzimii femeiești.
Acum suntem amândoi aici şi ea lipsește, s-a dus la părinți, la Cornu. Inutil să mai descriu prin
ce-am trecut de la 28 iulie, când încheiam ultima pagină a însemnărilor din spital, până acum, 24 august,
când mă aflu aci cu Aurora în convalescență. Destul că avantajul pe care ea l-a obținut făcându-mi
declarația de despărțire s-a spulberat şi asta datorită faptului că am izbutit aproape în întregime să văd
situația cu un ochi realist. Vrea să se despartă: foarte bine! Nu e indicat să scutim oamenii de suferințele
care îi așteaptă, sunt ale lor, să-i lăsăm să le îndure ca să se facă mai buni. Aurora nu e o femeie bună şi
generoasă şi de aceea va avea de îndurat infinite vexațiuni şi umilințe, pentru că e foarte orgolioasă.
Are două soluții de ales: să devină bună şi generoasă înghițind cantități de suferință sau să devină şi
mai trufașă, respingând agresiunile care o așteaptă. Dar pronosticurile nu sunt bune şi nici n-aș zice că
mai mă privesc îndeaproape toate acestea. Ea e poetă şi își urmează destinul (bun sau rău), o felicit
pentru curajul de a-l înfrunta singură (așa cel puțin pretinde, că nu se va mai mărita niciodată).
Spuneam că avantajul obținut de ea prin declarația făcută s-a spulberat aproape în întregime datorită
mie. Pentru a fi drept trebuie să recunosc că meritul meu nu este total, fiindcă Aurora mă iubește încă
şi după câteva zile de declarații ostentative cu privire la despărțire ea a cedat insistențelor mele de a nu
mai pomeni despre acest subiect atâta vreme cât punerea lui în practică nu e posibilă (convalescența
mea) şi a revenit la comportarea şi obiceiurile dinainte, adică trăim împreună ca şi când nimic nu s-ar
fi întâmplat. Nu mă interesează cât calcul există la ea în această postură – probabil că foarte mult –, dar
asta nu e treaba mea, pentru mine important şi necesar este să știu că totuși mă iubește. N-am să intru
cu ea într-un joc primejdios de contabilitate amoroasă, cu reproșuri şi strigăte, joc pe care femeile nu-l
refuză niciodată pentru că sunt foarte pricepute în a-l manevra (Aurora se așteaptă să-l încep chiar
imediat şi de câteva ori chiar m-a provocat, dar n-am răspuns). Bineînțeles că nu voi rămâne pasiv la
lupta care se dă, fiindcă o luptă între noi tot se dă, nu sunt chiar atât de naiv să cred într-o ruptură fără
dureri. Nu voi accepta ca sufletul meu să fie teatrul despărțirii, să îndure toate durerile, să se joace piesa
numai în universul meu. Despărțirea (dacă va fi!) va trebui suportată de amândoi, în egală măsură.”
(Marin Preda, Jurnal intim)
www.rs.ro
77
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței cantități de suferință.
2. Menționează localitatea în care se află Marin Preda în convalescență.
3. Precizează două trăsături ale Aurorei, justificându-ți răspunsul cu o secvență semnificativă din textul
citat.
4. Explică motivul care determină „condițiile rele” în care Marin Preda își petrece convalescența.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, atitudinea pe care Marin Preda o are față de despărțire, așa cum apare
în textul citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă o despărțire poate
reprezenta o soluție într-o relație în care doi oameni se iubesc, dar au convingeri diferite, raportându-te
atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Jurnal intim, de Marin Preda, cât și la experiența
personală sau culturală.
(20 de puncte)


Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, două modalități de caracterizare a personajului, identificate în
fragmentul de mai jos.
„În acea limpede dimineață de martie, Ciru Partenie se trezise cu o neobișnuită poftă de scris. Nu
scria aproape niciodată diminețile, dar de data aceasta trecu direct la birou, reciti ultima pagină și,
aproape fără să-și dea seama, luă tocul și se plecă asupra manuscrisului. La miezul nopții, când se dusese
să se culce, ploua. Cerul era acum spălat, proaspăt, sticlos. Partenie îl întâlnea în fața lui de câte ori lăsa
tocul ca să-și aprindă o nouă țigară. Într-un ceas, scrisese cinci pagini mari. De foarte mult timp nu mai
cunoscuse o asemenea dispoziție. Cartea i se înfățișa acum întreagă, perfect încheiată. „Asta înseamnă
cu adevărat inspirație!”, își spuse zâmbind. Și, din fericire, săptămâna aceea nu avea program; Lucia nu
se întorsese de la Sinaia.
Aproape de amiază, numărând paginile scrise, se simți deodată tulburat. Prea înaintase vertiginos. Îi
era teamă să nu se fi lăsat antrenat de o falsă inspirație, de facilitatea care-l amenința întotdeauna după
câteva ceasuri de lucru. Se apucă să recitească ultimele pagini. I se păreau admirabile. Totuși, parcă
ceva îl împiedica să continue. Se apropie de fereastră și întâlni strada, sticlind în lumină. Ce absurd! Să
te închizi în casă pe o asemenea vreme!...
78 www.rs.ro
Își puse repede haina, își căută pachetul de țigări și coborî cele trei etaje aproape alergând. Când
ajunse în grădină, îl îmbătă aerul limpezit de ploaie, cu miros proaspăt de pământ. Dar parcă îl îmbăta
și mai mult cartea de care se despărțise de câteva minute. Pagina aceea neterminată îl chema înapoi.
Șovăi pe trotuar, în fața grădinii, apoi se hotărî și plecă agale spre bulevardul Pake Protopopescu.
Manuscrisul care-l chema înapoi, în birou, i se păruse un suflet străin care voia să pună stăpânire pe el,
care voia să se substituie libertății lui. Grăbea pasul ca să-și poată desprinde gândul de el.”
(Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)
Notă!


Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui text poetic
studiat, aparţinând perioadei pașoptiste.

– evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un
– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
– analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de
exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de
prozodie etc.).
Notă!
www.rs.ro
79
Testul nr. 24
„26 august orele 10:30 dimineața.

Sunt la iarbă verde, întins la soare, singur şi am venit cu intenția de a-mi construi subiectul vietnamez.
Trebuie să lucrez, jos obsesia şi suferința din amor. Deocamdată, pentru început, să notez un dialog
autentic povestit ieri la masă de un profesor de pian. L-a surprins pe stradă la Constanța între un bărbat
şi o femeie care tocmai făcuseră cunoștință.
— Ce profesiune aveți? întreabă femeia.
— Contabil, răspunde bărbatul.
Tăcere. Apoi femeia:
— Propriu-zis?
— Propriu-zis, răspunde el.
Merg în tăcere, gânditori, după care bărbatul:
— Dar dumneavoastră?
— Planificatoare.
— Propriu-zisă?
— Propriu-zisă.
Orele 7 seara.
Mi-am construit un subiect, dar n-am reușit să dau drumul primei pagini. După masă, pe la orele 5,
m-am simțit extrem de obosit, m-am culcat vreun ceas şi acum iată-mă în fața hârtiei albe cu intenția de
a începe povestirea sau micul roman vietnamez, cum îi spun eu cu duioșie… (...)
Orele 11 noaptea.
Iată-mă din nou în fața hârtiei, încercând să dau drumul micului roman vietnamez. Mă îndoiesc că
evenimentul se va produce astăzi.
27 august orele 11.
Astăzi însă trebuie negreșit să se producă. Această povestire vietnameză, acest mic roman va verifica
talentul meu literar, adică se va vedea în ce măsură dispun de putere de fabulație. E vorba tot de țărani,
dar de niște țărani puși în situația de a se sacrifica voluntar şi conștient, fapt impresionant, aproape
uluitor, care nu se prea întâmplă des în istoria acestei ciudate şi ignorate clase. (...)
Aurora se chinuie cu poemul ei chinezesc. Zice că, de fapt, n-are nicio legătură cu China, a avut drept
model Bateau Ivre poem scris, crede ea, din imaginația poetului, prin urmare de ce nu şi-ar putea imagina
şi ea tot felul de lucruri verosimile despre revoluție, luând ca model revoluția chineză, dar ca model
formal, nu de fapt. Sunt curios să vedem ce-a putut să imagineze. Tot așa de curios sunt să văd ce-o să
pot eu imagina despre Vietnam, cu toate că eu am fost acolo şi am stat o lună de zile.
Orele 5 după-amiază.
Imposibil deocamdată să încep micul meu roman vietnamez. Voi mai încerca până diseară, dar nu prea
am speranțe. În schimb am stări depresive în care imposibil să împing focarul de inerție care irită gândirea
şi bucuria mea de a trăi. Acest jurnal merge; îndată ce încep să scriu în el, focarul de inerție obsesiv începe
să cedeze şi gândirea se desfășoară firesc. De-aș putea intra în materialul romanului, ah, ce victorie ar fi!
80 www.rs.ro
Aurora mi-a citit, în sfârșit, poemul ei chinezesc. Are câteva accente surprinzător de puternice şi adevărate,
aș zice chiar chinezești. Dacă zodia îi va fi favorabilă, are șanse să ajungă ceea ce dorește cu atâta ardoare,
să fie o adevărată poetă. Ea vrea în mod deliberat să fie mare, are o nemăsurată ambiție. Câteodată doar
mă neliniștește şi îmi vine să cred că subapreciez forțele care zac în ea.”
(Marin Preda, Jurnal intim)
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței focarul de inerție.
2. Menționează numele modelului ales de Aurora.
3. Precizează momentul când Marin Preda trebuie să-și înceapă romanul vietnamez, justificându-ți
4. Explică motivele pentru care Marin Preda apreciază poemul scris de Aurora.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, efectul pe care începerea romanului vietnamez l-ar avea asupra lui
Marin Preda, așa cum apare în ultimul paragraf al textului citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă un scriitor trebuie să
aibă un model sau nu, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Jurnal intim,
de Marin Preda, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)


Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, două modalități de caracterizare a personajului DRESOAREA,
identificate în fragmentul de mai jos:
„DRESOAREA: Societatea cunoaște că în acest castel există niște fantome.

PAZNICUL: Există.
DRESOAREA: Am fost trimisă să dresez aceste fantome. Câte fantome aveți?
PAZNICUL: Scrie în inventar. Eu nu știu să număr.
DRESOAREA: Deloc?
PAZNICUL: Deloc. Când eram tânăr, număram până la unu cu ochii închiși. Pe urmă mi-a slăbit
memoria.
DRESOAREA: Nu-i nici o nenorocire, domnule, că nu știți câte fantome aveți. O să le număr eu
de-o să le meargă fulgii.
www.rs.ro
81
PAZNICUL: Dumneavoastră știți să dresați fantome?

DRESOAREA: Da, pentru că meseria mea este aceea de dresoare.
PAZNICUL: Și cum o să le dresați?
DRESOAREA: În primul rând le domesticesc. Adică le fac să asculte de cuvântul meu. Apoi trebuie
să le învăț să servească turiștii la masă; pe urmă, le învăț limbi străine, le învăț să cânte, să danseze, să
spună glume. Pentru că turiștilor le place să fie serviți de fantome. Oameni care nu mai știu ce să facă
cu banii, domnule, puși pe distracții și aiureli.
PAZNICUL: Eu mă întreb, totuși, doamnă, o chestiune: dumneavoastră, femeie, puteți să dresați niște
fantome?
DRESOAREA: Păi nu v-am spus că sunt specialistă? Specialistă cu diplomă. Plus experiența. Am o
asemenea experiență că dacă mi-l dai și pe dracu pe mână, în cinci minute fac înger din el. Adevărul e
că orice se poate dresa în ziua de astăzi. A progresat lumea formidabil.
PAZNICUL: Era și normal, doamnă. Acuma, iertați-mă, dar am impresia că meseria dumneavoastră
este și foarte frumoasă.
DRESOAREA: Într-adevăr, nu există o meserie care să-ți dea atâtea satisfacții sufletești ca meseria
de dresor. În plus, nu vreau să vă ascund, există și destule satisfacții materiale. Dresorul e considerat
artist și plătit ca atare.
PAZNICUL: Sunteți salariată la un circ de stat?
DRESOAREA: Nu, lucrez particular.
PAZNICUL: Foarte bine faceți. Aveți libertate.”
(Ion Băieșu, Dresoarea de fantome)
Notă!


Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți rolul cultural și ideologic al lui Titu
Maiorescu și al societății „Junimea”, în dezvoltarea literaturii române.

– prezentarea etapelor societății Junimea;
– evidențierea a două idei relevante pentru studiile critice ale lui Titu Maiorescu;
– analiza a două idei relevante pentru ideologia critică a lui Titu Maiorescu (de exemplu: teoria formelor
fără fond, moralitatea artei, problema neologismelor etc.).
Notă!
82 www.rs.ro
www.rs.ro
83
Testul nr. 25
Paris, 28.II.1938
Dragă Jenny,
„Tocmai mă pregăteam să plec pentru o lună prin sudul Franței, fără vreun gând c-ar putea un semn
de viață să-mi însenineze visurile mele obosite – când primesc scrisoarea ta de o atât de delicată atenție
și de o adâncime umană atât de mișcătoare! Aș fi stupid și mincinos dacă mi-aș ascunde bucuria ce
mi-au făcut-o aprecierile tale, cu atât mai mult cu cât veștile din țară îmi dezvăluiau prostia sumbră ce
a învăluit comentariile acelei cărți. Eu am rămas indiferent și vesel de a putea sorbi farmecul de poezie
mortală al Parisului, mi-am educat o lenevie degajată şi visătoare, uitând oamenii și mai ales prietenii,
iubind în schimb lucrurile și numai pe ele. Nimic nu se mai interpune între mine și ele; muțenia obiectelor
îmi spune tot de când oamenii nu-mi mai pot spune nimic. Încerc să fiu fericit privind și nu vreau să
mai arunc peste muritori o sclipire funebră, pe care n-o merită.
Ceea ce-mi scrii despre acel D-zeu (pe care l-am „prescurtat” intenționat și nu fără temei) este
într-adevăr un chin înfiorător și irezolvabil. Defectul nostru este că avem destulă pasiune pentru a ne
apropia de El, dar nu destulă naivitate pentru a crede. Convingerea mea este că toți acești credincioși
onorabili și așezați Îl moștenesc pe Dumnezeu, precum noi ăștilalți posibilitatea de nefericire. Dacă am
fi liberi să credem, cum n-am face și noi baia de imbecilitate, răcoriți sau îmbătați de absolut! Așa – nu
ne mai rămâne decât povara lucidității, pe care sunt hotărât s-o port până la capăt, fără cruțare și
neînduioșându-mă de mine însumi. Gândește-te că nu e posibilă singurătatea cu Dumnezeu și că,
preferând-o Lui, suspendarea credinței ne mână mai mult spre sâmburele nostru decât dezastrul
individualei rezultat din atașarea de Divinitate.
Pentru mine viața n-are rost decât ca sete de nefericire, pentru deliciile melancoliei şi pentru acele
voluptăți care îmbină, undeva, extazul şi destrucția. Sunt un om leneș, incapabil de muncă şi de sacrificii,
risipit în fragmente şi sugestii. În plus, n-am fost niciodată la înălțimea tristeților mele. Să simți că ai
atâtea lucruri de spus şi să nu-ți mucegăiești instinctele şi pofta de creație! După toate marile zvârcoliri
religioase, rămâi cu un gust de vid în ființă, pe care nu-l poți învinge prin niciun mijloc. Senzația precisă
că nu mai ai nici o punte spre nimeni, că adunat în tine însuți ai putea să te întreci, să te inunzi, să nu te
mai recunoști, să crești nesfârșit în afară şi să pierzi până şi memoria suferinței tale! Singurătatea îmi
pare un bun atât de mare, că nu pot să admir pe Dumnezeu decât până la Creație. De atunci încoace,
Absolutul a devenit sociabil; nu însă ca noi. Şi cum punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu este în
acest moment în Paris, mă voi întoarce către sfârșitul lui Aprilie, la aceeași adresă.
Inutil să-ţi spun că orice rând de la tine este îmbrățișat de prietenia afectuoasă a lui.”
Emil Cioran
(Emil Cioran, Scrisori către cei de-acasă)
84 www.rs.ro
(30 de puncte)
1. Indică sensul din text al secvenței un gust de vid.
2. Menționează zona unde Cioran intenționează să-și petreacă vacanța.
3. Precizează reacția lui Emil Cioran la primirea scrisorii lui Jenny, justificându-ți răspunsul cu o
secvență semnificativă din textul citat.
4. Explică în ce constă defectul oamenilor, în viziunea lui Cioran.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, perspectiva lui Cioran asupra vieții, așa cum apare în ultimul paragraf
al textului citat.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă trăirile religioase pot
influența sau nu evoluția unui tânăr, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul
Scrisori către cei de-acasă, de Emil Cioran, cât și la experiența personală sau culturală.
(20 de puncte)

„A nopții sublimă măiastră

E-ascunsă-ntre roze, și cântă,
Grădina ce-mi stă sub fereastră
În raze de-argint se-nveșmântă.
O vrajă și albă ș-albastră

Din ceruri, spre lume s-avântă.
A nopții sublimă măiastră
E-ascunsă-ntre roze, și cântă.
Chiar roza ce moare în glastră,

De legile firii înfrântă,
Tresare, în pacea sihastră,
La glasul, cu care-o-nmormântă
A nopții sublimă măiastră.”
(Alexandru Macedonski, Rondelul privighetoarei între roze)
www.rs.ro
85
Notă!

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți programul „Daciei literare”,
reflectat într-un text narativ reprezentativ.

– prezentarea programului revistei „Dacia literară”, pe baza articolului-program;
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ ales într-o perioadă, într-un
Notă!
86 www.rs.ro
SUGESTII
DE REZOLVĂRI
Testul nr. 1
SUBIECTUL I
A.
1. Expresia izbuti însă să iasă bine din încurcătură se referă la capacitatea personajului de a se
descurca și de a rezolva situația dificilă în care se afla.
2. Anul în care are loc excursia la Văratec este 1898.
3. Legăturile din grupul de prieteni despre care vorbește naratorul în fragment se închegau cu ajutorul
excursiilor în grup, când participanții aveau ocazia să se cunoască mai bine: „aceste excursii au fost
cimentul sufletesc care a unit într-un bloc acea mână de tineri intelectuali”.
4. M. Carp s-a descurcat mai greu cu noua rânduială din cadrul grupului, propusă de C. Stere deoarece
logodnica lui, Zulnia Georgescu, era mai plinuță decât restul fetelor. M. Carp a depășit cu bine, însă,
această situație, deoarece era o fire sportivă și optimistă.
5. M. Carp susține că excursiile în grup au fost cel mai important factor în consolidarea relațiilor de
prietenie dintre tineri. Ultimul paragraf este elocvent în acest sens și recunoaște valoarea meritată acestor
ieșiri, care au asigurat coeziunea spirituală a grupului format din personalități diferite, dar care au reușit
să se apropie.
B.
Prietenia este o relație care se stabilește între două sau mai multe persoane cu preocupări, interese
comune, cu firi asemănătoare sau diferite, dar care găsesc elemente pe care să le împărtășească, astfel
încât să lege relații de durată. În opinia mea, ieșirile alături de prieteni au un rol hotărâtor în consolidarea
unei relații de prietenie, având în vedere că asemenea reuniuni oferă posibilitatea de cunoaștere, de
socializare, de petrecere a timpului într-un mod plăcut, elemente esențiale în orice apropiere între doi
sau mai mulți oameni.
În primul rând, o relație de prietenie se bazează pe descoperirea unor trăsături comune ale oamenilor,
iar acestea pot fi revelate atât prin discuții, cât și prin ieșiri sau mici excursii. Atunci când petreci timp
cu anumite persoane și ajungi să le cunoști, descoperi punctele pe care le împărtășiți, interesele care vă
unesc, sau, dimpotrivă, constați că nu sunteți pe aceeași lungime de undă. Timpul petrecut cu prietenii,
în cadrul ieșirilor în grup devine semnificativ pentru crearea de legături, pentru cunoaștere, așa cum
evidențiază Antoine de Saint-Exupery, în romanul „Micul Prinț”, atunci când personajul său cunoaște
o vulpe, cu care vrea să se împrietenească. Vulpea îi dezvăluie băiatului ce înseamnă o relație de prieteni
și îl învață cum să-și facă prieteni.
În al doilea rând, orice om își poate găsi un grup de prieteni, alături de care să petreacă timp de
calitate, să se relaxeze și să uite de grijile și problemele cotidiene. Din acest punct de vedere, ieșirile
alături de prieteni dobândesc un rol foarte important, pentru că nu doar contribuie la constituirea grupului
și la consolidarea relațiilor dintre prieteni, dar aduc și un plus de valoare pentru fiecare în parte. Așa se
întâmplă și cu grupul de prieteni descris în fragmentul extras din volumul „Amintiri de la Viața
Românească”, de Mihail Sevastos, pentru care excursiile periodice au cimentat relațiile și au oferit
tuturor prilej de bucurie, relaxare și petrecere. Mai mult chiar, M. Carp recunoaște meritul deosebit al
acestor ieșiri, care au asigurat coeziunea spirituală a grupului format din personalități diferite, dar care
www.rs.ro
89
au reușit să se apropie: „aceste excursii au fost cimentul sufletesc care a unit într-un bloc acea mână de
tineri intelectuali cu atâtea trăsături spirituale şi sentimente comune”.
Așadar, ieșirile alături de prieteni influențează formarea și consolidarea unei relații de prietenie și
asigură coeziunea necesară formării unui grup unitar, chiar dacă personalitățile din cadrul lui sunt diferite.
SUBIECTUL al II-lea
Perspectiva narativă reprezintă punctul de vedere al naratorului sau viziunea lui asupra lumii și
exprimă raportul specific dintre autor, narator, personaje și evenimentele relatate. Tipul de perspectivă
narativă, asociat cu persoana la care se face relatarea, definește gradul de implicare al naratorului în
text și, de asemenea, tipul de text. Astfel, perspectiva narativă poate fi subiectivă, bazată pe relatarea la
persoana I, sau obiectivă, realizată prin narațiunea la persoana a III-a.
Textul citat, „Donna Alba” de Gib. I. Mihăescu evidențiază perspectiva narativă subiectivă, sugerată
de verbele și pronumele la persoana I singular: „nu știu”, „nu-mi vine”, „mă încăpățânez”, „vreau”, „mă
aplec”, „să-mi exagerez”. Acest tip de perspectivă narativă presupune un narator subiectiv, implicat în
acțiune ca protagonist și care prezintă evenimentele dintr-un singur punct de vedere, cel personal.
Fragmentul citat nu prezintă evenimente în adevăratul sens al cuvântului, ci emoții, trăiri subiective,
analizate cu atenție prin introspecție: „Aș dori să plec și totuși de la ușă mă întorc la fereastră, privesc
luminile orașului în negură și blocurile de zid”. Ezitările, trăirile contradictorii ale personajului-narator
sunt redate cu minuțiozitate, iar autoanaliza este caracteristică prozei subiective, psihologice.
Așadar, perspectiva narativă subiectivă se concentrează asupra proceselor de conștiință ale unei
individualități aplecate spre sine. Folosirea persoanei I singular a verbelor și a pronumelor aduce în
prim-plan gândurile și trăirile unui tânăr tulburat de propriile sentimente, care încearcă să se regăsească
cu ajutorul faptelor concrete.
SUBIECTUL al III-lea
POVESTEA LUI HARAP-ALB

de Ion Creangă
– particularitățile unui basm cult –
Contextul apariției
Basmul „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă a apărut în revista „Convorbiri literare”, în august
1877 și este un basm cult, de o mare complexitate și profunzime, în care schemele și convențiile
basmului popular sunt îmbinate, astfel încât să ofere impresia de viață autentică. Mai mult chiar, Creangă
introduce în narațiunea sa procese psihologice, prin care personajele sunt individualizate, iar fantasticul
este umanizat.
Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului studiat într-o perioadă,
într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică
Basmul cult este o narațiune amplă, cu caracter supranatural, în care poartă valori simbolice: binele
și răul în diferitele lor ipostaze. Basmul se încheie, de obicei, prin victoria forțelor pozitive asupra celor
90 www.rs.ro
negative. Basmul cult are o formă scrisă și un autor cunoscut, prezentând personaje complexe, care
depășesc încadrarea în categoriile tipice, pozitiv și negativ.
Din punctul de vedere al curentului literar, basmul lui Creangă se situează la interferența a două
orientări, și anume, romantismul și realismul. Fiind un basm, textul ilustrează principiile romantismului,
prin inspirația din folclor. De asemenea, limbajul personajelor, dominat de regionalisme și expresii
populare, evidențiază influența romantică. Însă impresia de viață autentică și localizarea fantasticului,
alături de interesul naratorului pentru notele sociale și pentru viața psihologică a personajelor îndreaptă
narațiunea lui Creangă spre curentul realist.
Comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema basmului

Tema basmului, confruntarea dintre bine și rău, se realizează printr-o îmbinare de motive de origine
populară și motive culte. Astfel, motive precum: împăratul fără urmași, superioritatea mezinului,
încercarea puterii, animalele recunoscătoare aparțin modelului popular al basmului. Pe de altă parte,
comportamentul mezinului în diferite situații este cel al unui personaj imaginat de un scriitor care acordă
atenție stărilor și trăirilor sufletești. În spirit popular, specific lui Creangă, băiatul arată că sufletul lui
reacționează la certurile și dojenile tatălui, atunci când Craiul se arată nemulțumit de lașitatea fiilor săi.
Confruntarea dintre bine și rău este ilustrată, la nivelul textului, prin drumul inițiatic parcurs de
mezinul Craiului, pentru a dovedi că este capabil să devină împărat. Întâlnirea este elocventă pentru
tema basmului, deoarece îl pune pe cel mai mic dintre fii în situația de a face o alegere și de a suporta
consecințele acesteia. Angajându-l pe Spân ca slugă, tânărul se lasă păcălit de aparențe, iar consecințele
nu vor întârzia să apară. Răul, ascuns în ipostaza Spânului, se manifestă în episodul coborârii în fântână,
când băiatul neexperimentat, „boboc în felul său la trebi de aieste”, este înșelat de prefăcătoria slugii
sale și își pierde statutul social, devenind el slugă. Deși tatăl îl prevenise asupra pericolului: „Să te ferești
de omul roș, iar mai ales de omul spân”, totuși Harap-Alb cade în capcana întinsă și acceptă să coboare
în fântână. Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin vicleșug. Spânul îl închide pe tânăr în
fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure „pe
ascuțișul paloșului” să-i dea ascultare întru toate, „până când va muri și iar va învia” jurământ ce implică
și condiția eliberării. Tânărul intră în fântână naiv fecior de crai pentru a deveni Harap-Alb, rob al
Spânului. Numele pe care-l primește personajul, Harap-Alb, un oximoron, sugerează mai mult decât
simpla denumire de sclav alb. El semnifică principiul negativ și pozitiv, trimițând la dualitatea pe care
adolescența o poate reprezenta.
De asemenea, tema basmului este urmărită pe parcursul probelor prin care trece Harap-Alb și care
sunt menite să asigure maturizarea tânărului și transformarea lui într-un bun împărat: „Când vei ajunge
și tu mare și tare, vei căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți, fiindcă știi acum
ce e necazul”. În felul acesta, este ilustrat și caracterul didactic al basmului, specific stilului lui Creangă.
Răutatea Spânului îl pune pe tânăr în situația de a străbate diferite medii sociale și-l va împinge să
găsească resurse interioare pentru a depăși toate probele. Dintre acestea, poate cea mai elocventă pentru
confruntarea dintre bine și rău este aducerea fetei Împăratului Roș, probă complexă care îl supune pe
tânăr mai multor încercări. Bunătatea sufletului și calitatea de prieten devotat îi aduc ajutoare
indispensabile în drumul său: Crăiasa albinelor, Crăiasa furnicilor și cei cinci tovarăși năzdrăvani: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cei cinci reprezintă instinctele (frigul, foamea, setea,
curiozitatea, lăcomia) pe care tânărul trebuie să învețe să le stăpânească și să le folosească în beneficiul
www.rs.ro
91
său. Ajunși la curtea Împăratului Roș, Harap Alb și tovarășii săi sunt supuși la o serie de probe: casa de
aramă, trecută cu ajutorul lui Gerilă; ospățul cu mâncare și vin din belșug: „12 harabale cu pâne, 12
ialovițe fripte și 12 butii pline cu vin”, pe care le dau gata Flămânzilă și Setilă; alegerea macului de
nisip trecută cu ajutorul furnicilor; strajă nocturnă la odaia fetei și prinderea ei, după ce se transformă
în pasăre, de către Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă; ghicitul fetei cu ajutorul albinei. Puterile supranaturale
ale tovarășilor și recunoștința furnicilor și a albinelor îl ajută pe Harap-Alb să treacă toate probele impuse
de Împăratul Roș.
Analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj semnificative pentru textul

instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.)
Din punctul de vedere al construcției epice, acțiunea se desfășoară linear, iar narațiunea la persoana
a III-a este realizată de un narator omniscient. Textul este structurat cu ajutorul formulelor care impun
caracterul formalizat al basmului. Astfel, formula inițială: „Amu, cică era odată într-o țară un Crai care
avea trei feciori” este extrem de simplă și redusă la esență. Cuvântul „cică” marchează incertitudinea și
atribuie cele spuse altor persoane, iar sintagma „era odată” plasează acțiunea într-un timp îndepărtat,
vag, nedeterminat. Formulele mediane, versificate, au două funcții: pe de o parte, realizează trecerea de
la o secvență narativă la alte, iar pe de altă parte, întrețin suspansul și asigură păstrarea interesului
cititorilor: „Și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă”; „Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul
din poveste, înainte mult mai este”. La sfârșit, formula finală închide simetric textul marcând părăsirea
spațiului fabulos al narațiunii și întoarcerea în lumea reală, pe un ton dominat de note ironice și cu tentă
socială: „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo, bea și mănâncă. Iar pe
la noi, cine are bani, bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și rabdă.”
Ca un basm popular tipic, „Povestea lui Harap-Alb” debutează printr-o situație de echilibru și urmărește
destinul unui personaj surprins în toate etapele drumului său inițiatic. Fiul cel mic al Craiului, care la
început nu are nume, străbate un traseu existențial menit să-l transforme într-un împărat bun, înțelept,
tolerant și modest. Situația de echilibru este răsturnată prin „cartea” primită de Crai de la fratele său,
Împăratul Verde, care, având doar fete, are nevoie de un moștenitor la tron. Proba curajului, la care sunt
supuși feciorii dezvăluie reacții neașteptate: în fața eșecului celor doi băieți mai mari, Craiul se poartă ca
un tată de familie dezamăgit și-i ceartă cu asprime. Fiul cel mic se simte rușinat de cearta tatălui: „lovit
fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale tatălui său”. Ieșind în grădină, este supus la prima
probă a existenței sale: recunoașterea esenței ascunse dincolo de aparențe. Tot acum tânărul dezvăluie
principala sa trăsătură de caracter – bunătatea sufletului, care îi va atrage permanent ajutorul celorlalți.
Pe tot parcursul basmului, Harap-Alb eșuează în mod repetat la proba aparențelor și a esenței,
dovedind că este, de fapt, un tânăr adolescent care, aflat pe drumul maturizării sale, trebuie să învețe
din propriile greșeli. Alegerea calului și confruntarea cu tatăl deghizat în piele de urs sunt alte momente
în care personajul este pus față în față cu situații dificile cărora trebuie să le găsească o rezolvare. De
asemenea, întâlnirea cu Spânul, urmând după rătăcirea în pădurea-labirint devin evenimente
semnificative din evoluția personajului, când el cunoaște alte medii sociale, cu același scop, și anume,
să demonstreze că este capabil să devină împărat.
Străbătându-și traseul labirintic, Harap Alb se confruntă cu mai multe tipuri de rău. Mai întâi, el
trebuie să învingă obișnuita neputință a omului de a săvârși fapte eroice, de a stăpâni timpul și spațiul,
92 www.rs.ro
apoi viclenia lumii, reprezentată de omul spân și forțele naturii potrivnice întruchipate de urs, cerb și de
ființa demonică a Împăratului Roș. Spânul este omul rău în general, viclean, ființă primară, imperfectă,
care nutrește ambiții de mărire și reușește prin șantaj să devină stăpânul lui Harap Alb. De asemenea,
Spânul poate simboliza unul sau mai multe sau chiar toate păcatele din sufletul eroului, precum:
egoismul, ura, ignoranța, dorința. Printr-o perspectivă inversată, Spânul poate fi considerat nu cel care
îi vrea răul lui Harap Alb ci, dimpotrivă, cel care joacă rolul inițiatorului, al spiritului strămoșilor
care-l determină pe tânărul supus inițierii să caute în sine însuși resursele pentru a reuși.
Aventurile lui Harap-Alb sunt povestite de Creangă într-un limbaj care evidențiază caracterul cult al
basmului. Astfel, arta povestirii se caracterizează prin: ritmul rapid, rezultat din eliminarea explicațiilor,
a descrierilor sau a digresiunilor, prin amănunte semnificative care particularizează acțiunea și
personajele, prin acțiune dramatizată cu ajutorul dialogului. Abundența detaliilor specifice nuanțează
viața sufletească a personajelor, în felul acesta Creangă oferă relief deosebit scrierii sale. În plus,
fantasticul umanizat și localizat reprezintă o altă caracteristică a basmului cult. Personajele fabuloase
supranaturale ale basmului se comportă în general ca oamenii, însă cele imaginate de Creangă nu sunt
niște scheme convenționale și abstracte, ci au un comportament, gesturi, o psihologie și o mentalitate și
un limbaj care amintesc de o lume concretă, țărănească, humuleșteană. În această lume, nota comică
este determinantă și este realizată prin exprimare mucalită, porecle și apelative caricaturale, ironie și
zeflemisire, diminutive cu valoare augmentativă, caracterizări pitorești, citate cu expresii și vorbe de
duh. Vorbele de duh, alături de proverbe și zicători, demonstrează erudiția paremiologică a naratorului
și așază întâmplările în perspectiva unui umanism popular și a unei morale „clasicizate” de tradiție.
Din punctul de vedere al limbajului, stilul lui Creangă se remarcă printr-un vocabular specific,
alcătuit din cuvinte populare și regionalisme, prin folosirea din abundență a expresiilor și locuțiunilor,
aspect care creează un relief unic al frazei, prin limbaj afectiv (realizat prin prezența interjecțiilor, a
exclamațiilor și a dativului etic), prin economie de mijloace și prin oralitate. Deși scrise, frazele lui
Creangă lasă impresia că sunt spuse, impresia obținută prin prezența expresiilor onomatopeice, a verbelor
imitative și a interjecțiilor, prin mulțimea expresiilor narative tipice (și odată, în sfârșit, după aceea);
prin întrebări și construcții exclamative, prin înserarea în text de fraze ritmate sau versuri populare.
În ansamblu, basmul lui Ion Creangă reprezintă o sintagmă, o construcție perfect închegată în care
elemente ale realității se îmbină cu elemente fantastice fabuloase. Mezinul Craiului, protagonist al
textului, dovedește că va fi un bun suveran numai după ce străbate un drum inițiatic și ajunge să cunoască
lumea și pe el însuși. Trecerea lui prin încercări dificile conturează sensul didactic și moralizator al
basmului care, oferă, astfel, un model pentru generații de-a rândul.
www.rs.ro
93
Testul nr. 2
SUBIECTUL I
A.
1. Expresia din oficiu are sensul: de la sine înțeles.
2. Spiridon Popescu era student în orașul Iași.
3. Scrierile lui Spiridon Popescu se remarcau prin autenticitate, claritate și limbajul popular folosit:
scrierile lui Sp. Popescu, socotite viabile atât prin autenticitatea documentului omenesc cuprins în ele,
cât și prin claritatea formei, precum și prin folosirea limbii poporului.
4. Spiru Haret îl apreciază pe Spiridon Popescu datorită cărții sale despre popor, remarcabilă prin
acuitatea observațiilor și analiza pertinentă a realităților. Astfel, lucrarea Contribuțiuni la munca pentru
ridicarea poporului (Scrisori către învățători și preoți) nu doar că reprezintă un instrument util pentru
cunoaștere, ci are și meritul de a-l face cunoscut pe scriitor.
5. Spiridon Popescu a ales viața rurală ca sursă de inspirație pentru scrierile lui pentru că, născut și
crescut la țară, cunoaște realitățile și viața țăranului. Spațiul rural în care s-a format i-a impregnat un
mod de comportament, o mentalitate, astfel că tânărul scriitor încearcă, prin scrierile sale, să deschidă
calea schimbărilor.
B.
Formarea și dezvoltarea unui adult reprezintă un proces complex, determinat de un ansamblu de
factori, care asigură un parcurs existențial armonios și echilibrat. În opinia mea, experiențele din copilărie
influențează formarea și dezvoltarea unui adult, deoarece constituie prima modalitate prin care un copil
ia contact cu lumea înconjurătoare și, totodată, îi oferă primele valori, primele experiențe care își vor
lăsa amprenta asupra întregii sale vieți.
În primul rând, experiențele din copilărie reprezintă modalitățile prin care cel mic este educat,
cunoaște lumea și se cunoaște pe el însuși. Un copil este curios prin definiție și dornic să exploreze tot
ce îl înconjoară, iar din acest punct de vedre, toate experiențele de cunoaștere din primii ani de viață
sunt esențiale. Și mai târziu, însă, orice experiență de cunoaștere aduce un plus de valoare și îi definește
caracterul, prin interacțiunea nemijlocită cu cei din jur sau cu mediul în care trăiește. Așa se întâmplă,
spre exemplu, cu Harap-Alb, protagonistul basmului scris de Ion Creangă, care află pe calea experienței,
că orice întâmplare conține o morală, iar fiecare ființă întâlnită în cale, oricât de umilă ar fi, îl poate
ajuta. Bătrâna cerșetoare din grădină se dovedește a fi Sfânta Duminică, al cărei ajutor este neprețuit,
iar furnicile și albinele pe care le-a ajutat în drumul său spre Împăratul Roș îi răsplătesc ajutorul, atunci
când se află în situații dificile.
În al doilea rând, experiențele din copilărie marchează formarea oricărei persoane și își lasă amprenta
asupra vieții sale viitoare. Fie pozitive sau negative, experiențele din copilărie pregătesc personalitatea
celui care se va confrunta cu lumea și, adesea, chiar îi deschid calea către un domeniu sau o arie de
interes. Nu o singură dată, personalități ale științei sau ale culturii și-au descoperit vocația încă din primii
ani de viață. Spre exemplu, textul citat evidențiază influența vieții rurale asupra lui Spiridon Popescu,
tânărul care, devenit scriitor, valorifică spațiul său natal. Cartea publicată de el, „Contribuțiuni la munca
94 www.rs.ro
pentru ridicarea poporului (Scrisori către învățători și preoți)” aduce în prim-plan problemele și realitățile
vieții rurale și, totodată, asigură notorietatea autorului, care atrage atenția lui Spiru Haret.
În concluzie, experiențele din copilărie determină dezvoltarea ulterioară a vieții unui adult și au un
rol esențial în formarea lui, atât prin cunoașterea pe care o aduc, cât și prin rolul formativ nemijlocit.
SUBIECTUL al II-lea
Într-o piesă de teatru, notațiile autorului reprezintă singurele lui intervenții directe și oferă informații
complexe, menite să faciliteze atât punerea în scenă și interpretarea rolului de către actori, cât și
înțelegerea textului de către cititori.
Notațiile autorului iau forma indicațiilor scenice externe și interne, subliniind caracterul dramatic și
preponderent scenic al operei citate. Din categoria indicațiilor externe, fac parte: titlul, lista personajelor,
datele despre spațiul și timpul acțiunii, inclusiv informații despre decor. Indicațiile interne anunță
decupajul în acte și scene, referindu-se și la intrările și ieșirile din scenă ale personajelor, la deplasarea
lor pe scenă, la intonație și mimică, la gesturile și acțiunile acestora, sau la momentele de tăcere. Numele
personajului, aflat în fața replicii și scris cu majuscule, este tot o indicație internă.
Fragmentul citat din „Act venețian” de Camil Petrescu evidențiază indicații scenice interne, care
prezintă gesturi și atitudini ale personajelor: „îl privește cinstit”, „cu capul întors, privește într-altă parte”.
De asemenea, indicațiile scenice interne care domină secvența subliniază trăirile și emoțiile personajelor:
Se frânge deznădăjduit, arde mereu mocnit. Nehotărârea, încercările de a găsi un răspuns, frământările
celor doi protagoniști sunt detaliate prin indicații scenice ample, care accentuează complexitatea rolurilor.
Totodată, indicațiile scenice interne constituie un mijloc indirect de caracterizare, deoarece înfățișează
comportamentul celor două personaje, Alta și Pietro.
Dintre indicațiile externe, este prezent titlul piesei: „Act venețian”, sugestiv pentru acțiunea care
urmează a se desfășura.
Așadar, notațiile autorului, sub forma indicațiilor scenice, îndeplinesc roluri complexe în textul citat
și îi susțin caracterul dramatic.
Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
– caracterizarea lui Harap-Alb –
„Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista „Convorbiri literare”
în august 1877, fiind considerat cea mai frumoasă poveste a scriitorului. Specific basmului, textul are
ca protagonist un personaj care întruchipează binele și luptă împotriva răului.
Prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales

Harap-Alb, personaj principal al basmului, este un erou atipic, deoarece este lipsit de însușiri
supranaturale și este construit realist ca un tânăr adolescent supus greșelilor și care se maturizează
www.rs.ro
95
treptat. Este un personaj rotund, complex, care evoluează și demonstrează ideea scriitorului că un bun
împărat trebuie să dovedească mai întâi că este capabil de a conduce un regat.
Statutul inițial al personajului este cel de tânăr neexperimentat, neinițiat, naiv și credul. Din punct
de vedere social, el este fiul cel mai mic al Craiului, neînsemnat în raport cu ceilalți, nebăgat în seamă.
El nu știe să distingă adevărul de minciună și nici să înțeleagă caracterul unui om, ascuns dincolo de
aparențe. De altfel, pe tot parcursul basmului, Harap-Alb este prezentat mai mult ca un personaj literar
propriu-zis, fiind prea puțin individualizat drept protagonist de basm fantastic. Tânărul nu are puteri
ieșite din comun, nici însușiri excepționale, nu s-a născut în chip miraculos și nici nu are un paloș
fermecat, datorită căruia să fie de neînvins. Calitățile sale sunt obișnuite, fiind cele ale unui tânăr normal:
mila, bunătatea, prietenia, fidelitatea, respectarea jurământului. Toate acestea fac din Harap-Alb un
model de împărat, conform perspectivei țărănesc-populare a lui Creangă. Statutul social pune în lumină
cele trei ipostaze care corespund drumului inițiatic: la început este „fiul craiului” mezinul, naivul; pe
parcursul călătoriei - Harap-Alb, învățăcelul; la sfârșit-împăratul, inițiatul.
Din punct de vedere moral și psihologic, Harap-Alb este un tânăr neexperimentat, naiv, credul, care
suferă atunci când tatăl îi ceartă și nu știe cum să se poarte. Se deosebește de frații săi prin bunătate, calitate
răsplătită de sfaturile Sfintei Duminici, după ce o miluiește cu un ban. Psihologic, Harap-Alb este inițial
naiv, nu știe să descopere caracterul omului dincolo de aparențe, dar ulterior, cu ajutorul sfaturilor primite
de la ajutoare, va reuși să-și stăpânească emoțiile și să ducă la bun sfârșit sarcinile primite. Personajul are
nevoie de experiența vieții spre a dobândi înțelepciune. Tânărul fiu de Crai este un adolescent care trebuie
să învețe din propriile greșeli, care trebuie să învețe să distingă esența ascunsă dincolo de aparențe. Nu are
calități extraordinare, ci are trăsături obișnuite, ca orice tânăr care se pregătește să pășească în viață.
Evidențierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvențe comentate

Basmul urmărește evoluția personajului, de la naivitate la înțelepciune, pornind de la un sens profund
moralizator, enunțat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, vei căuta să judeci
lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul.” Pentru
personaj, a învăța „ce e necazul” înseamnă să parcurgă un drum inițiatic, presărat cu numeroase probe,
pe parcursul cărora își va desăvârși maturizarea. La începutul narațiunii, personajul nu are nume și este
individualizat doar prin statutul de mezin al Craiului, situație tipică basmului. După coborârea în fântână,
care determină schimbarea statutului inițial și modificarea stării sociale, tânărul este numit Harap-Alb,
iar acest nume, un oximoron, sugerează atât condiția duală de sclav alb, cât și traversarea unei stări
intermediare. Personajul trece de la stadiul de inocență și naivitate, simbolizat prin negru, la el final, de
inițiat, de om matur și complet, apt să devină împărat, simbolizat prin alb.
Harap-Alb este un tânăr naiv, lipsit de experiență, care se află la începutul drumului său inițiatic. În
grădină, rușinat de cuvintele dojenitoare ale Craiului, Harap-Alb „începe a plânge în inima sa”, arătând
că este receptiv la spusele tatălui. Apariția Sfintei Duminici, drept cerșetoare bătrână, îl tulbură, dar, la
început, băiatul nu vrea să-i dea ascultare, dovedind lipsa de maturitate și nerăbdarea caracteristice
vârstei. Insistențele bătrânei îl agasează inițial: „— Ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă supăra, zise fiul
craiului; acum am altele la capul meu.”, dar treptat, își dă seama că greșește și dă dovadă de bunătate,
principala sa trăsătură de caracter: „— Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult.”
Bunătatea și milostenia îi sunt răsplătite, iar sfaturile date de bătrână îl vor ajuta să treacă cu bine de
proba puterii, la care cei doi frați mai mari au eșuat.
96 www.rs.ro
Scena întâlnirii cu Sfânta Duminică este elocventă atât pentru caracterul personajului, cât și pentru
construcția narativă a basmului. De asemenea, interacțiunea cu bătrâna reprezintă prima proba probă la
care este supus Harap-Alb, cea recunoașterii esenței ascunse dincolo de aparențe. Însă, ca un adolescent
tipic, tânărul nu are răbdare să înțeleagă lucrurile și, grăbit, respinge revelarea adevărului. Insistența
Sfintei Duminici îi arată, totodată, că nu trebuie să se dea bătut de la prima încercare și astfel, scena din
grădină devine una dintre secvențele reprezentative pentru evoluția personajului.
O altă scenă semnificativă pentru caracterul personajului și pentru naivitatea care îl stăpânește, la
început, este cea a coborârii în fântână, când Spânul îl păcălește și, odată aflat în puterea lui, îi va lua
locul ca nepot al Împăratului Verde. Spânul, care nu apare de la începutul acțiunii, ci într-un moment
dificil pentru Harap-Alb, reprezintă întruchiparea răului, dar, în sensul probei aparențelor și a esenței,
el își ascunde adevăratele intenții sub o mască binevoitoare și lingușitoare. De altfel, chiar Craiul, tatăl
lui Harap-Alb, îl avertizase pe băiat în privința omului spân și a omului roș. În logica basmului,
încălcarea interdicției tatălui va atrage după sine, firesc, o serie de probe dificile, pe care tânărul va
trebui să le treacă, drept pedeapsă.
Coborârea în fântână are, pentru Harap-Alb, semnificația unei morți simbolice. Tânărul, naiv și
imatur, „boboc în felul său la trebi de aiestea”, cedează la insistențele Spânului și-l angajează ca slugă.
Prima urmare a încălcării interdicției tatălui nu se lasă mult așteptată, deoarece, prin vicleșug, Spânul îi
va deveni stăpân. Momentul în care Spânul îl păcălește pe mezinul Craiului reprezintă, totodată, clipa
în care tânărul primește nume. „Harap-Alb” este un oximoron care sugerează atât condiția duală, de
sclav alb, cât și traversarea unei stări intermediare, specifice adolescenței, dominate de contradicții.
Personajul trece de la stadiul de inocență și naivitate, simbolizat prin negru, la cel final, de inițiat, de
om matur și complet, apt să devină împărat, simbolizat prin alb. De asemenea, coborârea în fântână nu
reprezintă un exemplu de naivitate și lipsă de experiență ale personajului, ci și sugerarea unei legături
cu trecutul, deoarece Spânul i se adresează cu răutate: „Alelei! Fecior de om viclean ce mi-ai fost!”.
În plus, scena coborârii în fântână atrage atenția asupra rolului pe care Spânul îl are în maturizarea
tânărului. Printr-o perspectivă inversată, Spânul, ipostază umană a răului, este de fapt cel care facilitează
inițierea lui Harap-Alb, etapă esențială în dezvoltarea personajului, pentru care drumul de maturizare
capătă o importantă componentă formativă: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, vei căuta să judeci
lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul.”
Supunerea prin vicleșug, posibilă datorită credulității eroului, deschide drumul probelor la care va fi
supus. Traseul labirintic care-l poartă prin diferite medii sociale îi va oferi prilejul să cunoască lumea și
să se cunoască pe sine, deoarece Harap-Alb parcurge atât un drum fizic, cât și unul spiritual, de purificare
și perfecționare. În sens fizic, el trebuie să meargă „de la o margine a pământului la altă margine”, iar
drumul său inițiatic este ireversibil. În sens spiritual, tânărul străbate un drum în microcosmosul intern,
în propria ființă. Același drum, a fost străbătut și de Crai, tatăl lui Harap-Alb, în numele tradiției care
cerea demonstrarea calităților necesare pentru a deveni suveran. În numele acestei tradiții, Harap-Alb
trebuie să ia hainele, armele și calul tatălui, pentru că acele calități spirituale ereditate, ca voința, setea
de cunoaștere, dragostea de adevăr, puterea de luptă să-și demonstreze continuitatea și în ființa lui.
Străbătându-și drumul inițiatic, Harap-Alb se confruntă cu mai multe tipuri de rău, de la obișnuita
neputință a omului de a săvârși fapte eroice, la viclenia lumii reprezentată de Spân și la forțele naturii
potrivnice, întruchipate de urs, cerb și ființa demonică a Împăratului Roș.
Cele 3 probe la care Spânul îl supune pe Harap-Alb îl poartă pe tânăr în lumea vegetală (salata din
www.rs.ro
97
grădina Ursului) și în lumea minerală (pielea cerbului bătută cu nestemate) și în lumea spirituală (fata
Împăratului Roș). Parcurgerea celor 3 spații favorizează inițierea personajului și, mai ales, evidențiază
efectul calităților sale. Înfruntând răul, Harap-Alb este permanent ajutat datorită bunătății milosteniei
firii sale. Mai întâi Sfânta Duminică, apoi calul, Crăiasa albinelor și a furnicilor și cei 5 tovarăși
năzdrăvani reprezintă adjuvanții care nerezesc calea fiului celui mic al Craiului.
Ultima probă pe care trebuie s-o treacă Harap-Alb este cea mai complexă deoarece drumul spre
Împăratul Roș îl supune pe tânăr mai multor încercări. Bunătatea sufletului și calitatea de prieten devotat
îi aduc ajutoare indispensabile în drumul său. De asemenea, cei 5 tovarăși năzdrăvani: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă reprezintă instinctele (frigul, foamea, setea, curiozitatea,
lăcomia) pe care tânărul trebuie să învețe să le stăpânească și să le folosească în beneficiul său. Trecerea
acestei ultime probe depinde atât de calitățile tânărului cât, mai ales, de ajutorul necondiționat oferit de
cei din jur. În plus, drumul înapoi reprezintă pentru Harap-Alb cea mai dificilă dintre probe, deoarece
se îndrăgostește de fata Împăratului Roș și astfel, îi sunt puse la încercare puterea de stăpânire, fidelitatea
față de stăpân și capacitatea de a respecta un jurământ.
Moartea eroului din finalul basmului capătă mai multe semnificații: Spânul îl omoară pe Harap-Alb
pentru că și-a încălcat cuvântul, dar de fapt, tânărul trebuia să moară, ca să i se poată schimba din nou
statutul, având în vedere că a ajuns la finalul drumului său inițiatic.
Analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ,

semnificative pentru construcția personajului (de exemplu: acțiune, incipit, final, conflict, tehnici
narative, modalități de caracterizare, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
Personalitatea eroului este conturată treptat, pe parcursul textului, iar elementele de compoziție și de
limbaj subliniază trăsăturile lui Harap-Alb. Astfel, acțiunea textului se desfășoară liniar, prin înlănțuirea
secvențelor narative, pe un singur fir epic. Motivele narative specifice basmului, cum ar fi: superioritatea
mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile, pedeapsa, căsătoria, se îmbină cu notarea atentă
a trăirilor protagonistului, textul depășind, în acest fel, statutul de narațiune fantastică.
Conflictul basmului, definit de lupta dintre bine și rău, se încheie prin victoria binelui. Confruntarea
eroului cu cei doi antagoniști, omul roș și omul spân, definește aventura eroică, devenită, totodată, drum
al inițierii. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, diferite funcții, cum ar fi: antagonist (cel cu
care se confruntă eroul), adjuvanți (cei care îl ajută pe erou), donatori (cei care îi dau eroului obiecte
ajutătoare), dar, spre deosebire de basmul popular, personajele lui Creangă sunt individualizate prin
limbaj și prin comportamentul specific lumii moldovenești din care fac parte. Limbajul devine, așadar,
o modalitate indirectă de caracterizare, deoarece regionalismele, cuvintele și expresiile populare prezente
în text subliniază apartenența eroului la spațiul humuleștean, în spiritul vieții scriitorului.
Din punctul de vedere al limbajului, stilul lui Creangă se remarcă printr-un vocabular specific, alcătuit
din cuvinte populare și regionalisme, prin folosirea din abundență a expresiilor și locuțiunilor, aspect
care creează un relief unic al frazei, prin limbaj afectiv (realizat prin prezența interjecțiilor, a
Oralitatea stilului transmite senzația de viață reală și subliniază caracterul realist al narațiunii.
98 www.rs.ro
Trăsăturile lui Harap-Alb sunt realizate mai ales prin caracterizare directă, făcută de către narator:
„fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”, de alte personaje: „o slugă așa de vrednică și de
credincioasă”, dar reies și din caracterizare indirectă și autocaracterizare: „Se vede că m-a născut mama
într-un ceas rău, sau nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare
bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar m-am deprins a târâi după mine o viață
ticăloasă.”
Așadar, protagonistul basmului lui Creangă reprezintă o întruchipare a binelui și a idealului popular
de împărat, însă, pe parcursul textului, tânărul demonstrează că este un adolescent tipic, supus greșelilor
și care trebuie să arate celor din jur și, mai ales, lui însuși, că este capabil să învețe din propriile greșeli.
www.rs.ro
99
Testul nr. 3
SUBIECTUL I
A.
1. Sensul din text al secvenței un mare sentiment de dreptate este: un spirit corect și justițiar.
2. Naratorul se întoarce în țară în anul 1863.
3. O trăsătură a lui Vasile Pogor este inteligența, așa cum reiese din secvența e un tânăr inteligent.
4. După întoarcerea în țară, naratorul dorește să iasă în evidență din dorința de a se face cunoscut și
de a-i face pe oameni să vorbească despre el. Naratorul este un tânăr ambițios și plin de entuziasm, care
vrea să aducă o schimbare prin ceea ce face.
5. Naratorul este impresionat neplăcut de personalitatea nonconformistă a lui Vasile Pogor și de lipsa
de respect pe care acesta o arată față de societatea în mijlocul căreia se află. Impresia proastă se datorează,
în egală măsură, atât comportamentului lui Pogor, cât și prejudecăților din gândirea naratorului.
B.
Dorința de a ieși în evidență caracterizează majoritatea persoanelor, care se raportează în mod diferit
la lumea înconjurătoare și la propria persoană, prin prisma aspirațiilor, a intereselor și a preocupărilor
fiecăruia. Eu cred că dorința unui tânăr de a ieși în evidență are cu precădere efecte pozitive asupra
dezvoltării sale, având în vedere că implică un complex de trăiri, emoții, sentimente, dar și multă muncă
și perseverență.
În primul rând, un tânăr care dorește să iasă în evidență și să se remarce în ochii celorlalți este o
persoană hotărâtă, care știe ce vrea și care-și stabilește cu grijă și atenție prioritățile și interesele. Un
asemenea tânăr muncește pentru atingerea scopului său și-și dorește recunoașterea din partea celorlalți,
pentru a i se confirma valoarea și pentru a se bucura de apreciere. Valorizarea celorlalți devine o sursă
de bucurie și de stări pozitive, așa cum se întâmplă, spre exemplu, cu personajul Felix Sima, din romanul
„Enigma Otiliei” de George Călinescu. Felix își dorește să ajungă un medic renumit, un nume în lumea
științifică, iar ambițiile sale profesionale și dorința de recunoaștere îi vor aduce împlinirea pe care și-o
dorește.
În al doilea rând, un tânăr care dorește să iasă în evidență are ceva de spus, iar cuvintele și afirmațiile
lui într-un domeniu sau altul pot face, la un moment dat, diferența. Îndrăzneala și perseverența se
amestecă într-o personalitate efervescentă și exuberantă a unui tânăr care vrea să schimbe lumea. Spre
exemplu, protagonistul textului citat se avântă, plin de entuziasm, în propuneri menite să aducă un suflu
nou în lumea învechită pe care o întâlnește la revenirea în țară și nu înțelege reacția ponderată, ba chiar
blazată și indiferentă a celor din jur: „Fie că dorința de a se deosebi este naturală tinereții, fie că eram
pe atunci plin de asemenea aspirații și m-am schimbat foarte mult mai târziu în aceasta privință, nici
îmi puteam închipui că un tânăr inteligent și cu învățătură să nu împărtășească simțirile acelea”.
Dezamăgirea trăită nu este mică, dar nu reușește să-i domolească avântul: „De ce să pierdem vreme,
întâmpinai eu, cam necăjit”.
Deci, dorința unui tânăr de a ieși în evidență influențează în mod benefic dezvoltarea lui ulterioară
prin confruntarea cu situații în care trebuie să-și apere opiniile, să-și dovedească perseverența și, mai
ales, să demonstreze tuturor cât de importante sunt entuziasmul, elanul și dorința de schimbare.
100 www.rs.ro
SUBIECTUL al II-lea
persoana I sau obiectivă, realizată prin narațiunea la persoana a III-a.
Textul citat, „Mări sub pustiuri” de Dumitru Radu Popescu evidențiază perspectiva narativă obiectivă,
sugerată de verbele și pronumele la persoana a III-a singular: „Ea își aminti”, „Profesoara le cerea”,
„să-l ascundă”. Acest tip de perspectivă presupune un narator omniscient, omniprezent, un adevărat
Demiurg în text, care știe totul despre personajele sale, le cunoaște trecutul, pătrunde în mintea și în
gândurile lor. De asemenea, naratorul obiectiv înfățișează evenimentele fără să se implice, dintr-o
perspectivă cronologică. Astfel, fragmentul propus spre analiză prezintă un personaj feminin, o tânără
care se întoarce acasă spre seară, în timpul războiului. În drumul ei apare „un ins”, „cu fața scăldată în
sânge, ca o mască”. Naratorul obiectiv și omniscient prezintă cu detașare gândurile și trăirile fetei,
înspăimântată de apariția neașteptată: „fața lui o îngrozise”.
Așadar, perspectiva narativă obiectivă aduce în prim-plan evenimente desfășurate într-o anumită
ordine, iar cititorul are misiunea de a găsi semnificațiile textului, deoarece naratorul relatează faptele,
fără vreo explicație sau intervenție.
Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
– relația dintre două personaje–
Basmul „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă a apărut în revista „Convorbiri literare”, în august
1877 și este un basm cult, de o mare complexitate și profunzime. Basmul ilustrează lupta dintre bine și
rău, prin prezentarea unei relații particulare dintre protagonist, Harap-Alb și Spânul, cel care, de fapt, îl
conduce pe drumul inițierii sale.
Prezentarea statutului social, moral, psihologic etc. al celor două personaje

Harap-Alb, personaj principal al basmului, este un erou atipic, deoarece este lipsit de însușiri
supranaturale și este construit realist ca un tânăr adolescent supus greșelilor și care se maturizează
treptat. Este un personaj rotund, complex, care evoluează și demonstrează ideea scriitorului că un bun
împărat trebuie să dovedească mai întâi că este capabil de a conduce un regat.
Statutul inițial al personajului este cel de tânăr neexperimentat, neinițiat, naiv și credul. Din punct
de vedere social, el este fiul cel mai mic al Craiului, neînsemnat în raport cu ceilalți, nebăgat în seamă.
El nu știe să distingă adevărul de minciună și nici să înțeleagă caracterul unui om, ascuns dincolo de
aparențe. Calitățile sale sunt obișnuite, fiind cele ale unui tânăr normal: mila, bunătatea, prietenia,
fidelitatea, respectarea jurământului. Toate acestea fac din Harap-Alb un model de împărat, conform
www.rs.ro
101
perspectivei țărănesc-populare a lui Creangă. Statutul social pune în lumină cele trei ipostaze care
corespund drumului inițiatic: la început este „fiul craiului” mezinul, naivul; pe parcursul călătoriei -
Harap-Alb, învățăcelul; la sfârșit – împăratul, inițiatul.
Din punct de vedere moral și psihologic, Harap-Alb este un tânăr neexperimentat, naiv, credul, care
suferă atunci când tatăl îi ceartă și nu știe cum să se poarte. Se deosebește de frații săi prin bunătate,
calitate răsplătită de sfaturile Sfintei Duminici, după ce o miluiește cu un ban. Psihologic, Harap-Alb
este inițial naiv, nu știe să descopere caracterul omului dincolo de aparențe, dar ulterior, cu ajutorul
sfaturilor primite de la ajutoare, va reuși să-și stăpânească emoțiile și să ducă la bun sfârșit sarcinile
primite. Personajul are nevoie de experiența vieții spre a dobândi înțelepciune Tânărul fiu de Crai este
un adolescent care trebuie să învețe din propriile greșeli, care trebuie să învețe să distingă esența ascunsă
dincolo de aparențe. Nu are calități extraordinare, ci are trăsături obișnuite, ca orice tânăr care se
pregătește să pășească în viață.
În același timp, Spânul, care nu apare de la începutul acțiunii, ci într-un moment destul de dificil
pentru Harap-Alb, reprezintă întruchiparea răului. El nu este o ființă supranaturală, ci o ipostază umană,
dovedind că răul se poate ascunde oriunde. În sensul probei aparențelor și a esenței, Spânul își ascunde
adevăratele intenții sub o mască binevoitoare și lingușitoare și apare, la început, ca un om umil, care
vrea să se angajeze ca slugă, deci, are un statut social cu mult inferior față de fiul Craiului. Sub aspect
moral, Spânul este întruchiparea prefăcătoriei și a vicleniei, iar psihologic, el reprezintă un rău necesar,
fiind totodată, persoana care favorizează inițierea tânărului și-l obligă să găsească în sine însuși resursele
pentru a putea reuși. În logica basmului, Spânul este reprezentantul răului, emblematic pentru lumea
fabuloasă, ființa imperfectă, dominată de răutate și viclenie, care încearcă să găsească orice posibilitate
de a profita de naivitatea celor tineri. De altfel, chiar Craiul, tatăl lui Harap-Alb îl avertizase pe băiat în
privința omului spân și-a omului roș. Încălcarea interdicției tatălui va atrage după sine, firesc, o serie de
probe dificile pe care tânărul va trebui să le treacă.
Evidențierea evoluției relației dintre cele două personaje, prin două episoade/secvențe
comentate
Pe parcursul basmului, relația dintre Harap-Alb și Spân este definitorie pentru caracterul celor două
personaje. Mezinul Craiului pornește la drum pentru a deveni împărat, iar aventura sa eroică devine un drum
inițiatic, menit să-i asigure dobândirea calităților necesare. Inițierea se dovedește o cale anevoioasă, în care
probele stabilite de Spân par tot atâtea obstacole de netrecut pentru tânărul naiv, imatur și lipsit de experiență.
Basmul urmărește evoluția personajului, de la naivitate la înțelepciune, pornind de la un sens profund
moralizator, enunțat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, vei căuta să judeci
lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul.” Pentru
personaj, a învăța „ce e necazul” înseamnă să parcurgă un drum inițiatic, presărat cu numeroase probe,
pe parcursul cărora își va desăvârși maturizarea.
Naivitatea lui Harap-Alb îl duce drept în capcana Spânului, iar coborârea în fântână dobândește
sensul simbolic de moarte – dispare mezinul Craiului și se naște Harap-Alb, sluga Spânului. Schimbarea
numelui și a identității personajului reprezintă începutul inițierii sale spirituale, unde va fi condus de
Spân. Tânărul, naiv și imatur, „boboc în felul său la trebi de aiestea”, cedează la insistențele Spânului
și-l angajează ca slugă. Prima urmare a încălcării interdicției tatălui nu se lasă mult așteptată, deoarece,
prin vicleșug, Spânul îi va deveni stăpân. Momentul în care Spânul îl păcălește pe mezinul Craiului
102 www.rs.ro
reprezintă, totodată, clipa în care tânărul primește nume. „Harap-Alb” este un oximoron care sugerează
atât condiția duală, de sclav alb, cât și traversarea unei stări intermediare, specifice adolescenței,
dominate de contradicții. Personajul trece de la stadiul de inocență și naivitate, simbolizat prin negru,
la cel final, de inițiat, de om matur și complet, apt să devină împărat, simbolizat prin alb. De asemenea,
coborârea în fântână nu reprezintă numai un exemplu de naivitate și lipsă de experiență ale personajului,
ci și sugerarea unei legături cu trecutul, deoarece Spânul i se adresează cu răutate: „Alelei! Fecior de
om viclean ce mi-ai fost!”.
În plus, scena coborârii în fântână atrage atenția asupra rolului pe care Spânul îl are în maturizarea
tânărului. Printr-o perspectivă inversată, Spânul, ipostază umană a răului, este, de fapt, cel care facilitează
inițierea lui Harap-Alb, etapă esențială în dezvoltarea personajului, pentru care drumul de maturizare
capătă o importantă componentă formativă: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, vei căuta să judeci
lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul.”
Supunerea prin vicleșug, posibilă datorită credulității eroului, deschide drumul probelor la care va fi
supus. Traseul labirintic care-l poartă prin diferite medii sociale îi va oferi prilejul să cunoască lumea și
să se cunoască pe sine, deoarece Harap-Alb parcurge atât un drum fizic, cât și unul spiritual, de purificare
și perfecționare. În sens fizic, el trebuie să meargă „de la o margine a pământului la altă margine”, iar
drumul său inițiatic este ireversibil. În sens spiritual, tânărul străbate un drum în microcosmosul intern,
în propria ființă. Același drum, a fost străbătut și de Crai, tatăl lui Harap-Alb, în numele tradiției care
cerea demonstrarea calităților necesare pentru a deveni suveran. În numele acestei tradiții, Harap-Alb
trebuie să ia hainele, armele și calul tatălui, pentru că acele calități spirituale ereditate, ca voința, setea
de cunoaștere, dragostea de adevăr, puterea de luptă să-și demonstreze continuitatea și în ființa lui.
Cele 3 probe la care Spânul îl supune pe Harap-Alb îl poartă pe tânăr în lumea vegetală (salata din
grădina Ursului) și în lumea minerală (pielea cerbului bătută cu nestemate) și în lumea spirituală (fata
Împăratului Roș). Parcurgerea celor 3 spații favorizează inițierea personajului și, mai ales, evidențiază
efectul calităților sale. Înfruntând răul, Harap-Alb este permanent ajutat datorită bunătății milosteniei
firii sale. Mai întâi Sfânta Duminică, apoi calul, Crăiasa albinelor și a furnicilor și cei 5 tovarăși
năzdrăvani reprezintă adjuvanții care netezesc calea fiului celui mic al Craiului.
Ultima probă pe care trebuie s-o treacă Harap-Alb este cea mai complexă deoarece drumul spre
Împăratul Roș îl supune pe tânăr mai multor încercări. Bunătatea sufletului și calitatea de prieten devotat
îi aduc ajutoare indispensabile în drumul său. De asemenea, cei 5 tovarăși năzdrăvani: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă reprezintă instinctele (frigul, foamea, setea, curiozitatea,
lăcomia) pe care tânărul trebuie să învețe să le stăpânească și să le folosească în beneficiul său. Trecerea
acestei ultime probe depinde atât de calitățile tânărului cât, mai ales, de ajutorul necondiționat oferit de
cei din jur. În plus, drumul înapoi reprezintă pentru Harap-Alb cea mai dificilă dintre probe, deoarece
se îndrăgostește de fata Împăratului Roș și astfel, îi sunt puse la încercare puterea de stăpânire, fidelitatea
față de stăpân și capacitatea de a respecta un jurământ.
De altfel, scena finală, a confruntării dintre Harap-Alb și Spân este elocventă pentru evoluția relațiilor
dintre ei. Deși îndrăgostit de fată, tânărul își respectă jurământul și o duce Spânului. Fata, în schimb,
nefiind legată prin niciun jurământ, îl demască pe Spân. Pedeapsa cade asupra lui Harap Alb, care este
ucis pentru că a încălcat legământul, dar și pentru că inițierea să ia sfârșit și să-și poată schimba statutul
și condiția socială: „Iar Spânul, văzând că i s-a dat vicleșugul pe față, se repede ca un câine turbat la
Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș, zicând: — Na! așa trebuie să pățească
www.rs.ro
103
cine calcă jurământul!”. Calul este cel care distruge întruchiparea răului reprezentată de Spân, iar fata
îl învie pe Harap-Alb. Moartea eroului este ultima treaptă și finalul inițierii, având semnificația coborârii
în Infern. Prin moarte și înviere, Harap Alb reintră în posesia paloșului și, odată ce-a sfârșit inițierea,
primește recompensa: pe fata Împăratului Roș și împărăția. Nunta și schimbarea statutului social (devine
împărat) confirmă maturizarea eroului, și, totodată, rolul pe care Spânul l-a avut în acest proces.
Analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru evoluția

relației dintre personaje (de exemplu: acțiune, conflict, modalităţi de caracterizare, relaţii
temporale şi spaţiale, incipit, final, tehnici narative, instanţe ale comunicării narative, perspectivă
narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
Relația dintre Harap-Alb și Spân este conturată treptat, pe parcursul textului, iar elementele de
compoziție și de limbaj subliniază evoluția celor doi. Astfel, acțiunea textului se desfășoară liniar, prin
înlănțuirea secvențelor narative, pe un singur fir epic. Motivele narative specifice basmului, cum ar fi:
superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, muncile, pedeapsa, căsătoria, se îmbină cu
notarea atentă a trăirilor protagonistului, textul depășind, în acest fel, statutul de narațiune fantastică.
Conflictul basmului, definit de lupta dintre bine și rău, se încheie prin victoria binelui. Confruntarea
eroului cu cei doi antagoniști: omul roș și omul spân definește aventura eroică, devenită, totodată, drum
al inițierii. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, diferite funcții, cum ar fi: antagonist (cel cu
care se confruntă eroul), adjuvanți (cei care îl ajută pe erou), donatori (cei care îi dau eroului obiecte
ajutătoare), dar, spre deosebire de basmul popular, personajele lui Creangă sunt individualizate prin
limbaj și prin comportamentul specific lumii moldovenești din care fac parte. Limbajul devine, așadar,
o modalitate indirectă de caracterizare, deoarece regionalismele, cuvintele și expresiile populare prezente
în text subliniază apartenența eroului la spațiul humuleștean, în spiritul vieții scriitorului.
Din punctul de vedere al limbajului, stilul lui Creangă se remarcă printr-un vocabular specific, alcătuit
din cuvinte populare și regionalisme, prin folosirea din abundență a expresiilor și locuțiunilor, aspect
care creează un relief unic al frazei, prin limbaj afectiv (realizat prin prezența interjecțiilor, a
Oralitatea stilului transmite senzația de viață reală și subliniază caracterul realist al narațiunii.
Trăsăturile lui Harap-Alb și ale Spânului sunt realizate mai ales prin caracterizare directă, făcută de
către narator: „fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”, de alte personaje: „o slugă așa de
vrednică și de credincioasă”, „Spânul defel nu seamănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate”, dar
reies și din caracterizare indirectă și autocaracterizare: „Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău,
sau nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui
să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar m-am deprins a târâi după mine o viață ticăloasă.”
Așadar, basmul lui Creangă conturează personalitatea lui Harap-Alb în strânsă legătură cu cea a
Spânului, care se dovedește indispensabil în evoluția și maturizarea tânărului. Treptat, tânărul
demonstrează că este un adolescent tipic, supus greșelilor și care trebuie să arate celor din jur și, mai
ales, lui însuși, că este capabil să învețe din propriile greșeli. Spânul îl ajută pe drumul maturizării sale,
iar Harap-Alb devine o întruchipare a idealului popular de împărat.
104 www.rs.ro
Testul nr. 4
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența nu am avut nici o neînțelegere se referă la lipsa de certuri sau nemulțumiri dintre cei trei
prieteni.
2. Aproape 26 de ani au trecut de la prima întâlnire a lui Titu Maiorescu cu Iacob Negruzzi.
3. La prima întâlnire cu Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi nu este foarte încântat de primirea care i se
face. Maiorescu era ocupat, îi răspunde scurt, cu indiferență și nu-i acordă prea multă importanță:
„Efectul pe care mi-l făcu era foarte departe de ceea ce mă așteptam; eu îmi scurtai vizita și ieșii
nemulțumit”.
4. După prima întâlnire cu Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi este dezamăgit deoarece avea așteptări
mari de la acea vizită la profesorul pe care toată lumea îl lăuda și îl aprecia. Tânărul spera că va stabili
o relație frumoasă cu Maiorescu, dar speranța îi este năruită de primirea acestuia rece și indiferentă.
5. Schimbarea lui Titu Maiorescu față de Iacob Negruzzi aduce în atenție un om binevoitor, sociabil,
prietenos, dornic de a stabili legături. Mai mult chiar, plăcerea de a se avânta în lungi discuții și de a
petrece timpul împreună îl transformă într-un bun prieten, așa cum își dorise Iacob Negruzzi de la
început.
B.
Prima întâlnire cu o persoană poate avea efecte neașteptate asupra relației care se poate stabili. Părerea
mea este că prima impresie, atunci când cunoști un om, este punctul de plecare în dezvoltarea unei relații
fie afective, fie de prietenie, dar nu este cea mai importantă, având în vedere că, de multe ori, întâmplările
și situațiile ulterioare o contrazic.
În primul rând, prima impresie presupune o părere inițială legată de persoanele pe care le cunoaștem.
La prima vedere, analizăm hainele, aspectul, modul de a vorbi, ba chiar și micile reacții ale celor pe
care îi întâlnim, pentru a vedea dacă găsim puncte comune, dacă avem aceleași interese și preocupări.
De cele mai multe ori, prima impresie surprinde o reacție subiectivă, adesea chiar emoțională, la adresa
celorlalți și nu întotdeauna aceasta este confirmată. Spre exemplu, fragmentul citat surprinde prima
întâlnire dintre Iacob Negruzzi și Titu Maiorescu, în cursul căreia Negruzzi nu este foarte încântat de
primirea care i se face. Maiorescu era ocupat, îi răspunde scurt, cu indiferență și nu-i acordă prea multă
importanță: „Efectul pe care mi-l făcu era foarte departe de ceea ce mă așteptam; eu îmi scurtai vizita
și ieșii nemulțumit”. După această primă întâlnire, Negruzzi este dezamăgit deoarece avea așteptări
mari de la acea vizită la profesorul pe care toată lumea îl lăuda și îl aprecia. Tânărul spera că va stabili
o relație frumoasă cu Maiorescu, dar speranța îi este năruită de primirea acestuia rece și indiferentă.
În al doilea rând, prima impresie poate fi confirmată de întâmplările și interacțiunile următoare, care
vin să întărească ceea ce simțim inițial. Adesea, oamenii se lasă conduși de instinct, care îi avertizează
asupra unor dificultăți pe care le vor întâmpina cu ajutorul presimțirilor. Mulți aleg să-și asculte instinctul
și să dea curs presimțirilor, mai ales când sunt puși în situații noi, sau atunci când cunosc persoane noi,
despre care nu știu nimic. Așa se întâmplă, spre exemplu, în basmul lui Ion Creangă, „Povestea lui
Harap-Alb”, în care fetele Împăratului Verde nu sunt pe deplin convinse că Spânul este adevăratul nepot
www.rs.ro
105
al Împăratului și vărul lor. Presimțirile lor sunt confirmate de modul în care Spânul îl tratează pe Harap-
Alb și, mai ales, sunt adeverite în scena finală a textului, când fata împăratului Roș îl demască pe Spân
și dezvăluie înșelăciunea.
Așadar, prima impresie poate crea o părere valabilă și viabilă pe termen lung, dacă se întemeiază pe
anumite premise care se verifică sau poate constitui doar punctul de plecare în crearea unei relații dintre
doi oameni.
SUBIECTUL al II-lea
Modalitățile de caracterizare reprezintă felul în care trăsăturile unui personaj sunt înfățișate de către
narator. Astfel, prin caracterizare directă, realizată de narator sau de alte personaje, trăsăturile sunt
prezentate explicit, fiind enunțate clar. Caracterizarea indirectă evidențiază caracteristici ce reies din
felul în care personajul evoluează în operă. Caracterizarea indirectă aduce în atenție gesturile,
comportamentul, limbajul personajului, vestimentația, numele sau porecla, precum și relația cu ceilalți.
De asemenea, autocaracterizarea conturează trăsături esențiale ale instanței narative, prin vorbele proprii
ale personajului. Trăsăturile unui personaj pot fi fizice sau morale, iar portretul realizat prin îmbinarea
mai multor mijloace de caracterizare subliniază tipul de personaj și locul său în operă.
Fragmentul citat din volumul I, „Ucenicia lui Ionuț”, din romanul „Frații Jderi” de Mihail Sadoveanu
are în prim-plan un personaj al cărui portret este realizat prin îmbinarea mijloacelor directe și indirecte
de caracterizare. Astfel, prin caracterizarea directă realizată de narator, sunt conturate trăsăturile fizice
și morale ale personajului. Vodă Ștefan este prezentat ca un om în floarea vârstei, iar detaliile fizice
sugerează, de asemenea, trăsături de caracter: „avea obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se
purta ras, cu mustața ușor cărunțită, avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deși
scund de statură, cei dinaintea sa, opriți la zece pași, păreau că se uită la el de jos în sus”. Aspectul său
impune respectul tuturor, iar firea hotărâtă și caracterul ferm sunt, de asemenea, vizibile.
Portretul fizic memorabil este completat cu trăsături morale care sunt evidențiate în mod indirect,
prin comportament. Astfel, domnitorul oferă întotdeauna un model fiului său, având grijă ca acesta
să-i urmeze exemplul: „Vodă făcu semnul creștinesc şi sărută Evanghelia, apoi îndemnă printr-un mic
semn, din ochi, pe coconul său, să săvârșească același lucru.” Credința ortodoxă, respectul pentru cele
sfinte, îngăduința pentru cei din jur, firea cumpătată și modestă, în ciuda rangului său se regăsesc în
comportamentul domnitorului, a cărui venire este o mare sărbătoare pentru toți oamenii: „Poporul şi
dregătorii se aplecară adânc în fața slăvitei fețe a Măriei Sale”. Impactul asupra celor din jur este cu
atât mai mare, cu cât purtarea voievodului este firească și lipsită de asprime sau severitate: „Vodă se
opri zâmbind o clipă, şi porni iar mai domol, alături de călugăr”.
În ansamblu, fragmentul citat construiește un personaj puternic și impunător, o reflecție a unei figuri
istorice ilustre, care impresionează cititorii de-a lungul timpului. Îmbinarea mijloacelor directe și
indirecte de caracterizare subliniază complexitatea personajului, a cărui imagine a intrat în memoria
colectivă.
106 www.rs.ro
MOARA CU NOROC
de Ioan Slavici
– particularități ale nuvelei –
Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici, a fost publicată în 1881, în volumul „Novele din popor”,
volum care marchează debutul scriitorului și, totodată, impune viziunea lui asupra lumii și asupra vieții
satului transilvănean. Ca specie, nuvela este o scriere în proză, cu un fir narativ central, cu o construcție
epică riguroasă, cu un conflict concentrat și cu personaje relativ puține, care gravitează în jurul
protagonistului, puternic individualizat. Conflictul evidențiază trăirile sufletești și gândurile personajului
principal, cu un accent mai mare pe viața interioară decât pe desfășurarea ulterioară a faptelor,
respectând, în același timp, principiile realismului.
Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică
„Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică prin tematică, modalități de caracterizare a personajului
și de investigare psihologică, prin natura conflictului, care este preponderent interior și prin înfățișarea
frământărilor de conștiință ale eroului. Textul are un ritm epic neomogen, deoarece acțiunea se desfășoară
prin acumulări permanente și izbucniri de tensiune epică.
Opera este o nuvelă realistă prin temă, prin importanța acordată banului, prin atitudinea critică față
de anumite aspecte ale realității, prin veridicitatea întâmplărilor, verosimilitatea intrigii și a personajelor.
Realismul este un curent literar manifestat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care aduce în
prim-plan viața autentică, iar scriitorii încearcă să redea orice amănunt semnificativ printr-o atenție
sporită acordată oricărei întâmplări.
O altă trăsătură a realismului evidențiată de nuvelă este perspectiva narativă obiectivă. Întâmplările
sunt relatate la persoana a III-a singular de către un narator obiectiv, detașat și omniscient, care știe totul
despre personajele sale, dar și omniprezent, pentru că le dirijează destinul, ca un adevărat regizor.
Interferența dintre planul naratorului și cel al personajelor se realizează prin folosirea stilului indirect
liber.
Comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat

Tema nuvelei susține caracterul realist, dar și pe cel psihologic: consecințele nefaste și dezumanizante
ale dorinței de înavuțire sunt tragice, fiind descrise în contextul pătrunderii relațiilor capitaliste în satul
transilvănean de la începutul secolului al XIX-lea.
O secvență relevantă pentru ilustrarea temei o constituie mărturia falsă pe care Ghiță o susține la
proces, în apărarea lui Lică, totodată, un moment important al dezumanizării protagonistului. Din acest
moment, Ghiță devine părtaș la nelegiuirile înfăptuite de Sămădău și de oamenii lui. Deși știe că Lică
a părăsit hanul în noaptea în care arendașul a fost prădat, jură pe cruce că Sămădăul a stat toată noaptea
la cârciumă. Dacă spunea adevărul, Lică era pedepsit, dar nici el nu scăpa cu obrazul curat, fiindcă era
știut ca tovarăș al lui. Dacă Lică scăpa, Ghiță trebuia să se teamă de răzbunarea lui. Mai mult, oamenii
www.rs.ro
107
lui Lică se încurcă în declarații și, chiar dacă Buză-Ruptă declară că a fost cu Răuț și Săilă la Salonta,
unde intenționau să vândă o turmă furată de la Fundureni, judecătorii îi condamnă. După proces, Lică
și cârciumarul sunt eliberați, iar Sămădăul îi restituie lui Ghiță banii luați cu împrumut și îi mărturisește
că sunt din cei furați de la arendaș și de la femeia ucisă. Chiar dacă este cutremurat în sinea sa de
cruzimea faptelor lui Lică și este distrus sufletește de faptul că lumea nu-l mai știe de om cinstit, Ghiță
primește banii, dar plănuiește să-l demaște pe Lică. Dar Ghiță nu va fi corect nici față de Lică, nici față
de jandarmul Pintea, pe care vrea să-l atragă de partea lui. Dezumanizarea cârciumarului se adâncește,
căci Ghiță își oprește partea lui din banii furați ai lui Lică, fără ca Pintea să știe că el joacă un joc dublu.
Ghiță devine omul cu două fețe, mai rău decât Lică, personaj care, cu sinceritate, se autocaracterizează
ca fiind un om crud.
O altă secvență relevantă pentru ilustrarea temei o constituie episodul din Sâmbăta Paștelui. Ghiță
atinge ultima treaptă a dezumanizării, pragul de jos al degradării morale. Din dorința obsesivă de a face
bani, dar și frământat de speranța de a-l dovedi pe Lică, dându-l pe mâna jandarmilor, cârciumarul rămâne
doar cu Ana la han, în Sâmbăta Paștelui, știind că va veni și Lică. Pe de altă parte, Sămădăul vede o bună
ocazie să-l vindece pe Ghiță de iubirea pentru o singură femeie, astfel încât să-l aibă în puterea sa.
Dansează cu Ana și îi spune femeii că o va seduce, indiferent de dragostea dintre cei doi soți. Când Ghiță
pleacă, femeia are confirmarea că nu-i pasă de ea și, din răzbunare, se dăruiește lui Lică.
Dezumanizarea totală la care a ajuns Ghiță este surprinsă de jandarmul Pintea: „N-aș putea să-mi
arunc o nevastă ca a ta momeală.” Gestul de a o lăsa pe Ana cu om periculos și de a pleca după Pintea
pentru a-l putea da pe Lică în mâna legii, este urmat de uciderea propriei soții, nesuportând ideea că
aceasta i-a fost infidelă. Pedeapsa capitală oferită de soartă, prin care Ghiță moare ucis de Răuț, este o
corecție morală, irevocabilă pentru faptele sale.
Legătura dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul se află sub semnul patimii banilor, ceea ce va
duce la sfârșitul tragic al personajelor. Moartea lui Ghiță este pedeapsa pe care i-o aplică destinul pentru
că nu a respectat principiul cumpătării, enunțat la începutul nuvelei. Moartea lui Lică, prin sinucidere,
ca să nu pice în mâinile lui Pintea este, în același timp, un gest de curaj și unul de lașitate. Totodată,
moartea Sămădăului vine pe măsura faptelor sale. Prins în capcană, fără posibilitatea de a mai găsi vreo
cale de salvare, Lică se izbește cu capul de un copac, ca să nu-i dea lui Pintea satisfacția de a-l prinde.
Deznodământul este pregătit de momentul în care bătrâna pleacă la rude, cu copiii, mâhnită că-și
lasă fiica și ginerele singuri la han. La întoarcere, ea găsește doar zidurile afumate, iar grămezile de praf
și cenușă îi confirmă zădărnicia dorințelor omenești.
Analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul

narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici
narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.)
Fiind o nuvelă psihologică, conflictul principal este unul interior, psihologic, protagonistul fiind
măcinat de dorința de a rămâne un om cinstit și dorința de a se îmbogăți alături de Lică, ambele fiind
pe cât de puternice, pe atât de devastatoare pentru sufletul cârciumarului. Conflictul exterior constă în
confruntarea dintre Ghiță și Ana, Ghiță și Pintea, Ghiță și Lică, dar se poate vorbi și despre un conflict
social, reprezentat de confruntarea dintre două lumi, cu mentalități diferite, reprezentate de filozofia de
viață a bătrânei și cea a ginerelui. Conflictul moral subliniază ideea că goana după avere zdruncină tihna
sufletească și duce la pierzanie.
108 www.rs.ro
Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat, iar secvențele narative sunt construite
prin înlănțuire, cu momente de maximă tensiune, anticipate prin pauze descriptive și fixate între cele
două replici ale bătrânei, soacra lui Ghiță. Discursul narativ este încadrate de vorbele ei, iar bătrâna,
din această perspectivă, devine personaj-reflector și purtătorul de cuvânt al naratorului. Slavici folosește,
deci, ca tehnică narativă, pe cea a punctului de vedere, care este realizată prin intervențiile simetrice ale
bătrânei din incipitul și finalul nuvelei, simetria circulară fiind o altă trăsătură a nuvelei realiste clasice.
Incipitul conține prima replică a bătrânei, mama Anei, și reprezintă morala de factură populară
demonstrată în nuvelă: „Omul să fie mulțămit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit.”. Acest prim capitol preia funcțiile prologului, prefigurând tema și conflictul
dominant, validate prin motive anticipative: drumul șerpuitor, locurile aride, cele cinci cruci. Prin
intermediul acestora, incipitul de factură realistă pregătește cititorul pentru ce va urma.
Nuvela se încheie simetric, tot cu vorbele bătrânei: „Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! Zise ea
într-un târziu. Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat!”. Astfel, bătrâna simbolizează
înțelepciunea și cumpătarea, ea este purtătoarea mesajului moralizator al nuvelei, iar semnificația
cuvintelor sale are implicații profunde asupra destinului personajelor din nuvelă.
Relația incipit-final este, în acest fel, foarte strânsă, iar soarta familiei lui Ghiță se dovedește
nemiloasă. Ghiță nu ia în seamă vorbele bătrânei, stăpânit fiind de dorința de a câștiga bani, fapt care
contribuie la destrămarea familiei și, în final, la moartea lui. Simetrică este și prezentarea drumului care
duce la han, la începutul nuvelei fiind un aparent semn bun, pentru ca la sfârșit, să se contopească
sugestiv cu drumul vieții, deoarece bătrâna și cei doi copii își văd de viața lor, părăsind locul
evenimentelor tragice: „Apoi ea luă copiii și plecă mai departe.”
Relațiile temporale și spațiale sporesc veridicitatea subiectului și a întâmplărilor relatate. Acțiunea
este plasată în Ardeal, în secolul al XIX-lea, la hanul „Moara cu noroc”, aflat la o răscruce, pe unde
treceau turmele de porci spre și dinspre Ineu, loc important pentru comerț. Descrierea inițială a locurilor,
realizată prin tehnica detaliului semnificativ, specifică realismului, subliniază atmosfera de ghinion care
însoțește destinele personajelor și, totodată, prevestește soarta lor tragică: „culmea dealului pleșuv”,
„locuri rele”, „cinci cruci stau înaintea morii”. Firul narativ se desfășoară pe parcursul unui an,
evenimentele fiind plasate simbolic între două repere creștine: sărbătoarea Sfântului Gheorghe și Paștele.
Titlul nuvelei este, așadar, mai degrabă ironic. Titlul ales, alcătuit din două substantive, primul
articulat hotărât, „moara”, al doilea nearticulat, „cu noroc”, legate între ele prin prepoziția „cu”
desemnează un spațiu des folosit în literatura română. Prezent și în operele altor scriitori, hanul se
dovedește, la Slavici, un loc al pierzaniei, iar „moara cu noroc” devine „moara cu ghinion” sau „moara
care aduce nenorocirea” pentru că ușurința câștigurilor de aici ascunde nelegiuirea și crima. Metafora
este complexă: la moară, semințele își pierd consistența și forma, devenind făină și tot la moară are loc
măcinarea sufletească iremediabilă a lui Ghiță.
Limbajul artistic al nuvelei se caracterizează prin sobrietate, iar stilul este concis și lipsit de podoabe.
Registrele stilistice îmbină limbajul regional ardelenesc cu cel popular și cu oralitatea stilului, în timp
ce stilul direct și cel indirect sunt completate de stilul indirect liber.
Nuvela lui Slavici oferă, așadar, o imagine autentică a realității spațiului ardelean specifică secolului
XIX prin accentuarea dimensiunii realiste și prin analiza psihologică de o mare finețe, care surprind
dezumanizarea personajului principal și transformarea lui Ghiță dintr-un om cinstit într-un complice la
crimă și tâlhării.
www.rs.ro
109
Testul nr. 5
SUBIECTUL I
A.
1. Sensul din text al secvenței din cale-afară de pretențios se referă la numele exagerat și nepotrivit
pe care tinerii îl aleseseră inițial pentru a boteza societatea lor.
2. Primul nume pe care tinerii l-au găsit pentru denumirea societății nou-înființate a fost „Ulpia” sau
chiar „Ulpia Traiană”.
3. Pogor ar fi putut să găsească o listă de alegători cu ajutorul listelor pe care le avea în cancelaria
sa, din perioada când el fusese primar și lucrase la întocmirea lor: „Acele liste ce i se păreau așa de greu
de găsit se aflau cu teancurile în cancelaria primăriei sale”.
4. Tinerii nu se pot hotărî în alegerea unei denumiri pentru societatea pe care au înființat-o deoarece
nu găsesc un nume potrivit, care să mulțumească pe toată lumea și care să exprime spiritul grupării lor.
Numele pe care le găsesc li se par fie pretențioase, fie exagerate, fie glumețe, astfel încât petrec mult
timp în căutarea celui mai potrivit nume.
5. Pogor nu este interesat deloc de aspectele practice ale vieții. Nu e o fire pragmatică, ci, este naiv
și chiar nepăsător față de viața concretă. Are preocupări intelectuale, citește mult, este atras de lectură
și cugetare, fără să acorde atenție activităților cotidiene, chiar dacă acestea îi sunt necesare.
B.
Realizarea unui proiect este o activitate complexă și presupune mai multe etape de lucru, precum și
o colaborare strânsă între membrii echipei implicate. Eu sunt de părere că o atitudine relaxată poate
ajuta în realizarea unui proiect, deoarece oamenii lucrează mai bine atunci când climatul în care își
desfășoară activitatea este unul pozitiv, încărcat de optimism și nu unul negativ.
În primul rând, realizarea unui proiect înseamnă multe etape de lucru, de la faza inițială, de stabilire
a planului, a ideilor, a surselor, până la cea finală, de elaborare a produsului finit. În toate aceste etape,
echipa implicată trebuie să lucreze cu dedicație, seriozitate și maximă responsabilitate, adesea sub
presiunea timpului. În aceste condiții, o atitudine relaxată este esențială, deoarece aduce o modalitate
plăcută de a lucru și detensionează atmosfera încordată de din cauza dificultăților întâlnite sau a
termenelor-limită strânse. Mă pot raporta, în acest sens, la o experiență personală, evidențiată de
realizarea unui proiect pe grupe, la limba și literatura română, în clasa a XI-a. Proiectul era un studiu de
caz, iar grupul în care mă aflam, deși format pe criterii obiective, a reușit, prin atmosfera degajată și
relaxată de lucru, să termine proiectul la timp și să realizeze o prezentare care ne-a adus felicitări din
partea colegilor și a doamnei profesoare.
În al doilea rând, atitudinea relaxată care generează un climat favorabil realizării unui proiect poate
fi înțeleasă de anumite persoane ca o atitudine de nepăsare, chiar de neglijență uneori. Nu toată lumea
apreciază relaxarea atunci când e vorba de muncă sau de o miză foarte importantă, cum ar fi candidatura
politică. Unii oameni consideră că doar un climat de maximă sobrietate și seriozitate este potrivit pentru
a obține rezultate notabile. Așa este cazul cu protagonistul textului citat, care condamnă atitudinea
relaxată și nonșalantă a lui Pogor față de viață, în general, și față de candidatura lor politică, în special.
Negruzzi, implicat și pasionat, se zbate și aleargă neîncetat pentru reușita lor politică, în timp ce Pogor
110 www.rs.ro
nu renunță la preocupările lui intelectuale, departe de toată agitația prietenului său: „Eu alergam și îmi
dam multă osteneală să izbutim, pe când Pogor nici se mișca din casă și lăsa pe adversarii noștri să
lucreze și să ne ponegrească în toată voia”.
Așadar, o atitudine relaxată poate contribui la realizarea unui proiect, prin climatul optimist și pozitiv
pe care îl imprimă, dar depinde de personalitatea fiecăruia dacă are randament maxim într-un mediu
stresant și încordat, sau într-unul degajat, tolerant și permisiv.
Subiectul al II-lea
Ideea poetică reprezintă mesajul identificat într-o poezie. Mijloacele artistice înglobează totalitatea
mecanismelor utilizate în consolidarea temei și a ideii centrale. Textul citat, „Toamnă de suflet”, de Tudor
Arghezi este o realizare lirică în care tema timpului, alături de raportul dintre condiția umană și lumea
înconjurătoare sunt redate cu ajutorul modalităților de expresie care conturează o sensibilitate aparte.
Versurile, grupate în trei catrene, evidențiază tema timpului, a cărui scurgere este resimțită dureros
de ființa poetică. Comparația „zilelor albe” cu niște „bărci tăcute, pornind fără lopeți” sugerează trecerea
timpului, iar personificarea „steaua-n cerul rece/Păzește cripta nopții cu candeli și peceți” raportează
meditația la sentimentele oamenilor, dominați de suferință. Sfârșitul este sugerat de metafora „În șirul
vieții noastre întreg se face seară”, prin care este adusă în prim-plan ideea de moarte. Enumerația „O
seară fără sunet, nici vânt, nici amintiri” vorbește despre inutilitatea existenței umane, în lipsa sen-
timentelor. Exclamațiile retorice „De-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă!/De s-ar clăti pe lume
un singur larg talaz!” subliniază dorința ființei poetice de a-și găsi o modalitate de expresie într-o lume
care nu-l înțelege. Însă, lumea rămâne mută, lipsită de răspuns, iar comunicarea devine imposibilă.
Așadar, textul citat reprezintă o concretizare a ideilor moderniste specifice creației lui Tudor Arghezi,
în versuri în care figurile de stil transpun meditația poetică de mare profunzime.
Subiectul al III-lea
MOARA CU NOROC
de IOAN SLAVICI
– caracterizarea lui Ghiță –
Nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici, publicată în 1881 în volumul de debut al scriitorului, este
o nuvelă psihologică în care atenţia naratorului se îndreaptă spre trăirile şi frământările personajului.
Nuvela are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, iar conflictul
evidenţiază trăirile sufleteşti şi gândurile personajului, cu un accent mai mare pe viaţa interioară decât
pe desfaşurarea exterioară a faptelor, respectând în acelaşi timp principiile realismului.
„Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică prin tematică, modalităţi de caracterizare a personajului
şi modalităţi de investigare psihologic, prin natura interioară a conflictului și prin înfățișarea
frământărilor de conștiință ale protagonistului. Textul are un ritm epic neomogen, deoarece acţiunea se
desfăşoară prin acumulări permanente şi izbucniri de tensiune epică.
www.rs.ro
111

Ghiță este personajul principal al nuvelei, un personaj puternic individualizat, realizat mai ales din
trăsături sufletești contradictorii care oscilează între patima de a se îmbogăți, în contradictie cu dorinta
de a rămâne un om cinstit. În nuvelă, el trăiește o dramă atât pe plan social cât și psihologic. Pe plan
social, Ghiță nu este mulțumit de condiția sa de cizmar într-un sat de oameni săraci care câștigă destul
de puțin cârpind încălțămintea sătenilor. Dorea să-și deschidă un atelier mare, cu mai mulți lucrători, să
nu-și mai ducă traiul de pe o zi pe alta. Ca să-și poată îndeplini visul, ia în arendă hanul de la Moara cu
noroc, în ciuda avertismentului soacrei sale. Pe plan psihologic, Ghiță se zbate între dorința de a câștiga
cât mai mulți bani și simțul înnăscut al cinstei pe care l-a cultivat în familie, dar lăcomia învinge, iar
dezumanizarea personajului, sub influența nefastă a lui Lică, domină tot spațiul nuvelei.
Ca personaj realist, Ghiță este un personaj tipic pentru o categorie socială: este un cizmar sărac,
însetat de bani, cu trăsături condiționate de mediu și o evoluție care îl individualizează. El oscilează
între cele două valori: familia și banii, deși la început, pare că dorința de îmbogățire este motivată de
dorința de a avea o viață mai bună alături de familie. Treptat, cizmarul sărac, dar, din punct de vedere
moral, om harnic, blând și cumsecade, soț iubitor care ia în arendă hanul pentru a scăpa de sărăcie se
transformă irevocabil, sub efectul nefast al banilor și, mai ales, din cauza influenței lui Lică Sămădăul.
Evidențierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvențe comentate

Ghiţă este o fire slabă, care se lasa în voia întâmplărilor şi nu-şi dă silinţa să se stăpânească. Setea
de îmbogăţire ia forme monstruoase, iar umanitatea personajului se micşorează până la dispariţia totală.
Nenorocirea lui trebuie să se întâmple pentru că Ghiţă nu are voinţa să-şi domine patima de îmbogăţire,
ci este dominat de ea. El depăşeşte cu totul măsura necesară unui om care râvneşte spre fireasca
mulţumire materială şi morală şi de aceea prăbuşirea sa este iremediabilă. Se petrece în sufletul lui o
permanentă înfruntare între fondul său cinstit şi ispita bogăţiei. Vrea să plece, renunţă, revine la hotărâre,
iar renunţă. Cea mai buna solutie atunci rămâne dedublarea, duplicitatea: să pară om cinstit, dar să fie
şi tovarăş cu Lică.Procesul de înstrăinare a lui Ghiță față de familie începe din momentul venirii lui
Lică la cârciumă, care începe să-și impună voința fără a lăsa posibilitate de împotrivire: „Eu voiesc să
știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și voiesc ca nimeni în
afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles!”. Atitudinea categorică a lui Lică nu-i lasă lui Ghiță
prea multe posbilități de a reacționa, dar, în același timp, cârciumarul nici nu vrea să facă, efectiv, ceva,
deoarece a devenit lacom de bani și nu vrea să plece de la han. Câștigul pe care îl întrevede alături de
Lică îi ia mințile și-l face să nu se împotrivească pe față: „El se gândea la câștigul pe care-l putea face
în tovărășie cu Lică, vedea banii înaintea lui și i se împăienjeneau, parcă, ochii: de dragul acestui câștig
ar fi fost gata să-și pună pe un an, doi, capul în primejdie.”
Fascinat de Lică, începe să se ascunda de familie, devine ursuz şi susceptibil, o respinge pe Ana şi
se îndepărtează de ea. În același timp, însă, își ia măsuri de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad
să-și cumpere două pistoale, face rost de doi câini, mai angajează o slugă, pe Marți. Devine interiorizat,
mohorât, violent, îi plac jocurile crude, se poartă brutal față de Ana și de copii. Gustul banului anihilează
celelalte laturi ale eroului şi el începe să regrete existenţa familiei sale pentru ca urmările drumului pe
care apucase să-l privească numai pe el.
Acceptând să schimbe banii murdari ai lui Lică şi să-i dea informaţiile necesare, cârciumarul prinde
gustul banului nemuncit şi, astfel lăcomia sa se amplifică tot mai mult. Prima lovitură morală care le va
112 www.rs.ro
determina indirect şi pe celelalte o reprezintă luarea banilor de catre Sămădău. A doua, implicarea sa în
mărturia împotriva lui Lică şi a oamenilor săi. Ghiţă este nevinovat, dar apariţia la proces alături de
porcarii banuiţi de tâlhărie şi crima îl descalifică. Reputaţia sa de om cinstit şi autoritatea sa morală se
prăbuşesc. Înstrăinat de propria familie, condamnat la dispreţul oamenilor, umilit de Sămădau de mai
multe ori, Ghiţă încearcă o aprigă sete de răzbunare. Prăbuşirea lui morală nu mai poate fi evitată, mai
ales că este determinată nu numai de natura sa slaba şi de neputinţa de a se opri la limitele moralităţii,
ci mai ales de faptul că Ghitţă este un produs şi o victimă a unei orânduiri în care oamenii de teapa lui
Lică sunt protejaţi de autorităţile ţinutului.
Ghiţă este în acelaşi timp bolnav de dorinţa îmbogăţirii, dar şi dramatic de nehotărât între a-şi apăra
dreptul la omenie şi a ceda în faţa strălucirii aurului. Eroul are, totuşi, mişcătoare reveniri de umanitate,
încearcă remuşcări de o sinceritate crudă care demonstrează că fondul său pozitiv nu dispăruse cu totul
şi că ar mai fi posibilă salvarea. Remuşcările sunt însă înlocuite de obişnuinţa neputinţei.
Dezumanizarea lui Ghiță îl conduce pe ultima treaptă a degradării morale când, de Paște, orbit de
furie și dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, își aruncă soția, drept momeală, în brațele
Sămădăului. Speră, până în ultimul moment, că Ana va rezista influenței nefaste a lui Lică. Dezgustată
însă de lașitatea lui Ghiță care se înstrăinase de ea și de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se
dăruiește lui Lică.
Până se întoarce cu jandarmul Pintea de la Ineu, Lică fuge de la han, stricându-i planul de răzbunare.
Dându-și seama că soția l-a înșelat, Ghiță o ucide pe Ana. Psihologia lui, în momentul în care este
hotărât să-şi ucidă nevasta adulteră, nemaiţinând seama că el o dusese în această situaţie, este dovada
cunoaşterii desăvârşite a sufletului omenesc încordat la maxim în faţa unei fapte neobişnuite, dar și a
slăbiciunii care domină firea lui Ghiță și este descrisă pe tot parcursul nuvelei. Ghiţă îşi dă seama foarte
bine că, din cauza lui Lică, a pierdut totul: mulţumirea câştigului cinstit, liniştea şi fericirea familiei,
respectul oamenilor. Uciderea Anei devine, aşadar, o expresie a iubirii profunde pe care i-o poartă,
pentru că viaţa lor din acest moment ar fi fost imposibilă: „Simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmeziș
în cap și că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma mea. Acu, urmă el peste puțin, acu
văd c-am făcut rău, și dacă n-aș vedea din fața ta că eu te-am aruncat ca un ticălos în brațele lui pentru
ca să-mi astâmpăr setea de răzbunare. Dacă mai adineaori l-aș fi găsit aici, poate că nu te-aș fi ucis.”
Scena uciderii Anei marchează punctul final al dezumanizării lui Ghiță, care a pierdut totul. Cizmarul
sărac care voia să strângă bani pentru a-și deschide un atelier de cizmărie a devenit un cârciumar lacom
și dornic de îmbogățire, s-a îndepărtat de familie, a depus mărturie mincinoasă pentru un hoț și tâlhar, a
primit bani furați, ba, mai mult, din dorința de răzbunare, a ajuns să-și împingă soția în brațele Sămădăului.
Pofta de îmbogăţire, iniţial îndreptată spre bunăstarea familiei, devine ulterior patimă în sine. Ghiţă
se transformă dintr-un om cinstit în avarul dezumanizat până la a deveni complice la crimă şi a-şi
împinge soţia în braţele altuia. Cârciumarului îi lipsesc stăpânirea de sine, simţul măsurii şi cumpătul.
Nu ştie unde să se oprească şi, astfel, ajunge pe marginea prăpastiei, de unde căderea este fatală.
Întâmplările prin care trece îl frământa, îl zbuciumă dureros, dar cu toate acestea, patima banului nu-l
părăseşte. El îşi poartă cu consecvenţă povara slăbiciunii care îi determină destinul transformându-l
într-un veritabil erou tragic.
Analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale
www.rs.ro
113
și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă,
registre stilistice, limbaj etc.)
Ca nuvelă psihologică, „Moara cu noroc” se bazează pe conflictul interior al protagonistului. Acest
conflict, de natură morală, subliniază dorința protagonistului de a rămâne om cinstit în permanentă luptă
cu dorința de îmbogățire și, totodată, trasează liniile esențiale ale caracterului său. Confruntat cu Lică,
dar mai ales, cu el însuși, Ghiță trăiește un proces al dezumanizării, cu nenumărate frământări sufletești
și ezitări. Destinul său ilustrează consecințele nefaste ale setei de îmbogățire, iar relația cu celelalte
personaje îi nuanțează evoluția.
Modalitățile de caracterizare variate (caracterizare directă, indirectă, autocaracterizare) redau
complexitatea protagonistului, iar frământarile și transformările sale interioare sunt urmărite prin analiza
psihologică. Caracterizarea directă, realizată cu precădere de narator, evidențiază portretul moral al
personajului principal: „era om cu minte”, alături de caracterizarea indirectă, bazată pe notarea gesturilor,
a reacțiilor și a gândurilor, în stil indirect sau indirect liber. Portretul fizic al lui Ghiță este redus la câteva
elemente: la început, „înalt și spătos”, pentru ca apoi, trăsăturile lui să reflecte frământările sale: „Nu
mai era el, omul puternic și plin de viață; în câteva zile, pielița obrajilor i se încrețise și perii capului îi
dăduseră în cărunțeală”. Celelalte personaje îl caracterizează succint, surprinzând trăsături contradictorii
de caracter ale personajului. Astfel, Lică îl consideră om de nădejde: „Tu ești om, Ghiță, om cu multă
ură în sufletul tău și ești om cu minte”, pe când Ana îl vede drept un caracter slab: „muiere îmbrăcată
în haine bărbătești”.
Frământările și transformările sale interioare sunt urmărite prin tehnicile analizei psihologice, care
au în vedere: notarea gesturilor („ursuz, se aprindea din orice”), monologul interior („Ei, ce să-mi fac?!
Așa m-a lăsat Dumnezeu!”), stilul indirect liber („Dar acești trei ani atârnau de Lică. Dacă se pune bine
cu dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii ca Lică sunt darnici. E numai vorba de ce va fi
cerând Lică pentru ceea ce dă.”)
Din perspectiva destinului cârciumarului, titlul nuvelei este, mai degrabă ironic. Alcătuit din două
substantive, primul articulat hotărât „moara”, al doilea nearticulat „noroc”, substantive legate prin
prepoziţia „cu” ce transformă al doilea cuvânt într-un atribut, titlul desemnează un fi loc al pierzaniei,
iar „moara cu noroc” devine „moara cu ghinion” sau „moara care aduce nenorocirea” pentru că uşurinţa
câştigurilor de aici ascunde nelegiuirea şi crima.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar întâmplările din nuvelă sunt relatate la persoana a III-a, din
perspectiva unui narator omniscient și omniprezent care apelează la stilul indirect liber și la monolog
pentru a reda gândurile personajului. Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe, iar limbajul
naratorului și al personajelor valorifică aceleași registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul
popular, oralitatea.
Surprinzând viaţa şi moravurile unei lumi, Slavici creează personaje complexe şi verosimile al căror
destin este dirijat de puterea de seducţie a banilor. Ele sunt la început personaje antitetice care evoluează
paralel devenind complementare. Analiza psihologică, monologul şi dialogul, faptele şi gândurile
protagonistului, opiniile celorlalte personaje dezvăluie procesul devenirii lui Ghiţă sub influenţa nefastă
a Sămădăului.
114 www.rs.ro
Testul nr. 6
SUBIECTUL I
A.
1. Sensul din text al secvenței nedispusă la abdicare se referă la intransigența caracterului tinerei,
care nu acceptă niciun compromis.
2. Data însemnării în care Titu Maiorescu își mărturisește sentimentele pentru Olga este 4 mai 1858.
3. În perioada menționată în text, tinerele fete sunt educate într-o manieră strictă și rezervată, așa cum
reiese din secvența încălcând, prin ieșirea din rezervă impusă tinerelor fete, codul manierelor aristocrate.
4. Titu Maiorescu șterge primele notații din Însemnările zilnice pentru că, recitindu-le a doua zi, își
dă seama că sentimentele din ziua anterioară fuseseră trecătoare, nu erau reale.
5. După întâlnirea cu Olga, Titu Maiorescu este entuziasmat și emoționat, se simte copleșit de
sentimentele pentru fată și, mai mult chiar, se gândește că îi va lipsi după plecarea ei și ar vrea să-i
mărturisească ce simte. Iubirea care îi umple sufletul îl face să se simtă emoționat, dornic să iubească
și să fie iubit.
B.
O relație reprezintă asocierea a două persoane care împărtășesc sentimente, interese, preocupări și
care își doresc să petreacă timp împreună, să se cunoască și să devină un adevărat cuplu. Eu cred că
dezvăluirea sentimentelor influențează cursul unei relații, având în vedere că relația se bazează, în
principal, pe sentimente care au rolul să reunească individualități diferite sau asemănătoare.
În primul rând, o relație apare între doi oameni atunci când ei au disponibilitatea sufletească și afectivă
de a crea o legătură. Dorința de socializare, de cunoaștere, plăcerea de a petrece timp cu altcineva și de
a împărtăși momente frumoase, sau, dimpotrivă, unele mai puțin plăcute, toate acestea se întâlnesc în
mintea și sufletul celor care se implică într-o relație. Timid la început, apoi din ce în ce mai îndrăzneț,
doi oameni care încep o relație se cunosc unul pe celălalt și încearcă să prevadă dacă vor petrece mult
timp împreună sau, după un timp scurt, fiecare își va vedea de drum. Într-o asemenea situație, dezvăluirea
sentimentelor este un pas important în dezvoltarea relației dintre cei doi, așa cum procedează și Felix
Sima, din romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu, atunci când îi mărturisește Otiliei că o iubește.
Pentru el, mărturisirea sentimentelor deschide calea unei relații cu fata, care, până atunci, nu era
conștientă de ceea ce simte el.
În al doilea rând, dezvăluirea sentimentelor poate influența negativ cursul relației, dacă emoțiile și
trăirile nu sunt reciproce, sau cei doi nu sunt la fel de implicați în relația lor. Într-o asemenea situație, o
mărturisire a iubirii poate duce la destrămarea cuplului, pentru că sinceritatea trăirilor poate să
înspăimânte sau să îndepărteze oamenii care nu pot arăta aceeași disponibilitate afectivă. Spre exemplu,
fragmentul citat înfățișează trăirile contradictorii ale lui Titu Maiorescu în privința sentimentelor sale
pentru Olga. Dacă, după întâlnire, bărbatul este entuziasmat și emoționat, se simte copleșit de
sentimentele pentru fată și, mai mult chiar, se gândește că îi va lipsi după plecarea ei și ar vrea să-i
mărturisească ce simte, a doua zi, șterge tot ce a scris în jurnal despre sentimentele lui, fiindcă își dă
seama că fusese luat de val: „Când însă a doua zi mai citii o dată, nu mai simții același lucru, fusese
numai ceva momentan”.
www.rs.ro
115
Așadar, dezvăluirea sentimentelor influențează cursul unei relații, fie în sens bun, spre consolidarea
ei, fie în sens mai puțin plăcut, spre destrămare și despărțire. Sinceritatea este strâns legată de
mărturisirea trăirilor și, în ambele cazuri, asigură cea mai bună soluție pentru cei doi.
Subiectul al II-lea
mecanismelor utilizate în consolidarea temei și a ideii centrale. Textul citat, „Amurg de toamnă” de
Lucian Blaga este o realizare lirică în care poetul definește metaforic toamna în versuri moderniste, în
care tehnica ingambamentului subliniază complexitatea ideilor poetice.
Versurile evidențiază trecerea timpului, ca temă ilustrată prin descrierea toamnei. Sfârșitul zilei,
conturat cu ajutorul personificărilor și al metaforei („amurgul suflă/cu buze roșii/în spuza unor nori”,
„valul lor subțire de cenușă”) poate reprezenta sfârșitul vieții, în timp ce raza „ce vine goană din apus”
poate fi înțeleasă ca speranța ce întovărășește mereu sufletul chinuit al omului. Trăirile ființei poetice
sunt accentuate de imaginea crepusculară a zilei, iar nostalgia care domină textul devine o stare
permanentă. De asemenea, dorința de izolare și de retragere a eului liric ascunde o suferință mocnită, a
cărei izbucnire ar determina sfârșitul definitiv.
Așadar, textul citat reprezintă o concretizare a ideilor moderniste specifice creației lui Lucian Blaga,
în versuri în care elementele prozodice inovatoare se îmbină cu figurile de stil ce transpun complexitatea
meditației poetice.
MOARA CU NOROC
de Ioan Slavici
– relația dintre două personaje –
Nuvela „Moara cu noroc”, de Ioan Slavici, publicată în 1881 în volumul de debut al scriitorului, este
o nuvelă psihologică în care atenția naratorului se îndreaptă spre trăirile şi frământările personajului.
Nuvela are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de îmbogățire, iar conflictul
evidențiază trăirile sufletești şi gândurile personajului, cu un accent mai mare pe viața interioară decât
pe desfășurarea exterioară a faptelor, respectând în același timp principiile realismului.
„Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică prin tematică, modalități de caracterizare a personajului
şi modalități de investigare psihologic, prin natura interioară a conflictului și prin înfățișarea
frământărilor de conștiință ale protagonistului. Textul are un ritm epic neomogen, deoarece acțiunea se
desfășoară prin acumulări permanente şi izbucniri de tensiune epică.
Prezentarea statutului social, moral, psihologic etc. al celor două personaje

Ghiță este personajul principal al nuvelei, un personaj puternic individualizat, realizat mai ales din
trăsături sufletești contradictorii care oscilează între patima de a se îmbogăți, în contradicție cu dorința
de a rămâne un om cinstit. În nuvelă, el trăiește o dramă atât pe plan social cât și psihologic, iar
116 www.rs.ro
confruntarea cu Lică Sămădăul determină dezumanizarea și transformarea lui iremediabilă. Pe plan

social, Ghiță nu este mulțumit de condiția sa de cizmar într-un sat de oameni săraci care câștigă destul
de puțin cârpind încălțămintea sătenilor. Dorea să-și deschidă un atelier mare, cu mai mulți lucrători, să
nu-și mai ducă traiul de pe o zi pe alta. Ca să-și poată îndeplini visul, ia în arendă hanul de la Moara cu
noroc, în ciuda avertismentului soacrei sale. Pe plan psihologic, Ghiță se zbate între dorința de a câștiga
cât mai mulți bani și simțul înnăscut al cinstei pe care l-a cultivat în familie, dar lăcomia învinge, iar
dezumanizarea personajului, sub influența nefastă a lui Lică, domină tot spațiul nuvelei.
Ca personaj realist, Ghiță este un personaj tipic pentru o categorie socială: este un cizmar sărac,
însetat de bani, cu trăsături condiționate de mediu și o evoluție care îl individualizează. El oscilează
între cele două valori: familia și banii, deși la început, pare că dorința de îmbogățire este motivată de
dorința de a avea o viață mai bună alături de familie. Treptat, cizmarul sărac, dar, din punct de vedere
moral, om harnic, blând și cumsecade, soț iubitor care ia în arendă hanul pentru a scăpa de sărăcie se
transformă irevocabil, sub efectul nefast al banilor și, mai ales, din cauza influenței lui Lică Sămădăul.
Pe de altă parte, Lică Sămădăul este un personaj cu o structură aparte. Din punct de vedere social,
Lică este porcar, dar nu orice fel, ci sămădău, adică „om cu stare, care poate sa plătească grăsunii pierduți
ori pe cei furați”. Mai mult decât atât, Lică este „om aspru şi neîndurat care umblă mereu călare de la
turmă la turmă, care ştie toate înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi, de care
tremură toată lumea”, iar renumele îl precedă întotdeauna: „Atunci mă știi de nume. Eu sunt Lică,
Sămădăul... Multe se zic despre mine, și dintre multe, multe vor fi adevărate și multe scornite.” Astfel,
din punct de vedere moral, Lică este întruchiparea răului, fiind un hoț și un tâlhar lipsit de scrupule,
care nu se dă în lături de la nimic. Sub aspect psihologic, Lică este linear ca viață sufletească și nu
evoluează, fiind un personaj plat, construit pe baza unei singure trăsături dominante.
Evidențierea evoluției relației dintre cele două personaje, prin două episoade/secvențe
comentate
Confruntarea dintre Ghiță și Lică Sămădăul domină tot spațiul nuvelei și definește conflictul exterior,
ale cărui implicații reverberează în conștiința protagonistului, care trece printr-un proces de
dezumanizare, la sfârșitul căruia, ajunge să-și ucidă soția, deși el însuși o împinsese în brațele celuilalt.
O primă scenă semnificativă pentru evoluția relației dintre cei doi o reprezintă prima confruntare
dintre ei. Ghiță, o fire slabă, se lasă în voia întâmplărilor şi nu-şi dă silința să se stăpânească. Devenit
cârciumar la Moara cu noroc, începe să fie atras de mirajul banilor câștigați ușor, iar apariția la cârciumă
a lui Lică Sămădăul îi deschide perspectiva unor câștiguri nesperate. În sufletul lui are loc o permanentă
înfruntare între fondul cinstit şi ispita bogăţiei. Vrea să plece, renunţă, revine la hotărâre, iar renunţă.
Cea mai buna solutie atunci rămâne dedublarea, duplicitatea: să pară om cinstit, dar să fie şi tovarăş cu
Lică.
Procesul de înstrăinare a lui Ghiță față de familie începe din momentul venirii lui Lică la cârciumă,
care începe să-și impună voința fără a lăsa posibilitate de împotrivire: „Eu voiesc să știu totdeauna cine
umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și voiesc ca nimeni în afară de mine să
nu știe. Cred că ne-am înțeles!”. Atitudinea categorică a lui Lică nu-i lasă lui Ghiță prea multe posbilități
de a reacționa, dar, în același timp, cârciumarul nici nu vrea să facă, efectiv, ceva, deoarece a devenit
lacom de bani și nu vrea să plece de la han. Câștigul pe care îl întrevede alături de Lică îi ia mințile
și-l face să nu se împotrivească pe față: „El se gândea la câștigul pe care-l putea face în tovărășie cu
www.rs.ro
117
Lică, vedea banii înaintea lui și i se împăienjeneau, parcă, ochii: de dragul acestui câștig ar fi fost gata
să-și pună pe un an, doi, capul în primejdie.”
Fascinat de Lică, începe să se ascunda de familie, devine ursuz şi susceptibil, o respinge pe Ana şi
se îndepărtează de ea. În același timp, însă, își ia măsuri de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad
să-și cumpere două pistoale, face rost de doi câini, mai angajează o slugă, pe Marți. Devine interiorizat,
mohorât, violent, îi plac jocurile crude, se poartă brutal față de Ana și de copii. Gustul banului anihilează
celelalte laturi ale eroului şi el începe să regrete existența familiei sale pentru ca urmările drumului pe
care apucase să-l privească numai pe el.
Acceptând să schimbe banii murdari ai lui Lică şi să-i dea informaţiile necesare, cârciumarul prinde gustul
banului nemuncit şi, astfel lăcomia sa se amplifică tot mai mult. Prima lovitură morală care le va determina
indirect şi pe celelalte o reprezintă luarea banilor de catre Sămădău. A doua, implicarea sa în mărturia
împotriva lui Lică şi a oamenilor săi. Ghiţă este nevinovat, dar apariţia la proces alături de porcarii banuiţi de
tâlhărie şi crima îl descalifică. Reputaţia sa de om cinstit şi autoritatea sa morală se prăbuşesc. Înstrăinat de
propria familie, condamnat la dispreţul oamenilor, umilit de Sămădau de mai multe ori, Ghiţă încearcă o
aprigă sete de răzbunare. Prăbuşirea lui morală nu mai poate fi evitată, mai ales că este determinată nu numai
de natura sa slaba şi de neputinţa de a se opri la limitele moralităţii, ci mai ales de faptul că Ghitţă este un
produs şi o victimă a unei orânduiri în care oamenii de teapa lui Lică sunt protejaţi de autorităţile ţinutului.
Dezumanizarea lui Ghiță îl conduce pe ultima treaptă a degradării morale când, de Paște, orbit de
furie și dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, își aruncă soția, drept momeală, în brațele
Sămădăului:
— „Măi Ghiță! strigă apoi, așa e că mi-o lași mie acu o dată, de ziua de Paști?
— Fă cu ea ce vrei! răspunse Ghiță în glumă; dar în dosul glumei se simțea mânia lui oarbă și nesățioasă.
[...] Iar Ghiță plănuia în el cum să plece acum la Ineu, fără ca să dea loc la presupuneri, cum să plece, cum
să-l afle pe Pintea și cum să se întoarcă pe nesimțite cu el ca să i-l dea prins pe Lică.”
Ultima confruntare dintre cei doi dezvăluie două personalități puternice, aflate într-un moment de
maximă încordare: Ghiță este ferm hotărât să-l dea prins pe Lică, să se răzbune pe el, în timp ce
Sămădăul vrea să-l lecuiască de iubirea pentru o singură femeie. Cârciumarul speră, până în ultimul
moment, că Ana îi va rezista lui Lică, dar nu-și dă seama că și femeia, la rândul ei, vrea să se răzbune
pentru indiferența și îndepărtarea lui. Pintea surprinde dezumanizarea lui Ghiță:„ n-aș putea să-mi arunc
o nevastă ca a ta momeală”. Gestul de a o lăsa pe Ana în mâna unui om sadic este urmat de prăbușirea
morală definitivă a lui Ghiță, care nu mai găsește niciun motiv pentru a trăi. Uciderea Anei marchează
punctul final al dezumanizării lui Ghiță, care a pierdut totul. Cizmarul sărac care voia să strângă bani
pentru a-și deschide un atelier de cizmărie a devenit un cârciumar lacom și dornic de îmbogățire, s-a
îndepărtat de familie, a depus mărturie mincinoasă pentru un hoț și tâlhar, a primit bani furați, ba, mai
mult, din dorința de răzbunare, a ajuns să-și împingă soția în brațele Sămădăului.
Analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru evoluția

relației dintre personaje (de exemplu: acțiune, conflict, modalităţi de caracterizare, relaţii
temporale şi spaţiale, incipit, final, tehnici narative, instanţe ale comunicării narative, perspectivă
narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
Ca nuvelă psihologică, „Moara cu noroc” se bazează pe conflictul interior al protagonistului. Acest
conflict, de natură morală, subliniază dorința protagonistului de a rămâne om cinstit în permanentă luptă
118 www.rs.ro
cu dorința de îmbogățire și, totodată, trasează liniile esențiale ale caracterului său. Confruntat cu Lică,
dar mai ales, cu el însuși, Ghiță trăiește un proces al dezumanizării, cu nenumărate frământări sufletești
și ezitări. Destinul său ilustrează consecințele nefaste ale setei de îmbogățire, iar relația cu celelalte
personaje îi nuanțează evoluția.
Modalitățile de caracterizare variate (caracterizare directă, indirectă, autocaracterizare) redau complexitatea
personajelor și a relațiilor dintre ele, iar frământarile și transformările lor interioare sunt urmărite prin analiza
psihologică. Caracterizarea directă, realizată cu precădere de narator, evidențiază portretul moral al
personajului principal: „era om cu minte”, alături de caracterizarea indirectă, bazată pe notarea gesturilor, a
reacțiilor și a gândurilor, în stil indirect sau indirect liber. Portretul fizic al lui Ghiță este redus la câteva
elemente: la început, „înalt și spătos”, pentru ca apoi, trăsăturile lui să reflecte frământările sale: „Nu mai era
el, omul puternic și plin de viață; în câteva zile, pielița obrajilor i se încrețise și perii capului îi dăduseră în
cărunțeală”. Celelalte personaje îl caracterizează succint, surprinzând trăsături contradictorii de caracter ale
personajului. Astfel, Lică îl consideră om de nădejde: „Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău și
ești om cu minte”, pe când Ana îl vede drept un caracter slab: „muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. De
asemenea, Lică este individualizat printr-un portret fizic alcătuit din trăsături caracteristice: „un om ca de 36
de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate
la mijloc”. În această înfăţişare, Ana, mama ei şi chiar Ghiţă intuiesc trăsături ce se vor confirma pe măsura
desfăşurării evenimentelor. Un portret moral este făcut de Ana care îi atrage atenţia lui Ghiţă să nu intre în
tovărăşie cu el: „Lică e om rău şi om primejdios, asta se vede din ochii lui, din rânjetul lui şi mai ales din
căutătura ce are când îşi roade mustaţa cu dinţii. E om pătimaş, Ghiţă, şi nu e bine să te dai prea departe cu
el”. Asprimea de om primitiv a lui Lică este însă asociată cu un fel de nobleţe sălbatică. Semnele exterioare
ale acestei nobleţi sunt concretizate în hainele pe care le poartă: „cămaşa subţire şi albă ca floricelele, pieptar
cu bumbi de argint şi bici de carmajin cu codoriştea de os împodobit, cu flori tăiate şi cu ghintuleţe de aur”.
Este inteligent şi generos cu cei care îl sprijină în afaceri, la petreceri devine vesel şi bun şi are izbucniri de
duioşie faţă de copiii lui Ghiţă. El exercită însă asupra lui Ghiţă şi a celorlalţi o vrajă ameţitoare, o dominaţie
fascinantă pentru că este o întruchipare a răului. Este bun cunoscător al oamenilor pe care îi stăpâneşte prin
păcatele lor. Ca viaţă sufletească, este linear şi nu evoluează, fiind un personaj cu desăvârşire negativ. Ghiţă
sintetizează caracterul lui Lică printr-o replică scurtă: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol”.
Frământările și transformările interioare ale lui Ghiță sunt urmărite prin tehnicile analizei psihologice,
care au în vedere: notarea gesturilor („ursuz, se aprindea din orice”), monologul interior („Ei, ce să-mi
fac?! Așa m-a lăsat Dumnezeu!”), stilul indirect liber („Dar acești trei ani atârnau de Lică. Dacă se pune
bine cu dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii ca Lică sunt darnici. E numai vorba de ce va
fi cerând Lică pentru ceea ce dă.”)
Perspectiva narativă este obiectivă, iar întâmplările din nuvelă sunt relatate la persoana a III-a, din
perspectiva unui narator omniscient și omniprezent care apelează la stilul indirect liber și la monolog pentru
a reda gândurile personajului. Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe, iar limbajul naratorului și al
personajelor valorifică aceleași registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular, oralitatea.
Surprinzând viaţa şi moravurile unei lumi, Slavici creează personaje complexe şi verosimile al căror
destin este dirijat de puterea de seducţie a banilor. Ele sunt la început personaje antitetice care evoluează
paralel, devenind complementare. Analiza psihologică, monologul şi dialogul, faptele şi gândurile
protagonistului, opiniile celorlalte personaje dezvăluie procesul devenirii lui Ghiţă sub influenţa nefastă
a Sămădăului.
www.rs.ro
119
Testul nr. 7
SUBIECTUL I
A.
1. Sensul din text al secvenței nobili scăpătați este de aristocrați sărăciți.
2. Suma pe care o plătește Titu Maiorescu drept taxă la Academia Theresiană este de 5000 de florini.
3. Colegii lui Maiorescu sunt ironici la adresa lui, deoarece îl văd citind tot timpul și îl consideră un
tocilar preocupat numai de studiu, așa cum reiese din secvența Uite, Maiorescu; ia priviți-mi-l; ăla
citește întruna.
4. Vocația mentorului iese la lumină atunci când Maiorescu, ajuns la Academia Theresiană, se simte
fericit și hotărăște să-și aleagă câțiva discipoli, dintre colegi, cu care să pună bazele schimbărilor și
ideilor îndrăznețe.
5. Devenit elev la Academia Theresiană, Titu Maiorescu trebuie să se adapteze și să învețe din mers
multe lucruri noi, cum ar fi dansul de societate. De asemenea, trebuie să accepte atitudinea batjocoritoare
a colegilor vienezi, care îl desconsideră. Însă, tânărul român nu dă înapoi și este hotărât să învețe și
să-și formeze un grup de prieteni.
B.
Perseverența reprezintă o calitate importantă în viața unei persoane, mai ales în cazul oamenilor
ambițioși, dornici să se realizeze pe plan profesional sau material. În opinia mea, perseverența poate
constitui o cale către succes, având în vedere că calitate presupune un complex de atitudini și trăsături,
cum ar fi: hotărâre, ambiție, voință, putere de muncă, dorință de succes, toate fiind factorii premergători
ai marilor realizări.
În primul rând, perseverența caracterizează oamenii care au un țel sau un ideal în viață și care sunt
hotărâți să și-l realizeze. Asemenea persoane muncesc pentru a-și atinge țelurile și pun la bătaie toate
resursele personale pentru a-și vedea visul cu ochii, adesea fiind gata de orice sacrificiu. Pentru ei,
perseverența este mai mult decât necesară în drumul pe care și l-au ales. Spre exemplu, Felix Sima din
romanul „Enigma Otiliei”, de George Călinescu, este o ilustrare perfectă a perseverenței. El vine la
București ca să urmeze Facultatea de Medicină și-și dorește să devină un medic renumit, iar pentru a-și
îndeplini visul, nu precupețește niciun efort, demonstrând că perseverența reprezintă o cale către succes.
În al doilea rând, perseverența presupune fermitate și statornicie în muncă, răbdare și convingere,
alături de tenacitate. Un om perseverent este hotărât în ceea ce face, își gândește cu grijă acțiunile, își
stabilește pașii pe car-i va urma, astfel încât munca să-i fie încununată de succes. Perseverența deschide
astfel calea realizărilor și definește caracterul unui om. Așa se întâmplă cu Titu Maiorescu, din
fragmentul citat, atunci când, nepăsător la ironia și batjocura colegilor vienezi, dar fericit că este elev
la Academia Theresiană, se hotărăște să-și traseze un drum în viață prin muncă, ambiție, răbdare și, mai
ales, perseverență: „Pânza cețurilor se risipea: în fața ochilor se deschidea spațiul împlinirilor sale,
această Academie Theresiană va fi curând Agora sa.”
Așadar, perseverența deschide calea către succes prin modul de viață pe care îl impune, fie că este
vorba de un tânăr student la Medicină, fie că este vorba de un simplu elev, care, însă, va deveni o
importantă personalitate culturală a țării sale.
120 www.rs.ro
Subiectul al II-lea
mecanismelor utilizate în consolidarea temei și a ideii centrale. Textul citat, „Umanizare”, de Ion Barbu,
este o realizare lirică în care poetul definește metaforic procesele abstracte ale rațiunii umane, în versuri
dispuse în trei catrene, cu măsură de 13-14 silabe și rimă încrucișată și imperfectă.
Versurile evidențiază tema cunoașterii, detaliată prin atitudinea de maximă receptivitate a ființei
poetice față de mecanismele gândirii abstracte, pe care încearcă să le definească și să le transforme în
modalități de cunoaștere a lumii. Prin alegorie, eul liric devine căutătorul de absolut, care supune întregul
univers demersului său de cunoaștere și decodare. Astfel, metafora din primul vers „Castelul tău de
gheață l-am cunoscut, gândire”, sugerează caracterul simbolic al conceptului de gândire și, totodată,
evidențiază raportul specific dintre creator și universul care-i devine sursă de inspirație. Poezia capătă
valențe de artă poetică, accentuate și prin simbolul călătoriei, ideea centrală a celei de-a doua strofe.
Metafora „grandoarea ta polară”, repetiția „am mers și-am mers”, alături de antiteza „grandoarea ta
polară” – „caldul pământ de miazăzi” surprind toate ipostazele lumii care devine, ea însăși obiectul
cunoașterii poetului. Călătoria devine o căutare a sensului, ascuns dincolo de toate contradicțiile
obișnuite, iar rațiunea își are limitele ei, întrucât cunoașterea rece, abstractă nu poate oferi cunoașterea
deplină.
În același timp, călătoria dinspre nord spre sud deschide calea adevăratei trăiri, a „umanizării”, așa
cum sugerează și titlul cu valoare metaforică al creației. Armonia regăsită în final este una a afectivității,
menită să reunească contrariile și să definească atitudinea poetului fașă de universul său artistic: „Sub
acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg,/ Mi-ai apărut – sub chipuri necunoscute mie […]/ Tu, muzică a
formei în zbor, Euritmie!”
Așadar, textul citat reprezintă o concretizare a ideilor moderniste specifice creației lui Ion Barbu, în
versuri în care cugetarea abstractă și cunoașterea afectivă devin căi de cunoaștere a lumii, așa cum
reflectă, mai târziu și alte creații ale poetului.
O SCRISOARE PIERDUTĂ
I.L. Caragiale
– particularități ale unei comedii studiate –
Comedia „O scrisoare pierdută”, reprezentată pe scenă în 1884 și inspirată din farsa electorală din
anul 1883, este o comedie de moravuri, în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane
autorului într-o manieră care se apropie de tehnicile teatrului modern.
Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului dramatic studiat într-o
Comedia este o specie a genului dramatic în care sunt înfățișate personaje, obiceiuri și moravuri
sociale în forme care stârnesc râsul și buna dispoziție. Comedia are întotdeauna un sfârșit fericit și un
www.rs.ro
121
sens moralizator, urmând principiul: moravurile se îndreaptă prin râs. Conflictul se desfășoară între
aparență și esență, între ceea ce sunt personajele și ce vor să pară. Prin conținutul ei și modul de rezolvare
a conflictului, comedia se subordonează comicului, categorie estetică fundamentală care identifică una
dintre atitudinile esențiale ale spiritului uman în fața vieții și a artei.
Tema comediei o reprezintă satirizarea vieții social-politice dintr-un oraș de provincie în
circumstanțele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează într-un fel sau altul
energiile și capacitățile celor angajați în lupta electorală. Din punctul de vedere al curentului literar,
textul poate fi încadrat în clasicism prin critica moravurilor, caracterul satiric (o perspectivă ironică
asupra burgheziei și a societății politice românești din sec al XIX-lea), prin susținerea valorilor clasice
de bine, frumos, adevăr, căpătând astfel și un scop didactic, moralizator dar și prin respectarea regulii
celor trei unități de timp (loc- „capitala unui județ de munte”, timp- sec al XIX-lea, acțiune). De
asemenea, piesa se apropie de realism prin impresia de veridicitate pe care o creează, prin utilizarea
tehnicii detaliilor și prin construcția personajelor tipologice (Zaharia Trahanache – tipul încornoratului,
Zoe – tipul amorezei cochete etc.).
Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu
„Persoanele” de la începutul piesei și didascaliile, singurele intervenții directe ale autorului în piesă.
Comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului dramatic studiat

Piesa este o comedie în patru acte în care primele trei urmăresc o acumulare gradată de tensiuni și
conflicte, iar al patrulea reunește toată agitația și panica stârnite în jurul scrisorii pierdute.
Piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o
stare de nervozitate – Actul I. Nu apare, însă, o acțiune în sensul propriu-zis al cuvântului, deoarece
întâmplările în succesiunea lor temporală se învârtesc toate în jurul scrisorii pierdute și regăsite de mai multe
ori. De fapt, intriga piesei pornește de la o întâmplare banală, indicată de titlu: pierderea unei scrisori intime,
compromițătoare pentru reprezentanții locali ai partidului aflat la putere și găsirea ei de către adversarul
politic, care o folosește ca armă de șantaj, fapt ridicol, în fond, și încheiat printr-o împăcare generală.
Elocventă pentru tema comediei este, din acest punct de vedere, scena V din Actul I, în care Zoe
Trahanache și Tipătescu, cei doi amanți demascați de Cațavencu, sunt amenințați cu publicarea scrisorii
compromițătoare. Scena concentrează viziunea lui Caragiale asupra „societății” bolnave din care este
inspirată opera și atrage atenția asupra moravurilor satirizate. Disperarea lui Tipătescu este redată
printr-o suită de interogații retorice „Ce să fac? Ce să fac?”, dar și prin mișcarea scenică descrisă în
didascalii: „vine amețit și-mpleticindu-se din fund și cade pe un scaun cu capul în mâini”. La fel, Zoe
se declară „nenorocită”, arătându-și vulnerabilitatea de femeie îndrăgostită, în ciuda stăpânirii de sine
care o caracterizează: „Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică...”. Discuția dintre ei amplifică
dimensiunea afectivă a conflictului, susținută prin opțiunea fiecăruia de a rezolva situația critică într-o
manieră proprie: Zoe îl trimite pe Ghiță la Cațavencu „să-i cumpere scrisoarea”, în timp ce prefectul
este convins că „trebuie să-l omorâm”. Cele două soluții evidențiază două modalități diferite de gândire,
imorale amândouă, dar semnificative pentru caracterul personajelor. Niciuna nu va avea succes, dar nici
proclamarea candidatului de la „centru” nu va aduce publicarea scrisorii, pentru că Nae Cațavencu
pierde, și el, scrisoarea compromițătoare.
O altă scenă reprezentativă pentru satira moravurilor politice este cea din final. După ce se epuizează
toate luptele pentru dobândirea puterii și, în același timp, pentru refacerea imaginii publice aflate în
122 www.rs.ro
pericol pentru câteva zile, după discursurile incoerente ale lui Farfuridi și Cațavencu și după alegerea
lui Agamiță Dandanache, grupurile de interese se împacă și sărbătoresc cu toții victoria corupției, a
minciunii și a incompetenței. Caragiale apelează la toate elementele caracteristice ale teatrului: „urale
tunătoare”, muzică de fanfară, „costume de pretenție provincială”, beția de cuvinte a discursurilor,
amețeala datorată șampaniei abundente, iar efectul obținut este euforie generală. Elementul central al
acestei scene este Dandanache, cel ales „în unanimitate” de putere și opoziție deopotrivă, un personaj
tipic pentru categoria politicienilor corupți. Nici măcar discursul pe care îl ține nu are coerență, sugerând,
astfel, starea jalnică a tagmei politice, pentru care primează doar interesul: „În sănătatea alegătorilor...
cari au probat patriotism si mi-au acordat (nu nimerește) asta... cum să zic de!... zi-i pe nume de!... a!
sufradzele lor...”. Singurii care se țin deoparte de această mascaradă sunt Zoe și Tipătescu, acum aflați
în siguranță prin regăsirea scrisorii, dar și datorită atitudinii lui Trahanache, de încredere deplină.

narativ studiat (de exemplu: acțiune, personaj, notațiile autorului, conflict dramatic, registre
stilistice, act, scenă, limbaj etc.)
Ca în orice comedie, sursa comicului este contradicția dintre aparență și esență, dintre ceea ce sunt
personajele și ce vor să pară. Aparența este de cinste, corectitudine, onorabilitate, dar realitatea este cu
totul alta: corupție, parvenitism, demagogie. Astfel, Cațavencu, Dandanache, Zoe, Trahanache, Pristanda
sunt ipostaze deformate ale unui ideal de om politic, soție cinstită și polițist corect. În comedie sunt
prezente diferite nuanțe ale comicului.
Comicul de limbaj este cel mai bine realizat în opera lui Caragiale, întrucât limbajul folosit de
personaje oferă informații prețioase despre identitatea lor, despre origine, profesiune, nivel de cultură,
inteligență, apartenență politică. Cu puține excepții, personajele se exprimă greșit, folosind pleonasme,
truisme (adevăruri evidente), contradicții, nonsensuri. Toate aceste greșeli sunt o inepuizabilă sursă de
râs, dar în același timp pun în evidență nivelul intelectual și moral al personajelor. Spre exemplu,
Pristanda și Farfuridi pronunță greșit cuvinte: „renumerație”, „bampir”, „plebicist”. Tot ei, ca și
Trahanache au ticuri verbale: „la douăsprezece trecute fix”, „curat...”, „ai puțintică răbdare”. Contradicția
în termeni, truismele și nonsensurile („după lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani”; „un
popor care nu merge înainte stă pe loc”; „o societate fără prințipuri care va să zică că nu le are”) sunt
prezente mai ales în discursurile politice ale lui Farfuridi și Cațavencu dar și în replicile lui Trahanache.
Derivat din comicul de limbaj apare la Caragiale foarte bine reprezentat comicul de nume. Astfel,
Zaharia Trahanache poate însemna zaharisitul, ramolitul care poate fi modelat ușor, ca o cocă moale.
Nae Cațavencu este demagogul lătrător deoarece cațaveică înseamnă haină cu două fețe, iar cață, o
femeie bârfitoare. Farfuridi și Brânzovenescu au nume cu rezonanțe culinare, care sugerează inferioritate,
vulgaritate, prostie. Pristanda, în schimb, înseamnă dansul în care se bate pasul pe loc, deci cel care îl
poarta este un individ slugarnic, hotărât să facă pe placul tuturor ca să-i fie bine.
Comicul de moravuri este ilustrat prin triunghiul conjugal care domină viața de familie și prin
situațiile și încurcăturile din viața politic: șantajul, falsificarea listelor electorale, corupția.
Comicul de caracter vizează defectele general-umane pe care Caragiale le sancționează prin râs:
demagogia, prostia, servilismul, senilitatea.
Comicul de intenție se manifestă în atitudinea scriitorului față de personaje, atitudine vizibilă în
alegerea limbajului. Astfel, neologismele sunt folosite de multe ori pentru a adânci, de fapt, conflictul
www.rs.ro
123
comic. Personajele mai modeste în pretenții sunt ironizate blând: ele doar pronunță greșit (Pristanda,
Cetățeanul turmentat). În schimb, ambițiosul Cațavencu, incult dar snob, cu pretenții de erudiție, este
satirizat nemilos, atunci când scriitorul îl pune să atribuie sensuri greșite unor cuvinte.
Comicul de situație susține tensiunea dramatică prin întâmplări neprevăzute, construite după scheme
comice clasice: pierderea și găsirea scrisorii, acumularea progresivă, coincidența, repetiția, confuzia,
evoluția inversă a lui Cațavencu, triunghiul conjugal, perechea Farfuridi-Brânzovenescu.
Astfel, intriga piesei pornește de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori intime,
compromițătoare pentru reprezentanții locali ai partidului aflat la putere și găsirea ei de către adversarul
politic, care o folosește ca armă de șantaj. Acest fapt ridicol stârnește o agitație nejustificată și se rezolvă
printr-o împăcare generală și neașteptată. Titlul pune, așadar, în evidență, atât intriga, cât și contrastul
dintre esență și aparență. Lupta pentru putere politică se realizează prin lupta de culise, având ca
instrument de șantaj politic „o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât
indică atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei.
Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru putere politică a două forțe opuse:
reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache, președintele
grupării locale a partidului și Zoe, soția acestuia) și gruparea independentă constituită în jurul lui Nae
Cațavencu, avocat și proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi – Brânzovenescu, cei doi care se tem de
trădarea prefectului.
Problematica piesei se reduce, deci, la două cuvinte: politica și amorul. Caragiale critică în primul
rând farsa alegerii din trecut dar dezvăluie și o tristă realitate: pierderea unei scrisori compromițătoare
hotărăște viața politică a unui orășel. Concluzia este amară, deoarece în lupta pentru putere nu reușește
cel mai bun, ci cel mai necinstit și corupt.
Satira este cu necruțătoare, fiind îndreptată spre personaje care îmbină trăsături general-valabile cu trăsături
particulare, individuale. În felul acesta, personajele sunt definite complex și prind viață în fața cititorilor.
Personajele comediei acționează stereotip, simplist, fără a evolua pe parcursul acțiunii. Sunt încadrate
în tipologii clasice pentru că au o trăsătură dominantă de caracter, dar se apropie și de realism, întrucât
sunt individualizate prin limbaj și elemente de statut social și psihologic, care diversifică tipurile. Astfel,
în piesă evoluează: politicianul demagog, corupt, capabil de orice pentru a-și atinge scopurile – Nae
Cațavencu, Farfuridi, Dandanache; încornoratul simpatic și politician abil – Zaharia Trahanache; cocheta
adulterină – Zoe; junele prim – Ștefan Tipătescu; funcționarul servil – Pristanda. Ticurile verbale,
greșelile de exprimare ale personajelor, pleonasmele, paradoxurile, nonsensurile, contradicțiile în termeni
care domină vorbirea tuturor, surse ale comicului de limbaj, devin, în același timp, modalități indirecte
de caracterizare a personajelor. De asemenea, numele fiecăruia exprimă trăsătura definitorie: demagogia,
prostia, slugărnicia, lipsa de verticalitate.
Indicațiile scenice, definitorii pentru caracterul dramatic al textului, au rol important în caracterizarea
personajelor, prin redarea gesturilor semnificative și prin sugerarea emoțiilor, prin mimică și mișcare scenică.
Piesa este remarcabilă atât prin realizarea personajelor și arta compoziției, cât și prin tipurile variate
de comic. În comedie, ca și în proza de mici dimensiuni, Caragiale folosește un nou limbaj și un nou tip
de discurs literar pe baza realităților cotidiene și prin care se delimitează de predecesorii săi. Lumea
eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie de personaje care acționează după principiul „scopul
scuză mijloacele” și urmăresc menținerea sau dobândirea unor avantaje, de orice fel ar fi ele.
124 www.rs.ro
Testul nr. 8
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența gheața ochilor semnifică răceala privirii cu care femeia iubită îl privea pe poetul nefericit
și tragic îndrăgostit.
2. Cei care o denigrau pe Veronica Micle erau oamenii influențați de părerile membrilor societății
„Junimea”.
3. Fiica Veronicăi Micle are o părere foarte bună despre mama ei, pe care o vede ca pe o femeie
frumoasă, fermecătoare, plină de grație, o bună dansatoare și o cântăreață talentată, care își atrăgea
mereu invidia celorlalte femei, datorită calităților sale: „Mama a fost plină de viață, plină de farmec,
frumoasă, dansa perfect și avea o voce superbă.”
4. Biograful lui Eminescu se află în dificultate deoarece se află în fața a două păreri opuse despre
Veronica Micle: una pozitivă, care scoate în evidență calitățile femeii, cealaltă negativă, care o
denigrează și-i accentuează defectele.
5. În ultimul paragraf, istoricul literar este obiectiv în privința imaginii Veronicăi Micle și prezintă
atât calitățile, cât și defectele pe care femeia le avea. George Călinescu observă cu finețe mai ales
contradicțiile care defineau portretul Veronicăi, de la mici defecte de ordin fizic („un văl de lividitate și
melancolie, ce urâțește fizionomia și o face antipatică”) până la calități morale care au făcut-o
remarcabilă („femeia, plină de farmec”).
B.
O relație reprezintă o legătură între două persoane, pe baza unor interese și preocupări comune, dar,
mai ales, pe baza unor sentimente. Eu cred că părerea celor din jur nu ar trebui să influențeze o relație,
deoarece opiniile celorlalți, deși, poate, bine-intenționate, ajung să facă mai mult rău decât bine.
În primul rând, o relație între doi oameni trebuie construită treptat, în timp și cu răbdare, prin multe
întâlniri și conversații în care cei doi să-și descopere punctele comune, să-și găsească preocupări similare,
să-și proiecteze planuri și aspirații în care, și în viitor, să se vadă împreună. Doi parteneri trebuie să
învețe să se cunoască și să se accepte unul pe celălalt, iar toate acestea se desfășoară între ei doi, fără
intervenția celor din jur. Atunci când părerile celorlalți devin importante, relația nu este construită pe
sentimente adevărate și va aduce, suferință și durere, așa cum se întâmplă cu Eminescu, în textul citat,
care, influențat de părerile junimiștilor despre Veronica Micle, ajunge să sufere și să o desconsidere,
chiar dacă femeia nu merita un asemenea tratament din partea bărbatului iubit: „Dragostea eminesciană
este însăși erotica populară, compusă din ahturi și suspine, din chemări sentimentale și imprecațiuni”.
În al doilea rând, părerile celorlalți sunt, mereu, subiective și sunt formulate în favoarea unuia sau a
celuilalt dintre parteneri. Cei din afară nu au cum să știe exact ce se întâmplă într-un cuplu, ce trăiri au
cei doi, de ce reacționează așa și nu altfel. Personalitatea fiecăruia, într-o relație, se definește în funcție
de partener, ceea ce o persoană din afară nu vede întotdeauna. Sub acest aspect, este elocventă situația
din romanul „Ciuleandra”, de Liviu Rebreanu, în care tânărul Puiu Faranga, într-un acces de nebunie,
își omoară soția, pe Madeleine. Părerile celor din jur despre acest cuplu erau întotdeauna dintre cele
mai plăcute, fără ca cineva să știe ce dramă se ascundea între cei doi soți.
www.rs.ro
125
Așadar, părerile celor din jur nu ar trebui să influențeze o relație, indiferent de intenția cu care este
rostită, având în vedere că orice opinie de acest fel este subiectivă și va schimba – cel mai adesea, în
rău – cursul legăturii respective.
Subiectul al II-lea
persoana I sau obiectivă, realizată prin narațiunea la persoana a III-a.
Textul citat, „Ioana” de Anton Holban evidențiază perspectiva narativă subiectivă, sugerată de verbe
și pronume la persoana I singular și plural: „noi”, „către mine”, „Mă întreb dacă eu aș fi în stare”. Acest
tip de perspectivă presupune o relatare făcută de un narator implicat direct în text ca protagonist al
întâmplărilor prezentate. Evenimentele nu sunt narate cronologic, ci într-o ordine personală, dictată de
propria conștiință.
Astfel, naratorul din textul lui Anton Holban prezintă întâlnirea cu Ioana, femeia de care era
îndrăgostit. Accentul cade asupra trăirilor personale, care sunt prezentate direct, prin autoanaliză și
introspecție: „Acum eram în voia mai multor emoții”, „Eram intimidat de atâția oameni”. Naratorul
subiectiv imprimă evenimentelor perspectiva personală și oferă un singur punct de vedere asupra
întâmplărilor și, mai ales, asupra celorlalte personaje: „Îi bănuiam toate gândurile ei pentru mine, căci
voise să fie elegantă, ca să-mi placă”.
Așadar, perspectiva narativă subiectivă imprimă textului o viziune unilaterală, cea a naratorului-per-
sonaj, dată fiind implicarea acestuia în evenimente.
I.L. Caragiale
– particularități de construcție a unui personaj: Ștefan Tipătescu –
Comedia „O scrisoare pierdută” reprezentată pe scenă în 1884 și inspirată din farsa electorală din
Tema comediei o reprezintă satirizarea vieții social-politice dintr-un oraș de provincie în
circumstanțele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează într-un fel sau altul
energiile și capacitățile celor angajați în lupta electorală.
Precizarea statutului social, psihologic, moral al personajului ales

Stefan Tipătescu este unul din personajele principale ale comediei de moravuri politice „O scrisoare
pierdută”, de I. L. Caragiale. Este prefectul județului, dar întruchipează, în același timp, tipul
donjuanului/ al junelui prim.
126 www.rs.ro
Statutul social al personajului este prezentat direct de dramaturg în lista cu Persoanele de la începutul
piesei, în care îi prezintă funcția și statutul social: „prefectul județului”. Este unul dintre oamenii
importanți din județ, invidiat și criticat de adversarii politici. Din punct de vedere moral, Tipătescu este
un bărbat tânăr și prezentabil, inteligent, dar imoral, fiindcă întreține relații amoroase cu Zoe, soția
prietenului de familie, Zaharia Trahanache. Tipătescu aparține tipului politic, dar, spre deosebire de alte
personaje din piesă, este un om instruit, care vorbește corect, fără greșeli gramaticale, iar imoralitatea
lui se manifestă în planul vieții de familie. Stâlp al puterii locale, alături de Trahanache, cu care e prieten
pe baza multor interese comune, cei doi alcătuiesc un triunghi conjugal împreună cu Zoe, soția
adulterină, fapt ce le consolidează relația politică. Soțul „încornorat” observă această situație cu naivitate:
„Pentru mine, să vie cineva să bănuiască pe Joițica ori pe amicul Fănică, totuna e...E un om cu care nu
trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De
opt ani trăim împreună ca frații, și niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.” Sub aspect
psihologic, Tipătescu este un om impulsiv, dar un îndrăgostit sincer, care nu ezită să-i propună femeii
iubite să fugă împreună, fără să țină cont de prejudecăți și scandaluri.
Evidențierea a două trăsături ale personajului ales, prin câte o scenă/secvență comentată
Ștefan Tipătescu, june prim, donjuan, dar și politician abil, este unul dintre personajele principale
ale piesei. Principala lui trăsătură de caracter este impulsivitatea, observație făcută direct de Trahanache:
„E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deștept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.” În
fond, Tipătescu, de dragul unei femei, sacrifică o carieră promițătoare la București, așa cum remarcă
același Trahanache: „Credeți d-voastră că ar fi rămas el prefect aici și nu s-ar fi dus director la București,
dacă nu stăruiam eu și Joițica... și la drept vorbind, Joițica a stăruit mai mult...” și are momente când
subliniază, față de Farfuridi și Brânzovenescu, sacrificiul făcut: „Cum să nu mă iuțesc, onorabile?
Dumneavoastră veniți la mine acasă, la mine, care mi-am sacrificat cariera și am rămas la dvs. ca să vă
organizez partidul.”
Orgolios, prefectul nu acceptă să fie șantajat și amenință cu bastonul pe Cațavencu, deși încalcă legea,
poruncind polițaiului să-l aresteze și să-i scotocească toată casa. În confruntarea dintre el și Cațavencu,
privind susținerea candidaturii avocatului, Tipătescu este caracterul slab, pentru că cedează, până la
urmă, de dragul lui Zoe: „Ȋn sfârșit, dacă vrei tu... fie!... Ȋntâmplă-se orice s-ar întâmpla... Domnule
Cațavencu, ești candidatul Zoii, ești candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare, și al meu!... Poimâine
ești deputat!...”
Înainte de această cedare, însă, prefectul demonstrează autoritatea de necontestat pe care o are în
județul pe care îl conduce ca pe propria moșie, propunând lui Cațavencu, în schimbul scrisorii, alte
funcții importante precum: un loc în Comitetul permanent, avocat al statului, primar, postul de epitrop
al bisericii Sfântul Nicolae, ba chiar și o moșie.
De asemenea, Tipătescu dovedește o bună cunoaștere a psihologiei umane și știe să-l facă servil pe
Pristanda, spre exemplu, acceptându-i micile găinării, precum cea cu steagurile, ca sa fie sigur de
devotamentul polițaiului: „Dacă nu curge, pică. Las’ că știm noi... Și nu-mi pare rău dacă știi să faci lucrurile
cuminte: mie îmi place să mă servească funcționarul cu tragere de inimă.” Polițaiul sesizează cu invidie
poziția socială și personală a șefului: „moșia, moșie; foncția, foncție, coana Joițica, coana Joițica”.
Tipătescu oscilează între dorința de ascensiune politică și sentimentele față de Zoe, dovedind
luciditate când aceasta insistă să fie ales Cațavencu și va ceda doar când Trahanache descoperă falsul
www.rs.ro
127
în actele lui Cațavencu. Pe Zoe o iubește sincer și îi propune să-l părăsească pe Trahanache și să fuga
în lume. Onest politic, Tipătescu refuză inițial compromisul și îi propune lui Zoe o soluție disperată și
romantică, arătându-se gata să renunțe la tot de dragul ei: „Să fugim împreună...”. Ea intervine însă
energic și refuză „nebunia”, pentru că nu dorește să renunțe cu niciun preț la poziția de primă doamnă
a orașului de provincie.
Personajul e caracterizat indirect prin felul de a vorbi și de a se comporta și prin relația cu celelalte
personaje. El stăpânește perfect arta disimulării: față de Trahanache se preface că nu știe nimic despre
scrisoare, față de Farfuridi și Brânzovenescu pozează în victimă, iar în fața lui Cațavencu devine violent
sau îi oferă diverse avantaje în schimbul scrisorii. Când primește de la Centru numele deputatului pe
care „cu orice preț” trebuie sa-l aleagă, accepta compromisul. Văzându-l pe ales și auzind povestea
acestuia, exclamă indignat: „Ce lume! Ce lume!”, dovadă a faptului că nu este un personaj imoral pe
deplin, ca restul politicienilor din piesă.
Analiza la alegere, a două componente de structură și de limbaj ale textului dramatic (acțiune,
conflict, modalități de caracterizare, limbaj)
Titlul pune în evidență, atât intriga, cât și contrastul dintre aparență și esență. Lupta pentru putere
politică se realizează prin lupta de culise, având ca instrument de șantaj politic „o scrisoare pierdută”
– pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât și
repetabilitatea ei.
Acțiunea comediei este plasată „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”. Reperul spațial
vag are efect de generalizare, iar timpul precizat este sfârșitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei
electorale.
Subiectul, desfășurat pe parcursul celor patru acte, respectă momentele specifice evoluției sale și
este determinat de intrigă: pierderea scrisorii de dragoste de la Tipătescu către Zoe Trahanache și găsirea
acesteia de către adversarul lor politic, care o folosește ca armă de șantaj. Acest fapt ridicol stârnește o
agitație nejustificată. Desfășurarea acțiunii prezintă modul în care personajele răspund șantajului, iar
punctul culminant este reprezentat de adunarea electorală în care este declarat candidat Agamemnon
Dandanache. Deznodământul este unul fericit, în care scrisoarea revine la Zoe și conflictele se sting
într-o împăcare generală și neașteptată.
Cațavencu, avocat și proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi- Brânzovenescu, cei doi care se tem de
trădarea prefectului.
Personajele comediei acționează stereotip, simplist, fără a evolua pe parcursul acțiunii. Sunt încadrate
în tipologii clasice pentru că au o trăsătură dominantă de caracter, dar se apropie și de realism, întrucât
sunt individualizate prin limbaj și elemente de statut social și psihologic, care diversifică tipurile. Astfel,
în piesă evoluează: politicianul demagog, corupt, capabil de orice pentru a-și atinge scopurile – Nae
Cațavencu, Farfuridi, Dandanache; încornoratul simpatic și politician abil –Zaharia Trahanache; cocheta
adulterină – Zoe; junele prim – Ștefan Tipătescu; funcționarul servil – Pristanda.
128 www.rs.ro
Modalitățile de caracterizare specifice personajului dramatic sunt limbajul și notațiile autorului

(indicațiile scenice). Ca și Zoe, Tipătescu este unul dintre personajele lui Caragiale care nu face greșeli
în vorbire, dovadă a simpatiei cu care îl privește autorul, dar și a poziției sale deosebite în ansamblul
universului uman imaginat de dramaturg.
Indicațiile scenice, definitorii pentru caracterul dramatic al textului, au rol important în caracterizarea
personajului, prin redarea gesturilor semnificative și prin sugerarea emoțiilor, prin mimică și mișcare
scenică.
În ansamblu, autorul scoate în evidență defectele și viciile personajului, care sunt general-umane, iar
personajul este privit cu o oarecare îngăduință neîncadrându-se în tagma politicienilor demagogi și
inculți.
www.rs.ro
129
Testul nr. 9
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența băieți de țară se referă la apartenența rurală a tinerilor aflați la studii la Viena.
2. Numele străzii pe care se afla cazarma „Franz Iosef” era Backerstrasse.
3. Ceilalți studenți îl iubesc pe Eminescu, îl admiră și-i caută prietenia, recunoscându-i implicit
superioritatea morală și profunzimea sufletească: „Eminescu, deși iubit, ba chiar căutat de străini și
admirat pentru frumusețea sa, trecea drept un „original”.
4. Slavici era fericit pentru că se simțea bine la cazarmă, unde firea sa ordonată își găsise cel mai
bun loc. Mai mult de-atât, era responsabil cu supravegherea dormitorului, sarcină care se potrivea de
bine cu firea lui organizată și grijulie.
5. Prietenia dintre Eminescu și Slavici a luat naștere la mii de kilometri distanță de casă, într-o țară
străină, în care i-au apropiat preocupări comune privind cultura națională, dorința de studiu și nevoia
fiecăruia de a avea un partener de discuții. În acest fel, cei doi tineri se completează reciproc, fiecare
găsind în celălalt opusul firii sale.
B.
O prietenie este o relație între doi sau mai mulți oameni, construită pe baza unor preocupări și interese
comune, implicând sentimente și dorința de apropiere. În opinia mea, opinii și concepții de viață opuse
pot influența o prietenie, deoarece nu trebuie ca cei doi prieteni să fie asemănători în totalitate; ei pot
avea firi diferite, care se completează reciproc, ceea ce face ca relația dintre ei să fie mai durabilă.
În primul rând, o prietenie se bazează pe comuniunea de idei dintre doi sau mai mulți oameni.
Prietenii petrec timp împreună, ajung să se cunoască și, în timp, își formează gusturi comune, chiar dacă
personalitățile lor sunt opuse sau, la început, apropierea dintre ei nu părea posibilă. Mai mult chiar, ei
se completează reciproc și se influențează unul pe celălalt, pornind de la ideea conform căreia contrariile
se atrag. Așa se întâmplă, spre exemplu, cu Eminescu și Slavici, a căror prietenie a luat naștere la mii
de kilometri distanță de casă, într-o țară străină, în care i-au apropiat preocupări comune privind cultura
națională, dorința de studiu și nevoia fiecăruia de a avea un partener de discuții. În acest fel, cei doi
tineri găsește în celălalt opusul firii sale: „Teritoriul pe care a fost cu putință întâlnirea a două spirite
atât de deosebite este preocuparea amândurora de problemele culturii naționale și literare, pasivitatea
intelectuală și culoarea locală a lui Slavici, rezerva studioasă și a unuia și a celuilalt”.
În al doilea rând, atunci când într-o prietenie sunt implicați oameni cu personalități antitetice,
interacțiunea permanentă dintre ei doi asigură dinamica relației și nu dă nicio șansă plictiselii sau rutinei
să apară. Două persoane cu păreri contradictorii își vor apăra, fiecare, punctul de vedere, iar confruntarea
dintre ei, uneori poate conflictuală, dar în general pașnică, dă naștere unor discuții în care ideile formulate
aduc alte și alte idei.
Așa se întâmplă, spre exemplu, cu prietenia care apare între preotul Belciug și învățătorul Zaharia
Herdelea, din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu. Deși relația dintre cei doi nu este una de natură
intelectuală și nu presupune un schimb de idei și cugetări sau reflecții, fiecare are opinia personală despre
faptele și atitudinea lui Ion și vor proceda în consecință: preotul îl ceartă pe Ion duminica, la biserică, în
fața întregului sat, în timp ce învățătorul îi ia apărarea și chiar îi face o reclamație către judecător.
130 www.rs.ro
Așadar, opiniile și concepțiile de viață opuse influențează în mod clar o prietenie, fie că o întăresc și
o modelează, fie că o destramă, dovedind, astfel, nepotrivirea care o domina.
Subiectul al II-lea
text și, de asemenea, tipul de text. Astfel, perspectiva narativă poate fi subiectivă, bazată relatarea la
persoana I și realizată de un narator implicat direct în text ca protagonist, simplu personaj sau martor,
sau obiectivă, bazată pe narațiunea la persoana a III-a și realizată de un narator detașat, neimplicat în
text.
Textul citat este structurat la persoana I singular, iar perspectiva narativă este subiectivă. Verbele și
pronumele la persoana I singular susțin perspectiva subiectivă și definesc, totodată, raportul specific
care se stabilește între narator și text: „voiam”, „vedeam”, „îmi”, „mi se părea”.
Naratorul subiectiv este implicat direct în text ca protagonist și se concentrează asupra propriului
univers sufletesc, aducând în prim-plan trăirile lui interioare, frământările, gândurile, fără prea mare
insistență asupra acțiunilor concrete: „Mă simțeam foarte trist. Voiam să plâng și nu puteam”.
Întâmplările nu sunt prezentate cronologic, ci într-o ordine personală, dictată de propria conștiință.
Ordinea aceasta este una a rememorărilor, deoarece personajul-narator se întoarce cu gândul în trecut
și retrăiește evenimentele semnificative ale existenței sale: „Curând un vis deștept îmi înfățoșă toate
întâmplările vieții mele, de la 17 ani, când am pierdut pe tatăl meu, când am rămas singur în lume și
până la 28”.
Așadar, perspectiva narativă subiectivă evidențiată de fragmentul citat oferă un singur punct de vedere
și conturează o viziune unică asupra universului ficțional.
I.L. Caragiale
Comedia „O scrisoare pierdută”, reprezentată pe scenă în 1884 și inspirată din farsa electorală din
Fiind destinată reprezentării scenice, piesa are o structură aparte, fiind împărțită în acte și scene și
precedată de o listă de Persoane în care sunt prezentate sumar personajele care vor evolua în fața ochilor
spectatorilor. De asemenea, prezența didascaliilor și dialogul ca mod principal de expunere definesc
caracteristicile genului dramatic.
Din punctul de vedere al speciei, piesa este o comedie și se bazează pe contrastul dintre aparență și
esență, dintre ce sunt personajele și ce vor ele să pară. Rând pe rând, individualitățile implicate în acțiune
www.rs.ro
131
își evidențiază trăsăturile de caracter prin dialog și favorizează apariția comicului, categorie estetică
fundamentală, care identifică una dintre atitudinile esențiale ale spiritului uman în fața vieții și a artei.
Precizarea statutului social, psihologic, moral al personajelor alese

Dintre personaje, se remarcă Ștefan Tipătescu, prefectul județului, dar și tipul donjuanului/ al junelui prim.
Statutul social al personajului este prezentat direct de dramaturg în lista cu Persoanele de la începutul
piesei, în care îi prezintă funcția și statutul social: „prefectul județului”. Este unul dintre oamenii
importanți din județ, invidiat și criticat de adversarii politici. Din punct de vedere moral, Tipătescu este
un bărbat tânăr și prezentabil, inteligent, dar imoral, fiindcă întreține relații amoroase cu Zoe, soția
prietenului de familie, Zaharia Trahanache. Tipătescu aparține tipului politic, dar, spre deosebire de alte
personaje din piesă, este un om instruit, care vorbește corect, fără greșeli gramaticale, iar imoralitatea
lui se manifestă în planul vieții de familie. Stâlp al puterii locale, alături de Trahanache, cu care e prieten
pe baza multor interese comune, cei doi alcătuiesc un triunghi conjugal împreună cu Zoe, soția
adulterină, fapt ce le consolidează relația politică. Soțul „încornorat” observă această situație cu naivitate:
„Pentru mine, să vie cineva să bănuiască pe Joițica ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu
trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De
opt ani trăim împreună ca frații, și niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.” Sub aspect
psihologic, Tipătescu este un om impulsiv, dar un îndrăgostit sincer, care nu ezită să-i propună femeii
iubite să fugă împreună, fără să țină cont de prejudecăți și scandaluri.
Din altă perspectivă, avocatul Nae Cațavencu, „director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaților,
prezident-fundator al Societății enciclopedice-cooperative Aurora Economică Română apare în piesă
drept adversarul politic al lui Tipătescu, ferm hotărât să obțină cu orice preț postul de deputat. Cațavencu
este reprezentantul tinerei burghezii locale, deci candidatul grupului tânăr și independent, în opoziție
față de partidul aflat la putere. Este stăpânit, însă, de o puternică dorință de parvenire politică și, cu
inteligența instinctivă ce îl caracterizează, își dă seama că nu poate ajunge deputat decât dacă forțează,
în vreun fel sau altul, obținerea sprijinului politic din partea celor aflați la putere. Cațavencu ilustrează,
așadar, tipul politicianului demagog și corupt, în stare de orice pentru a-și atinge scopul. Deviza lui:
„scopul scuză mijloacele”, atribuită greșit „nemuritorului Gambetta” evidențiază atât incultura
personajului, cât și lipsa lui de scrupule.
Evidențierea relației dintre cele două personaje, prin două episoade/secvențe comentate
În situațiile în care Tipătescu și Cațavencu se confruntă, deși, aparent, Tipătescu reprezintă moralitatea
pentru că este șantajat de necinstitul Cațavencu, totuși, nici el nu e pe deplin cinstit pentru că a ajuns în
această poziție din cauza relației extraconjugale cu Zoe și, în plus, nu ezită să abuzeze de funcția pe
care o are și să-i propună lui Cațavencu funcții importante, precum: un loc în Comitetul permanent,
avocat al statului, primar, epitrop al bisericii Sfântul Nicolae, ba chiar și o moșie.
Sub aspectul caracterului, Cațavencu se remarcă prin capacitatea de a se adapta la orice situație. El
este mereu pregătit să-și schimbe masca, iar comportamentul lui oscilează între orgoliu, inflexibilitate
și agresivitate când are scrisoarea, față de umilință, supunere și lingușire când o pierde. Această
versatilitate comportamentală este vizibilă și în discursurile sale politice, în care începe pe un ton
emoționant, lacrimogen chiar, simulând trăirea autentică și ajunge la un ton declamator când emite
nonsensuri, contradicții și greșeli care îi demonstrează incultura și lipsa de logică: „Industria română e
132 www.rs.ro
sublimă, e admirabilă putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”; „după lupte seculare care au durat aproape
treizeci de ani”.
În schimb, Tipătescu are un caracter linear, dominat, însă, de impulsivitate și orgoliu. Nu acceptă să
fie șantajat de Cațavencu și, sub impulsul primului moment, dă ordin să fie arestat. Numai intervenția
lui Zoe, disperată la gândul dezvăluirii relației lor, îl convinge să încerce să discute cu Cațavencu și
să-și stăpânească temperamentul.
Scena confruntării dintre Tipătescu și Cațavencu dezvăluie două caractere puternice, între care nu
poate exista un compromis. În această confruntare, Tipătescu este cel slab, pentru că cedează, până la
urmă, de dragul lui Zoe, în ciuda împotrivirilor inițiale: „Uiți că nu e bine să te joci cu un om ca mine
astfel. Nu! Nu! Nu voi să te aleg!”; „Trebuie!”; „Nu!”. Jocul orgoliilor este dublat de jocul politic:
prefectul județului trebuie să aleagă pe reprezentantul opoziției, ceea ce înseamnă o renunțare la principii.
Însă, sentimentele înving și, de dragul lui Zoe, Tipătescu cedează: : „Ȋn sfârșit, dacă vrei tu... fie!...
Ȋntâmplă-se orice s-ar întâmpla... Domnule Cațavencu, ești candidatul Zoii, ești candidatul lui nenea
Zaharia... prin urmare, și al meu!... Poimâine ești deputat!...” Înainte de această cedare, însă, prefectul
demonstrează autoritatea de necontestat pe care o are în județul pe care îl conduce ca pe propria moșie,
propunându-i lui Cațavencu, în schimbul scrisorii, funcții și beneficii importante. Prin caracterizare
indirectă, scena evidențiază trăsăturile celor doi adversari politici, fiecare animat de propriile interese.
Rezolvarea inedită a conflictului, însă – Cațavencu pierde scrisoarea și candidatul partidului este
Agamiță Dandanache – aduce și schimbarea relațiilor dintre Tipătescu și Cațavencu: „Să mă ierți și să
mă iubești! În sănătatea iubitului nostru prefect! Să trăiască pentru fericirea județului nostru!”. Secvența
citată ilustrează capacitatea lui Cațavencu de a-și schimba comportamentul după nevoie, precum și
poziția de neatacat a lui Tipătescu atât în ierarhia județului cât și în ochii alegătorilor. De asemenea,
scena este elocventă pentru mentalitatea celor două personaje și pentru caracterul dramatic al operei,
întrucât evidențiază schimbări radicale de comportament, în funcție de împrejurări. Tipătescu rămâne
egal cu el însuși, fără vreo modificare semnificativă a felului în care se poartă, spre deosebire de
Cațavencu, al cărui comportament se schimbă în funcție de situația în care se află și de avantajele pe
care le are sau pe care și le dorește.
Analiza a două componente de structură și/sau de limbaj ale comediei studiate, semnificative
pentru evoluția relației dintre personaje (de exemplu: acțiune, modalități de caracterizare,
notațiile autorului, conflict dramatic, registre stilistice, limbaj, act, scenă etc.)
Relația dintre cele două personaje este conturată treptat pe parcursul piesei, cu ajutorul mijloacelor
specifice textului dramatic. Astfel, contradicția dintre aparență și esență, dintre ce sunt personajele și ce
vor ele să pară este elocventă pentru definirea caracterului celor doi, pentru că fiecare încearcă să pară
că este un om politic corect și bun, dar, în realitate, amândoi sunt necinstiți, corupți și imorali.
Cațavencu, avocat și proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților” și ilustrează relația dintre avocatul
dornic de parvenire politică și prefectul credincios liniilor trasate de interesul „de la centru”.
În plus, indicațiile scenice au un rol hotărâtor în definirea relației dintre Tipătescu și Cațavencu,
deoarece surprind în detaliu gesturile, mimica, emoțiile și trăirile lor: „mângâie și umflă cuvintele,
www.rs.ro
133
distilându-și tonul și accentul”, „se ridică fierbând”. De asemenea, limbajul personajelor este total opus,
deoarece Cațavencu are o exprimare dominată de greșeli și nonsensuri, care îi evidențiază incultura, în
timp ce Tipătescu este unul dintre puținele personaje din teatrul lui Caragiale care vorbește corect.
Această opoziție sugerează diferența de condiție dintre cei doi: Cațavencu – cel care încearcă să parvină
cu orice preț, față de Tipătescu, un om realizat, cu o carieră politică și o situație financiară de invidiat
(„moșia, moșie; foncția, foncție, coana Joițica, coana Joițica”).
Așadar, cele două personaje ale lui Caragiale, Nae Cațavencu și Ștefan Tipătescu ilustrează două
ipostaze de oameni politici, total diferiți în aparență, asemănători însă, în esență, prin necinste, corupție
și imoralitate. Ei sunt reprezentanții unei lumi în care șantajul este armă politică, iar cinstea și meritele
nu sunt recunoscute.
134 www.rs.ro
Testul nr. 10
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența prejudecata scrisului „frumos” se referă la dorința multor scriitori de a folosi foarte
multe figuri de stil.
2. Doi scriitori pe care-i parodiază Caragiale sunt Macedonski și Delavrancea.
3. Paul Zarifopol apreciază foarte mult textele lui Caragiale și le consideră exemple demne de urmat:
„astfel de texte sunt adevărate demonstrații de practică scriitoricească, și – așa cum foarte bine a observat
Paul Zarifopol – ele ar putea servi admirabil educației stilistice în școli”.
4. Caragiale aplică un mod de lucru inedit în parodierea textelor sale, în sensul că pornește de textele
originale, cu intenție parodică, dar, de fapt, le recreează și le transformă în alte texte, independente.
5. În primul paragraf al textului citat, Caragiale se autodefinește cu sinceritate și obiectivitate,
prezentându-și atât calitățile („capacitatea mimetică, permanenta disponibilitate, arta de a utiliza
diferitele stiluri și registre ale discursului literar”), cât și defectele („tipul cabotinului literar”).
Autoportretul scoate în evidență sinceritatea scriitorului și capacitatea lui de a se autoanaliza, dovedind
că este o fire reflexivă și profundă.
B.
Imitația reprezintă o modalitate prin care, pe baza unui model, se realizează alte opere sau produse
care au caracteristici similare, dar nu au aceeași valoare ca originalul de la care au pornit. Părerea mea
este că imitația poate da naștere, în timp, originalității, dacă reprezintă primul pas în acest sens și dacă
respectivul creator are puterea de a se desprinde de modelul inițial și de a-și crea propriul stil.
În primul rând, imitația este prima etapă în creația din orice domeniu, fie că este folosită voit,
conștient, fie că, dimpotrivă, este folosită fără voie. Un scriitor, un pictor, un artist de orice fel trasează
primele schițe după ce a acumulat experiențele înaintașilor săi. Ideile asimilate își păstrează încă puterea
de expresie și influențează, uneori, fără voie, ceea ce debutantul începe să publice. Spre exemplu, așa
cum Titu Maiorescu prevede în finalul studiului „Eminescu și poeziile lui”, toți poeții care au început
să scrie la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au fost influențați de
covârșitoarea personalitate creatoare a lui Eminescu și, voit sau inconștient, mai întâi l-au imitat, apoi,
cei cu adevărat valoroși, și-au găsit drumul propriu.
În al doilea rând, imitația poate fi un demers voit, atunci când fie creatorul nu are propriile idei, fie,
dimpotrivă, are o intenție parodică. Deși nu este onest ca un creator să preia ideile altuia, corectitudinea,
din păcate, nu este o trăsătură a tuturor oamenilor, iar atunci când, în urmă cu două secole, nu exista
niciun impediment în a prelua modelele din literaturi străine, literatura română era reprezentată doar de
traduceri și imitații. În schimb, imitația cu intenție parodică dă naștere, în sine, unei noi opere, așa cum
procedează Caragiale în parodiile sale, în care se recunosc fără greutate Macedonski, Delavrancea sau
Bolintineanu. Însă, intenția lui Caragiale a fost să sancționeze prin imitație parodică literatura de o
anumită factură: „texte reprezintă cea mai exactă și mai necruțătoare denunțare a unei literaturi în care
primau viziunea idilică, excesul metaforic, inflația de adjective a unei literaturi”.
În concluzie, imitația poate da naștere originalității, în condițiile în care creatorul se desprinde de
www.rs.ro
135
model sau, dimpotrivă, atunci când este premisa unei realizări parodice, devenind, astfel, o creație
originală prin ea însăși.
Subiectul al II-lea
Fragmentul citat, „Danton” de Camil Petrescu, este dominat de indicații scenice interne, de la numele
personajelor scrise înaintea fiecărei replici: „Danton”, „Louise”, până la precizări legate de stările,
emoțiile, trăirile personajelor. Gesturile celor doi protagoniști sunt descrise în amănunt: „a rămas cu fața
nemișcată, o privește simplu”, „îl privește cu emoție, cu ochii mari înlăcrimați, îl strânge cu mâinile ei
mici și albe”. Toate acestea, alături de prezentarea directă a emoțiilor celor doi subliniază încordarea și
tensiunea care domină momentul și, totodată, facilitează interpretarea rolului de către actori. De asemenea,
ca indicație externă apare titlul textului: „Danton”, ca element definitoriu al oricărui text literar.
Așadar, indicațiile scenice predominant interne prezente pe parcursul piesei „Danton” de Camil
Petrescu conțin informații complexe legate de mișcarea actorilor în scenă, gesturi, mimică, emoții, și,
totodată, au un rol important în caracterizarea personajelor, deoarece conțin fie trăsături ale acestora
(„mâinile ei mici și albe”), fie elemente de caracterizare indirectă.
ION
de LIVIU REBREANU
– particularitățile textului narativ –
Publicat în 1920, romanul „Ion ” este primul roman al lui Liviu Rebreanu, un roman realist, de tip
obiectiv, social și cu tematică rurală, aparținând prozei interbelice. Nucleul romanului se află în nuvelele
anterioare; „Rușinea”, „Zestrea”, iar sursele de inspirație sunt autobiografice: scena reală a sărutării
pământului, bătaia luată de o fată bogată din satul scriitorului pentru că rămăsese însărcinată cu un
flăcău sărac și discuția cu Ion Pop al Glanetașului, personaj real din cuvintele căruia se simțea „o
dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă”.
Evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului narativ într-o perioadă, într-un
curent literar sau într-o orientare tematică
136 www.rs.ro
Având ca trăsături: amploarea acțiunii desfășurată pe mai multe planuri, conflictul complex, prezența
unor personaje numeroase și realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera „Ion” aparține speciei
literare roman. Este un roman realist de tip obiectiv prin specificul relației narator-personaj, prin
obiectivitatea și impersonalitatea naratorului, prin narațiunea la persoana a III-a, prin atitudinea detașată
în descriere, prin veridicitate, prin tematica socială, prin construirea personajelor în relație cu mediul în
care trăiesc, prin alegerea unor categorii tipice pentru o comunitate și prin stilul sobru.
Romanul are, de asemenea, caracter monografic, care constă în surprinderea veridică a diferitelor
aspecte ale lumii rurale: obiceiuri și tradiții (nașterea, nunta, înmormântarea, hora), relații socio-
economice din satul transilvănean, statutul naționalității române în cadrul Imperiului Austro-Ungar.
În bună tradiție realistă, Rebreanu ilustrează problematica pământului în condițiile satului ardelenesc
de la începutul secolului al XX-lea. Accentul cade pe imaginea țăranului sărac care luptă pentru pământ.
Imaginea satului este conturată din perspectivă obiectivă, iar evenimentele, înlănțuite temporal și cauzal,
sunt credibile, verosimile.

Tema principală a romanului, pământul, este dublată de tema iubirii și ambele sunt evidențiate
chiar din primele pagini, în scena horei, memorabilă pagină etnografică și, totodată, centru strategic al
întregii construcții epice. Astfel, la horă sunt reunite cele două planuri pe care este structurată acțiunea:
planul țăranilor, cu Ion în centru și planul intelectualilor, cu insistență asupra familiei Herdelea. De
asemenea, stratificarea economică a satului este vizibilă în această scenă, pentru că, în comunitatea
rurală tradițională, lipsa pământului este echivalentă cu cea a demnității și a respectului din partea
celorlalți. Sătenii sunt grupați după avere, iar Alexandru Glanetașu, tatăl lui Ion, nu-și găsește locul între
bogătani: „Pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și Alexandru Glanetașu, dornic
să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși s se amestece între bogătași.”
Totodată, la horă se conturează nu numai forma de organizare a satului, ci și intențiile unor personaje,
pozițiile unora în comparație cu ale altora și se anunță conflictele viitoare. Ion, flăcău sărac, dar harnic
și cu o mare iubire de pământ, joacă cu Ana cea bogată, deși o iubește pe Florica cea săracă. Văzându-
și fata jucând cu Ion, Vasile Baciu, tatăl ei, beat, îl jignește pe tânăr, numindu-l „hoț” și „tâlhar”, iar
conflictul schițat acum va fi dezvoltat ulterior, în roman. Jignirea lui Vasile Baciu, în fața întregului sat,
întărește hotărârea lui Ion de a-i obține pământurile cu orice preț: „trebuie să aibă pământ mult, trebuie!”.
De altfel, bătaia dintre Ion și George provocată aparent de neînțelegerile privind plata lăutarilor este, de
fapt, determinată de dorința de răzbunare a lui Ion care, neputându-l-l lovi pe Vasile Baciu, își descarcă
mânia pe George, rivalul la mâna Anei.
O altă scenă semnificativă pentru tema romanului o reprezintă sărutarea pământului, scenă reală, de
altfel. Copleșit de iubirea pentru pământ, Ion a încercat, o vreme, să-l obțină prin muncă, dar fără folos.
A înțeles, atunci, că doar căsătoria cu o fată bogată i-ar facilita accesul la bogăția pe care o visa. Astfel
că se hotărăște să se căsătorească cu Ana lui Vasile Baciu și renunță la iubirea pentru Florica, fată
frumoasă, dar săracă. Mult timp, Ion oscilează între cele două fete, dar iubirea pentru pământ învinge
și, după ce o lasă însărcinată pe Ana, Vasile Baciu este obligat să accepte căsătoria.
Ajuns în stăpânirea pământurilor, Ion își vede visul cu ochii: „Acum, stăpân al tuturor pământurilor,
râvnea să le vadă și să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase”. Aflat în fața pământului care,
acum îi aparține, personajul se comportă ca și cu o iubită, este dominat de patimă și, într-un moment
www.rs.ro
137
aproape de halucinație, amestecă cele două sentimente; „îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze
huma, să o crâmpoțească în sărutări. […] Și-n sărutarea aceea grăbită simți un fior rece, amețitor”. Ion
este copleșit de sentimentele sale față de pământ, dar simte și apropierea morții. Se vede învingător,
asemenea unui erou din basme și are satisfacția că și-a înfrânt destinul. Pentru acest pământ, Ion s-a
dezumanizat, a renunțat la fata pe care o iubea și, lăsând-o pe Ana însărcinată, a încălcat mai multe legi
morale ale comunității.

narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
Faptele lui Ion au reverberații și în planul intelectualilor. Familia Herdelea duce o existență modestă,
presărată cu dificultăți, cum ar fi cheltuielile pentru căsătoria Laurei, conflictul dintre învățător și preotul
Belciug sau conflictul dintre Zaharia și autorități, sfârșit cu destituirea acestuia. În felul acesta, este
evidențiată construcția simetrică a romanului. Acțiunea, desfășurată linear și cronologic, este structurată
pe două planuri, care se derulează paralel, dar se și intersectează, construind, de fapt, imagini ale aceleiași
lumi. Cele două planuri, al țăranilor și al intelectualilor sunt reunite prin figura lui Ion, iar scena horei,
când „domnii” vin să privească „petrecerea poporului” este elocventă în acest sens. În plus, titlul
romanului este dat de numele personajului principal (roman eponim), care devine exponent al unei
întregi categorii sociale, cea a țăranilor, dar este individualizat prin modul în care obține pământul pe
care-l iubește atât de mult. În dorința lui, devenită patimă obsesivă de a obține pământul, Ion trece peste
orice, nu are scrupule, iar maniera în care se poartă (o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă,
apoi se întoarce la Florica, deși aceasta devenise soția lui George) încalcă multe legi morale ale
comunității tradiționale și justifică pe deplin sfârșitul tragic al personajului.
De asemenea, structura circulară a romanului este demonstrată, la nivelul textului, de metafora
drumului care apare atât la început, cât și la sfârșit. Se realizează astfel simetria incipitului cu finalul
prin descrierea drumului care intră, respectiv iese din satul Pripas. Personificat cu ajutorul verbelor,
drumul are semnificația simbolică a destinului unor oameni și dobândește o funcție metatextuală, jucând
rolul unei rame care separă viața reală a cititorului de viața ficțională a personajelor din roman.
Descrierea finală a drumului: „drumul trece prin Jidovița și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și
fără de început” închide simetric romanul și face evidentă identitatea simbolica drum-viață.
Spațiul romanului este dominat de conflicte care ordonează acțiunea și dinamizează textul. Conflictul
central, exterior, este reprezentat de lupta pentru pământ din satul tradițional, unde averea condiționează
respectul comunității. Drama lui Ion este drama țăranului sărac, mândru și orgolios, conștient de calitățile
sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei,
cele două glasuri care, de altfel, domină succesiv sufletul tânărului. Conflictul exterior, social, între Ion
al Glanetașului și Vasile Baciu este, deci, dublat de conflictul interior dintre „glasul pământului” și
„glasul iubirii” – de altfel, cele două părți ale romanului. Fiecare parte este alcătuită din șase, respectiv
șapte capitole, cu titluri sugestive: „Începutul”, „Zvârcolirea”, „Rușinea”, „Sfârșitul”. La rândul lor,
capitolele au fost structurate în 69 de secvențe epice, întreaga construcție narativă închipuind „corpul
sferoid” pe care scriitorul și-l imaginează.
Conflictele secundare au loc între Ion și Simion Lungu pentru o brazdă de pământ sau între Ion și
George Bulbuc pentru Ana. Conflictul tragic dintre om și pământul-stihie este provocat de iubirea
138 www.rs.ro
pătimașă a personajului pentru pământ și de iluzia că-l poate stăpâni.

Evenimentele, derulate cronologic, sunt relatate la persoana a III-a singular, într-un stil sobru, neutru
și impersonal, din perspectivă obiectivă. Limbajul regional al personajelor se îmbină cu limbajul
naratorului, iar stilul direct alternează cu cel indirect liber, vizibil mai ales în notarea gândurilor
personajelor și în analiza psihologică.
În felul acesta, romanul „Ion” devine o construcție narativă memorabilă, care marchează un moment
important în evoluția romanului românesc, fiind privit ca o creație obiectivă ce deschide drumuri și
demonstrează că arta literară înseamnă creație de oameni adevărați și de viață reală, conform crezului
artistic al lui Rebreanu.
www.rs.ro
139
Testul nr. 11
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența de întrebuințat aiurea se referă la folosirea bucății literare în altă parte, în altă scriere.
2. Anul în care se desfășoară conferința ținută de Brătescu-Voinești este 1932.
3. O trăsătură a lui Brătescu-Voinești este sinceritatea, așa cum reiese din secvența Ca totdeauna,
prima formă în care am scris-o a fost de două ori mai mare.
4. Maiorescu este de părere că Brătescu-Voinești a procedat bine atunci când a scurtat textul inițial
al povestirii sale pentru că părțile tăiate, deși valoroase și ele din punct de vedere literar, ar fi stricat
proporțiile textului și l-ar fi încărcat prea mult.
5. Textul citat aduce în atenție două tipuri de raporturi între autori și personajele lor: autori care își
recomandă personajele și conduc cititorii pe un drum al semnificațiilor ales de ei și autori care, la fel ca
Brătescu-Voinești, se retrag din operă și lasă cititorii să intre în contact direct cu eroii.
B.
Opera unui scriitor este, permanent, supusă criticilor și interpretărilor de tot felul, din chiar momentul
în care creatorul pune punctul final și o destinează publicului. Părerea mea este că un scriitor nu trebuie
să impună propria viziune asupra modului în care este înțeleasă opera sa, pentru că, în felul acesta, ar
limita cititorii, dar el poate să ofere o cheie de interpretare, care să ghideze lectura, fără a avea, însă,
pretenția exhaustivității.
Pe de o parte, literatura reprezintă un tărâm al lecturilor multiple și al interpretărilor, în deplin acord
cu personalitatea cititorilor, cu gradul lor de cultură, cu experiențele lor de viață și literare. Un cititor
are un mod unic de a aborda și de a înțelege o operă, poate prin lecturi repetate, prin discuții cu alți
cititori sau, pur și simplu, prin asimilarea silențioasă a ideilor. În acest caz, o viziune asupra operei
predefinită de scriitor limitează posibilitatea interpretărilor multiple și constrânge lectorul să se încadreze
într-un pat al lui Procust, în loc să alerge nestingherit după jocul ideilor. Brătescu-Voinești a înțeles
instinctiv nevoia cititorului de libertate în privința receptării unei opere literare și nu și-a ghidat cititorii,
lăsându-i să descopere singuri frumusețea ideilor și să ia contact direct cu personajele: „Brătescu-Voinești
însă parcă s-a retras din opera-i de artă, lăsându-ne singuri în fața personajelor și a întâmplărilor”.
Pe de altă parte, scriitorul poate să ofere o primă cheie de interpretare a operei sale, prin minime
îndrumări spre semnificații pe care le-a conturat în laboratorul său creator. Scriitorul transfigurează
realitatea, o trece prin filtrul său creator, iar, uneori, intenția inițială și realizarea concretă diferă
substanțial. Cel mai bun exemplu, în acest sens, îl reprezintă prima interpretare a poemului „Luceafărul”,
aparținând lui Eminescu însuși, în care poetul descifrează sensurile poemului său prin apelul la teoria
geniului: „înțelesul alegoric ce i-am dat este, că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă
de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a
fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Deci, un scriitor poate să ofere o viziune asupra propriei opere și să ghideze părerile cititorilor, dar
o asemenea viziune nu trebuie să fie unică, ci să deschidă calea interpretărilor multiple, care să descopere
multe valori și semnificații, la care, poate, scriitorul nici nu s-a gândit conștient.
140 www.rs.ro
Subiectul al II-lea
Fragmentul citat face parte din piesa „Act venețian” de Camil Petrescu și este dominat de indicații
scenice interne, care anunță împărțirea în acte și scene: „Actul III, Scena I”, introduc numele personajelor
în fața fiecărei replici: „Alta”, „Pietro”, sau evidențiază caracteristici ale personajelor: „foarte palid,
foarte obosit”, „Are pieptul bandajat” și descriu mimica, gesturile și stările lor sufletești: „adânc
preocupat, încruntat, atent la joc”, „la fel de palidă, nervoasă, are ceva exasperat în truda ei de a juca”,
„Îl privește lung și-i spune cu un soi de deznădejde”. Toate aceste notații ale autorului devin un mijloc
de caracterizare și facilitează jocul actorilor. De asemenea, indicațiile scenice externe prezintă decorul:
„Același interior în palat, ca în actul întâi” și timpul acțiunii: „După douăzeci de zile”, alături de titlul
operei: „Act venețian”.
Așadar, notațiile autorului, sub forma indicațiilor scenice externe și interne îndeplinesc roluri
complexe în textul citat și îi susțin caracterul dramatic.
ION
de Liviu Rebreanu
– caracterizarea lui Ion –
Publicat în 1920, romanul „Ion ” este primul roman al lui Liviu Rebreanu, o adevărată capodoperă
care înfățișează universul rural în mod realist. Romanul se înscrie în tradiția realismului, atât prin
obiectivitatea, detașarea și neimplicarea naratorului, cât și prin specificul personajelor care se încadrează
în tipologii. În centrul acțiunii se află figura lui Ion al Glanetașului, flăcău sărac, dar stăpânit de o dorință
obsesivă de a avea pământ.
Statutul social, psihologic, moral al personajului ales

Personajul principal, eponim și „rotund”, realizat prin tehnica basoreliefului, Ion domină celelalte
personaje implicate în conflict (Ana, Florica, Vasile Baciu, George Bulbuc) care îi pun în lumină
trăsăturile și îl individualizează prin contrast. Tipologia personajului iese în evidență și printr-o tehnică
a contrapunctului: imaginea lui Ion cel sărac, dar frumos și puternic, este pusă în paralel cu imaginea
www.rs.ro
141
lui George Bulbuc, flăcăul bogat, dar mătăhălos; Ion o iubește pe Florica, dar o ia de nevastă pe Ana, în
timp ce George o vrea pe Ana, dar o ia pe Florica.
Ion este un personaj puternic individualizat, dar totodată, tipic pentru categoria țăranilor săraci din
satul transilvănean, unde respectul celorlalți este determinat de avere.
Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului. Din punctul de vedere al
statutului social, el este tipul țăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ izvorăște din convingerea că
averea îi va asigura demnitatea și respectul comunității. Din punct de vedere moral, Ion este tipul
arivistului fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de parvenire. Psihologic, el este ambițiosul
dezumanizat de lăcomie. Toate aceste ipostaze ale personajului sunt detaliate pe parcursul acțiunii.
Evidențierea unei trăsături ale personajului ales, prin două episoade/secvențe comentate
Ion se remarcă drept un personaj monumental, complex, realizat din trăsături contradictorii: viclenie
și naivitate, gingășie și brutalitate, insistență și cinism. Portretul favorabil de la începutul romanului îl
prezintă ca pe un tânăr sărac, care iubește pământul și vrea să-l obțină, pentru a fi respectat în sat. Însă,
în goana sa pătimașă după avere, el se dezumanizează treptat, iar moartea sa este expresia intenției
moralizatoare a scriitorului.
În viziunea lui E .Lovinescu, Ion reprezintă „instinctul de posesiune al pământului, în serviciul căruia
pune o inteligență supla, o viclenie procedurală și cu deosebire o voință imensă”. Pentru
George Călinescu, Ion este o fire instinctivă, „un individ călăuzit de impulsuri elementare, violent și
pătimaș.” Deși contradictorii, ambele caracterizări sunt acoperite de personaj. Ion este, într-adevăr, o
brută inocentă, un impulsiv capabil de cruzime, ferocitate și neomenie, brutal cu soția, socrul și părinții,
dar tot el are față de aceștia și de alții momente de respect și o disponibilitate spontană spre deferență
și omenie ce o determină pe doamna Herdelea să-l caracterizeze succint: „Ion e băiat cumsecade… e
muncitor, e harnic, e săritor, e isteț.”
Este evident că Ion are o istețime naturală care se manifestă fie ca inteligență, fie ca viclenie. Toate
aceste trăsături se subordonează dorinței de intrare in rândul oamenilor și setei de afirmare pe plan
social. Structura sufletească a personajului, rezultată din gruparea trăsăturilor distinctive în jurul unei
însușiri dominante, amintește de tehnica portretului din romanul realist al secolului al XIX-lea. De la
început, Ion se așază sub incidența unei fatalități etice și sociale și a unui destin neprielnic.
Năzuința lui Ion de a avea pământ se înscrie mai întâi într-o motivație lăuntrică: „iubirea pământului
l-a stăpânit de mic copil”, precizează naratorul „și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie
să aibă pământ mult, trebuie!”. Această iubire pentru pământ care ține de straturile de profunzime ale
ființei sale îl va însoți pe un traseu care-l obligă să ignore propriile trăiri sufletești. Ion este reprezentantul
unei lumi care vede în pământ nu mijlocul care asigurându-i existența îi oferă plăcerea contemplației,
ca Ilie Moromete, ci un scop suprem în viață, un ideal. A avea pământ înseamnă în lumea satului
transilvănean a fi respectat, iar Ion își dorește foarte mult respectul celorlalți, al satului. Își disprețuiește
tatăl pentru că a risipit averea și a ajuns de râsul tuturor și suferă cumplit când Vasile Baciu îl face
„sărăntoc și fleandură”. Ion are conștiința propriei sale valori: hărnicia lui nativă, puterea de muncă îi
dau dreptul să aspire la un statut distinct în comunitatea satului. Sentimentul respectului față de sine îl
determină să acționeze pentru a recâștiga considerația colectivității pierdute de familie.
Dorința de a avea pământ izvorăște și din revolta împotriva destinului neprielnic. Inițial, Ion se
străduiește să redobândească prin muncă pământul pierdut de Glanetașu. Dar după câțiva ani de râvnă
142 www.rs.ro
neobosită constată îngrozit la fiecare început de toamnă că după truda de o vară pe la alții, câștigul era
derizoriu, iar pământul lui rămânea nemuncit. Își dă seama, atunci, că nu poate obține pământul decât
căsătorindu-se cu o fată bogată care să i-l aducă zestre. În acest caz, căsătoria cu Florica cea frumoasă
dar săracă devine inacceptabilă: „cum s-o iau, dacă toată zestrea ei e un purcel jigărit și câteva bulendre
vechi? Dragostea nu ajunge în viață, dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie sa fie temelia.”
Florica rămâne pentru Ion un ideal statornic de feminitate și el are senzația că tot ce face pentru a
obține pământurile lui Vasile Baciu este, de fapt, pentru a ajunge la Florica. Se observă evoluția
personajului între două atitudini extreme pe parcursul romanului: convins la început că „dragostea nu
ajunge în viață”, Ion își dă seama spre final că averea este inutila în lipsa persoanei iubite: „ce folos de
pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu e al tău?”.
Ion este stăpânit succesiv de glasul pământului și de glasul iubirii, îngemănate într-o patimă a
posesiunii care devine atotputernică în sufletul său. Momentele de ezitare și de nesiguranță, concretizate
în roman prin întâlnirile cu Florica sau prin discuția cu Titu Herdelea nu sunt semne de slăbiciune, ci
reprezintă ultimele tresăriri ale conștiinței personajului. Patima se dovedește mai puternică decât
moralitatea și Ion se hotărăște să obțină consimțământul lui Vasile Baciu prin constrângere. O lasă
însărcinata pe Ana, făcând-o de rușine nu numai pe ea ci și pe tatăl ei. Mai întâi reacționează satul:
„vestea umbla din casa în casă, în șoaptă, ca un tâlhar”. Atitudinea este determinată de anormalitatea
situației: copilul din flori reprezintă, în concepția populară, un păcat.
Vasile Baciu trece și el printr-un chin cumplit, nu pentru că Ana a rămas însărcinată, ci pentru că
flăcăul nu vine să o ceară după datină și va fi nevoit să se duca el, împotriva obiceiului statornicit, să se
înțeleagă cu viitorul cuscru. Aflând ca Ion este vinovatul, nu George, așa cum crezuse el la început, își
dă frâu liber mâniei împotriva sărăntocului în care se recunoaște prea bine, căci și el fusese flăcău sărac
însurat cu o fată bogată.
Ajuns in posesia pământurilor lui Vasile Baciu prin căsătoria cu Ana, Ion se vede „mare și puternic
ca un uriaș din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori.” Chiar și pământul pare
acum „a se clătina în fața lui.” Sărutarea pământului poate fi interpretată, astfel, ca o încununare a
dorințelor sale, ca o biruință deplină. În același timp însă, voluptatea sărutării este însoțită de un fior
rece amețitor, ca un fior al morții.
În a doua etapă a evoluției sale și, totodată, a doua parte a romanului, metamorfoza personajului devine
evidenta și naratorul notează gesturile semnificative care arată siguranța și mândria de sine ale lui Ion:
„pe uliță umbla cu pași mai mari și cu genunchii îndoiți. Vorbea mai apăsat cu oamenii și veșnic numai
de pământ și de avere.” Încetul cu încetul, apoi, glasul iubirii începe să se audă în sufletul lui. La nunta
lui George cu Florica, Ion conștientizează că fata încă îi stăpânește sufletul și, din acest moment, va face
orice ca să fie în apropierea ei. Nu ține cont nici de Ana și nici de George, așa cum nu ținuse nici când a
obținut pământurile. Moartea Anei și a copilului sunt astfel simțite ca o eliberare. Totuși, moartea lui
Petrișor redeschide conflictul dintre Ion și socrul său pentru pământ. În același timp, însă, pasiunea pentru
Florica devine din ce în ce mai puternica și Ion ignoră cu totul faptul că femeia este căsătorită.
Prin dorința de a o cuceri pe Florica, Ion încalcă din nou legile morale ale colectivității și își înfruntă
destinul. El își dorește totul: pământurile și Florica, averea și iubita, uitând de echilibru și măsură, iar
sancțiunea pe care o va primi este definitivă. Sfârșitul său violent (e ucis de George cu sapa într-o noapte
când venise la Florica) nu e deloc surprinzător, ci constituie pedeapsa meritată pentru faptele nelegiuite
pe care le săvârșise. Agonia lui este descrisă detaliat: „Dureri cumplite îi țâșneau de pretutindeni și îi
www.rs.ro
143
clocoteau în cap amețitor. Chiar gemetele îi împlântau cuțite în piept. Se gândea însă numai la băltoaca
în care se bălăcea, care îl scârbea și din care voia să scape cu orice preț.” Surprinzătoare este, în
momentul agoniei, conștientizarea propriei degradări, simbolizată prin băltoaca în care zace personajul.
Rebreanu nu este un moralist aspru și intransigent ca Slavici. Sfârșitul lui Ion e veridic, petrecut în linia
evoluției personajului care s-a dezumanizat treptat.
Analiza a două elemente de structură, de compoziție şi de limbaj ale romanului, semnificative

pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, modalități de caracterizare,
relații temporale şi spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative,
perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.)
Conflictul interior al protagonistului, între glasul pământului și glasul iubirii, domină tot spațiul
romanului, fiind dublat de conflictul exterior, social, între Ion și Vasile Baciu. De fapt, întreaga
construcție narativă este susținută de lupta pentru pământ în satul tradițional, unde posesiunea averii
condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Astfel, drama lui Ion devine drama
țăranului sărac care nu se resemnează în a-și accepta condiția.
În roman apar și conflicte secundare, cum ar fi între Ion și Simion Lungu pentru o brazdă de pământ,
sau între Ion și George, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica. Conflictul tragic dintre om și pământul-
stihie este provocat de iubirea pătimașă a personajului pentru pământ și de iluzia că-l poate stăpâni.
Evenimentele, derulate cronologic, sunt relatate la persoana a III-a singular, într-un stil sobru, neutru și
impersonal, din perspectivă obiectivă. Limbajul regional al personajelor se îmbină cu limbajul
Modalitățile de caracterizare în romanul realist pun în evidență trăsăturile personajului principal, atât în
mod direct (de către narator: „iute și harnic ca mă-sa”, de alte personaje – Vasile Baciu: „sărăntoc, hoț, tâlhar”,
autocaracterizare: „Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie...”), cât
și indirect, prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relații cu alte personaje, gesturi, vestimentație.
Titlul romanului este dat de numele personajului principal, care devine exponent al unei întregi
categorii sociale, cea a țăranilor, dar este individualizat prin modul în care obține pământul pe care-l
iubește atât de mult. În dorința lui, devenită patimă obsesivă de a obține pământul, Ion trece peste orice,
nu are scrupule, iar maniera în care se poartă (o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, apoi se
întoarce la Florica, deși aceasta devenise soția lui George) încalcă multe legi morale ale comunității
tradiționale și justifică pe deplin sfârșitul tragic al personajului.
Naratorul omniscient realizează încă de la începutul romanului un portret favorabil al lui Ion, iar
gândurile lui sunt redate cu ajutorul stilului indirect liber: „Toată istețimea lui nu plătește o ceapă
degerată dacă n-are şi el pământ mult, mult”, sau prin vorbele sale: „Cât pământ, Doamne!”, ori prin
monolog interior: „Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie...”
Prin tehnica contrapunctului, portretul lui Ion se realizează în opoziție cu George Bulbuc, iar aceeași
tehnică este folosită şi în conturarea Anei şi a Floricăi, cele două patimi ale protagonistului, care
simbolizează pământul şi iubirea.
În ansamblu, Ion este un personaj memorabil și monumental, dar supus unui destin tragic, acela de
a fi strivit de forțe aflate mai presus de voința lui puternică: legile nescrise ale satului tradițional și
pământul-stihie.
144 www.rs.ro
Testul nr. 12
SUBIECTUL I
A.
1.Secvența îmi păstrez zâmbetul în orice împrejurare se referă la puterea Reginei Maria de a păstra
mereu o atitudine pozitivă și optimistă față de lucrurile noi pe care le întâlnește la Paris.
2.Persoana cu care vorbește Regina Maria despre situația actuală este Brătianu.
3.Reginei îi plac agitația, veselia și modernitatea care caracterizează Parisul, așa cum reiese din
secvența mă aflu în Paris: un oraș agitat, vesel.
4.Regina Maria este stânjenită la Paris pentru că se află singură, într-o țară ostilă României și într-un
moment dominat de incertitudine. De asemenea, modernitatea orașului o face să se simtă inconfortabil,
pentru că nu este obișnuită: „Modernitatea are un aspect foarte straniu”.
5.Regina Maria este primită cu mult entuziasm la Paris, deși se află într-o vizită neoficială. Bucuria
francezilor și a românilor deopotrivă o surprinde plăcut, iar numărul mare de flori primite o încântă
nespus. Regina se simte binevenită la Paris, iar bunăvoința celor din jur o ajută să treacă peste oboseala
călătoriei.
B.
Popularitatea unei persoane este o recunoaștere a calităților deosebite sau, dimpotrivă, vine odată cu
nașterea într-o familie celebră. În opinia mea, popularitatea unei persoane poate influența situația politică
a unei țări, pentru că, adesea, opinia publică poate fi schimbată mai repede prin intermediul
interacțiunilor directe dintre oameni celebri și factorii de decizie la nivel internațional decât prin
întrevederi oficiale și tratate greoaie.
În primul rând, o persoană cunoscută și celebră are puterea de a crea o atmosferă favorabilă și un
climat de empatie la adresa țării din care provine. Atunci când situația politică este dificilă, e necesar să
fie folosite toate mijloacele pentru ca un stat să beneficieze de sprijinul celorlalte țări, fie că e vorba
despre un conflict armat, fie că e vorba despre o situație medicală sau de natură socială. O persoană
cunoscută poate deveni un ambasador sui generis al țării sale și vocea sa capătă rezonanță, influențând
opinia publică și grăbind lucrurile. Un astfel de ambasador devine Regina Maria, a cărei sarcină este să
facă cunoscute problemele României în fața marilor puteri, deși pleacă într-o vizită neoficială.
Popularitatea ei, însă, îi asigură contactul cu persoane influente, ceea ce creează premisele pentru
schimbarea perspective internaționale asupra țării: „Atmosfera este nefavorabilă României, dar nu și
mie. Dacă sunt populară, pot fi de ajutor, iar totul ne va fi bine.”
În al doilea rând, de multe ori, este mai simplu pentru o persoană cunoscută să ajungă să influențeze
soarta unei națiuni, prin gesturile pe care le face, decât pentru o persoană oficială, aflată sub imperiul
constrângerilor și al multor prejudecăți și restricții, care îi impun limitări de tot felul, de la codul
vestimentar într-o situație sau alta, până la vorbele pe care le spune. Un cântăreț, un actor, un sportiv,
un scriitor pot deveni voci ale problemelor din țările din care provin pentru că au capacitatea de a forma
opinii, de a crea climate de empatie și afectivitate. Spre exemplu, cartea „Eu sunt Malala”, scrisă de
Malala Yousafzai, este cel mai bun argument care demonstrează că o tânără adolescentă, devenită
cunoscută în lumea întreagă după ce aproape a murit pentru că și-a apărat dreptul la educație, poate
www.rs.ro
145
schimba percepția întregii lumi. Fata a dovedit întregului mapamond că este nevoie de o singură voce
pentru a crea ecoul și de un strop de îndrăzneală pentru o mare reușită.
Așadar, situația politică a unei țări și percepția ei în lume pot fi schimbate prin demersurile unei
persoane celebre, care, fără a avea un statut diplomatic oficial, are șansa de a deveni purtătorul de cuvânt
și de a crea ecoul favorabil pentru un climat de empatie, ajutor, acceptare și toleranță.
Subiectul al II-lea
text.
Textul citat este structurat la persoana a III-a singular, iar perspectiva narativă este obiectivă. Verbele
și pronumele la persoana a III-a singular susțin perspectiva obiectivă și, totodată, definesc un raport
specific care se stabilește între narator și text: își dădeau sufletul”, „se topea”, „plutea”, „arătau”, „s-ar
fi spus”, „s-a rătăcit”.
Naratorul obiectiv relatează evenimentele fără să se implice în text, el știe totul despre personaje și
despre faptele înfățișate, se comportă ca un adevărat Demiurg care ordonează universul imaginat după
bunul său plac. Abundența detaliilor descriptive: „ceața densă, agățată în haine, şuroind în zidurile
îmbibate, pătrunzând ud până în măduva osului” oferă cititorului o imagine detaliată a cadrului acțiunii.
De asemenea, alternanța timpurilor verbale folosite în fragment (imperfect, perfect simplu, perfect
compus, mai-mult-ca-perfectul, viitor) subliniază obiectivitatea naratorului și a perspectivei narative,
prin plasare întâmplărilor în ordinea desfășurării lor.
Așadar, fragmentul citat din „Omul care și-a pierdut umbra” de Cezar Petrescu aduce în prim-plan
perspectiva narativă obiectivă și naratorul omniscient și omniprezent, care structurează universul
ficțional după cum dorește.
ION
de Liviu Rebreanu
Publicat în 1920, romanul „Ion ” este primul roman al lui Liviu Rebreanu, o adevărată capodoperă
care înfățișează universul rural în mod realist. Romanul se înscrie în tradiția realismului, atât prin
obiectivitatea, detașarea și neimplicarea naratorului, cât și prin specificul personajelor care se încadrează
în tipologii.
146 www.rs.ro
Prezentarea statutului social, moral, psihologic etc al personajelor alese

În ansamblul romanului, galeria de personaje imaginate de scriitor evidențiază moduri complexe de
a înțelege viața. În centrul acțiunii se află Ion al Glanetașului, flăcău sărac, dar stăpânit de o dorință
obsesivă de a avea pământ. Destinul lui Ion este strâns legat de cel al Anei, fiica lui Vasile Baciu, unul
dintre „bocotanii” satului.
Ion este un țăran sărac, dar muncitor și dornic de a avea pământ. Portretul favorabil de la începutul
romanului îl prezintă ca pe un tânăr harnic, care iubește pământul și vrea să-l obțină pentru a fi respectat
în sat. Doamna Herdelea, spre exemplu, îl caracterizează succint: „Ion e băiat cumsecade, e muncitor,
e harnic, e săritor, e isteț”. Personajul este construit din trăsături contradictorii de caracter care pun în
evidență calități cum ar fi: inteligența, hărnicia, perseverența, ambiția. Alături de acestea, însă, Ion se
remarcă prin viclenie, brutalitate și violență, defecte care îi domină caracterul. Toate trăsăturile sale se
subordonează dorinței de intrare în rândul oamenilor și setei de afirmare pe plan social. Mai multe
tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului. Din punctul de vedere al statutului social, el
este tipul țăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ izvorăște din convingerea că averea îi va asigura
demnitatea și respectul comunității. Din punct de vedere moral, Ion este tipul arivistului fără scrupule,
care folosește femeia ca mijloc de parvenire. Psihologic, el este ambițiosul dezumanizat de lăcomie.
Ana, fiica lui Vasile Baciu, pătrunde în spațiul romanului prin timiditate și reținere, fiind
individualizată prin iubirea pe care i-o poartă lui Ion. Rămasă orfană de la naștere, Ana își duce viața în
umbra unui tată stăpânit de băutură, care vede în ea cauza morții mamei. Lipsită de iubire părintească,
ea este o victimă fără apărare în fața ambițiilor lui Ion. Ca statut social, Ana este o fată orfană de mamă,
bogată, dar tristă, în lipsa afecțiunii. Din punct de vedere moral și psihologic, Ana este o fată blândă,
dar o fire slabă, dornică de iubire, dar naivă în fața aspirațiilor lui Ion. Cei doi sunt, astfel, personaje
antitetice, caracterizate prin: blândețe, devotament, iubire, respectiv, brutalitate, egoism, interes.
Reprezentant al unei lumi care vede în pământ modalitatea de a obține respectul celorlalți, Ion iubește
pământul cu un sentiment pornit mai întâi dintr-o motivație lăuntrică: „iubirea pământului l-a stăpânit
de mic copil și veșnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie”. Tânărul
face orice ca să obțină pământul pentru că are conștiința propriei valori, care-i dă dreptul să aspire la un
statut superior în lumea satului. Își disprețuiește tatăl pentru că a pierdut pământul primit ca zestre și,
inițial, încearcă să-l redobândească prin muncă. Dar după câțiva ani de râvnă neobosită constată îngrozit
la fiecare început de toamnă că după truda de o vară pe la alții, câștigul era derizoriu, iar pământul lui
rămânea nemuncit. Își dă seama, atunci, că nu poate obține pământul decât căsătorindu-se cu o fată
bogată care să i-l aducă zestre. În acest caz, căsătoria cu Florica cea frumoasă, dar săracă devine
inacceptabilă: „Cum s-o iau, dacă toată zestrea ei e un purcel jigărit și câteva bulendre vechi? Dragostea
nu ajunge în viață, dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie sa fie temelia.”
În numele acestei convingeri, la horă, Ion o ia la joc pe Ana, pe care o și cheamă în livadă, să fie singuri.
Se poartă cu afecțiune cu ea, dar sentimentele lui conțin nu doar trăire autentică, ci interes, brutalitate și
lăcomie. Pentru Ion, Ana înseamnă posibilitatea de a deveni bogat, de a obține pământurile care să-i aducă
respectul satului: „Nu-i fusese dragă Ana și nici acum nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe
Florica și, de câte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. [...] Dar Florica era mai
săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri și case și vite multe...”. Scena întâlnirii dintre cei doi tineri din
www.rs.ro
147
livadă marchează începutul evenimentelor din roman și exprimă permanenta pendulare a lui Ion între cele
două fete, Ana și Florica, respectiv, pământul și iubirea. Ana este o victimă în fața vicleniei lui Ion. Fata se
îndrăgostește de el cu sinceritate și încearcă să găsească în afecțiunea lui iubirea de care a fost lipsită o viață
întreagă. Încetul cu încetul, însă, fata începe să-și dea seama că Ion urmărește doar pământurile ei.
Primul moment de conștientizare și, totodată, un moment important al relației lor, îl constituie nunta,
când îl vede pe Ion dansând cu Florica, pentru că ea era însărcinată. Atunci când Ion o îmbrățișează pe
Florica, închipuindu-și că e mireasa lui, Ana tresare „ca mușcată de viperă” și începe să plângă,
presimțind nenorocirea care o așteaptă: „Norocul meu! Norocul meu!”. Lacrimile miresei nu sunt luate
în seamă, dar presimțirea sumbră a fetei este o imagine vie a unei existențe nefericite, în care nu-și va
găsi afecțiunea, așa cum spera.
Viața celor doi, după nuntă, intră într-un făgaș obișnuit al existenței rurale, în care femeia nu are
niciun statut, ci este considerată o aducătoare de zestre și o forță de muncă. Pentru Ana, căsnicia cu Ion
nu aduce iubirea visată, pentru că tânărul, îmbătat de gândul reușitei, uită să-i ceară lui Vasile Baciu
actele pentru pământ înainte de nuntă, astfel că fata este bătută și alungată fără milă, atât de soț, cât și
de tată. Doar intervenția preotului Belciug, care-l silește pe Vasile Baciu să-i treacă pământurile pe
numele lui Ion schimbă situația tragică în care se află Ana.
Din acest moment, Ion își arată indiferența față de ea, ba, mai mult, începe să-și dea seama că averea
este inutilă în lipsa persoanei iubite: „Ce folos de pământuri, dacă cine ți-e drag în lume nu e al tău?”
Ana, în schimb, odată ce are confirmarea că „Ion vrea Florica”, simte că nu mai are pentru ce să trăiască.
Nici copilul nu i-a adus bucurie și liniște sufletească, așa că, pentru ea, sinuciderea rămâne ultima soluție
pentru a scăpa de suferință. La înmormântare, Ion și Vasile îngenunchează de o parte și de cealaltă parte
a coșciugului, „ca doi vinovați”.
Însă nici sinuciderea Anei și nici moartea lui Petrișor nu-i trezesc lui Ion regrete, iar dezumanizarea
personajului devine completă, mai ales prin felul în care se poartă față de femeia care nu-i cerea decât
afecțiune.
Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru evoluția relației dintre personaje (de exemplu: acțiune, conflict, modalități
de caracterizare, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale
comunicării narative, registre stilistice, limbaj etc.)
Conflictul interior al protagonistului, între glasul pământului și glasul iubirii, domină tot spațiul
romanului, fiind dublat de conflictul exterior, social, între Ion și Vasile Baciu. De fapt, întreaga
construcție narativă este susținută de lupta pentru pământ în satul tradițional, unde posesiunea averii
condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Astfel, drama lui Ion devine drama
țăranului sărac care nu se resemnează în a-și accepta condiția.
În roman apar și conflicte secundare, cum ar fi între Ion și Simion Lungu pentru o brazdă de pământ,
sau între Ion și George, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica. Conflictul tragic dintre om și pământul-
stihie este provocat de iubirea pătimașă a personajului pentru pământ și de iluzia că-l poate stăpâni.
Evenimentele, derulate cronologic, sunt relatate la persoana a III-a singular, într-un stil sobru, neutru și
impersonal, din perspectivă obiectivă. Limbajul regional al personajelor se îmbină cu limbajul
148 www.rs.ro
Modalitățile de caracterizare în romanul realist pun în evidență trăsăturile personajelor, atât în mod
direct (de către narator: „iute și harnic ca mă-sa”, de alte personaje – Vasile Baciu: „sărăntoc, hoț, tâlhar”,
,,Tare-i slăbuță și urâțică, săraca de ea!...”, autocaracterizare: „Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă
n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie...”), cât și indirect, prin fapte, limbaj, atitudini, comportament,
relații cu alte personaje, gesturi, vestimentație.
Titlul romanului este dat de numele personajului principal, care devine exponent al unei întregi
categorii sociale, cea a țăranilor, dar este individualizat prin modul în care obține pământul pe care-l
iubește atât de mult. În dorința lui, devenită patimă obsesivă de a obține pământul, Ion trece peste orice,
nu are scrupule, iar maniera în care se poartă (o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, apoi se
întoarce la Florica, deși aceasta devenise soția lui George) încalcă multe legi morale ale comunității
tradiționale și justifică pe deplin sfârșitul tragic al personajului. De asemenea, titlul exprimă mentalitatea
unei lumi în care patima posesiunii devine lege și dictează toate acțiunile protagonistului. Sub acest
aspect, comportamentul lui Ion față de Ana evidențiază lipsa lui de scrupule: la horă, este tandru cu ea
și îi creează impresia că o iubește. Apoi, devine batjocoritor, indiferent și brutal, lovind-o „cu sânge
rece”. Prin tehnica contrapunctului, portretul lui Ion se realizează în opoziție cu George Bulbuc, iar
aceeași tehnică este folosită şi în conturarea Anei şi a Floricăi, cele două patimi ale protagonistului, care
simbolizează pământul şi iubirea.
În ansamblu, cele două personaje, Ion și Ana transpun două modalități diferite de existență, reunite
sub semnul pământului și al iubirii. Destinul îi conduce spre un sfârșit tragic, pentru că forțe mai presus
de voința lor le demonstrează inutilitatea încercărilor de a-și schimba soarta.
www.rs.ro
149
Testul nr. 13
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența era încă pe poziții se referă la comportamentul generalului, care, deși avea rău de mare,
rezistă eroic și nu-și părăsește postul.
2. Regina Maria pleacă din Paris la ora 12.
3. Toți oamenii Reginei se simt rău în drumul spre Anglia deoarece marea este foarte agitată, cu
valuri mari: „Am traversat o mare foarte agitată, era un balans teribil”.
4. Regina Maria este emoționată atunci când ajunge în Anglia deoarece este țara ei natală, de care îi
fusese dor și pe care o păstrează mereu în suflet. Emoția Reginei este amplificată de primirea frumoasă
care i se face.
5. Regina Maria are parte de o primire specială în Anglia, unde i se acordă toate onorurile cuvenite
rangului său. Trenul special, florile, comitetul de primire – toate acestea sunt menite să sublinieze
atitudinea prietenoasă și plăcută a țării care o întâmpină pe Regină și îi arată respectul cuvenit.
B.
Evoluția unui tânăr reprezintă parcursul lui prin viață, drumul pe care-l străbate de-a lungul existenței
sale. În opinia mea, familia are un rol foarte important în evoluția unui tânăr, deoarece este mediul care
îi asigură educația și care îi îndrumă primii pași spre devenirea ulterioară, având în vedere importanța
covârșitoarea a formării inițiale asupra fiecăruia dintre noi.
În primul rând, familia este cadrul privilegiat al dezvoltării unui copil, încă din primele lui clipe de viață
și până la ultimele sale momente pe pământ. În familie, copilul cunoaște lumea și se cunoaște pe sine, deprinde
comportamentele elementare, învață cum să relaționeze cu ceilalți și, mai ales, își formează caracterul și
personalitatea, atât pe baza trăsăturilor intrinseci, cât și pe baza achizițiilor cognitive și afective. Interacțiunea
tânărului cu mediul are ca prim pas interacțiunea cu propria familie, al cărei rol devine, așadar, esențial, în
dezvoltarea lui. Astfel, comportamente inadecvate ale membrilor familiei și lacune intelectuale și educaționale
își vor lăsa în mod evident amprenta asupra personalității unui copil, așa cum este vizibil cu toate personajele
din schițele lui Caragiale care au ca temă educația deficitară a copiilor. Goe, Ionel Popescu, Ovidiu Georgescu,
Mitică Dăscălescu sunt tot atâtea exemple de copii a căror educație precară este rezultatul direct al unei
influențe nepotrivite a familiilor care pun preț doar pe aparențe și ilustrează mentalitatea parveniților.
În al doilea rând, rolul familiei în viața unui tânăr se referă la crearea unui climat afectiv potrivit, în
care să existe comunicare, empatie și o dezvoltare armonioasă. Nivelul de educație și cultură ridicat,
personalitatea empatică a părinților, alături de alte trăsături vor asigura copilului premisele unei vieți
frumoase și pline de împliniri. Un tânăr care crește într-un asemenea mediu familial va avea alături
părinți care îl încurajează să se exprime și să-și aleagă conștient drumul în viață, așa cum se întâmplă
cu Regina Maria, care, întoarsă în țara natală, Anglia, conștientizează importanța pe care a avut-o familia
în viața ei. Căldura cu care este primită la întoarcere și afecțiunea tuturor îi dezvăluie valoarea unui
mediu de formare armonios și echilibrat, care și-a lăsat amprenta asupra ei: „Anglia, Anglia, mult iubita
mea bătrână Anglie – nu poți uita niciodată că te-ai născut englez. […] multe zâmbete și bunăvoință.
Era foarte mișcător totul”.
150 www.rs.ro
În concluzie, familia are un rol esențial în formarea și dezvoltarea unui tânăr, atât prin asigurarea
unui climat afectiv și cognitiv armonios și echilibrat, cât și prin sprijinul necondiționat pe care îl oferă.
Subiectul al II-lea
mecanismelor utilizate în consolidarea temei și a ideii centrale. Textul citat, „Apune soarele pe dealuri”
de Ștefan Petică este o creație lirică în care sensibilitatea ființei poetice capătă expresie în versuri
dominate de exprimarea directă a sentimentelor.
Apusul soarelui, descris cu ajutorul metaforelor, devine un simbol pentru ideea de sfârșit. Trecerea
timpului, ca temă a poeziei, este ilustrată cu ajutorul sinesteziei evidențiate de primele versuri, în care se
îmbină imagini vizuale, auditive, tactile și olfactive: „Apune soarele pe dealuri/ În slava purpurei de
sânge/Şi răsunând adânc din valuri/ Doinește-un glas şi parc-ar plânge;/ De simți o caldă adiere”. Tristețea
vagă, nedefinită a instanței lirice este sugerată prin adresarea directă și cu ajutorul epitetului: „Să știi
că-i ruga mea senină”. Monologul adresat subliniază atât melancolia și nostalgia ce copleșesc sufletul
poetului, cât și efectele pe care trecerea timpului le are asupra ființei iubite și asupra sentimentelor.
Comparațiile care domină textul: „De simți o caldă adiere/ […]/ Ca și o șoaptă care piere”, „Să știi
că-i ruga mea senină/Ca visul nopților de vară” stabilesc o corespondență între planul exterior, al cadrului
natural, și cel interior, al trăirilor și sentimentelor. De asemenea, muzicalitatea versurilor, construită cu
ajutorul repetițiilor: „În ceasul jertfelor de seară” subliniază tema timpului, precum și regretul și
melancolia care domină spațiul poetic.
Așadar, poezia lui Ștefan Petică reprezintă un text poetic în care imaginația simbolistă își găsește
expresie în versuri în care se îmbină conștientizarea trecerii timpului cu regretul și nostalgia după
lucrurile pierdute.
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

de Camil Petrescu
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, publicat în 1930, aparține literaturii
autenticității și ilustrează estetica modernismului, întrucât este un roman citadin centrat pe problematica
intelectualului. Este, de asemenea, un roman psihologic, de analiză a vieții interioare, realizat din
perspectivă subiectivă, cu narațiune la persoana I și focalizare internă.
Camil Petrescu ilustrează un nou tip de roman, cel subiectiv, de autoanaliză şi introspecție, în care
evenimentele şi personajele nu apar decât în măsura în care naratorul ia cunoștință de ele sau şi le
amintește. Romanul nu are propriu-zis un subiect, ci urmărește firul conștiinței personajului narator,
fiind bazat pe tehnici narative moderne, cum ar fi memoria involuntară şi fluxul conștiinței.
www.rs.ro
151
Romanul lui Camil Petrescu se remarcă prin modernitatea construcției și a perspectivei narative.
Unicitatea punctului de vedere din care se face relatarea, timpul prezent și subiectiv, psihologic, care îl
înlocuiește pe cel cronologic, fluxul conștiinței și memoria involuntară, alături de narațiunea la persoana
I și luciditatea autoanalizei transformă această scriere într-un roman modern, specific perioadei interbelice.
Perspectiva narativă subiectivă, cu focalizare internă, domină construcția narativă și aduce în prim-
plan un personaj dilematic, intelectualul Ștefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale:
iubirea și războiul. Relatarea la persoana I singular ia forma unei confesiuni în care predomină
autenticitatea și analiza profundă a stărilor de conștiință care macină sufletul protagonistului.
De asemenea, romanul modern se remarcă printr-o perspectivă inedită asupra timpului. Timpul
cronologic este înlocuit de timpul psihologic, care are ca efect dilatarea unor evenimente datorită
percepției subiective. Astfel, gesturile Elei în excursia de la Odobești sau retragerea soldaților sub ploaia
de obuze devin evenimente cu o durată mult mai lungă, așa cum este resimțită de conștiința eroului. Un
alt aspect al modernității romanului este integrarea documentelor în ficțiune, cum ar fi: articole din presa
vremii sau jurnalul de campanie al scriitorului Camil Petrescu din timpul Primului Război Mondial.

Romanul lui Camil Petrescu, conceput inițial ca un volum de nuvele, este structurat în două părți
care subliniază temele principale ale textului. Astfel, prima parte prezintă experiența iubirii, iar partea
a doua urmărește experiența războiului, înfățișată din perspectiva combatantului obișnuit. Prima parte
este în întregime ficțională, în timp ce partea a doua valorifică jurnalul de campanie al scriitorului, ceea
ce conferă autenticitate scrierii. Organizarea compozițională a romanului reflectă, în acest fel, logic
internă a faptelor și, mai ales, a rememorărilor, deoarece răstoarnă cronologia tradițională prin plasarea
acțiunii din primul capitol în primăvara anului 1916, pe front, urmată de alunecarea în trecut, prin care
sunt înfățișați doi ani și jumătate din viața personajului principal, pentru a se reveni, ulterior, la prezentul
frontului.
Primul capitol, „La Piatra Craiului, în munte”, conturează, prin discuția de la popotă, părerea
protagonistului despre dragoste și fidelitate în căsnicie. Această discuție declanșează memoria afectivă
a lui Gheorghidiu, trezindu-i amintiri legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela. Opinia lui
despre iubire: „O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie” sugerează perspectiva absolută
din care personajul privește sentimentele și, totodată, conturează una dintre temele romanului, așa cum
enunță și titlul cărții. Următorul capitol, „Diagonalele unui testament” prezintă desfășurarea poveștii de
iubire dintre cei doi, iar fraza cu care începe: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la
Universitate și bănuiam că mă înșală” anunță, abrupt, intriga romanului. Cei doi eroi, Ela și Ștefan
Gheorghidiu, se cunosc din anii studenției, iar iubirea lor se naște din admirație, duioșie, dar și din
orgoliu, fiindcă ea era cea mai frumoasă studentă de la Universitate, iar sentimentele ei pentru el trezeau
admirația și invidia celorlalți. Echilibrul tinerei familii este tulburat de moștenirea primită la moartea
unchiului avar Tache. Atunci când Ela se amestecă în chestiunile bănești, uimită că Ștefan nu ia atitudine
în privința moștenirii, lui i se pare că femeia devine vulgară și își pierde din feminitate: „Aș fi vrut-o
mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea, plăpândă și având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină
atât de energic, interesată”.
152 www.rs.ro
Mai mult, spre deosebire de soțul său, Ela este atrasă de viața mondenă și începe să se comporte
asemenea majorității femeilor, dansează, flirtează cu alți bărbați. Cuplul evoluează spre o inevitabilă
criză matrimonială, declanșată cu ocazia excursiei de la Odobești, când Ela îi acordă o atenție exagerată
unui anumit domn G., „vag avocat” și dansator monden. Gheorghidiu trăiește stări contradictorii, de la
simpla iritare și enervare până la gelozia absurdă și irațională, deși nu-și acceptă propriile sentimente:
„nu, n-am fost nicio secundă gelos, deși am suferit atât din cauza iubirii”.
Toate suferințele provocate de iubire pălesc, însă, atunci când protagonistul, ajuns pe front, este
confruntat cu experiența războiului. Puternic marcat, încă, de îndoială și neîncredere, Ștefan descoperă
că alte lucruri sunt mai importante decât incertitudinea în iubire. Din acest punct de vedere, capitolul
„Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” este elocvent, deoarece înfățișează o viziune realistă asupra
războiului și o imagine apocaliptică a confruntării. Viața combatanților ține de hazard, iar eroismul este
înlocuit cu spaima de moarte. Oamenii mai păstrează doar instinctul de supraviețuire, iar individul se
simte anulat în iureșul colectiv: „Nu mai e nimic omenesc în noi”. Demistificat, războiul este tragic și
absurd, înseamnă noroi, arșiță, frig, foame, umezeală, murdărie și, mai ales, frică, fiind descris cu
autenticitate. Conștiința eroului este înlocuită cu un ochi atent, care notează cu multă grijă observațiile
provenite din introspecția lucidă. Infernul pe pământ resimțit de personaj este redat prin percepții
senzoriale: „cădem, cu sufletele rupte, în genunchi”. „Nervii plesnesc, pământul și cerul se despică,
sufletul a ieșit din trup, ca să-și revină imediat, ca să vedem că am scăpat”. Aglomerarea senzațiilor și
a reacțiilor fiziologice transpun, în planul concret, percepțiile ființei, în care conștiința este abolită de
voința oarbă de a trăi. În fața tuturor acestor experiențe, Gheorghidiu descoperă sentimente și valori
care îi arată, în final, că suferințele lui din iubire au fost derizorii.
Transformat iremediabil după participarea la lupte, rănit, spitalizat, Gheorghidiu se întoarce la
București, dar se simte detașat de tot ce îl legase de Ela. Obosit să mai caute certitudini și să se mai
îndoiască, hotărăște să o părăsească și-i lasă „tot trecutul”.
Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj, semnificative pentru

textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final,
tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj
etc.)
Întreaga construcție narativă se bazează pe tehnici moderne, cum ar fi: autoanaliza, introspecția,
fluxul conștiinței, memoria involuntară. Spre deosebire de romanele tradiționale, în care conflictul
exterior, în romanul lui Camil Petrescu, principalul conflict este cel interior. Protagonistul este sfâșiat
de suferințele din iubire, dar refuză să-și recunoască gelozia. El trăiește stări și sentimente contradictorii
față de Ela, iar principalul motiv al rupturii dintre ei este implicarea femeii în lumea mondenă, pe care
eroul o disprețuiește. Așadar, conflictul interior se produce din cauza diferenței dintre aspirațiile lui
Gheorghidiu și realitatea lumii înconjurătoare. În plus, conflicte exterioare, cum ar fi acțiunea rudelor
lui Gheorghidiu împotriva lui pentru partea suplimentară din moștenire, aduc în atenție moravurile unei
societăți care pune preț pe aparență și urmărește câștigul financiar.
Personajul-narator, Ștefan Gheorghidiu, reprezintă tipul intelectualului lucid, fiind un inadaptat de
tip superior. Filozof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, dar, în realitate, evenimentele
exterioare, filtrate prin conștiința sa, îi influențează destinul. Toate celelalte personaje, mai ales Ela,
sunt privite doar prin ochii lui Gheorghidiu, iar unicitatea punctului de vedere impus de perspectiva
www.rs.ro
153
narativă subiectivă creează ambiguitate. Cititorul nu poate ști dacă Ela chiar îl înșală sau totul este doar
rodul imaginației sale.
Pe de altă parte, naratorul subiectiv își analizează cu luciditate trăirile și sentimentele, iar tehnicile
moderne ale analizei psihologice, alături de stilul anticalofil, transformă romanul lui Camil Petrescu
într-o scriere reprezentativă pentru estetica autenticității și pentru o nouă viziune, demitizată, asupra
războiului. Astfel, romanul lui Camil Petrescu se înscrie în scrierile moderniste, în care se amestecă
subiectivitatea perspectivei cu dorința de redare în amănunt a trăirilor și cu estetica autenticității,
evidențiată în principal de folosirea jurnalului de front al scriitorului, care aduce în atenție, pentru prima
dată în literatura română, o viziune realistă a războiului.
154 www.rs.ro
Testul nr. 14
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența cu ochii în lacrimi redă bucuria nemăsurată a oamenilor simpli în fața libertății lor.
2. Banchetul la care a participat Regina Maria a durat 5 ore.
3. Contele ungur Sceczeny se poartă ostil față de familia regală deoarece nu era încântat de victoria
forțelor armate române și de eliberarea Transilvaniei, așa cum reiese din secvența probabil că nutrea
resentimente față de izbânda noastră.
4. Țăranii români se bucură foarte mult la venirea familiei regale, deoarece știu că au obținut libertatea
datorită eforturilor suveranilor. Eliberarea Transilvaniei de sub ocupația bolșevicilor unguri nu constituie
doar împlinirea unui vis vechi de secole, ci și răspunsul la rugăciunile arzătoare ale românilor, îndelung
încercați sub influența Imperiului Austro-Ungar.
5. Confruntarea dintre Regina Maria și Carol este determinată de conflictul dintre generații, care
izvorăște din mentalități diferite. Cei doi, mamă și fiu, văd lucrurile în mod opus și niciunul nu cedează,
considerându-și opiniile întemeiate și fără să înțeleagă că toleranța și acceptarea sunt singurele atitudini
care ar putea să deschidă calea comunicării între ei.
B.
Destinul este o forță superioară care, alături de divinitate, face parte dintre entitățile care guvernează
viața individualităților umane și le hotărăsc parcursul existențial. În opinia mea, destinul trasează pentru
om un cadru general al evoluției lui, dar fiecare își poate face propriile decizii, în funcție de care să-și
trăiască viața.
În primul rând, omul este o ființă superioară, cu suficiente calități, care să-i permită să facă alegeri
independente și care să facă diferența în viața lui. Școala sau facultatea urmate, locul de muncă,
partenerul de viață – toate implică opțiuni personale pe baza cărora omul își construiește propriul destin
și își hotărăște existența. Drumul pe care și-l alege, sacrificiile pe care este dispus să le facă pentru a-și
atinge țelul dorit sunt modalități prin care omul își dovedește independența față de forța destinului, așa
cum procedează cârciumarul Ghiță din nuvela „Moara cu noroc”, de Ioan Slavici. Inițial, un cizmar
sărac, Ghiță nu se mulțumește cu limitarea și sărăcia condiției sale și ia în arendă cârciuma de la Moara
cu Noroc, ca să strângă bani care să-i asigure un trai îndestulat.
În al doilea rând, destinul trasează un cadru general al existenței, în limitele căruia fiecare e dator să
încerce să trăiască în conformitate cu propriile dorințe. Uneori, însă, destinul pare atotputernic, iar lupta
omului devine inutilă, pentru că toate încercările lui dau greș. În asemenea situații, destinul are propriile
planuri cu existența umană, așa cum se întâmplă cu Regina Maria și fiul ei, Carol, prinși într-un conflict
fără sfârșit, în care mama încearcă să schimbe viața fiului, iar acesta refuză. Împotrivirea fiului devine,
astfel, un semn de slăbiciune al unei persoane prea slabe să-și caute drumul în viață și care se complace
într-o existență mediocră: „destinul lui este decăderea. Eu încerc să mă împotrivesc destinului, dar se
pare că nu reușesc”.
Așadar, destinul este o forță care poate fi modelată de curajul fiecăruia de a face alegeri și de
îndrăzneala de a-și hotărî viața în mod independent.
www.rs.ro
155
Subiectul al II-lea
mecanismelor utilizate în consolidarea temei și a ideii centrale. Textul citat, „Cântecul deșertăciunii”
de Magda Isanos este o creație lirică dominată de confesiunea ființei poetice, care, totodată, se
autodefinește prin raportare la elementele cadrului natural. Poezia devine, astfel, o confesiune, dar și
un efort conștient, de autodefinire și de înțelegere a propriului sine.
Cele patru catrene în care este structurată poezia citată reprezintă definiții metaforice prin care poeta
își găsește corespondențe în lumea din jur: „Și-n toate aflu proaspete-nțelesuri/ Cum află flori o zi de
primăvară”. De asemenea, comparațiile domină discursul liric și stabilesc o legătură între lumea concretă,
regăsită în flori, stele, iarbă și cea abstractă, definită de trăiri și sentimente contradictorii: „eu alunec
către moarte”, „Am legănat sub soare câte-un vis”, „Eu voi trăi puțin”.
Expresiile metaforice redau complexitatea trăirilor instanței lirice, care oscilează între bucuria
existenței și apropierea de moarte. Astfel, ultima strofă subliniază ambiguitatea ce domină întreaga
creație: „Și-adesea-mi par și mie că-s părere,/ Și nu mă cred, cu toate că m-ascult”.
Așadar, poezia Magdei Isanos reprezintă o confesiune emoționantă a unui suflet încărcat de emoție,
care încearcă să găsească o modalitate de exteriorizare în lumea abstractă și rece în care trăiește.

de Camil Petrescu
– Caracterizarea personajului Ștefan Gheorghidiu –
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a fost publicat în 1930 și ilustrează
estetica modernismului, fiind un roman citadin, axat pe problematica intelectualului. De asemenea, este
un roman psihologic, de analiză a vieții interioare, iar narațiunea la persoana I conturează caracterul
subiectiv al textului și aduce în atenție dubla experiență: iubirea și războiul, care marchează existența
protagonistului, tânărul Ștefan Gheorghidiu. prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al
personajului ales

Cele două experiențe fundamentale trăite de personajul principal corespund celor două părți ale
romanului și, totodată, enunță temele construcției narative. Ca și alte personaje masculine ale lui Camil
Petrescu, Ștefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” este un inadaptat de tip superior care caută absolutul in iubire.
Ca statut social, Ștefan este student la Filozofie, sărac, dar mândru de poziția sa și de familia din
care provine, în care tatăl se căsătorise din dragoste, fără să acorde atenție aspectelor materiale. El refuză
adaptarea la lumea concretă, a existenței materiale și a afacerilor, iar din punct de vedere moral, este un
om orgolios, inflexibil, care nu acceptă compromisurile. Psihologic, Gheorghidiu este o natură
156 www.rs.ro
dilematică, un om de o sensibilitate și o luciditate ieșite din comun. Pentru el, lumea ideilor devine
aspirația supremă, care îl împiedică să se conformeze și să accepte constrângerile și prejudecățile impuse
de realitate. Tocmai această realitate, însă, va determina destrămarea cuplului pe care Gheorghidiu îl
formează cu Ela, deși căsnicia lor, pornită din dragoste, părea să reziste în fața tuturor greutăților.
Evidențierea unei trăsături a personajului ales, prin două episoade/secvențe comentate

Pe tot parcursul romanului, personalitatea lui Gheorghidiu se construiește treptat, din propriile
mărturisiri şi din autoanaliza lucidă care constituie esența textului. Mai întâi iubirea, apoi războiul sunt
cele două experiențe fundamentale care definesc și modelează caracterul personajului. Natură reflexivă
și hipersensibilă, Gheorghidiu suferă din cauza nevoii de certitudine. Iubirea pentru Ela, izvorâtă inițial
din orgoliu, este permanent pusă sub semnul întrebării. Ilustrativă este, în acest sens, mărturisirea lui
despre felul în care ajunge să o iubească: „Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești
pentru că știi că asta o face fericită”. Orgoliul se îmbină cu autoanaliza lucidă, iar naratorul recunoaște
cu sinceritate: „cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.
Îndrăgostitul începe să sufere din gelozie atunci când moștenirea primită de la unchiul Tache deschide
tinerei familii calea către o lume mondenă, preocupată de lux, petreceri și escapade. Noul stil de viață
contravine principiilor lui Gheorghidiu, iar comportamentul Elei, interesată de chestiunile materiale și
dornică de ieșiri și distracție intră în totală contradicție cu idealul său de feminitate.
O secvență semnificativă pentru caracterul orgolios al personajului o reprezintă masa în familie din
casa bătrânului unchi avar Tache. Spre surprinderea tuturor, Ștefan nu intră în jocul celor care menajau
sensibilitatea bătrânului și răspunde caustic criticilor referitoare la căsătoria din dragoste, care-l vizau
atât pe el, cât și pe tatăl său. Orgoliul și inflexibilitatea personajului ies la iveală în această scenă și
definesc tăria de caracter și intransigența lui Gheorghidiu.
Însă, reacția lui are urmări neprevăzute, deoarece primește o parte suplimentară din moștenire, prilej
pentru atacuri ale familiei și pentru intervenția Elei, care ia atitudine, văzând că Ștefan nu este interesat
de aspectele materiale. Gestul Elei îi displace lui Gheorghidiu, uimit să descopere o latură a personalității
femeii de care nu știuse: „Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă
și având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată”. Dezgustat și dezamăgit,
el va ceda partea suplimentară din avere, dar începe să se izoleze de lumea meschină și materială în
care trăiește. Dezamăgirea lui este determinată, în principal, de reacția Elei, pentru că își dă seama că
nici măcar ea nu-l înțelege.
Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, în care gelozia lui Ștefan este principala sursă
de conflict. Excursia la Odobești într-un grup mai mare declanșează criza de gelozie și incertitudinea în
iubire, iar protagonistul pune sub semnul întrebării fidelitatea soției. Faptele, gesturile, privirile şi
cuvintele Elei se reflectă în conștiința eroului care suferă la modul sublim drama iubirii înșelate. Mici
incidente, gesturi fără importanță, priviri schimbate de ea cu domnul G., flirtul nevinovat se amplifică,
și căpătă dimensiuni catastrofale în conștiința eroului: „era o suferință de neînchipuit”. Nesiguranța
devine în curând o tortură, iar Ștefan se desparte de Ela, deși nu-și recunoaște gelozia: „Nu, n-am fost
nicio secundă gelos, deși am suferit atât din cauza iubirii”.
Hipersensibil şi orgolios, personajul își exagerează suferința, pe care o ridică la proporții cosmice,
dovadă a nevoii sale de absolut. Însă, toate suferințele din iubire pălesc în comparație cu experiența
războiului, care reprezintă un punct final al dramei sale intelectuale. Pe front, sublocotenentul
www.rs.ro
157
Gheorghidiu descoperă tragismul, suferința și moartea, află că războiul e absurd, că înseamnă noroi,
frig, arșiță, foame și, mai ales, frică, o frică irațională de moarte.
Gheorghidiu învață valoarea prieteniei și a solidarității, înțelege responsabilitatea față de soarta
oamenilor din subordinea sa și se revoltă împotriva inconștienței criminale a politicienilor vinovați de
starea jalnică a armatei române. Conștiința eroului este înlocuită cu un ochi atent care notează cu
minuțiozitate în jurnalul de campanie observațiile iscate din lucida introspecție în alternanță cu
episoadele narative concise. Capitolul „Ne-acoperit pământul lui Dumnezeu” redactat la persoana I
plural redă nu numai psihologia groazei și a panicii, ci și puterea omului superior de a se ridica deasupra
trăirilor instinctuale.
Titlul acestui capitol poate fi considerat o metafora a morții asumată ca experiență colectivă datorită
formei de plural a pronumelui „ne”. De asemenea, poate semnifica o scindare a eului în ființa biologică
înspăimântată de moarte și spiritul detașat, capabil și în asemenea clipe să se analizeze cu luciditate.
Infernul pe pământ resimțit de personaj este redat prin percepții senzoriale care sunt aduse apoi în
orizontul conștiinței și transformate în percepții intelectuale. Aglomerarea senzațiilor auditive și notarea
reacțiilor fiziologice transpun în cuvinte percepțiile ființei în care conștiința este abolită de „voința oarbă
de a trăi”. Ștefan Gheorghidiu devine alt om încă din primele ceasuri de război. Gelozia rămâne undeva
departe si lipsita de însemnătatea, imaginea Elei pălește în fața ororilor prin care trece personajul,
suferințele din iubire dispar ca și când nici n-ar fi existat. Jurnalul lui de front conturează o personalitate
complexă, aflată în împrejurări inedite, confruntată cu moartea, dar, mai ales, confruntată cu ea însăși.
Eroul nu încetează să gândească, să facă asociații de o luciditate neobosită, chiar în momentele
apocaliptice ale războiului. Începe fiecare luptă cu presentimentul că va muri și își dorește această moarte
pe care o simte ca pe o eliberare. Instinctul de autoconservare însă predomină, anulând umanul:
„nu mai e nimic omenesc în noi”. Drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a
iubirii.
Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la București, dar se simte detașat de tot ce îl legase
de Ela. Obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, o privește acum cu indiferență și hotărăște
să o părăsească: „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri
personale la amintiri. Adică tot trecutul”.
Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj din textul narativ studiat,
spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, modalități de
caracterizare, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.)
Pe tot parcursul romanului, personalitatea lui Gheorghidiu se conturează cu ajutorul modalităților de
caracterizare specifice romanului subiectiv, în care se îmbină relatarea la persoana I singular cu
autoanaliza, introspecția și monologul interior. Alături de acestea, notarea stărilor fiziologice și a
reacțiilor organice, precum și fluxul conștiinței aduc în prim-plan trăsăturile personajului care domină
spațiul narativ.
În aceeași măsură, conflictul interior, care se desfășoară în conștiința personajului-narator, este
specific romanului subiectiv și, totodată, subliniază trăsăturile eroului. Ștefan trăiește stări și sentimente
contradictorii față de soția sa, Ela, iar conflictul interior este generat, de asemenea, de raporturile pe
care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. De altfel, principalul motiv al rupturii dintre Ștefan
158 www.rs.ro
și soția sa este implicarea Elei în lumea mondenă pe care le o disprețuiește. Conflictul exterior scoate
în evidență relația personajului cu societatea și, mai ales, inadaptarea lui la aceasta.
Dintre modalitățile de caracterizare, predomină autocaracterizarea, favorizată de romanul subiectiv,
redactat la persoana I: „Eram înalt și elegant”. Indirect, portretul lui Gheorghidiu se desprinde din fapte,
gânduri, limbaj, gesturi, atitudini și relația cu alte personaje. Sub acest aspect, este elocventă discuția
de la popotă din primul capitol, când Gheorghidiu își expune părerile despre iubire într-un limbaj
ostentativ neologic, în care se amestecă suferința cu reacția la adresa celorlalți: „Orice iubire e ca un
monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă”.
În ansamblu, romanul lui Camil Petrescu realizează un personaj ale cărui trăsături conturează
tipologia intelectualului ca structură de caracter, inadaptat, dar care aspiră spre absolut. Tipologia este
specifică literaturii lui Camil Petrescu, iar existența personajelor este plasată între „jocul ielelor”, adică
al ideilor și „patul lui Procust”, adică spațiul constrângerilor și al prejudecăților.
www.rs.ro
159
Testul nr. 15
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența fără legătură între ele se referă la interdependența stabilită între lucrurile, ființele și
întâmplările din natură.
2. Profesorul Nicolae Moisescu predă științe naturale.
3. Profesorul Nicolae Moisescu îl ascultă foarte mult pe protagonist pentru că l-a remarcat și a
observat că nu doar este capabil să deseneze ceea ce vede la microscop, ci că și înțelege legile și
legăturile dintre elementele naturii, așa cum reiese din secvența M-a remarcat, cred, pentru că mă
număram printre cei care se dovediseră în stare să deseneze ce vedeau.
4. Protagonistul ajunge să înțeleagă tainele naturii urmărind cu atenție lecțiile profesorului Moisescu,
cel care reușește să-i captiveze atenția și să-l facă curios și dornic să afle cât mai multe: „Existau deci
anumite legi pe care le puteai descifra — și atunci toate lucrurile căpătau înțeles și noimă”.
5. Personajul-narator traversează o criză existențială a pubertății și a adolescenței, în care răzvrătirea
și sfidarea regulilor devin principalele atitudini față de ceea ce-l înconjoară. Băiatul nu este interesat de
școală, hoinărește alături de vechii tovarăși și nu e interesat decât de materia lui preferată, zoologie.
Tocmai această preferință are puterea să-l salveze.
B.
Evoluția unui elev reprezintă suma unui întreg complex de factori, între care școala și profesorii joacă
un rol important. Eu cred că un profesor influențează evoluția unui elev, pentru că este autoritatea care
îi deschide calea către cunoaștere, care îi ghidează pașii și îi modelează viitorul, atât prin cunoștințele
transmise, cât și prin modelul de personalitate pe care i-l oferă.
În primul rând, evoluția unui elev urmează o cale cronologică, începând cu primele etape ale
învățământului obligatoriu, până la ultimii pași reprezentați de facultate și alte specializări ulterioare.
Din primele clipe ale acestei evoluții, calea elevului este ghidată de profesorii pe care îi întâlnește în
calea sa și care își lasă amprenta asupra sa. Începând cu educatoarea de la grădiniță, apoi cu învățătoarea
din primii ani de școală și până la profesorii de gimnaziu, liceu, facultate, fiecare cadru didactic lasă
ceva din sufletul și personalitatea sa în mințile și spiritele copiilor pe care-i educă. Așa se întâmplă, spre
exemplu, cu profesorul Nicolae Moisescu, cel care ajunge să devină profesorul preferat al unui elev
rebel și neînțeles: „M-a cucerit de la cea dintâi lecție, și a rămas preferatul meu până la moarte, câțiva
ani mai târziu, Nicolae Moisescu, profesorul de științe naturale”. Materia predată de el găsește ecou în
elevul răzvrătit care, parcă prin farmec, începe să înțeleagă zoologia, sigurul lucru care-l interesează,
de fapt.
În al doilea rând, un profesor nu este doar un simplu transmițător de cunoștințe. În prezent,
informațiile sunt accesibile tuturor și la îndemâna oricui, iar profesorii nu mai sunt singurii deținători
ai adevărului științific, după cum nici cărțile nu mai sunt singurele resurse ale cunoașterii. Atunci, rolul
profesorului în evoluția unui elev devine și mai important, deoarece îi revine misiunea de a-i ghida
învățarea și de a-i oferi un model de comportament, sub toate aspectele. De la modul de a vorbi și de a
reacționa în anumite situații, până la vestimentație și gusturi culturale în materie de muzică, artă, film,
160 www.rs.ro
literatură, un profesor trebuie să deschidă mintea elevilor săi și să sădească acolo semințe ale cunoașterii
ale căror roade se vor vedea peste ani și ani. Așa procedează, spre exemplu, profesorul de istorie al lui
Marin Preda, care, conștient fiind de pasiunea elevului pentru materia sa, îl valorizează la o oră de
inspecție, atunci când are nevoie de un răspuns care să demonstreze nu numai buna cunoaștere a materiei,
ci, mai ales, înțelegerea ei. Comportamentul profesorului, descris în romanul autobiografic „Viața ca o
pradă” reprezintă un model pentru tânărul care abia pășea pe drumul spre cunoaștere.
Așadar, profesorul are un rol esențial în evoluția unui elev, atât prin cunoștințele transmise, cât și
prin rolurile complexe pe care le are în formarea personalității și a caracterului său.
Subiectul al II-lea
mecanismelor utilizate în consolidarea temei și a ideii centrale.Textul citat, „Către cititori” de Lucian
Blaga este o artă poetică în care mesajul capătă o valoare pronunțat programatică și expune concepțiile
scriitorului despre arta literară, despre mijloacele artistice și temele pe care le va ilustra.
Versurile sintetizează o serie de idei poetice pe care Lucian Blaga le dezvoltă în mai multe creații.
Pornind de la imaginea concretă a unei gospodării de țară, poetul evidențiază un raport specific care se
stabilește între universul operei și cititori: „Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă/și
așteptați să vorbesc”. „Vorbele” poetului redau câteva dintre simbolurile semnificative ale creației sale:
„șarpele binelui”, „arhangheli care ară cu plugul”, „ură și cădere, tristețe și răstigniri”, „marea trecere”.
Succesiunea de expresii metaforice subliniază diversitatea operei poetice. De asemenea, metafora:
„cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/atât de mult să plângă și n-au putut” exprimă încercarea de
exteriorizare a unui suflet chinuit, care găsește în poezie o modalitate de eliberare. Personificarea „Amare
foarte sunt toate cuvintele” redă dificultatea procesului creator, care lasă urme de neșters în sufletul
scriitorului.
Așadar, textul citat aduce în prim-plan intenția unei ființe lirice de a-și clarifica demersul artistic, iar
creația îmbină trăsăturile artei poetice cu inovațiile formale și de conținut aduse de modernism.

de Camil Petrescu
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, roman subiectiv de analiză
psihologică, publicat în 1930, este un roman citadin centrat pe problematica intelectualului, în care
accentul scriitorului se concentrează asupra vieții interioare a personajelor. Roman al unei duble
experiențe, de viață și cunoaștere, respectiv, iubirea și războiul, „Ultima noapte...” are în centru cuplul
Ștefan Gheorghidiu – Ela, unul dintre cele mai cunoscute cupluri din literatura română, a cărui evoluție
este surprinsă din perspectiva subiectivă a personajului narator și este situată sub semnul orgoliului și
al frustrării neîmplinirii în absolut.
www.rs.ro
161
Prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al celor două personaje

Ca și alte personaje masculine ale lui Camil Petrescu, Ștefan Gheorghidiu, personajul principal al
romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un inadaptat de tip superior care
caută absolutul in iubire.
Ca statut social, Ștefan este student la Filozofie, sărac, dar mândru de poziția sa și de familia din
care provine, în care tatăl se căsătorise din dragoste, fără să acorde atenție aspectelor materiale. El refuză
adaptarea la lumea concretă, a existenței materiale și a afacerilor, iar din punct de vedere moral, este un
om orgolios, inflexibil, care nu acceptă compromisurile. Psihologic, Gheorghidiu este o natură dile-
matică, un om de o sensibilitate și o luciditate ieșite din comun. Pentru el, lumea ideilor devine aspirația
supremă, care îl împiedică să se conformeze și să accepte constrângerile și prejudecățile impuse de
realitate. Tocmai această realitate, însă, va determina destrămarea cuplului pe care Gheorghidiu îl
formează cu Ela, deși căsnicia lor, pornită din dragoste, părea să reziste în fața tuturor greutăților.
Ela, în schimb, este studentă la Litere și întruchipează idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete
Ștefan Gheorghidiu. Este de condiție modestă, fusese crescută de o mătușă și devine o tânără cochetă,
considerată cea mai frumoasă și cea mai populară fată de la Universitate. Ea este cea care se îndrăgostește
de Ștefan, iar iubirea bărbatului se naște din admirație față de profunzimea sentimentelor ei, din
recunoștință, duioșie și orgoliu: „începusem totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată
lumea pentru mine fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente și cred
că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.
Întemeiat pe iubire, cuplul se bucură la început de frumusețea și prospețimea gesturilor de tandrețe,
deși cei doi tineri duc o existență modestă, fiind lipsiți de mijloace materiale. Personalitățile lor se
construiesc treptat și se definesc în raport cu întâmplările pe care le trăiesc. Accentul cade asupra lui
Gheorghidiu, ca personaj-narator, ia propriile trăiri și autoanaliza lucidă constituie esența întregului
roman. Ela este prezentată, însă, numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii și care nu face
concesii sentimentului.
Trăirile lui Gheorghidiu domină construcția narativă și sunt centrate în jurul incertitudinii în iubire.
Până la primirea moștenirii de la unchiul avar Tache, Ela și Ștefan duc o existență boemă, aproape izolați
de lumea înconjurătoare, un adevărat cuplu model pentru cei din jur. Primirea moștenirii determină o
schimbare ireversibilă în relațiile dintre cei doi, deoarece Ștefan descoperă, uimit, o altă ipostază a Elei,
pe care nu o cunoștea: „Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă li
având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată.” Implicarea Elei în discuțiile
despre bani i se pare lui Gheorghidiu neadecvată și, mai departe, plăcerea ei de a participa la viața
mondenă o desconsideră în ochii lui. Pentru Ștefan, Ela devine frivolă și superficială și consideră sub
demnitatea lui să încerce să se adapteze lumii în care a pătruns.
O secvență semnificativă în evoluția relației dintre Ela și Ștefan o reprezintă excursia de la Odobești,
prilejuită de sărbătoarea sfinților Constantin și Elena. În timpul acestei excursii, Ela îi acordă o atenție
exagerată unui anume G. „vag avocat” și dansator monden, care, în opinia personajului-narator, îi va
deveni mai târziu, amant. Gheorghidiu trăiește stări contradictorii, de la simpla iritare și enervare, până
la gelozia absurdă și irațională, deși nu-și acceptă propriile sentimente: „nu, n-am fost nicio secundă
gelos, deși am suferit atât din cauza iubirii”. Mici incidente, gesturi fără importanță, privirile pe care
162 www.rs.ro
Ela le schimbă cu domnul G. se amplifică în conștiința protagonistului: „Toată suferința asta monstruoasă
îmi venea din nimic”, recunoaște Ștefan într-un moment de sinceritate.
Momentele de atroce suferință provocate de noaptea în care Ela lipsește de acasă sau de repetatele
despărțiri ce aduc sentimentul singurătății, al eșecului și al ratării alternează cu bucuriile trecătoare ale
întâlnirilor de la hipodrom, din restaurante sau din magazine.
Despărțirea din februarie, când Ștefan, concentrat la Azuga, vine acasă pe neașteptate și nu o găsește
pe Ela provoacă tânărului un șir nesfârșit de suferințe. Propunerea de divorț vine din partea lui Ștefan,
ferm convins că Ela îl înșală. Unitatea cuplului este zdruncinată, iar Gheorghidiu își pierde treptat
încrederea în iubirea absolută. Împăcarea, însă, apare și de această dată, odată cu găsirea unui bilet
rătăcit de la Anișoara, verișoara lui, care o invitase pe Ela să petreacă noaptea la ea, tocmai în data când
el nu o găsise acasă.
Concentrat pe Valea Prahovei, Gheorghidiu trăiește, încă, acut, incertitudinea în iubire, iar discuția
de la popota ofițerilor îi dă prilejul să-și expună părerile absolute pe această temă: „Cei care se iubesc
au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Implicarea activă, însă, în război, după începerea
ostilităților, îi dezvăluie lui Gheorghidiu o altă realitate, una tragică, monstruoasă și absurdă, în care
războiul înseamnă frig, foame, moarte. În fața multor situații-limită, personajul se autoanalizează lucid
și își reconsideră valorile și existența. Suferințele din iubire pălesc în fața ororilor războiului și, în final,
rănit și spitalizat, Ștefan se întoarce acasă, la București, dar se simte detașat de tot ce-l legase de Ela.
Obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, o privește acum cu indiferență și hotărăște să o
părăsească, lăsându-i „tot trecutul”.
Niciun moment, însă, atenția nu este concentrată asupra Elei, deoarece perspectiva subiectivă a
naratorului-personaj are în vedere doar trăirile lui Gheorghidiu. Evoluția cuplului este prezentată strict,
dintr-un singur punct de vedere, așa cum și imaginea Elei este creată prin ochii lui Ștefan: „ochii mari,
albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar”. Și trăsăturile ei morale reies, indirect, din vorbele lui Ștefan
care disecă și analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest.
Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie în care el poate găsi iubirea perfectă, absolută. Însă, treptat,
constată cu uimire că ea se transformă, fără să înțeleagă, de fapt, că femeia avea propria personalitate
și că doar el o vedea într-un mod idealizat.
Pe tot parcursul romanului, personalitatea lui Gheorghidiu și a Elei se conturează cu ajutorul
modalităților de caracterizare specifice romanului subiectiv, în care se îmbină relatarea la persoana I
singular cu autoanaliza, introspecția și monologul interior. Alături de acestea, notarea stărilor fiziologice
și a reacțiilor organice, precum și fluxul conștiinței aduc în prim-plan trăsăturile personajului care domină
spațiul narativ.
În aceeași măsură, conflictul interior, care se desfășoară în conștiința personajului-narator, este
specific romanului subiectiv și, totodată, subliniază trăsăturile eroului. Ștefan trăiește stări și sentimente
contradictorii față de soția sa, Ela, iar conflictul interior este generat, de asemenea, de raporturile pe
care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. De altfel, principalul motiv al rupturii dintre Ștefan
www.rs.ro
163
și soția sa este implicarea Elei în lumea mondenă pe care le o disprețuiește. Conflictul exterior scoate
în evidență relația personajului cu societatea și, mai ales, inadaptarea lui la aceasta.
Dintre modalitățile de caracterizare, predomină autocaracterizarea, favorizată de romanul subiectiv,
redactat la persoana I: „Eram înalt și elegant”. Indirect, portretul lui Gheorghidiu se desprinde din fapte,
gânduri, limbaj, gesturi, atitudini și relația cu alte personaje. Sub acest aspect, este elocventă discuția
de la popotă din primul capitol, când Gheorghidiu își expune părerile despre iubire într-un limbaj
ostentativ neologic, în care se amestecă suferința cu reacția la adresa celorlalți: „Orice iubire e ca un
monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă”. Relația dintre cei doi soți, ale cărei ecouri transpar
în această discuție, se bazează pe orgoliu. Ștefan începe să țină la Ela din orgoliu de a fi iubit, iar gelozia
apare din același motiv. Ela îl iubește atâta timp cât este mândră de valoarea lui intelectuală în lumea
lor de studenți săraci și se îndepărtează de el când , în noul ei cerc monden, soțul nu-i mai trezește
admirația. Faptele, gesturile, gândurile pun în relief sensibilitatea exagerată a personajului, gelozia,
inteligența, conștiința propriei valori în raport cu filfizonii moderni apreciați de Ela, natura analitică și
reflexivă, luciditatea personajului.
Caracterizarea directă realizată de alte personaje este realizată rar, prin intermediul replicilor scurte,
precum aceea a lui Nae Gheorghidiu: „N-ai spirit practic”, ori aceea pe care i-o adresează Ela lui Ștefan
când soțul îi reproșează comportamentul ei din timpul excursiei de la Odobești: „Ești de o sensibilitate
imposibilă”.
De asemenea, caracterizarea Elei este realizată direct, prin vorbele lui Ștefan, care îi urmărește cu
atenție fiecare gest, fiecare surâs, fiecare cuvânt. Ea rămâne un mister pentru cititor căci ajunge în fața
ochilor numai prin intermediul impresiilor lui Ștefan. De aceea, cititorul nu se poate pronunța asupra
fidelității ei și nici nu poate spune dacă este mai degrabă superficială decât spirituală.
Ștefan o descrie în mod diferit pe Ela, chiar și din punct de vedere fizic. La început o vede foarte
frumoasă: „Cu ochii mari, albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar ....cu o inteligență care irumpea...un
spectacol minunat”. La sfârșitul romanului, când încetează să o mai iubească, fiind dezamăgit de
comportamentul ei, Ștefan are altă părere: „Și cum se cunoaște că a îmbătrânit. Nu simte că, așa, destul
de trupeșă cum a devenit, nu mai prind anumite grații”.
Așadar, urmărind problematica relațiilor dintre două personaje care trăiesc sentimente complexe
într-un complicat mecanism de analiză înfăptuit de un personaj – narator cu o structură sufletească unică
şi originală, romanul lui Camil Petrescu ilustrează, într-o manieră originală, ideea universalității unor
trăiri. Atribuite unor personaje fictive, sentimentele evidențiate de povestea atât de complicată dobândesc
o pronunțată notă! de autenticitate, prin tehnica narativă folosită de autor, care îi permite cititorului
accesul la cele mai profunde trăiri ale eroilor. Prin Ștefan Gheorghidiu, scriitorul impune în literatura
română o nouă tipologie: intelectualul inadaptat, care trăiește cu nostalgia absolutului și a perfecțiunii.
Ela, femeia frumoasă, populară, cochetă, dar cu aspirații comune nu-l poate înțelege. Ștefan și Ela
reprezintă două destine incompatibile pe care iubirea le unește pentru un timp, dar pe care existența le
separă, potrivit esenței lor.
164 www.rs.ro
Testul nr. 16
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența inima a început să se zbată se referă la emoția puternică trăită de narator, atunci când își
vede articolul tipărit în ziar.
2. Titlul schiței scrise de protagonist este „Cum am găsit piatra filozofală”.
3. Mama protagonistului se preface că nu are timp să-i citească articolul pentru că vrea să-l citească
pe îndelete, singură, ca să se poată bucura pe deplin de reușita fiului, așa cum reiese din secvența Voia
probabil să-l savureze în tihnă, singură, așa cum știu că mi-a citit, mai târziu, unele articole.
4. După ce citește articolul, tatăl are o atitudine critică și obiectivă asupra celor citite și îi atrage
atenția fiului asupra lipsei de originalitate, care pare că-l dezamăgește: „Nu prea are valoare. E o
compilație!...”. Explicațiile băiatului nu au prea mare importanță, întrucât tatăl aștepta o scriere originală,
nu un articol de popularizare.
5. Schița scrisă în adolescență deschide calea studiilor de mai târziu ale tânărului, pe atunci pasionat
de chimie și fără să știe nimic despre alchimie. Astfel, schița prevestește viitoare zonă de interes a
băiatului, care se află, la acel moment, în căutarea unui drum în viață și creație.
B.
Indiferent de momentul când apare în viață, o reușită deschide calea multor realizări viitoare, deoarece
aduce încredere și optimism. În opinia mea, mai ales o reușită din adolescență poate influența evoluția
viitoare a unui tânăr, având în vedere că-i oferă siguranță de sine, încredere în forțele proprii și dorința
de a acumula alte performanțe.
În primul rând, orice reușită este o experiență pozitivă, mai ales la vârsta incertă și anxioasă a
adolescenței, când lipsa de încredere în forțele proprii, timiditatea și nesiguranța domină sufletele
tinerilor. Pentru ei, o reușită devine un lucru extraordinar, care îi ajută să evolueze și să-și exploreze
potențialul. Mai mult decât atât, o reușită a unui adolescent îi aduce validare și valorizare pozitivă în
ochii celorlalți, deschizându-i, în același timp, calea către viața pe care și-o dorește. Așa se întâmplă,
spre exemplu, cu personajul-narator din „Memoriile” lui Eliade, care capătă încredere în el după ce i se
publică primul articol într-un ziar. Pentru el, această primă reușită ca scriitor reprezintă o încurajare
care-i dă aripi, iar schița pe care o scrie ulterior îi confirmă pasiunea pentru scris și vocația literară.
În al doilea rând, tinerii au nevoie de încredere și optimism, pentru a evolua și pentru a-și găsi calea
cea mai potrivită în viață. Însă, aceste atitudini trebuie construite treptat, cu ajutorul societății și al
persoanelor care au un impact asupra lor. Adesea, familia nu este suficientă pentru a oferi adolescenților
încrederea necesară, și atunci, o reușită apreciată și recunoscută de grupul social are o influență majoră.
Spre exemplu, în romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu, tânărul Felix publică un articol de
specialitate într-o revistă științifică, iar acest articol are ecouri foarte bune. Felix este felicitat de
profesorii săi, ceea ce înseamnă foarte mult pentru un orfan, lipsit de sprijinul afectiv și de siguranța
unei familii.
În concluzie, o reușită este un mare pas înainte în dezvoltarea armonioasă a unui tânăr, dar, la fel de
bine, influențează și viața adulților cărora le prinde bine o doză de optimism și încredere.
www.rs.ro
165
Subiectul al II-lea
mecanismelor utilizate în consolidarea temei și a ideii centrale. Textul citat, „Poetului necunoscut” de
Tudor Arghezi este o artă poetică în care mesajul capătă o valoare pronunțat programatică și expune
concepțiile scriitorului despre arta literară, despre mijloacele artistice și despre temele pe care le va ilustra.
Poezia este construită pe baza adresării directe, prin intermediul căreia, Arghezi sintetizează mai
multe dintre ideile poetice specifice universului său artistic. „Poetul necunoscut” este, astfel, o metaforă
pentru creator, care pornește la drum plin de încredere, de optimism și speranță, încărcat de visuri și
dorințe, pe care le vrea să prindă contur în cuvinte. Seria de metafore: „clădirea altarului visat”,
„Dezgropi pe om din beznă, faci stelele să cânte”, în antiteză cu îndemnurile formulate tot metaforic:
„furat de iazme, să nu te fi-nșelat”, „Te legi de la-nceputuri, visând, cu jurăminte”, „Să n-ai deșărtăciune,
nici har să te-nspăimânte” sugerează o existență contradictorie, dominată de visuri, aspirații, dar și de
îndoieli, nesiguranțe, dezamăgiri și momente de disperare, așa cum este viața oricărui creator care ajunge
să-și sacrifice liniștea pe altarul creației sale. De asemenea, sfaturile metaforice adresate de poet dublului
său literar: „Cu tainele nu-ncape de-a gluma să te joci:/ Câte cuvinte-n carte, atâtea-s și găoci./ Așteaptă
alte zmalțuri, mai proaspete” evidențiază dificultatea procesului creator, truda nesfârșită asupra
cuvântului, astfel încât el să exprime esența sufletului creatorului său.
„Blestemul” care plutește asupra vieții chinuite a unui artist, sugerat de versurile „Un blestem
te-mpresoară din veac în veac, dar tu/ Îi ești dator clădirii s-asculți de el, sau nu” reunește atât moștenirea
spirituală lăsată de înaintași poetului, cât și ideea că el devine un purtător de cuvânt al generațiilor
trecute. Însă, orice demers artistic implică, fără doar și poate, ideea jertfei pentru creație, fiindcă nimic
nu poate dăinui fără sacrificiul care să consfințească puterea de a da naștere operei: „Altarul ca să fie
pietrele să ție/ Cer inima și viața zidite-n temelie”.
Așadar, textul lui Tudor Arghezi este o realizare lirică în care un scriitor conștient de propriul demers,
își definește menirea creatoare și sintetizează programul său estetic, în versuri în care trăsăturile artei
poetice sunt îmbinate cu inovațiile aduse de modernism.
BALTAGUL
de Mihail Sadoveanu
„Baltagul”, publicat în anul 1930, este un roman interbelic, obiectiv, realist-mitic și tradițional. Fiind
considerat un fragment de epopee, romanul preia structuri proprii baladei populare, dar are și intrigă de
roman polițist, iar narațiunea se dezvoltă prin reconstituirea faptelor.
Ca roman, „Baltagul” este o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă,
desfășurată pe mai multe planuri, în timp și spațiu precizate, ce antrenează un număr mare de personaje
166 www.rs.ro
puternic individualizate. Prin multitudinea aspectelor înfățișate, romanul oferă o imagine amplă asupra
vieții.
„Baltagul” este un roman realist și simbolic în același timp. După tehnica narativă, este un roman
realist, obiectiv, cu narator omniscient și omniprezent, în care sunt prezente numeroase toponime ce
asigură veridicitatea: satul Măgura Tarcăului, localitățile străbătute de Vitoria: Călugăreni, Fărcașa, Cruci,
Borca, Sabasa etc. După tematică, este un roman tradițional, de inspirație rurală, care prezintă o civilizație
arhaică, lumea oierilor, a transhumanței, conservând un mod de viață ce se conduce după semne naturale
și după o rânduială cosmică străveche. „Baltagul” este și un roman polițist, prin personajul principal, „un
Hamlet feminin care bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale reprezentațiuni
trădătoare și, când dovada s-a făcut, dă drumul răzbunării” (George Călinescu).
„Baltagul” este, de asemenea, un roman inițiatic, prin călătoria inițiatică a lui Gheorghiță care se
maturizează, se formează ca bărbat, preluând în finalul romanului, rolul gospodăresc al tatălui său într-un
proces de naturală continuitate. „Baltagul” este, nu în cele din urmă, un roman mitic prin inserția în structura
profundă a textului, a unor tipare mitice din spațiul spiritual autohton (mitul existenței pastorale) sau din
straturile mai profunde (mitul lui Osiris, marea trecere). După întinderea epică, „Baltagul este un roman
sintetic și monografic care prezintă într-o structură narativă concentrată o viziune profundă asupra lumii.

Sinteză de maturitate, romanul aduce în prim-plan marile teme ale lui Mihail Sadoveanu: viața
pastorală, natura, călătoria, miturile, iubirea, familia, arta povestirii, înțelepciunea. Tema rurală, specifică
romanului tradițional, este dublată de tema călătoriei inițiatice și justițiare, deoarece căutarea și
pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan devine și un drum inițiatic pentru fiul Gheorghiță și,
în același timp, este conturată pe fundalul monografiei satului moldovenesc de munte. Așadar, călătoria
și căutarea adevărului constituie axul romanului și se asociază cu motivul labirintului.
Romanul începe cu o cosmogonie populară (cosmogonie=legendă despre întemeierea lumii) ce pune
în evidență destinul individual al lui Nechifor Lipan: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a
pus rânduială și semn fiecărui neam”. Prin dispariția lui Nechifor Lipan, „rânduiala” a fost distrusă, de
unde conflictul, atât social cât și ontologic, existențial.
Semnele naturii își găsesc expresie în neliniștea din sufletul omului, al soției celui dispărut, Vitoria
Lipan. Ei i se pare că „brazii sunt mai negri decât de obicei”, că vremea se tulbură și iarna vine mai repede
decât altădată. Cocoșul dă semn de plecare și un vis neliniștitor nu-i dă pace: „se făcea că vede pe Nechifor
Lipan călare cu spatele întors către ea, trecând spre asfințit o revărsare de ape”. Toate prevestesc drumul
și Vitoria este din ce în ce mai convinsă că va trebui să plece ea în căutarea soțului care nu se întorsese.
Pe plan social, se conturează monografia satului de munte, unde tradiția nu permite abateri de la
legile nescrise. Minodora este apostrofată atunci când se vede interesată de civilizația modernă: „Să
faci bine, domnișoară, să-ți vezi de rânduielile tale de fată mare”. În această lume, biserica și magia
coexistă și se completează. Astfel, înainte de a se hotărî pentru plecare, Vitoria merge și la preot, și la
baba Maranda, vrăjitoarea, pentru sfat și ajutor.
Plecarea în căutarea soțului dispărut este pregătită cu grijă: Vitoria postește timp de 12 vineri,
pregătindu-se pentru trecerea într-o existență spirituală, merge la mănăstirea de pe malul Bistriței și se
închină la Sf. Ana, apoi la Piatra Neamț, unde slujbașul stăpânirii îi confirmă bănuielile privind motivele
întârzierii lui Lipan.
www.rs.ro
167
Călătoria propriu-zisă începe în luna martie, în apropierea primăverii, străbătând în sens invers drumul
transhumanței. La început, Vitoria și fiul ei sunt însoțiți de cârciumarul David, care înțelege sensul
căutării muntencei. Primul popas este la Bicaz, unde hangiul își amintește de Nechifor. Urmele sunt
găsite și la Călugăreni, apoi la Farcașa. Drumul morții se confruntă cu viața: la Borca, în calea drumeților
apare un botez, iar la Cruci, o nuntă. Firul se reînnoadă la Vatra Dornei, unde Nechifor Lipan cumpărase
cu un an înainte, în noiembrie, 300 de oi. De la Vatra Dornei apar 3 ciobani: la hanul de la Broșteni,
Vitoria află că ciobanii au trecut spre Gura Negrei, apoi spre Borca și Sabasa. După popasul de la crucea
Talienilor, Vitoria coboară de pe celălalt versant muntelui, în satul Suha.
Drumul femeii este întortocheat și sinuos, asemenea unui labirint, sugerând atât traseul vieții spre
moarte, cât și cel al morții spre viață. Călătoria Vitoriei se sfârșește la Suha, unde femeia nu mai găsește
urmele lui Nechifor și devine sigură că cei doi, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, i-au ucis soțul. Dar adevărul,
deși evident, trebuie demonstrat. Vitoria este ajutată de Iorgu Vasiliu, cârciumarul din Sabasa și de
cucoana Maria, soția acestuia. Tot în Sabasa îl găsește în curtea unui gospodar pe Lupu, câinele lui
Lipan, care o călăuzește în râpa unde găsește oasele risipite și hainele lui Nechifor. În zilele următoare,
femeia își îndeplinește datoria, face tot ce datina îi cere față de cel mort, pentru că echilibrul existențial
trebuie restabilit, iar cel dispărut trebuie repus în drepturile sale prin încadrarea în ordinea cosmică.
Datinile și obiceiurile sunt respectate: „carul funebru este împodobit cu cetină”, bradul fiind arborele
vieții veșnice; bocitoarele sunt prezente, ca și bărbații cu buciume; nu lipsesc nici „sulurile de pânză
pentru datina podurilor ”, nici „găina neagră care se dă peste groapă”.
Rânduiala se împlinește prin ritualul de înmormântare, care marchează în același timp și înfăptuirea
justiției. Demascarea făptașilor, la parastasul lui Nechifor reprezintă punctul culminant al anchetei
Vitoriei care pune în scenă, la fel ca Hamlet, uciderea soțului. Ea pretinde că știe cum s-au petrecut
lucrurile: „mi-a spus Lipan cât am stat atâtea nopți cu el în râpă” și își imaginează cu o intuiție
extraordinară scena crimei care îi va surprinde prin exactitate pe cei doi făptași.
Asaltul psihologic este făcut cu un aer aparent nepăsător, dar munteanca urmărește totul cu o neliniște
bine disimulată: „toate le observa munteanca și le cântărea în capul ei”. Încă din momentul aducerii
oaselor lui Nechifor, ochii ei sunt ațintiți asupra celor 2 pe care îi știe ca ucigași. Pentru a ajunge la
dezvăluire, făptașii sunt asaltați cu o tehnică a sugestiei în care sunt cuprinse multe atitudini și replici,
de la amenințare voalată la scuze, lingușire și aruncare nevinovată de capcane, totul pentru a-i face să
mărturisească. Încetul cu încetul, Ilie Cuțui și Calistrat Bogza sunt întorși unul împotriva celuilalt, încep
să se îndoiască și se trădează. Cel mai slab se dovedește Bogza, ale cărui reacții necontrolate și nervoase
confirmă spusele femeii din scena priveghiului: „Gheorghiță, vorbi cu mirare femeia, mi se pare că pe
baltag e scris sânge și acesta e omul care a lovit pe tatu-tău”. Baltagul, arma crimei, devine și arma
răzbunării, dar ucigașul nu moare de mâna lui Gheorghiță care nu și-ar fi putut începe existența cu un
omor, ci sugrumat de câine care își asumă, astfel, înfăptuirea dreptății.

narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
Pe tot parcursul romanului, principalul conflict care ordonează acțiunea este cel exterior, dintre Vitoria
Lipan și cei doi criminali, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Conflictul interior, de la începutul romanului,
din sufletul femei, măcinat de grija pentru soț, își găsește expresie la nivelul acțiunii, în plecarea Vitoriei,
168 www.rs.ro
împreună cu Gheorghiță, plecare determinată atât de dorința de a-l găsi și de a face dreptate, cât și de
obligația morală de a-l înmormânta creștinește.
De asemenea, în roman se conturează un conflict între tradiție și inovație, între lumea arhaică, a
păstorilor din munte și lumea modernă, care începe să pătrundă treptat în satul Măgura Tarcăului.
Minodora și Gheorghiță sunt receptivi la inovație, dar mama nu apreciază asemenea schimbări („coc,
valț și bluză”) și insistă ca tinerii să păstreze tradiția.
Caracterele personajelor se conturează treptat, atât prin caracterizare directă, cât şi indirectă și
ilustrează tipologii reprezentative pentru lumea satului de la munte. Personajul principal este Vitoria
Lipan, femeie voluntară, soție de cioban, munteancă aprigă, curajoasă și lucidă, care dovedește o
inteligență pătrunzătoare, cu ajutorul căreia va reuși să descopere crima și să demaște ucigașii. Trăsăturile
ei sunt realizate atât prin caracterizare directă, cât și indirectă (prin fapte, vorbe, atitudini, gesturi, relația
cu alte personaje). Astfel, față de Gheorghiță, personaj secundar, Vitoria se comportă ca o mamă
autoritară, dar și ca un inițiator, deoarece, pentru tânăr, căutarea tatălui înseamnă drumul inițierii sale.
Evenimentele din roman sunt înfățișate cu ajutorul celor trei moduri de expunere: narațiunea,
descrierea și dialogul. Narațiunea se desfășoară la persoana a III-a singular, este obiectivă, iar naratorul
omniprezent și omniscient reconstituie lumea satului de munte și acțiunile Vitoriei prin tehnica detaliului
și prin observație. De asemenea, evenimentele sunt interpretate în semnificația lor. Spre exemplu, titlul,
„Baltagul” înseamnă topor cu două tăișuri, obiect simbolic și ambivalent: armă a crimei și instrument
al dreptății.
Romanul este structurat în 16 capitole, cu acțiune desfășurată cronologic, urmărind momentele
subiectului. În raport cu tema călătoriei, capitolele pot fi grupate în trei părți: constatarea absenței şi
pregătirile de drum, căutarea soțului dispărut, găsirea celui căutat, urmată de înmormântare şi pedepsirea
făptașilor.
Așadar, romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu este un text narativ amplu, de factură realist-mitică,
în care accentele tradiționaliste se îmbină cu intriga de roman polițist. Mitul transhumanței, ilustrat
indirect și prin referirea la balada „Miorița” este transpus într-o realitate concretă, în care crima este
anchetată și răzbunată, iar astfel, „Baltagul” este un roman realist în sensul deplin al cuvântului.
www.rs.ro
169
Testul nr. 17
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența lacrimi fără de voie se referă la emoția copleșitoare resimțită de Lucian Blaga, atunci
când se întoarce în orașul în care și-a petrecut adolescența și studenția.
2. Evenimentul istoric care precedă apariția primului volum de versuri al lui Blaga este Marea Unire.
3. Blaga îi cere șoferului să încetinească, atunci când trec prin orașul Alba pentru că vrea să revadă
pe îndelete locurile adolescenței și ale studenției sale, de care îl leagă atâtea amintiri frumoase și
îndepărtate, așa cum reiese din secvența Vreau să văd ce mai este din cele de altădată.
4. Blaga este nostalgic față de locurile adolescenței sale și-și amintește cu afecțiune și melancolie de
oamenii care au trăit cândva și care i-au marcat existența. Trecerea timpului și îndepărtarea de acele locuri îl
emoționează profund și-i readuc în minte bucuriile de altădată, acum, simple amintiri: „Întreg peisajul prin
care treceam era îmbibat de amintiri, duioase uneori, fierbinți, înlăcrimate, zguduitoare acum, fără termen”.
5. Blaga a obținut hârtie pentru a-și tipări primul volum de versuri făcând o „afacere” tipică acelor
vremuri. El obține un „permis” pentru hârtie de tipar de la Consiliul Dirigent care guverna Transilvania
după Marea Unire. Poetul vinde acest permis unui librar, iar cu suma primită, își poate plăti volumul.
B.
Libertatea reprezintă posibilitatea unei persoane de a acționa după propria voință sau dorință. Eu
cred că libertatea unei persoane este strâns legată de gradul lui de cultură, dat fiind faptul că doar un om
conștient pe deplin de lumea în care trăiește și care-i înțelege resorturile ascunse poate deveni cu adevărat
liber și își poate construi existența după bunul său plac.
În primul rând, un om liber știe să aprecieze toate lucrurile mărunte din jurul său și găsește bucurie
în fiecare zi pe care o trăiește. Însă, această libertate este, uneori, o utopie, deoarece viața cotidiană este
supusă unui șir nesfârșit de constrângeri și limitări, de la obligațiile de muncă, până la aspectele
financiare. Omul obișnuit se simte ca într-un pat al lui Procust, în care trebuie să se potrivească perfect,
pentru a-și putea duce viața, iar libertatea nu mai există. Salvarea vine, în acest caz, din refugiul în
interior, în propriul sine, unde un grad ridicat de cultură poate oferi o posibilitate de evadare și trăirea
autentică, așa cum se întâmplă cu personajul lui Eminescu din nuvela „Sărmanul Dionis”. În fața realității
crude în care trăiește, în singurătate și mizerie, tânărul Dionis își găsește libertatea prin evadarea în vis,
care este posibilă cu ajutorul cărții magice, simbol al culturii străvechi.
În al doilea rând, libertatea unui om este condiționată și de interacțiunea cu cei din jur. Omul este o
ființă socială, care trăiește în mijlocul unei societăți, unde libertatea fiecăruia se termină unde începe
libertatea celuilalt. În acest caz, nivelul de cultură al unei persoane asigură premisele unei bune
relaționări în cadrul grupului și determină acceptarea și toleranța necesare coexistenței sociale. Libertatea
interioară este, și în acest caz, răspunsul cel mai bun, iar un nivel ridicat de cultură, așa cum subliniază
deviza școlii săsești din Sebeș Alba: „Bildung ist Freiheit (Cultura e libertate)” este calea cea mai
potrivită pentru a o atinge. Adolescentul Blaga, însă, vede cele două concepte ca doi poli opuși, în funcție
de care își trăiește tinerețea, încercând, în același timp, să acumuleze cât mai multe experiențe de viață:
„Aci ne făcuserăm, eu și cu Leonte, ucenicia între cultură și libertate”.
170 www.rs.ro
Așadar, libertatea unei persoane este direct determinată de gradul ei de cultură, pentru că îi deschide
calea spre propriul sine și-i oferă singura posibilitate de a acționa după propria voință sau dorință.
Subiectul al FII-lea
text.
Textul citat, „Zăpada” de Ion Agârbiceanu este structurat la persoana a I singular, iar perspectiva
narativă este subiectivă. Verbele și pronumele la persoana a I singular susțin perspectiva subiectivă și,
totodată, definesc raportul specific care se stabilește între narator și text: „eram”, „mie”, „nu-mi era”,
„îmi umblau”, „mă îneca”, „întorc”, „să văd”. Astfel, fragmentul prezintă amintirile naratorului despre
vremea copilăriei, iar figura mamei și bucuria primei ninsori de altădată se împletesc în amintirea
dominată de nostalgie și regret a adultului din prezent.
Acest tip de perspectivă narativă presupune un narator subiectiv, implicat în acțiune ca protagonist
și care prezintă evenimentele dintr-un singur punct de vedere, cel personal. Fragmentul citat nu prezintă
evenimente în adevăratul sens al cuvântului, ci emoții, trăiri subiective, analizate cu atenție și readuse
în prezent prin memoria afectivă: „Mă cufund și mă destram în noua zidire a lumii precum în vremea
copilăriei”. Copilul de odinioară trăiește încă în adultul de acum, iar bucuria lui de atunci își găsește
ecou în dorința de recuperare a unui timp demult pierdut: „Și uneori întorc capul să văd: nu vine mama
să mă ducă de-acolo?... Dar nu-mi răsună decât în amintire glasul ei poruncitor și totuși plin de cântec
și de alintare…”.
Așadar, perspectiva narativă subiectivă se concentrează asupra amintirilor unui tânăr care-și dorește
reîntoarcerea în spațiul privilegiat al copilăriei. Folosirea persoanei I singular a verbelor și a pronumelor
aduce în prim-plan gândurile și trăirile lui, dominate de melancolie și regret.
BALTAGUL
de Mihail Sadoveanu
– particularități de construcție a personajului Vitoria Lipan –
„Baltagul”, publicat în anul 1930, este un roman interbelic, obiectiv, realist-mitic și tradițional. Fiind
considerat un fragment de epopee, romanul preia structuri proprii baladei populare, dar are și intrigă de
roman polițist, iar narațiunea se dezvoltă prin reconstituirea faptelor.
Sinteză de maturitate, romanul aduce în prim-plan marile teme ale lui Mihail Sadoveanu: viața
pastorală, natura, călătoria, miturile, iubirea, familia, arta povestirii, înțelepciunea. Tema rurală, specifică
www.rs.ro
171
romanului tradițional, este dublată de tema călătoriei inițiatice și justițiare, deoarece căutarea și
pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan devine și un drum inițiatic pentru fiul Gheorghiță și,
în același timp, este conturată pe fundalul monografiei satului moldovenesc de munte. Așadar, călătoria
și căutarea adevărului constituie axul romanului și se asociază cu motivul labirintului.
Statutul social, psihologic, moral al personajului ales

Pe parcursul romanului, se conturează personalitatea complexă a Vitoriei Lipan, o munteancă aprigă
și hotărâtă, plecată în căutarea soțului care nu se întorsese: „N-am să mai am hodină cum n-are pârâul
Tarcăului pân’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”. Statutul social o plasează în categoria soțiilor de ciobani
munteni, al căror destin este încadrat în normele tradiționale. Din punct de vedere moral, ea este o femeie
conservatoare şi cu un puternic simț creștin și își dorește cu ardoare să se facă dreptate şi să-l
înmormânteze creștinește pe Nechifor. Sub aspect psihologic, Vitoria reprezintă tipul femeii voluntare,
în raport cu lumea arhaică în care trăiește, dar, de asemenea, are perspicacitatea unui detectiv. Totuși,
respectă obiceiurile și tradițiile satului patriarhal şi, mai ales, respinge inovațiile aduse de civilizație,
față de care propriii copii manifestă deschidere și curiozitate.

Femeie simplă, neștiutoare de carte, Vitoria înțelege instinctiv psihologia oamenilor și, pe calea
experienței personale și-a format o concepție despre viață și despre lume în care tradițiile au un rol
hotărâtor. Contactul cu natura a învățat-o să prevadă semnele timpului și inteligența nativă, ca trăsătură
principală de caracter, o ajută să sesizeze totdeauna ceea ce este demn de reținut. Ea știe să-și disimuleze
trăirile și își ascunde adevăratele păreri până și față de oamenii stăpânirii. Este o femeie încă tânără și
frumoasă care își iubește soțul la fel de mult ca la început. Tocmai de aceea, poate, ideea infidelității
prelungite i se pare inacceptabilă. Cunoaște bine drumurile și popasurile soțului, știe și de femeile care
i s-au mai aținut în cale de-a lungul timpului, așa că prevestirea babei Maranda despre o femeie cu
ochii verzi care îl retine pe Nechifor i se pare greu de crezut.
Aparținând lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul pentru tradiții şi este
refractară la noutățile civilizației: „În tren ești olog, mut şi chior”, îi spune lui Gheorghiță. Ca mamă, îi
interzice Minodorei să se îndepărteze de tradiție: „Îți arăt eu coc, valț şi bluză...! Nici eu, nici bunică-ta
n-am știut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăiești şi tu!”.
Vitoria este o femeie credincioasă, dar în același timp, stăpânită de superstiții străvechi: plecarea în
căutarea soțului este determinată de semne și presimțiri; înainte de a pleca, postește, se roagă, merge la
preot și la mănăstire dar și la vrăjitoare. Este prevăzătoare și suspicioasă: își lasă banii în păstrare la
preot până în momentul plecării, nu dezvăluie nimănui adevăratul motiv al căutării lui Lipan, nici măcar
ca-i este soție, îl sfătuiește pe Gheorghiță să țină baltagul la îndemână.
Pe drum, observă cu minuțiozitate oamenii, este atentă la orice detaliu, la orice semn, fără a uita sa
se comporte așa cum se cuvine în orice împrejurare, și la botezul, și la nunta întâlnite în cale. În felul
acesta, Vitoria îi oferă un exemplu lui Gheorghiță, în lipsa tatălui fiind ea cea care favorizează inițierea
tânărului. Puterea lăuntrică a femeii vine atât dinspre religie, cât mai ales din sentimentele pe care le
poartă încă soțului absent.
Scena parastasului reprezintă momentul culminant nu numai al căutării Vitoriei, ci și al întregii ei
existențe: adevărul trebuie demonstrat, pentru ca dreptatea să se îndeplinească, iar cel răposat să-și
172 www.rs.ro
găsească în final odihna. Inteligența și perseverența femeii sunt vizibile în această scenă, în ciuda
aparentei naivități pe care o afișează. Vitoria reconstituie crima pe baza propriilor deducții şi o povestește
atât de veridic celor prezenți, încât cei doi criminali, demascați, își recunosc crima în fața satului şi a
autorităților. Ea îi cere baltagul lui Calistrat Bogza şi-l acuză indirect: „Gheorghiță, vorbi cu mirare
femeia, mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău.” Bogza își pierde
cumpătul, se repede la flăcău ca să-şi ia arma şi este lovit cu propriul baltag. Astfel, tânărul răzbună
moartea tatălui său şi restabilește dreptatea. Inițierea flăcăului este desăvârșită; acum, el este pregătit
să-şi asume rolul de cap al familiei, în locul lui Nechifor.
Odată mărturisirea obținută, rânduiala a fost împlinită, iar viața își reia cursul. Munteanca se întoarce
la rostul obișnuit al vieții, trezită din nou de griji multe: recuperează oile și își încheie socotelile cu cei
care au ajutat-o, luând „de coadă câte am lăsat”. Ultima frază a romanului: „iar pe soră-ta să știi că nici
cu un chip nu mă pot învoi să o dau după feciorul acela nalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor” are
un dublu sens: pe de-o parte, sugerează continuitatea vieții și încăpățânarea muntencei în tradiție, iar pe
de altă parte introduce o nota comică, așa cum se prezintă viața în nuanțele ei firești.
Analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru

construcția personajului ales
Pe tot parcursul romanului, principalul conflict care ordonează acțiunea este cel exterior, dintre Vitoria
Lipan și cei doi criminali, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Conflictul interior, de la începutul romanului,
din sufletul femeii, măcinat de grija pentru soț, își găsește expresie la nivelul acțiunii, în plecarea Vitoriei,
împreună cu Gheorghiță, plecare determinată atât de dorința de a-l găsi și de a face dreptate, cât și de
obligația morală de a-l înmormânta creștinește.
De asemenea, în roman se conturează un conflict între tradiție și inovație, între lumea arhaică, a
păstorilor din munte și lumea modernă, care începe să pătrundă treptat în satul Măgura Tarcăului.
Minodora și Gheorghiță sunt receptivi la inovație, dar mama nu apreciază asemenea schimbări („coc,
valț și bluză”) și insistă ca tinerii să păstreze tradiția.
Caracterele personajelor se conturează treptat, atât prin caracterizare directă, cât şi indirectă și
ilustrează tipologii reprezentative pentru lumea satului de la munte. Trăsăturile Vitoriei Lipan, personajul
principal, sunt realizate atât prin caracterizare directă, cât și indirectă (prin fapte, vorbe, atitudini, gesturi,
relația cu alte personaje). Astfel, față de Gheorghiță, personaj secundar, Vitoria se comportă ca o mamă
autoritară, dar și ca un inițiator, deoarece, pentru tânăr, căutarea tatălui înseamnă drumul inițierii sale.
Portretul fizic al femeii, realizat direct de narator, relevă frumusețea, prin tehnica detaliului
semnificativ: „Nu mai era tânără, dar avea o frumusețe neobișnuită în privire.”, în timp ce portretul moral
este complex, fiind conturat pe parcursul întregului roman. Prin caracterizare directă, Gheorghiță își arată
uimirea în fața inteligenței mamei: „Mama asta trebuie să fie fermecătoare: cunoaște gândul omului.”
Vitoria domină celelalte personaje prin voința puternică. Dragostea pentru Lipan şi durerea absenței
lui sunt redate în laitmotivul rostit de femeie pe drum ca un bocet, când întreabă de bărbatul ei: „Mie
să-mi spuneți numai cine ați văzut un om de la noi călare pe-un cal negru țintat în frunte şi-n cap cu
căciulă brumărie.”
Numele protagonistei are semnificații simbolice şi desemnează victoria binelui asupra răului, la fel
cum şi Nechifor înseamnă „purtător de victorie”, iar Gheorghiță amintește de Sfântul Gheorghe,
învingătorul balaurului.
www.rs.ro
173
Evenimentele din roman sunt înfățișate cu ajutorul celor trei moduri de expunere: narațiunea,
descrierea și dialogul. Narațiunea se desfășoară la persoana a III-a singular, este obiectivă, iar naratorul
omniprezent și omniscient reconstituie lumea satului de munte și acțiunile Vitoriei prin tehnica detaliului
și prin observație. De asemenea, evenimentele sunt interpretate în semnificația lor. Spre exemplu, titlul,
„Baltagul” înseamnă topor cu două tăișuri, obiect simbolic și ambivalent: armă a crimei și instrument
al dreptății.
Romanul este structurat în 16 capitole, cu acțiune desfășurată cronologic, urmărind momentele
subiectului. În raport cu tema călătoriei, capitolele pot fi grupate în trei părți: constatarea absenței şi
pregătirile de drum, căutarea soțului dispărut, găsirea celui căutat, urmată de înmormântare şi pedepsirea
făptașilor.
Așadar, romanul „Baltagul” aduce în prim-plan figura puternică a Vitoriei Lipan, femeia voluntară,
remarcabilă prin inteligență, hotărâre şi curaj, o „femeie în țara bărbaților” – Nicolae Manolescu.
174 www.rs.ro
Testul nr. 18
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența situații de organizator se referă la postul de decizie pe care l-a căpătat Loga, unde trebuia
să dea dovadă de spirit de ordine și capacități organizatorice.
2. Lungimea râului pe care erau coborâți buștenii era de optzeci de kilometri.
3. Bătrânul Loga nu-și părăsește localitatea natală pentru că este om al muntelui, legat de el și de
viața rurală cu care a fost obișnuit dintotdeauna, așa cum reiese din secvența Era legat de munte. Așa a
crescut. Așa a rămas.
4. Blaga se află într-o situație paradoxală pentru că, deși locuiește într-o zonă împădurită și
pretutindeni în jurul său se află diferite tipuri de copaci, se confruntă cu dificultatea de a procura lemne
de foc. Pădurile erau proprietatea bătrânului Loga și nu puteau fi folosite de oricine.
5. Loga a ajuns un prosper om de afaceri pornind de jos ca zilier. Încetul cu încetul, prin muncă și
seriozitate, dovedește calități de organizator și de afacerist, își angajează lucrători, dobândește fabrici,
terenuri și acțiuni la banca Someșana, profitând de orice context favorabil și, mai ales, în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial.
B.
Autoritatea reprezintă influența general-acceptată a unei persoane, a unei organizații sau a unei
instituții în diferite sfere ale vieții sociale. În opinia mea, impunerea autorității se poate face diferit, în
funcție de situația concretă: atât pe cale pașnică, dar și cu forța, având în vedere că nu toți oamenii
reacționează la atitudinea calmă și pacifistă, dau, dimpotrivă, la brutalitate și obligație.
În primul rând, impunerea autorității este necesară în situații în care trebuie respectată o ierarhie și
lucrurile sunt legate prin aspecte care implică respectarea unui protocol sau a unui program prestabilit.
Autoritatea reprezintă, în acest caz, o garanție a respectării tuturor etapelor și asigură stabilitate și
coerență. În cadrul unei instituții militare, spre exemplu, impunerea autorității este de la sine înțeleasă
și vizează etape gradual stabilite, în funcție de vârstă, experiență, studii și pregătire. De departe, sistemul
militar este cel în care impunerea autorității este făcută într-o modalitate care îmbină aspectele restrictive
cu vorba bună și calea pașnică, astfel încât subordonații să nu resimtă chiar atât de acut constrângerile
care le revin.
În al doilea rând, în situații cotidiene de viață, în care sunt implicați oameni obișnuiți, impunerea
autorității se face utilizând mai degrabă mijloace coercitive, deoarece puțini mai sunt cei care
reacționează necondiționat și respectă o regulă stabilită. Mentalitatea conform căreia regulile sunt făcute
să fie încălcate, tipic românească, de altfel, conduce către nenumărate situații în care oamenii nu respectă
autoritatea decât dacă aceasta s-a impus cu forța, iar încălcarea regulilor atrage sancțiuni drastice. Acesta
este cazul în care se află Blaga, în fragmentul citat, când, înconjurat fiind de păduri, constată că nu se
poate folosi de lemn decât după ce solicită permisiunea autorității ținutului, în persoana bătrânului Loga:
„Dar buștenii erau bunul unei mari întreprinderi de cherestea de la Sebeș-Alba, și nimeni nu putea să
și-i culeagă după dorință ca să-i care în ogradă pentru nevoile vetrei. Ar fi dat de urmele furtișagului
paznicii bătrânului Loga, și aceasta până într-un ceas sau două”.
www.rs.ro
175
Așadar, impunerea autorității se poate face și pe calea obligației, și pe cale pașnică, în funcție de
situația concretă și de individualitățile implicate.
Subiectul al II-lea
Fragmentul citat din opera „Domnișoara Christina” de Mircea Eliade are în prim-plan un personaj al
cărui portret este realizat prin îmbinarea mijloacelor directe și indirecte de caracterizare. Astfel, prin
caracterizarea directă realizată de narator, sunt conturate trăsăturile fizice și morale ale Christinei, așa
cum sunt reflectate în portretul de pe perete. Fata este înfățișată mai ales prin frumusețea fizică: „Era o
fată foarte tânără, îmbrăcată într-o rochie lungă, cu talia subțire şi înaltă, cu buclele negre lăsate pe
umeri”. Trăsăturile care o individualizează atrag atenția privitorilor și exercită asupra lor o fascinație
amestecată cu uimire.
Portretul fizic memorabil este completat cu trăsături morale care sunt evidențiate în mod indirect,
prin efectul pe care portretul domnișoarei Christina îl are mai ales asupra pictorului Egor. Astfel, Egor
este impresionat de sentimentele pe care i le inspiră portretul: „Plutea mult dor şi multă jale în ochii
domnișoarei Christina.”; „Domnişoara Christina suferea în nemișcarea ei”. Aceste sentimente sunt
completate de senzațiile stranii pe care Egor le trăiește în fața imaginii pictate: „Se trudea să-şi dea
seama de unde izvora în sufletul său atâta melancolie şi oboseală, în fața acestei fecioare care îl privea
în ochi, zâmbindu-i cu familiaritate”.
În ansamblu, fragmentul citat construiește un personaj impresionant, o reflecție a unei figuri de o
frumusețe neobișnuită, care impresionează cititorii. Îmbinarea mijloacelor directe și indirecte de
caracterizare subliniază complexitatea personajului, a cărui imagine provoacă sentimente contradictorii
în sufletul privitorilor.
BALTAGUL
de Mihail Sadoveanu
Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, apărut în 1930, este un roman interbelic, obiectiv, realist-
mitic și tradițional, în care scriitorul evocă o lume veche, cu rânduieli bazate pe obișnuințe de viață care
se pierd în vreme.
176 www.rs.ro
Romanul, sinteză sadoveniană de maturitate, este realizat pe două coordonate fundamentale: aspectul
realist care surprinde monografia lumii pastorale, reperele spațiale, tipologia personajelor și aspectul
mitic, definit de tradiții, de gesturile rituale ale Vitoriei, de motivul comuniunii om-natură și de mitul
marii treceri.
Sub aspectul temei, în „Baltagul” se împletește tema rurală a romanului tradițional cu cea a călătoriei
inițiatice și justițiare. Astfel, scrierea prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea
arhaică a păstorilor și are în prim-plan căutarea și pedepsirea asasinilor lui Nechifor Lipan.

Personajul principal al romanului este Vitoria Lipan, femeie puternică, munteancă aprigă și autoritară,
care pornește cu hotărâre în căutarea soțului. Însoțită de Gheorghiță, femeia reconstituie drumul parcurs
de bărbat pentru a descoperi adevărul și a înfăptui dreptatea, dar și pentru a săvârși toate datinile cerute:
„mai ales de-i mort, cată să-l găsesc, căci de-i viu, se întoarce și singur”.
Reprezentativă pentru tipul femeii voluntare, Vitoria este un personaj care se impune atât prin forța
interioară, cât și prin spiritul de răzbunare și perspicacitatea unui detectiv, trăsături datorită cărora a fost
considerată „un Hamlet feminin, care bănuiește cu metodă, cercetează cu disimulație, pune la cale
reprezentațiuni trădătoare și, când dovada s-a făcut, dă drumul răzbunării.” (George Călinescu). Statutul
social o plasează în categoria soțiilor de ciobani munteni, al căror destin este încadrat în normele
tradiționale. Din punct de vedere moral, ea este o femeie conservatoare şi cu un puternic simț creștin și
își dorește cu ardoare să se facă dreptate şi să-l înmormânteze creștinește pe Nechifor. Sub aspect
psihologic, Vitoria reprezintă tipul femeii voluntare, în raport cu lumea arhaică în care trăiește, dar, de
asemenea, are perspicacitatea unui detectiv. Totuși, respectă obiceiurile și tradițiile satului patriarhal şi,
mai ales, respinge inovațiile aduse de civilizație, față de care propriii copii manifestă deschidere și
curiozitate.
Gheorghiță, fiul Vitoriei și al lui Nechifor, este un personaj secundar în roman, care întruchipează
mentalitatea generației tinere, fiind atras de noutăți și având preocupări similare cu tinerii de vârsta lui.
Ca statut social, este un fiu de cioban înstărit, cunoaște carte, călătorește cu trenul, înseamnă oile în
condică, spre mirarea baciului Alexa. Din punct de moral, este un tânăr curios și dornic de cunoaștere,
dar și atras de petrecerile cu cei de seama lui. Psihologic, este un adolescent aflat la începutul vieții sale,
neinițiat și împărțit între două modalități de existență diferite: este preocupat de civilizația modernă, de
tren, de scris, de citit, dar și de întâlnirile de la horă. Treptat, Gheorghiță trebuie să preia rolul tatălui și
să ducă mai departe toate responsabilitățile gospodăriei. Inițial, Vitoria vrea să-l trimită singur în căutarea
tatălui, dar își dă seama că băiatul este lipsit de experiență și nu se va descurca, pentru că nu are
capacitatea de a înțelege lucrurile în profunzimea lor. Femeie simplă, neștiutoare de carte, Vitoria are o
inteligență nativă, care o ajută să descopere esența ascunsă dincolo de aparențe, mai ales că drumul pe
care și-l asumă este determinat, în principal, de iubirea pe care o purta lui Nechifor de douăzeci și mai
bine de ani.
„Baltagul” este, în același timp, un roman inițiatic, deoarece prezintă drumul spre maturizare străbătut
de Gheorghiță, al cărui inițiator devine mama sa, Vitoria. Înțelegând că fiul nu are experiența necesară
pentru a pleca în căutarea tatălui, Vitoria, bună cunoscătoare a psihologiei umane, hotărăște că drumul
www.rs.ro
177
va fi parcurs împreună, mai ales că, la început, băiatul pare a nu înțelege necesitatea călătoriei și nici a
răzbunării.
Munteanca este o femeie hotărâtă și curajoasă, chibzuită și calculată și pregătește cu atenție plecarea.
Femeie credincioasă, dar și stăpânită de superstiții străvechi, ea cere sfat și ajutor atât de la părintele
Daniel, cât și de la baba Maranda, vrăjitoarea satului. Aparținând lumii tradiționale, Vitoria respinge cu
înverșunare semnele civilizației moderne: „În tren, ești olog, mut și chior”, îi spune ea lui Gheorghiță,
iar afirmația ei exprimă un mod de gândire specific lumii păstorilor munteni. Între mamă și fiu se
conturează, astfel, un conflict între generații, în care se confruntă mentalitatea arhaică, tradițională,
reprezentată de Vitoria, cu tendințele de inovare și de schimbare, urmând semnele civilizației,
reprezentate de Gheorghiță. În plus, mama îl obligă pe flăcău să preia responsabilitățile tatălui și să o
însoțească în căutarea ei: „Înțelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăți bărbat. Eu n-am alt
sprijin și am nevoie de brațul tău.”
Pe parcursul drumului, Vitoria îi oferă lui Gheorghiță lecții de viață, facilitând astfel inițierea și
maturizarea tânărului. Deși fiul este copilul preferat și poartă numele secret al tatălui, el constată pe drum
că mamei „i-au crescut țepi de aricioaică”, adică a devenit aspră cu el. Inițierea băiatului continuă cu
proba coborârii în râpă și a vegherii nocturne la rămășițele tatălui, probă a curajului bărbătesc. Gheorghiță
ezită și se teme, dar ordinul repetat al mamei: „Coboară-te în râpă, îți spun!” îl determină să acționeze.
Scena, semnificativă atât pentru maturizarea băiatului, cât și pentru relația dintre personaje, reprezintă
un punct-cheie în felul în care Gheorghiță percepe lumea și pe el însuși. Este speriat, nu știe ce să facă,
mai ales că Vitoria plecase să anunțe autoritățile și să pregătească cele necesare înmormântării: „Sângele
și carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări. Flăcăul nu înțelegea
din toate decât o frică strecurată din pământ în el și începu să vorbească cu câinele și calul, adresându-le
cuvinte fără noimă”. Momentul acesta reprezintă începutul maturizării tânărului, care se va dovedi, în
final, un adevărat sprijin pentru mama lui.
O altă scenă semnificativă pentru evoluția tânărului, și, totodată, definitorie pentru relația dintre cele
două personaje, este cea a parastasului lui Nechifor, punct culminant al căutării, când femeia pune în
scenă, asemenea lui Hamlet, uciderea soțului. Gheorghiță este cel care acționează aici singur și răzbună
moartea tatălui, lovind ucigașul cu arma crimei. Astfel, tânărul dovedește că s-a maturizat pe deplin și
restabilește dreptatea: „Împuns de alt țipăt al femeii, feciorul mortului simți crescând în el o putere mai
mare și mai dreaptă decât a ucigașului. Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu îndărăt. Apoi îl lovi scurt cu
muchea baltagului în frunte. Calistrat Bogza șovăi. Câinele se năpusti la beregată, mestecând mormăiri
sălbatice cu sânge”. În felul acesta, Gheorghiță demonstrează că a înțeles pe deplin căutarea mamei sale
și a devenit un adevărat bărbat, ce va prelua rolul gospodăresc al tatălui său. Inițierea, desăvârșită cu
ajutorul mamei, l-a transformat radical, iar drumul labirintic al vieții și al morții, a reprezentat pentru el
un parcurs formativ și, totodată, a consolidat relația specifică dintre mamă și fiu.
Personalitățile celor doi sunt conturate în cele 16 capitole ale romanului, fără titluri, cu o acțiune
desfășurată cronologic și urmărind momentele subiectului. Principalul conflict care ordonează acțiunea
178 www.rs.ro
este cel exterior, dintre Vitoria Lipan și cei doi ucigași, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Conflictul interior,
provocat de dispariția lui Nechifor Lipan, macină sufletul femeii și își găsește expresie în planul acțiunii
concrete, în plecarea Vitoriei împreună cu Gheorghiță în căutarea celui dispărut.
De asemenea, pe parcursul romanului se conturează un conflict între tradiție și inovație, între lumea
arhaică a păstorilor și modernitatea care începe să pătrundă în satul de munte. De altfel, acest conflict
este definitoriu pentru relația dintre Vitoria și Gheorghiță, având în vedere că femeia este un spirit
conservator, în timp ce băiatul este receptiv la inovație.
Caracterele personajelor se conturează treptat și ilustrează tipologii reprezentative pentru lumea
satului de la munte. Personajul principal este Vitoria Lipan, femeie voluntară, munteancă aprigă, soție
de cioban avut. Personaj secundar, Gheorghiță reprezintă generația tânără, care se maturizează treptat.
Trăsăturile celor doi sunt realizate atât prin caracterizare directă, cât și indirectă. Astfel, portretele fizice
sunt redate direct de narator: „Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau
duși departe.”; „Gheorghiță era un flăcău sprâncenat și avea ochii ei”. Trăsăturile morale reies mai ales
din comportament, limbaj și relația cu celelalte personaje și conturează individualități complexe, care
se remarcă prin: inteligență, experiență de viață, tărie de caracter - Vitoria, respectiv: deschidere spre
nou, inteligență, naivitate și lipsă de experiență – Gheorghiță.
De asemenea, numele personajelor au semnificații simbolice și reflectă victoria binelui asupra răului:
Vitoria este sinonim cu „victorie”, iar Gheorghiță amintește de Sfântul Gheorghe, învingătorul
balaurului. Evenimentele prin care trec personajele sunt relatate la persoana a III-a singular dintr-o
perspectivă obiectivă, iar naratorul omniscient și omniprezent reconstituie lumea satului de munte prin
tehnica detaliului.
În ansamblu, romanul lui Sadoveanu conturează o relație unică mamă-fiu, transformată în raportul
inițiator-inițiat și având o dublă finalitate: găsirea tatălui dispărut și maturizarea fiului. Inteligența Vitoriei
și curajul lui Gheorghiță asigură restabilirea adevărului și a echilibrului necesar în lume.
www.rs.ro
179
Testul nr. 19
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența se iveau din necunoscut se referă la găsirea neașteptată a detaliilor necesare scrierii piesei
plănuite.
2. Lucian Blaga s-a retras la Căpâlna.
3. Lucian Blaga nu reușise să scrie piesa de teatru intenționată pentru că, deși avea clar în minte
subiectul ei, aceasta nu voia să ia formă, fiindcă scriitorul era lipsit de inspirație, așa cum reiese din
secvența De ani de zile eram preocupat, cu întreruperi de alți ani, de planul unei piese de teatru ce nu
voia în nici un fel să se înjghebeze.
4. Intrarea în moara veche reprezintă evenimentul care declanșează inspirația scriitorului, de care
avea atâta nevoie pentru a începe să scrie piesa de teatru plănuită de atâta timp, De asemenea, îl face să
conștientizeze legătura spirituală cu strămoșii săi: „Un gând adus de-o simplă intrare într-o moară de
lemn străveche, de senzația caldă a făinii curgătoare, de zgomotul pietrelor rotitoare, de mușchiul umed,
abundent, crescut pe osiile roților de moară, de imaginea unui măgăruș, avea să prilejuiască precipitarea
rapidă a unor elemente ce mai înainte, timp de ani, n-au voit nicicum să se închege spre a da un tot, un
vag tot debordant și apoi un tot ce se articula și se organiza”.
5. Lucian Blaga își găsește inspirația atunci când intră într-o moară veche și, prinzând în palmă făina
călduță, se simte deodată transpus într-o lume arhaică, în care gândurile i se limpezesc: „Noe a fost
morar.”; „Da, morar, aci în moara aceasta”. Contactul cu civilizația arhaică reprezentată de moară este
factorul declanșator al inspirației de care avea nevoie pentru a scrie piesa.
B.
Inspirația reprezintă o stare de tensiune creatoare, fiind bazată, adesea, pe un gând sau o idee spontană
care dau naștere unui produs final, o operă literară, muzicală sau chiar un text științific. Eu cred că inspirația
este o condiție esențială a unei creații literare, având în vedere că reprezintă îndemnul lăuntric ce dă naștere
unui complex de idei originale, care atrag atenția și exprimă trăirile și sentimentele creatorului.
În primul rând, inspirația este direct influențată de trăirea efectivă, de amalgamul de emoții,
sentimente și experiențe pe care un scriitor le încearcă. Fie că alege în exprimare persoana I subiectivă
sau persoana a III-a obiectivă, un scriitor transpune întotdeauna în creația sa propria experiență de viață.
Evenimentele pe care le-a trăit și încărcătura lor afectivă sunt transformate, implicit, în surse de inspirație
și își găsesc expresie în paginile scrise. Spre exemplu, Lucian Blaga avea conturat în minte de mai mulți
ani planul unei piese de teatru, dar îi lipsea impulsul reprezentat de inspirație care să-i ordoneze ideile
și să dea expresie gândurilor, prin cuvinte. Acest impuls a fost reprezentat de vizita în moara veche,
unde, prinzând în palmă făina călduță, se simte deodată transpus într-o lume arhaică, în care gândurile
i se limpezesc: „Noe a fost morar.”; „Da, morar, aci în moara aceasta”. Contactul cu civilizația arhaică
reprezentată de moară este factorul declanșator al inspirației de care avea nevoie pentru a scrie piesa.
În al doilea rând, un scriitor adevărat adaugă inspirației, ca forță care pune în mișcare întregul
mecanism creator, lecturi și experiențe care să-l ajute să găsească cea mai potrivită expresie. Prin lectură,
se dezvoltă vocabularul și se deschide mintea, iar cel înzestrat cu talent literar își va găsi cu ușurință o
180 www.rs.ro
cale de exprimare. Citind cât mai mult, descoperi lumi nebănuite și, nu o dată, scriitorii și-au găsit
sursele de inspirație în lecturile pe care le-au avut, așa cum a procedat, spre exemplu, Mihai Eminescu,
în elaborarea poemului „Luceafărul”, la baza căruia stau, printre altele, ideile filozofice ale germanului
Schopenhauer despre geniu, poemele vedice indiene, „Ramayana” și „Mahabharata” și două basme
românești, culese și publicate de călătorul Richard Kunisch, „Fata în grădina de aur” și „Miron și
frumoasa fără corp”. Din toate aceste surse literare, Eminescu preia idei, teme și motive pe care le
reunește în poemul său, demonstrând astfel că lectura poate reprezenta o sursă de inspirație.
Așadar, o creație literară nu poate exista dacă nu se bazează pe inspirație, care, la rândul ei, pornește, în
egală măsură, din experiențe de viață și trăiri nemijlocite, dar și din lecturi care să deschidă mintea și sufletul.
Subiectul al II-lea
Perspectiva narativă reprezintă punctul de vedere al naratorului sau viziunea lui asupra lumii și exprimă
raportul specific dintre autor, narator, personaje și evenimentele relatate. Tipul de perspectivă narativă,
asociat cu persoana la care se face relatarea, definește gradul de implicare al naratorului în text și, de
asemenea, tipul de text. Astfel, perspectiva narativă poate fi subiectivă, bazată relatarea la persoana I și
realizată de un narator implicat direct în text ca protagonist, simplu personaj sau martor, sau obiectivă,
bazată pe narațiunea la persoana a III-a și realizată de un narator detașat, neimplicat în text.
Textul citat din „Accidentul” de Mihail Sebastian este structurat la persoana a III-a singular, iar
perspectiva narativă este obiectivă. Verbele și pronumele la persoana a III singular susțin perspectiva
obiectivă și, totodată, definesc un raport specific care se stabilește între narator și text: „nu-și simțea”,
„era”, „se lovea”, „i se părea”, „ieși”, „luându-l”, „veni”.
Naratorul obiectiv relatează evenimentele fără să se implice în text, el știe totul despre personaje și
despre faptele înfățișate, se comportă ca un adevărat Demiurg care ordonează universul imaginat după
bunul său plac. Astfel, fragmentul înfățișează o întâmplare a cărei protagonistă este o tânără rănită, care
caută adăpost. Fata este într-o situație dificilă, iar naratorul obiectiv prezintă cu detașare trăirile ei: „Era
singura senzație care mai stăruia în somnul greu cu care se lupta”. Oboseala, frigul, durerea își spun
cuvântul dar Nora izbutește, totuși, să ajungă la o casă, unde un om cu un felinar îi face semn să intre.
Întâmplările relatate sunt prezentate în ordinea desfășurării lor, iar accentul cade asupra evenimentelor
văzute în succesiune/
Așadar, fragmentul citat din „Accidentul” de Mihail Sebastian aduce în prim-plan perspectiva narativă
obiectivă și naratorul omniscient și omniprezent, care structurează universul ficțional după cum dorește.
ENIGMA OTILIEI
de George Călinescu
Romanul „Enigma Otiliei” este publicat în 1938 și ilustrează atât concepția scriitorului despre roman,
cât și evoluția speciei în contextul perioadei interbelice. Astfel, George Călinescu propune și ilustrează
www.rs.ro
181
romanul realist de natură balzaciană în care tipologiile de personaje sunt subordonate unor trăsături
general umane dominante, dar depășește realismul prin recursul la elemente de modernitate.
Evidențierea a două trăsături ale textului narativ, ilustrative pentru specia literară/curentul
literar
Opera literară „Enigma Otiliei” este roman prin amploarea acțiunii desfășurate pe mai multe planuri,
cu un conflict complex, la care participă numeroase personaje. Este roman realist prin: temă, structura
închisă, circulară, specificul secvențelor descriptive, în care predomină detaliul semnificativ, realizarea
personajelor care sunt prezentate în relație cu mediul din care provin. Proza realist-obiectivă se realizează
prin narațiunea la persoana a III-a, iar viziunea dindărăt presupune un narator obiectiv, detașat care nu
se implică în faptele prezentate. În același timp, naratorul este omniscient și controlează evoluția
personajelor ca un regizor universal.
„Enigma Otiliei” devine, așadar, un roman de sinteză estetică, în care realismului obiectiv de factură
balzaciană i se asociază elemente caracteristice altor modele estetice. Este, în același timp, un roman de
inspirație socială, însumând dosare de existență ale unor tipuri umane, un roman de problematică morală,
un roman de dragoste și un bildungsroman, surprinzând etapele devenirii celor doi adolescenți, Felix și
Otilia.
Prezentarea modului în care tema se reflectă în textul narativ studiat, prin comentarea a două
secvențe narative semnificative
Tema fundamentala a romanului de natură balzaciana este cea a existenței unei societăți precis
ancorate într-un spațiu geografic și într-o perioadă istorică: existența societății burgheze bucureștene în
primele decenii ale secolului al XX-lea. Această temă fundamentală se dezvoltă în trei arii tematice:
tema moștenirii, a paternității și cea a iubirii. Se poate identifica și o temă a parvenirii în măsura în care
toate personajele, cu excepția lui Pascalopol, năzuiesc, conștient sau inconștient, să pătrundă într-o sferă
socială superioară prin îmbogățire, prin căsătorie sau prin afirmare profesională.
Compoziția romanului este clasică: toate cele 20 de capitole, fără titlu, se succed cronologic și sunt
construite pe mai multe planuri narative care urmăresc destinul personajelor: planul epic principal,
planul erotic și planul cadru.
Subiectul romanului este linear. După modelul balzacian, romanul începe prin fixarea coordonatelor
temporale și spațiale ale acțiunii, deci printr-un incipit descriptiv. Acțiunea este plasată în Bucureștiul
antebelic: „într-o seara de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele 10, un tânăr de vreo 18
ani, îmbrăcat cu uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli”.
Situarea exactă a acțiunii în timp și spațiu, veridicitatea susținută prin detaliile topografice, descrierea
străzii în manieră realistă, finețea observației și notarea detaliului semnificativ stabilesc în mod clar
apartenența romanului la tehnica balzaciană. Descrierea casei din strada Antim, făcută cu știința
observării detaliului arhitectonic, este realizată din perspectiva naratorului specializat, deși observația
îi este atribuită lui Felix, personajul-reflector.
Apropierea de universul romanului se realizează treptat, printr-o tehnică a cercurilor concentrice.
După descrierea ce fixează coordonatele spațio-temporale ale acțiunii și oferă primele informații despre
caracterul personajelor, urmează o scenă cheie care reunește toate personajele romanului. Pătruns în
locuința lui Costache Giurgiuveanu, Felix îl cunoaște pe unchiul său, un omuleț straniu care îi răspunde
182 www.rs.ro
bâlbâit „nu, nu sta nimeni aici, nu cunosc”, pe verișoara Otilia și asistă la o scenă de familie: jocul de
table, prilej cu care personajele sunt prezentate în ipostaze definitorii. Naratorul îi atribuie lui Felix
observarea obiectivă a personajelor prezente în odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portretele
fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare și fiziologice care sugerează trăsături de caracter și sunt
prezentate, de asemenea, în mod direct starea lor civilă, statutul în familie și elemente de biografie.
Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare a mediului în care pătrunde tânărul și
prefigurează planurile narative și conflictele.
Planul epic central urmărește lupta clanului Tulea pentru a moșteni averea lui Costache Giurgiuveanu.
Acesta întârzie să o înfieze pe Otilia Mărculescu, fiica lui vitregă, neasigurându-i dreptul la succesiune,
după cum întârzie și să-i depună la banca cei trei sute de mii de lei obținuți din vânzarea unor case.
Când Costache este doborât de primul atac al bolii, Aglae și familia ei „ocupă casa militărește”. Scena
din capitolul al XVIII-lea este antologică, evidențiind odiosul și tragicul unei lumi în care oamenii sunt
iremediabil dominați de obsesia îmbogățirii. Pentru a sublinia egoismul feroce al fiecăruia și
imposibilitatea unei comunicări reale între ei, autorul folosește modelul dialogului din teatrul absurdului,
construind un fragment de text dramatic. Fără pic de compasiune pentru fratele ei, Aglae vorbește despre
o vagă boală proprie, hotărând să-și îngrijească sănătatea. Aurica, obsedată ca întotdeauna de căsătorie,
vorbește despre norocul fetelor care se mărită. Stanică își amintește cinic despre veghea unui unchi
muribund, obsedat cum este, de moștenire. După cel de-al doilea atac al lui moș Costache, clanul Tulea
începe să care din casă toate lucrurile de valoare. Scena jafului nocturn reliefează înspăimântătoarea
lăcomie și lipsa de omenie ale personajelor. Revenindu-şi şi acum, Costache Giurgiuveanu îi dă lui
Pascalopol o parte din banii ascunși sub saltea pentru a-i deschide Otiliei un cont în bancă, dar restul ii
vor fi smulși de Stanică, fapt ce va provoca moartea bătrânului.
Daca tema moștenirii evidențiază aspectul economic al burgheziei bucureștene, tema paternității
atrage atenția asupra componentei morale. Rând pe rând, toate personajele romanului se raportează la
Otilia ca posibili părinți justificând titlul inițial ales de autor, „Părinții Otiliei”. Niciunul, însă, nu
întruchipează ipostaza ideală de părinte. Pascalopol, spre exemplu, nu știe cât este erotic și cât patern
în iubirea sa pentru Otilia; afecțiunea reală a lui moș Costache este umbrită de zgârcenie; iubirea lui
Felix conține și ea o doză de responsabilitate față de viitorul fetei, însă, în același timp, el însuși simte
nevoia de a fi ocrotit matern de Otilia. Aglae este și ea o ipostază maternă, reprezentând față de Otilia
mama vitregă, iar față de copii, autoritatea rigidă lipsită de căldură sufletească. Stanică, „un Cațavencu
al ideii de paternitate”, este un impostor și în această scenă ca și în alte privințe. Simion Tulea și Olimpia
ilustrează tipul de părinți denaturați, indiferenți și iresponsabili față de copiii lor. Astfel, dacă titlul inițial
al romanului sublinia tema paternității, titlul sub care a fost publicată cartea reliefează eternul mister
feminin, dar și misterul unei vârste și al vieții înseși. „Aceasta criză a tinereții lui Felix, pus pentru prima
oara față în față cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta este enigma” afirma scriitorul însuși. Ultima
semnificație, cea generala este luminată de târzia reflecție a lui Felix din finalul romanului: „nu numai
Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși”.
Planul erotic al romanului evidențiază un sentiment complex și diferit ilustrat de personaje ‒ iubirea.
Astfel, sentimentul romantic dintre cei doi adolescenți, Felix și Otilia este urmărit în devenirea lui, de
la fascinația atracției spontane la incertitudinile sentimentului deja cristalizat, de la inițierea erotică la
opțiunea lucidă care pune capăt idilei. Sfârșitul acestei iubiri (Otilia îl părăsește pe Felix plecând cu
Pascalopol la Paris) vorbește despre caracterul iluzoriu al libertății de a alege și de a-și asuma iubirea
www.rs.ro
183
într-o lume în care totul este determinat de aspecte economice și sociale. Otilia, care nu se poate sacrifica
alături de Felix, înțelege că visul ei de libertate nu poate fi asigurat decât de averea lui Pascalopol și
atunci alege să renunțe la iubire forțându-l astfel pe Felix să-și continue ascensiunea profesională
începută atât de promițător. Pe de altă parte, Felix nu este gata să renunțe la ambițiile lui pentru a-i
asigura Otiliei existența luxoasă cu care era obișnuită, astfel că gestul fetei rezolvă o alegere grea în
ceea ce-l privește. Dragostea lui Pascalopol pentru Otilia indică în mare măsură generozitatea: „eu știu
sa iubesc fiindcă nu am iubit pe nimeni” îi spune el Otiliei. În numele acestei generozități, el va renunța
la fată, redându-i libertatea când înțelege ca nu mai este fericită.
Planul monografic al romanului surprinde existența Bucureștiului în anul 1909. Spațiul citadin descris
de narator este unul al solitudinii și al izolării personajelor aflate chiar în mijlocul mulțimii. Ipostazele
iubirii și tema paternității care conturează caracterele personajelor oferă în același timp informații
prețioase despre viața în Bucureștiul antebelic, romanul devenind astfel o adevărată frescă socială. În
antiteză romantica cu orașul plin de case mohorâte și grădini pustii, cu ziduri înalte, este descris
Bărăganul ca spațiu al nemărginirii în care ființa citadină poate recupera sentimentul cosmic. Mediul
devine definitoriu pentru existența personajelor, demonstrând, o dată în plus, influența lui Balzac asupra
scriitorului român.
Analiza, la alegere, a două elemente de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul

narativ studiat, din seria: acțiune, conflict, perspectivă narativă, relații temporale și spațiale
Structura romanului se dezvoltă pe cele trei planuri care evidențiază conflictele ce dinamizează
construcția epică. Planul epic principal urmărește destinul familiei Giurgiuveanu-Tulea-Rațiu și se
ordonează în jurul istoriei moștenirii, fiind deci dinamizat de un conflict economic. Tema paternității,
de origine balzaciană, dezvoltată tot în acest plan, reliefează un evident conflict de ordin moral. Cel
de-al doilea plan narativ urmărește povestea de iubire dintre Felix și Otilia, eroii surprinși în devenire,
în confruntare cu lumea și cu ei înșiși. Lor li se adaugă Leonida Pascalopol care trăiește revelațiile unei
iubiri târzii. Conflictul acestui plan este interior, psihologic și se rezolvă prin triumful rațiunii asupra
pasiunii deoarece Otilia îl părăsește pe Felix ca să-l poată lăsa să se realizeze profesional, iar Pascalopol
îi va reda libertatea Otiliei atunci când simte că fata începe să se plictisească alături de el. Planul cadru
conturează monografic existența burgheziei bucureștene la începutul secolului al XX-lea. Tema
parvenirii, definitorie pentru aceasta lume în care Stanică Rațiu este un învingător, accentuează conflictul
de ordin moral.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar relatarea evenimentelor se face la persoana a III-a singular,
din perspectiva unui narator omniscient, omniprezent și obiectiv. Însă, condiția impersonalității este
încălcată deoarece în text apar comentariile unei persoane cu simț estetic, vizibile, mai ales, în descrierea
inițială a străzii Antim și a casei lui moș Costache.
De altfel, descrierea inițială, reluată în finalul romanului, este construită pe o tehnică a contrastului,
ce evidențiază relația incipit-final. Cele două tablouri care au același decor, casa din strada Antim sunt
puse în opoziție: descrierii ample, balzaciene de la început îi corespunde imaginea sintetică din final.
Replica lui Costache Giurgiuveanu, absurdă inițial: „aici nu stă nimeni” are putere premonitorie; ea se
încarcă la sfârșit de o tristețe existențială, de sensuri adânci privind trecerea prin lume a anumitor oameni.
Tot în stil balzacian este conceput și finalul romanului care prin comprimarea timpului rezumă un
deceniu din existența personajelor. Finalul are, în același timp, funcția unui epilog, vorbind despre cariera
184 www.rs.ro
și căsătoria fericită ale lui Felix, despre parvenirea lui Stanică Rațiu, despre despărțirea Otiliei de
Pascalopol. Doar casa din strada Antim rămâne aceeași, acum cu adevărat părăsită ca pentru a demonstra
adevărul vorbelor lui moș Costache de la începutul romanului: „aici nu stă nimeni”. Simetria incipitului
cu finalul dezvăluie structura circulara a romanului și ordonează construcția narativă. De asemenea,
incipitul fixează coordonatele spațio-temporale ale acțiunii, care sunt bine-delimitate, ilustrând, astfel,
principiile realismului, care impun delimitarea clară a evenimentelor și fixarea lor într-un cadru precis,
cu referință reală.
În ansamblu, „Enigma Otiliei” este romanul unei familii și al unei moșteniri, în care omnisciența
naratorului se îmbină cu tehnici moderne, cum ar fi comportamentismul și pluriperspectivismul, vizibile,
mai ales, în conturarea Otiliei, personaj complex și contradictoriu, în jurul căruia se conturează întreaga
construcție narativă.
www.rs.ro
185
Testul nr. 20
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența conversații insipide se referă la discuțiile neinteresante, pe care naratoarea ar fi trebuit
să le poarte.
2. Titlul cărții pe care o citește Jeni Acterian este „Mrs. Dalloway”.
3. Tânăra își dorește să fie singură ca să se bucure de libertate și pentru că s-a săturat de discuțiile
neinteresante la care trebuie să participe doar din politețe, așa cum reiese din secvența o odaie în care
voi fi singură, odaie care dă într-o terasă, unde voi fi liberă să citesc, scutită de prezențe străine cu
care să fiu obligată de a face conversații insipide.
4. Jeni Acterian nu se poate plimba prin împrejurimi pentru că are încălțăminte nepotrivită pentru
locul unde a ajuns. Pantofii cu toc înalt pe care îi poartă i-au făcut rău, așa că plimbările nu sunt o
opțiune.
5. Odată ajunsă la Techirghiol, Jeni Acterian este neplăcut surprinsă de ploaia care pare nesfârșită.
Mai mult, fata se plictisește și nu poate citi, ba chiar nici plimbări nu poate să facă, deoarece are
încălțăminte nepotrivită pentru locul unde a ajuns. Astfel, plecarea mult dorită are efectul contrar asupra
tinerei.
B.
Starea unei persoane reprezintă un complex de trăiri, sentimente, emoții care se reunesc și definesc
comportamentul și modul de a reacționa în diferite situații. În opinia mea, raportul dintre așteptări și
realitate influențează în mod clar starea de spirit a unei persoane, având în vedere că oamenii se
raportează în mod diferit la ce își doresc și la ceea ce obțin.
În primul rând, starea de spirit a unei persoane depinde de foarte mulți factori, de la mediul
înconjurător și starea vremii până la propriile trăiri și emoții. Atât factorii exteriori, cât și cei interiori
determină o stare de spirit pozitivă sau negativă, în funcție de implicația fiecărei categorii. De departe,
însă, raportul dintre așteptări și realitate influențează cel mai mult starea de spirit a unei persoane, fiindcă
omul își creează un orizont de dorințe și aspirații, iar atunci când concretizarea lor nu este pe măsura a
ceea ce sperase, este dezamăgit, suferă, iar stările de spirit negative nu întârzie să dea năvală și să-l
copleșească. Așa se întâmplă, spre exemplu, cu Jeni Acterian în fragmentul citat. Tânăra pleacă la mare,
încântată de posibilitatea de a petrece un timp singură, pentru a se putea bucura de libertatea de a-și
petrece timpul după bunul ei plac. Odată ajunsă la Techirghiol, însă, este neplăcut surprinsă de ploaia
care pare nesfârșită. Mai mult, se plictisește și nu poate citi, ba chiar nici plimbări nu poate să facă,
deoarece are încălțăminte nepotrivită pentru locul unde a ajuns. Astfel, plecarea mult dorită are un efect
contrar asupra tinerei, care constată că așteptările ei nu corespund realității.
În al doilea rând, raportul dintre așteptări și realitate determină un întreg complex psihologic, în care
sunt implicate trăiri complexe, de la cele de natură intelectuală, până la cele afective. Un om care își
proiectează așteptări nerealiste va sfârși, cel mai adesea, să întâmpine dificultăți în adaptarea la realitate,
deoarece trăiește într-o lume ideală, în care crede că totul este posibil. Condiția unei asemenea persoane
devine cea a unui inadaptat, care ajunge să nu-și găsească locul în lumea pe care nu o înțelege și care,
186 www.rs.ro
la rândul ei, nu îl înțelege. Acesta este cazul, spre exemplu, al personajelor lui Camil Petrescu, inadaptați
de tip superior, care caută absolutul într-o lume cu totul nepotrivită aspirațiilor lor. Ștefan Gheorghidiu,
George Demetru Ladima, Andrei Pietraru, Gelu Ruscanu – toți resimt acut nepotrivirea dintre așteptări
și realitate pentru că, rând pe rând, fiecare este în căutarea ideii de absolut. Niciunul nu reușește să se
adapteze lumii în care trăiește, iar societatea devine pentru ei un pat al lui Procust, care îi pedepsește
pentru că au alergat după un iluzoriu joc al ielelor.
Așadar, raportul dintre așteptări și realitate determină starea de spirit a unei persoane, cum oamenii
își proiectează mereu o parte din viață într-un ideal pe care și-l doresc.
Subiectul al II-lea
Fragmentul citat din opera „Romanul adolescentului miop”, de Mircea Eliade, are în prim-plan un
personaj al cărui portret este realizat prin îmbinarea mijloacelor directe și indirecte de caracterizare.
Astfel, prin autocaracterizarea care domină fragmentul de roman subiectiv citat, sunt înfățișate trăsăturile
morale ale unui tânăr, un scriitor în devenire, care, orgolios și plin de importanță, discută subiectul
viitoarei sale scrieri cu un prieten pe care îl transformă în personaj.
Accentul cade asupra portretului moral al naratorului-personaj, care se remarcă prin orgoliu,
autosuficiență, tendința de a generaliza și de a emite prejudecăți și idei preconcepute: „Iată o frază
stupidă, care nu trebuie ștearsă; ca să-mi aduc aminte mai târziu cât de simplu se fac deosebirile la
șaptesprezece ani”. Aroganța pe care o afișează personajul reiese din vorbele sale, prin caracterizare
indirectă și aduce în prim-plan o individualitate dornică să iasă în evidență cu orice preț: „Aceasta e
deosebirea între mine și el: că unul visează o fericire și o așteaptă, iar altul se chinuie s-o ajungă, fără
să se gândească asupra ei”. În plus, lipsit de sinceritate față de prietenul sau, naratorul încearcă să-l
manipuleze și se folosește de slăbiciunile lui: „I-am spus că îi voi exagera păcatele, îl voi ridiculiza, îi
voi culege naivitățile și neghiobiile împărtășite prietenilor timp de atâția ani și le voi așeza toate în
roman”. Toate aceste trăsături conturează portretul unui tânăr care, departe de a fi sigur pe sine, așa cum
pare, își caută un drum în viață și încearcă să se cunoască pe sine însuși.
În ansamblu, fragmentul citat construiește un personaj dilematic, ale cărui trăiri și sentimente
contradictorii se regăsesc în portretul oricărui adolescent. Îmbinarea mijloacelor directe și indirecte de
caracterizare subliniază complexitatea personajului.
www.rs.ro
187
ENIGMA OTILIEI
– particularități de construcție a unui personaj –
Romanul „Enigma Otiliei” este publicat în 1938 și ilustrează atât concepția scriitorului despre roman,
cât și evoluția speciei în contextul perioadei interbelice. Astfel, George Călinescu propune și ilustrează
romanul realist de natură balzaciană în care tipologiile de personaje sunt subordonate unor trăsături
general umane dominante, dar depășește realismul prin recursul la elemente de modernitate. Construcția
simetrică a romanului are în prim-plan personalitatea complexă, fascinantă și contradictorie a Otiliei,
personaj considerat de George Călinescu „proiecția mea lirică”.

Otilia Mărculescu este, în roman, fata vitregă a lui moș Costache, fiica soției sale moarte, pe care nu
a înfiat-o de teama surorii sale, Aglae. Statutul social Otiliei este, deci, incert, în casa bătrânului, deoarece
tânăra nu are nici stabilitate financiară și nici măcar socială. Studentă la Conservator, Otilia are un
temperament de artistă, este volubilă, exuberantă, întotdeauna elegantă și iubind luxul. Se bucură de
afecțiunea lui Costache și de protecția lui Pascalopol, un moșier între două vârste, mereu dornic să
satisfacă orice capriciu al Otiliei.
Rămasă orfană de mică, Otilia trăiește într-o casă în care află foarte devreme ce înseamnă singurătatea
și răutatea celor din jur. Crescută de Costache, om ursuz și zgârcit, care nu știe cum să-și arate afecțiunea
și fiind o fire sensibilă, Otilia se refugiază în ocrotirea lui Pascalopol care are grijă de ea și îi oferă luxul
cu care fusese obișnuită pe când trăia mama ei. Sub acest aspect, se justifică titlul inițial al romanului,
„Părinții Otiliei”, deoarece, rând, pe rând, personajele încearcă să hotărască soarta fetei, iar majoritatea
conflictelor sunt concentrate în jurul ei.
Titlul definitiv al romanului, „Enigma Otiliei”, aduce în prim-plan misterul feminității înseși,
întruchipat de tânără. Chiar scriitorul justifică misterul protagonistei prin prisma imaturității lui Felix,
atunci când afirmă: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că are. Pentru orice tânăr de 20 de ani,
enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i dovezi de afecțiune”. Însă, cel care intuiește
adevărata dimensiune a personalității Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care îi spune acestuia,
la un moment dat: „Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o
apariție luminoasă.”

Chiar de la începutul romanului, Otilia este înfățișată prin ochii lui Felix, în seara când el ajunge în
casa lui Moș Costache. Primul portret fizic al Otiliei este realizat din perspectiva tânărului: „Felix privi
spre capătul scării ca spre un cer deschis și văzu un cap prelung și tânăr de fată, îmbrăcat cu bucle căzând
până pe umeri”. Frumusețea ei îl zăpăcește pe tânăr mai ales că vine după replica de neînțeles a lui
Costache: „Nu, nu cunosc”. Otilia îl primește pe Felix cu căldură, îl prezintă familiei și îi oferă chiar
odaia ei pentru noaptea aceea.
188 www.rs.ro
Camera fetei este sugestivă pentru personalitatea ei. Prin tehnica detaliului și prin metoda balzaciană
a descrierii mediului, din care se pot deduce trăsăturile de caracter, naratorul dezvăluie o parte din
personalitatea exuberantă și contradictorie a Otiliei, în amestecul de dantele, partituri, romane franțuzești,
cutii de pudră și parfumuri. În plus, descrierea fizică a fetei sugerează feminitate, nevinovăție și farmec
specific adolescentin: „Fata părea să aibă 18-19 ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri,
arăta foarte copilăroasă între multele bucle și gulerul de dantelă. Însă în trupul subțiratic, cu oase delicate,
ca de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă și pătrată a Aureliei, era o mare libertate de
mișcări, o stăpânire desăvârșită de femeie.”
O scenă relevantă pentru caracterul Otiliei este cea a ultimei întâlniri dintre ea și Felix, înaintea
plecării fetei din țară împreună cu Pascalopol. Scena este importantă mai ales că definește părerile celor
doi tineri despre iubire, precum și datele esențiale ale personalității fiecăruia. Pe de o parte, Felix este
intelectualul ambițios, orgolios profesional, gata să-și sacrifice sentimentele pentru carieră. Pentru el,
femeia înseamnă un sprijin în drumul său, iar sentimentele nu au mare valoare. Pe de altă parte, Otilia
trăiește pe iubire și fericire, pentru ea, „rostul femeii este să placă, în afară de asta neputând exista
fericire”. În plus, ea trăiește cu spaima de bătrânețe și concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu
dăruire și libertate absolută. Felix ar fi gata s-o aștepte oricât, dar fata înțelege că ea ar fi, de fapt, o
piedică în calea realizării lui profesionale și astfel, îl părăsește, alegând siguranța căsătoriei cu
Pascalopol.
Câțiva ani mai târziu, întâlnirea întâmplătoare din tren dintre Felix și Pascalopol accentuează misterul
personalității tinerei: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine, e o enigmă”, afirmă moșierul.
Felix vede în fotografia de la Pascalopol o femeie frumoasă, dar în care nu o mai recunoaște de tânăra
exuberantă de odinioară, fiindcă „un an de platitudine feminină stingea totul”.
Ambiguitatea Otiliei domină tot spațiul romanului și pare a se ascunde într-o replică pe care fata i-o
adresează lui Felix la un moment dat: „Noi nu trăim decât cinci-șase ani”. În acest fel, toate cele 30 de
capitole ale romanului subliniază destinul fetei care oscilează multă vreme între Felix și Pascalopol.
Judecând după datele exterioare ale comportamentului său, fata îi iubește pe amândoi, fără să știe pe
care să-l aleagă. De altfel, multiplele planuri narative ale textului se întretaie în jurul Otiliei, ca personaj
reprezentativ pentru întreaga construcție epică.
spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, modalități de
caracterizare, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.)
Personalitatea Otiliei este conturată treptat și preponderent prin datele exterioare ale personalității
sale. Caracterul ei este portretizat prin tehnica modernă a reflectării poliedrice, folosind cu precădere
caracterizarea directă realizată de alte personaje, dar și pe cea indirectă. Astfel, cititorul are acces la
psihologia personajului doar prin faptele, gesturile, replicile sale, deoarece Otilia este prezentată prin
acțiuni, limbaj, vestimentație, dar nu și prin gândurile sale. Reflectarea în ochii celorlalți, ca într-o serie
de oglinzi paralele, dezvăluie nenumărate trăsături ale fetei. Pentru Costache, Otilia este „fetița mea”
pe care o iubește, dar căreia ezită să-i clarifice situația de teama surorii sale. Pentru Aglae, Otilia este
„dezmățata, zăpăcita, rafinata cu școala la Paris”. Pentru Aurica este piedica în calea căsătoriei sale.
Stănică Rațiu găsește o identitate structurată între sine și tânăra fată și nu evită să-i propună o uniune
www.rs.ro
189
de „concepții”. Pascalopol o vede ca pe fata-copil, o ființă delicată, fragilă, o tânără strălucitoare, cu

suflet capricios de artistă. El o iubește fără să știe, însă, e patern și ce e viril în sentimentele lui. Pentru
Felix, Otilia este întruchiparea misterului feminității, deși doar în fața lui fata își dezvăluie temerile cele
mai ascunse, gândul înspăimântător al îmbătrânirii și încredințarea unui sfârșit timpuriu.
Structura romanului, dezvoltată pe cele trei planuri care evidențiază conflictele, urmărește destinul
Otiliei, ca personaj reprezentativ al întregii construcții narative. Planul epic principal urmărește destinul
familiei Giurgiuveanu-Tulea-Rațiu și se ordonează în jurul istoriei moștenirii, fiind deci dinamizat de
un conflict economic. Tema paternității, de origine balzaciană, dezvoltată tot în acest plan, reliefează
un evident conflict de ordin moral. Cel de-al doilea plan narativ urmărește povestea de iubire dintre
Felix și Otilia, eroii surprinși în devenire, în confruntare cu lumea și cu ei înșiși. Lor li se adaugă Leonida
Pascalopol care trăiește revelațiile unei iubiri târzii. Conflictul acestui plan este interior, psihologic și
se rezolvă prin triumful rațiunii asupra pasiunii deoarece Otilia îl părăsește pe Felix ca să-l poată lăsa
să se realizeze profesional, iar Pascalopol îi va reda libertatea Otiliei atunci când simte că fata începe
să se plictisească alături de el. Planul cadru conturează monografic existența burgheziei bucureștene la
începutul secolului al XX-lea. Tema parvenirii, definitorie pentru aceasta lume în care Stanică Rațiu
este un învingător, accentuează conflictul de ordin moral.
Replica lui Costache Giurgiuveanu, absurdă inițial: „aici nu stă nimeni” are putere premonitorie; ea se
incipitul fixează coordonatele spațio-temporale ale acțiunii, care sunt bine-delimitate, ilustrând, astfel,
În ansamblu, Otilia Mărculescu este un personaj modern care impune un nou statut al feminității în
romanul românesc interbelic. Ea întruchipează fragilitatea și grația unei adolescente, alături de
maturitatea și responsabilitatea unei orfane care a cunoscut răutatea lumii în care trăiește.
190 www.rs.ro
Testul nr. 21
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența după pofta inimii se referă la plăcerea naratoarei de a obține cărți, dar și la ușurința cu
care acest lucru urma să se întâmple.
2. Examenele pe care trebuie să le susțină Jeni Acterian se vor desfășura după zece zile.
3. Jeni Acterian are mai multe planuri pentru iarnă, cum ar fi: să meargă la teatru, la cinema, să mai
slăbească, să petreacă mai mult timp cu M., să-și facă niște rochii noi, așa cum reiese din secvența Mă
voi duce la teatru, la cinema. Probabil voi fi în preajma lui M.[…]. Am slăbit și voi mai slăbi [...]. Vreau
să-mi fac câteva rochii noi.
4. Jeni Acterian nu poate să înceapă să scrie nuvela proiectată pentru că are de învățat pentru
examenele pe care le are de susținut după zece zile.
5. Jeni Acterian trece prin multe stări contradictorii, tipice oricărui adolescent. Ea este când fericită
și mulțumită, când revoltată și furioasă, când încântată de venirea iernii, când neliniștită din cauza
examenelor care se apropie și pentru care nu se simte pregătită, când dornică de distracții, când
melancolică și reflexivă.
B.
Relațiile cu cei din jur reprezintă o parte importantă a vieții oricărei persoane, care trebuie să țină
seama de mai mulți factori, printre care se numără disponibilitatea afectivă, empatia, dorința de
socializare și de a avea prieteni. Părerea mea este că aspectul fizic al unei persoane nu trebuie să
influențeze relațiile cu cei din jur pentru că limitarea la aspectul fizic drept criteriu al unei relații este
constrângătoare și discriminatorie.
În primul rând, felul în care arată cineva este doar o parte din personalitatea lui și nu definește întreaga
lui ființă. Aspectul fizic al unei persoane este influențat de mulți factori, printre care se numără
moștenirea genetică, stilul de viață, starea de sănătate, ocupația. Uneori, evenimente nefericite, cum ar
fi accidente, boli cronice sau autoimune determină schimbări ale aspectului fizic, împotriva cărora omul
luptă în zadar. În aceste situații, limitarea la aspectul fizic drept criteriu al unei relație este
constrângătoare și discriminatorie, fiind bazată pe superficialitate, lipsă de toleranță și de empatie. O
atitudine similară este ironizată de scriitorul I. L. Caragiale în basmul parodic „Făt-Frumos cu moț în
frunte”, în care un fiu de împărat nou-născut este foarte urât fizic, dar înzestrat cu calități intelectuale
ieșite din comun.
În al doilea rând, trăim într-o societate în care contează cel mai mult aparențele, iar aspectul fizic al
persoanelor trebuie încadrat în anumite standarde, astfel încât să corespundă prejudecăților sociale.
Oamenii capătă, astfel, ideea greșită că, dacă nu îndeplinesc aceste standarde legate mai ales de siluetă,
greutate, dar și de culoarea părului și chiar a pielii, nu vor fi acceptați de ceilalți, iar șansele lor de
socializare vor fi anulate. O astfel de idee apare și în gândirea lui Jeni Acterian care își dorește să mai
slăbească și leagă frumusețea de pierderea kilogramelor: „.Am slăbit și voi mai slăbi, ceea ce înseamnă
că sunt mai puțin urâtă”. Slăbitul devine deci, un deziderat social, necesar în dorința de a ieși în evidență
și de a se face remarcată.
www.rs.ro
191
Așadar, aspectul fizic al unei persoane nu este cel mai important lucru ce trebuie luat în seamă atunci
când legăm o prietenie, ci personalitatea este lucrul esențial la care trebuie să ne raportăm.
Subiectul al II-lea
Fragmentul citat face parte din piesa „Gaițele”, de Alexandru Kirițescu, și este dominat de indicații
scenice interne, care introduc numele personajelor în fața fiecărei replici: „Ianache”, „Mircea”, „Aneta”,
„Lena”, evidențiază caracteristici ale personajelor: „batjocoritor”, „răstită”, „plictisită” și descriu mimica,
gesturile și stările lor sufletești: „Coboară scara Mircea Aldea”, „Se oprește în fața Wandei”, „Wanda
nu-i răspunde și privește intens spre Mircea. Mai tare.”. Toate aceste notații ale autorului devin un mijloc
de caracterizare și facilitează jocul actorilor. De asemenea, indicațiile scenice externe evidențiază titlul
operei „Gaițele”, ca element paratextual care oferă o primă cheie de descifrare a textului.
Enigma Otiliei
– relația dintre personaje –
„Enigma Otiliei”, roman de sinteză estetică, publicat în 1938, este un roman realist de tip balzacian,
care îmbină metodele curentului cu mijloace narative moderne. Astfel, construcția simetrică a romanului
evidențiază o galerie de personaje care sunt prezentate în mediul în care evoluează, din dorința clară a
naratorului de a crea tipologii în sens realist balzacian. Rând pe rând, apar în fața cititorului: Felix Sima
(orfan ambițios, omul superior), Costache Giurgiuveanu (avarul umanizat prin iubirea și grija purtate
Otiliei), Aglae Tulea (adevăratul avar al romanului, „baba absolută fără cusur în rău”), Simion Tulea
(senil și apatic, evoluând treptat spre nebunie), Aurica Tulea (fata bătrână obsedată de căsătorie), Titi
(întârziatul mental, retardatul), Pascalopol (îndrăgostitul matur, care nu știe ce este senzual și ce este
patern în iubirea lui pentru Otilia), Stanica Rațiu (demagog, ipocrit și arivist, un impostor volubil,
grosolan și trivial, dar patetic atunci când trebuie) și nu în ultimul rând, Otilia Mărculescu, „enigma
romanului” și totodată personajul principal care se definește în text prin reflectarea în ochii celorlalți.
192 www.rs.ro

Două personaje reprezentative în roman, a căror relație domină tot spațiul narativ, sunt Felix și Otilia.
Cuplul de personaje Felix-Otilia aduce în prim-plan două individualități diferite, care au preocupări,
interese și aspirații specifice. Felix este omul superior care își canalizează întreaga activitate spre
realizarea unui țel anume. Ca statut social, este un orfan care vine în capitală cu hotărârea precisa de a
urma facultatea de medicină, dar nu îl încântă o banală profesie de medic. Din punct de vedere moral,
este un tânăr ale cărui ambiții sale țintesc mai sus, își dorește o carieră științifică remarcabilă, iar viitoarea
parteneră de viață o înțelege ca pe o „tovarășă a aspirațiilor mele, ca un scop în același timp, al tuturor
sforțărilor”. Sub aspect psihologic, este tenace și ambițios, iar atunci când publica un articol de
specialitate într-o revistă străină, mândria și mulțumirea sufletească evidențiază de fapt, ecouri din
biografia autorului. Felix nu poate concepe existența ca pe un șir de frivolități; pentru el, viața trebuie
trăită în studiu și activitate științifică susținută, care să aducă, în timp, recunoașterea meritelor și succesul
pe plan profesional. Voința lui provoacă respectul Otiliei care își recunoaște, fără echivoc,
superficialitatea în fața lui: „Noi fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil mediocre și singurul meu
merit este acela că îmi dau seama de asta”.
Pe de altă parte, Otilia este studentă la Conservator și are un temperament de artistă. Este fiica vitregă
a lui Costache Giurgiuveanu, iar statutul social de orfană are implicații asupra vieții ei. Se bucură de
afecțiunea lui Costache și de protecția lui Pascalopol, un moșier între două vârste, mereu dornic să
satisfacă orice capriciu al Otiliei, dar trăiește într-o casă în care află foarte devreme ce înseamnă
singurătatea și răutatea celor din jur. Din punct de vedere moral, Otilia este o tânără capricioasă,
întotdeauna elegantă și iubind luxul, fără să pună prea mare preț pe normele și prejudecățile lumii în
care trăiește. Ea are o personalitate dominată de incertitudini și mister, dar este și volubilă, exuberantă,
capricioasă și frivolă. Sub aspect psihologic, Otilia pare femeia stăpână pe sentimentele ei, care
manevrează bărbații după propriile interese. Cititorul are acces la psihologia personajului doar prin
faptele, gesturile, replicile sale, deoarece Otilia este prezentată prin acțiuni, limbaj, vestimentație, dar
nu și prin gândurile sale. Cel care intuiește adevărata dimensiune a personalității Otiliei este Weissmann,
prietenul lui Felix, care îi spune acestuia la un moment dat: „Orice femeie care iubește un bărbat fuge
de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată
inteligentă. După câte mi-ai spus, înțeleg că te iubește.” Felix, în schimb, capabil să iubească
dezinteresat, este derutat de comportamentul Otiliei și n-o înțelege, ceea ce îi tulbură liniștea sufletească.
Hotărât să-și facă o carieră, se bazează pe luciditate și profunzime intelectuală.
În relația cu Otilia, Felix se comportă contradictoriu. El o iubește, dar în sentimentele sale se amestecă
și dorința de a avea în preajmă o prezență feminină care îi lipsise atâta în copilărie, fiind orfan. În același
timp, Felix vede în Otilia mama de care a fost lipsit, sora pe care nu a avut-o niciodată și iubita pe care
și-o dorește. Pe de altă parte, comportamentul Otiliei este la fel de ambiguu față de Felix. Cei doi sunt
de aceeași vârstă, se plac, dar sentimentele dintre ei nu sunt clare. Ambiguitatea Otiliei este determinată,
în primul rând, de comportamentul ei. Multă vreme, fata oscilează aproximativ egal cu argumente logice,
adesea, cu altele subînțelese uneori, între Felix și Pascalopol. În egală măsură, ea îi iubește pe amândoi,
dar față de Felix se simte inferioară, mediocră, în timp ce Pascalopol îi oferă protecția și luxul de care
are nevoie. Ambiguitatea personajului este adâncită de refuzul naratorului de a-și asuma privirea
www.rs.ro
193
omniscientă și de a-i explica intențiile și gândurile chiar dacă George Călinescu se identifică cu propriul
personaj: „Otilia este eroina mea lirică, proiecția mea în afară”.
O primă secvență din care reiese relația dintre cei doi este aceea în care Felix realizează că o iubește
pe Otilia și încearcă să fie din ce în ce mai aproape de ea, considerând unele gesturi mărunte (cum ar fi
coaserea unui nasture) un adevărat deliciu: „Felix venea supus şi pregustând voluptatea apropierii. Otilia
îl trăgea spre ea cu o dulce violență, țâțâia din gură nemulțumită, atârna un fir de ață în gura lui Felix,
ca să nu uite (superstiție pe care o cultiva mult), şi apoi cosea nasturele, în vreme ce Felix îi sorbea
parfumul părului ei risipit sub chiar obrajii lui.” Îi scrie o scrisoare de dragoste pe care o lasă pe pat,
însă fata pare că nu a citit-o. După un timp, îi mărturisește dragostea și Otilia îi spune că și ea îl iubește,
dar că trebuie să aștepte: „Otilia, tu nu mă iubești. — Ba da, ba da, Felix. Tocmai fiindcă te iubesc.” La
rugămintea lui Felix, Otilia nu îl va mai primi un timp pe Pascalopol, dar tânărul realizează ce caracter
minunat avea cel pe care era gelos, rugând-o pe Otilia să-l primească iar. Însă, spre surprinderea lui,
fata pleacă la Paris cu Pascalopol fără să-l anunțe. Gesturile ei necenzurate, dar pornite din firescul
sentimentelor îl încântă pe Felix, dar în același timp îl surprind. Otilia derutează pentru că trece brusc
de la o stare la alta. De fiecare dată, ea apare altfel în ochii celor din jur și fiecare înțelege o parte din
ea, dar nimeni nu o poate înțelege cu adevărat.
O altă secvență semnificativă pentru relația dintre cei doi este cea a ultimei întâlniri dintre ea și Felix,
înaintea plecării fetei din țară împreună cu Pascalopol. Dacă Otilia concepe iubirea în felul aventuros
al artistului, cu dăruire și libertate absolută, Felix este dispus să aștepte oricât în virtutea promisiunii că
se va căsători cu ea. Scena este importantă mai ales că definește părerile celor doi tineri despre iubire,
precum și datele esențiale ale personalității fiecăruia. Pe de o parte, Felix este intelectualul ambițios,
orgolios profesional, gata să-și sacrifice sentimentele pentru carieră. Pentru el, femeia înseamnă un
sprijin în drumul său, iar sentimentele nu au mare valoare. Pe de altă parte, Otilia trăiește pentru iubire
și fericire, pentru ea, „rostul femeii este să placă, în afară de asta neputând exista fericire”. În plus, ea
trăiește cu spaima de bătrânețe și se teme de moarte, considerând bătrânețea drept o perioadă nefastă,
mai ales pentru femei. După ce moare moș Costache, Otilia se duce în camera lui Felix și îl roagă să o
lase să doarmă în patul lui, propunându-i să trăiască împreună ca bărbat și soție, fără să se căsătorească.
Felix, însă, nu profită de fată, pentru că ar fi gata s-o aștepte oricât. Otilia înțelege că ea ar fi, de fapt, o
piedică în calea realizării lui profesionale și astfel, îl părăsește, alegând siguranța căsătoriei cu
Pascalopol. Instinctul feminin precoce, inteligența izvorâte dintr-o existență nesigură (orfană, umilită
şi singură) o fac pe Otilia să îl accepte pe Pascalopol drept soț. Cartea poștală pe care i-o trimite lui
Felix exprimă, în același timp, diferențele dintre ei doi, izvorâte din modalități contradictorii de a privi
și înțelege lumea, dar și generozitatea amară a iubirii adevărate care găsește puterea sacrificiului: „Cine
a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”.
semnificative pentru evoluția relației dintre personaje (de exemplu: acțiune, conflict, relații
temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, modalități
de caracterizare, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.)
Ca tip de personaj, Felix reprezintă naivul, dar și ambițiosul întrucât are capacitatea de a-și concentra
întreaga voință spre realizarea unui anumit scop. În ansamblul romanului, Felix este de asemenea,
personaj-reflector, un centru de conștiință la care se raportează evenimentele și personajele din jurul
194 www.rs.ro
său. În text, este prezentat atât direct de către narator, cat și indirect, prin fapte, acțiuni, limbaj și
comportament. Portretul fizic realizat la începutul romanului înfățișează un tânăr aflat între copilărie și
maturitate: „Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie ca un veștmânt militar, iar gulerul tare și foarte
înalt și șapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc și elegant. Fața îi era însă juvenilă și prelungă, aproape
feminină din pricina șuvițelor mari de păr ce îi cădeau pe sub șapcă”.
Pe de altă parte, portretul fizic al Otiliei, realizat din perspectiva lui Felix atunci când intră în casa
lui moș Costache prezintă o tânără a cărei atitudine trădează siguranță de sine, farmec și stăpânire: „cu
fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, arăta și mai copilăroasă între multele bucle și gulerul
de dantelă. Însă în trupul subțiratic cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, era o mare libertate de
mișcări, o stăpânire desăvârșită de femeie”.
Personalitatea Otiliei este conturată treptat și preponderent prin datele exterioare ale personalității
sale. Caracterul ei este portretizat prin tehnica modernă a reflectării poliedrice, folosind cu precădere
caracterizarea directă realizată de alte personaje, dar și pe cea indirectă. Astfel, cititorul are acces la
psihologia personajului doar prin faptele, gesturile, replicile sale, deoarece Otilia este prezentată prin
acțiuni, limbaj, vestimentație, dar nu și prin gândurile sale. Reflectarea în ochii celorlalți, ca într-o serie
de oglinzi paralele, dezvăluie nenumărate trăsături ale fetei. Pentru Costache, Otilia este „fetița mea”
pe care o iubește, dar căreia ezită să-i clarifice situația de teama surorii sale. Pentru Aglae, Otilia este
„dezmățata, zăpăcita, rafinata cu școala la Paris”. Pentru Aurica este piedica în calea căsătoriei sale.
Stănică Rațiu găsește o identitate structurată între sine și tânăra fată și nu evită să-i propună o uniune
de „concepții”. Pascalopol o vede ca pe fata-copil, o ființă delicată, fragilă, o tânără strălucitoare, cu
suflet capricios de artistă. El o iubește fără să știe, însă, e patern și ce e viril în sentimentele lui. Pentru
Felix, Otilia este întruchiparea misterului feminității, deși doar în fața lui fata își dezvăluie temerile cele
mai ascunse, gândul înspăimântător al îmbătrânirii și încredințarea unui sfârșit timpuriu.
Structura romanului, dezvoltată pe cele trei planuri care evidențiază conflictele, urmărește destinul
celor doi orfani, ca personaje reprezentative al întregii construcții narative. Planul epic principal
urmărește destinul familiei Giurgiuveanu-Tulea-Rațiu și se ordonează în jurul istoriei moștenirii, fiind
deci dinamizat de un conflict economic. Tema paternității, de origine balzaciană, dezvoltată tot în acest
plan, reliefează un evident conflict de ordin moral. Cel de-al doilea plan narativ urmărește povestea de
iubire dintre Felix și Otilia, eroii surprinși în devenire, în confruntare cu lumea și cu ei înșiși. Lor li se
adaugă Leonida Pascalopol care trăiește revelațiile unei iubiri târzii. Conflictul acestui plan este interior,
psihologic și se rezolvă prin triumful rațiunii asupra pasiunii deoarece Otilia îl părăsește pe Felix ca
să-l poată lăsa să se realizeze profesional, iar Pascalopol îi va reda libertatea Otiliei atunci când simte
că fata începe să se plictisească alături de el. Planul cadru conturează monografic existența burgheziei
bucureștene la începutul secolului al XX-lea. Tema parvenirii, definitorie pentru aceasta lume în care
Stanică Rațiu este un învingător, accentuează conflictul de ordin moral.
www.rs.ro
195
Replica lui Costache Giurgiuveanu, absurdă inițial „aici nu stă nimeni”, are putere premonitorie; ea se
incipitul fixează coordonatele spațio-temporale ale acțiunii, care sunt bine delimitate, ilustrând, astfel,
În concluzie, relația dintre Felix și Otilia aduce în atenție două personaje ale căror sentimente,
puternice, dar contradictorii, domină tot spațiul romanului. Fragilitatea și grația Otiliei, alături de
maturitatea și responsabilitatea ei sunt în contradicție cu seriozitatea și ambițiile profesionale ale lui
Felix, care-și dorește o carieră în lumea medicală. Modernitatea construcției celor două personaje impune
un nou statut al prozei românești interbelice, în care spațiul citadin evidențiază drame de conștiință și
trăiri complexe.
196 www.rs.ro
Testul nr. 22
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența Mă tutuia demonstrativ se referă la intenția ostentativă a femeii de a-i arăta naratorului
apropierea dintre ei, precum și sentimentele pe care i le poartă.
2. Două volume de Marcel Proust pe care intenționează să le citească Mihail Sebastian sunt „Iubirile
lui Swann” și „La umbra fetelor în floare”.
3. Mihail Sebastian își analizează cu luciditate „suferințele din amor”, fiind conștient că ar trebui să
fie sceptic și indiferent în privința lor, fiindcă sunt derizorii. Însă, în prezentul în care se află, nu poate
trece peste ceea ce simte și se lasă copleșit de suferință, așa cum reiese din secvența și totuși a-mi spune
aceste cuvinte cuminți și a-mi face aceste socoteli, pe care le știu obiectiv juste, nu-mi scade întru nimic
depresiunea de azi, necesitatea absurdă de a o vedea, durerea fizică de a gândi mereu la ea, de a revedea
anumite momente, ce-mi par acum enigmatice și pe care aș vrea să le dezleg.
4. Mihail Sebastian vrea să citească și alte romane de Proust pentru că lecturează mai întâi „Albertine”
și se regăsește în paginile scriitorului francez, unde întâlnește stări și trăiri similare cu ale sale.
5. După plecarea lui Leni, Mihail Sebastian începe să se simtă mai bine fizic, mai întâi. De asemenea,
speră că timpul și distanța îl vor ajuta să se detașeze de ea și să revină la sentimentele inițiale, când se
putea bucura de prezența ei fără suferință, atașament sau implicare.
B.
Lectura reprezintă una dintre cele mai plăcute activități ale omului, cea care îi dă posibilitatea să-și
dezvolte imaginația și să călătorească în cele mai îndepărtate colțuri ale planetei. În opinia mea, lecturile
pot influența starea de spirit a unei persoane pentru că au capacitatea să transpună omul într-o lume
magică, unde totul este posibil, iar arta literară își exercită, astfel, asupra lui, efectul de purificare,
făcându-l să uite de problemele cotidiene și să se bucure doar de frumusețea cuvântului scris.
În primul rând, lecturile deschid omului posibilități nebănuite de a explora lumi care, altfel, îi sunt
inaccesibile. Citind, omul călătorește în timp și spațiu, dar și în propriul suflet, pentru că, adesea, se
identifică cu eroii întâlniți în paginile cărților și, înțelegându-le problemele, ajung, de fapt, să găsească
soluții și răspunsuri pentru propriile dileme. Mai mult decât atât, lectura te provoacă să-ți pui întrebări,
să reflectezi și să fii sincer tu cu tine, în adâncul sufletului tău, acolo unde nimeni nu are acces, iar
această reflecție profundă te ajută să treci peste stările negative și te purifică. Așa se întâmplă, spre
exemplu, cu Mihail Sebastian, care își regăsește propriile suferințe în paginile romanelor lui Marcel
Proust. Lectura romanului „Albertine” i-a amintit de alt volum, „Iubirile lui Swann”, cu care simte că
se identifică: „Voi mai citi poate un volum din „În căutarea timpului pierdut”, al doilea volum din
„Swann” (mai ales „Iubirile lui Swann”, de care propriile mele întâmplări m-au apropiat în ultimele
trei săptămâni).
În al doilea rând, lecturile oferă o altă realitate, una imaginară și ideală, în care omul își poate proiecta
toate dorințele și neîmplinirile. Citind, poți uita de tot ce te înconjoară, îți poți schimba viața odată cu
întoarcerea paginii tipărite. Cartea devine, în acest caz, instrumentul de evadare dintr-o lume nepotrivită,
iar cititul schimbă, în mod evident starea de spirit. Spre exemplu, naratorul-personaj din „Romanul
www.rs.ro
197
adolescentului miop”, de Mircea Eliade, este puternic impresionat de lectura romanului „Ulița
copilăriei”, de Ionel Teodoreanu. Adolescentul, sensibil și ușor de impresionat, trăiește acut lectura și,
la sfârșitul ei, plânge, recunoscându-și slăbiciunea și melancolia care l-au copleșit după ce a terminat
cartea: „Azi am citit cartea lui Ionel Teodoreanu, Ulița copilăriei, și am plâns. Nu mi-a fost rușine: am
plâns. M-am spălat repede cu apă rece pe față, ca să nu mă zărească cineva și să vadă un miop emoționat
și lăcrimând”.
Așadar, lecturile pot influența starea de spirit a unei persoane, prin transpunerea într-o lume a
imaginației, unde totul este posibil și orice vis devine realitate.
Subiectul al II-lea
Fragmentul citat face parte din piesa „Titanic Vals”, de Tudor Mușatescu, și este dominat de indicații
scenice interne, care anunță împărțirea în acte și scene: „Actul II, Scena 1”, introduc numele personajelor
în fața fiecărei replici: „Chriachița”, „Dacia”, „Miza” sau evidențiază caracteristici ale personajelor:
„aspru”, „dintr-o dată respectuoasă” și descriu mimica, gesturile și stările lor sufletești: „îngrețoșată
toată”, „pupă cățelul”, „care nu se ocupă decât de gândurile ei”. Toate aceste notații ale autorului devin
un mijloc de caracterizare și facilitează jocul actorilor. De asemenea, indicațiile scenice externe prezintă
decorul: „Un hol salon, în noua casă a lui Spirache. Un perfect prost gust.” și timpul acțiunii: „A trecut
un an și e zece dimineața”, alături de titlul operei: „Gaițele”, care oferă o primă cheie de interpretare a
textului.
FLOARE-ALBASTRĂ
de Mihai Eminescu
– particularitățile textului poetic romantic –
Poezia „Floare-albastră” este o eglogă, adică o idilă cu dialog, scrisă în ritm trohaic și apărută în
revista „Convorbiri literare ” în 1873. Creația este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de
tinerețe și anunță marile creații ulterioare, ce vor culmina cu „Luceafărul”.
198 www.rs.ro
Evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă,
Dezvoltată pe un motiv poetic european, poezia „Floare-albastră” poate fi considerată o poezie-
nucleu a romantismului eminescian. Textul se încadrează în romantism prin mai multe trăsături, cum ar
fi: temele predilecte –natura și iubirea, condiția geniului, aspirația spre absolut, motive literare specifice,
atitudinea poetică, amestecul speciilor, antiteza. Astfel, în poezie sunt reunite mai multe specii: poem
filosofic, eglogă (idilă cu dialog), elegie, pentru a ilustra dezvoltarea unui motiv romantic de circulație
europeană. „Floarea albastră”, ca motiv, își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către
idealul de fericire, de iubire pură, întâlnit și la romanticii europeni: Novalis, Leopardi. La Eminescu,
albastrul este culoarea infinitului, iar floarea simbolizează viața, iubirea. De asemenea, textul are o
compoziție romantică, fiind structurat în jurul unei serii de opoziții: eternitate-viață, masculin-feminin,
geniu-ființă terestră, vis-realitate, departe-aproape, trecut-prezent.
Comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat
La romantici, tema iubirii apare în corelație cu cea a naturii, întrucât natura devine stare de suflet
pentru trăirile poetului. Poezia „Floare-albastră” aparține temei iubirii și ilustrează iubirea paradiziacă,
idilică, dar implică, totodată tema condiției omului de geniu care aspiră la absolut.
Cadrul natural, feeric și protector pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează prin motive romantice
specific eminesciene, cum ar fi: „codrul, izvoarele, prăpastia, valea, luna”. De asemenea, eul liric,
identificat prin verbe și pronume la persoana I și a II-a singular („eu am râs”, „te-ai cufundat”) se
regăsește în două ipostaze umane, masculin-feminin, care se asociază celor două lumi. Astfel, prima
secvență a poeziei, alcătuită din primele trei strofe, conturează portretul omului de geniu, alcătuit
simbolic din elementele cosmicului: „Iar te-ai cufundat în stele/Și în nori și-n ceruri nalte”. Strofele
reprezintă monologul iubitei, care îi reproșează iubitului îndepărtarea de lume și de ea. Reproșul plasează
bărbatul într-o lume superioară, subliniind izolarea omului de geniu și preocuparea lui pentru cunoașterea
abstractă. Aspirația spre cunoașterea absolută este surprinsă de metafora „râuri de soare/ Grămădești-n a
ta gândire” și de mișcarea ascendentă. Domeniul cunoașterii guvernat de timpul infinit este definit prin
intermediul unor metafore cu valoare de simbol: „întunecata mare ” – misterul genezei, „câmpiile asire” –
universul culturii, „Piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vârful lor mare”- universul creației umane proiectat
cosmic, tainele, măreția. Avertismentul final „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”, deși este rostit
pe un ton șăgalnic, cuprinde un adevăr: împlinirea umană se realizează doar prin iubire, în lumea terestră.
Termenii populari „încalte”, ,„nu căta” susțin adresarea familiară, iar cele două apelative dispuse
simetric, la începutul și la sfârșitul primei intervenții „sufletul vieții mele”, „iubite”, exprimă iubirea
sinceră.
Secvența a doua, reprezentată de strofa a IV-a, prezintă reacția îndrăgostitului la reproșurile fetei și
accentuează superioritatea omului de geniu. Deși recunoaște adevărul din vorbele ei, se detașează cu
anumită ironie: „Ah! Ea spuse adevărul,/ Eu am râs, n-am zis nimica”. De asemenea, secvența
evidențiază portretul fetei, ființă telurică, opusă omului de geniu. Portretul ei este perceput la început
ironic („mititica”), pentru ca, în finalul poemului, să fie proiectat în ideal, fiind desemnat prin simbolul
„floare-albastră”.
www.rs.ro
199
Analiza, la alegere, a 2 elemente de compoziție și limbaj ale textului poetic studiat (imaginar,
poetic, titlu, motive poetice, figuri semantice/figuri de stil, elemente de prozodie)
Motivul florii albastre, motiv romantic de circulație europeană, devine la Eminescu o expresie
pentru sentimentul infinitului și exprimă cea dintâi tentație a vieții. Astfel, titlul exprimă ideea că
aspirația spre infinit poate fi realizată și prin iubire, iar floarea albastră sugerează, în cazul acesta, chiar
femeia care prilejuiește poetului încercarea de a-și îndeplini idealul prin dragoste.
Sub aspect compozițional, poezia este construită pe două planuri distincte, inegale ca întindere: un
plan al femeii, celălalt al bărbatului. Femeia este o copilă naivă, dornică de a se realiza prin iubire.
Bărbatul este un contemplativ, dornic să atingă absolutul și, preocupat într-un ceas când putea să
cunoască fericirea, de altceva, de idei abstracte și meditație, după cum reiese din îngăduința față de
sentimentele fetei: „eu am râs, n-am zis nimica”. Cele două planuri ale poeziei ilustrează două idei:
ideea cunoașterii abstracte și reci a bărbatului și cea a cunoașterii terestre a femeii, prin iubire.
Planul feminității, corespunzător cunoașterii senzoriale are forma unui monolog alcătuit în prima
parte dintr-un reproș și, apoi, dintr-o provocare inocentă care este în sine un act de seducție. Reproșul
este expresia intuiției feminine care simte în diversitatea preocupărilor abstracte ale bărbatului pericolul
înstrăinării: „De nu m-ai uita, încalte, /Sufletul vieții mele”. Cufundarea lui „în stele, și în nori, ș-n ceruri
nalte”, gândirea lui plină de imaginile „câmpiilor asire” și ale „întunecatei mări ” o determină să-l
avertizeze asupra capcanei în care ar putea să cadă, confundând căile fericirii. Bărbatul, aflat permanent
în căutarea absolutului, preocupat de civilizație și culturi străvechi, este atras de lumea rațională și rece,
dar nu renunță nici la lumea reală. Reproșului iubitei el îi răspunde cu un sentiment de înțelegere și
interiorizare a râsului: „eu am râs, n-am zis nimica”. Acceptă, deci, în tăcere, acest reproș și, vrăjit de
farmecul iubirii și al femeii, îl ascultă, hotărându-se să părăsească lumea lui pentru cea reală. Reproșul
femeii înseamnă, totodată, și dorința ei de a-l readuce alături de ea în lumea terestră. Ea îl cheamă cu
candoare de vietate sălbatică în codru, unde „izvoare plâng în vale”, într-un cadru frumos, dar de o
frumusețe sălbatică. Provocarea lansată de fată izvorăște dintr-o nevoie demonstrativă și pare o lecție
de inițiere în tainele iubirii. Cadrul fizic în care se va desfășura idila este unul paradisiac, dar autohton,
iubita este frumoasă și „nebună”, adică disprețuitoare de convenții și nonconformistă, iar dragostea este
neprefăcută și totală. Spațiul descris de versuri este cel specific eminescian, în mijlocul codrului, cu
stânci gata să se prăvale în prăpastie, cu izvoare care parcă plâng, cu trestii înalte și foi de mure, cu stele
și luna, și cărări ce coboară spre sat.
Fata care își cheamă iubitul este șăgalnică și exuberantă, ispititoare și inocentă. Ea are „păr de aur” și
obrajii roșii ca mărul, semn al emoțiilor puternice, al trăirilor intense, este ipostaza feminină angelică din
poezia eminesciană, care promite plăceri și bucurii și oferă cunoașterea concretă, senzorială, prin iubire.
Pe întreg cuprinsul poeziei, fata se adresează bărbatului folosind un limbaj familiar, afectiv, dominat
de regionalisme, cuvinte populare și forme de viitor popular: „sufletul vieții mele”, „încalte”, „subsoară”,
„mi-i spune”, „voi cerca”. Epitetele sunt puține și ornante: „prăpastia măreață”, „bolta cea senină”, „de-
aur părul”. Atrage atenția mai ales repetiția epitetului „dulce” în ultima parte a poeziei: „Ne-om da
sărutări pe cale/Dulci ca florile ascunse”; „albastra-mi dulce floare”; „Și te-ai dus, dulce minune”.
Epitetul acesta se referă atât la femeia iubită, la sărutările ei, cât și la faptul că iubirea și fericirea sunt
trecătoare și nu reprezintă decât o clipă din viața noastră.
Planul bărbatului, foarte redus, are un dublu rol: fixează povestea în interiorul unei amintiri și conferă
poeziei caracterul de meditație. Senzația de poveste evocată este dată de prezența în text a unei instanțe
200 www.rs.ro
lirice marcate de pronumele personal „eu” și de scurte precizări care delimitează planurile: „astfel zise
mititica”, „Ȋnc-o gură și dispare”. Din această perspectivă, floarea albastră devine o amintire, deoarece
poetul se află într-un timp diferit de cel al întâmplării și meditează asupra semnificațiilor trecutei povești.
În felul acesta, Eminescu evocă amintirea unei iubiri eșuate din cauza confuziei pe care bărbatul o face
asupra posibilităților de a fi fericit. Orgolios, acesta nu vrea să se lase amăgit de instincte și refuză
cunoașterea senzorială în favoarea cunoașterii raționale. El nu-și dă însă seama că omul este aflat sub
curgerea timpului și nu se mai poate întoarce niciodată la clipa care i-ar fi putut aduce fericirea.
În acest sens, ultima strofa a poeziei poate fi înțeleasă ca o meditație asupra fragilității ființei umane
în univers. Condiția omului este tristă pentru că el este efemer și nu poate păstra clipa fericirii atunci
când o trăiește. De aceea, poezia „Floare albastră” devine o meditație asupra condiției umane în general.
În timp ce întreaga poezie prezintă acceptarea iubirii, ultima strofă aduce în prim-plan sfârșitul
sentimentului și neputința bărbatului de a accepta lumea reală. A fost fericit o clipă, dar, din orgoliu, a
renunțat la ea și au rămas tristețea, durerea, melancolia care nu au puterea de a rezista timpului. Ultimul
vers: „Totuși... este trist în lume” poate fi înțeles ca o revenire la pesimismul părăsit și trebuie legat de
acceptarea reproșului iubitei din strofa a patra: „Ah! ea spuse adevărul”. De asemenea, intensitatea trăirii
sugerată de repetiția: „Floare-albastră, floare-albastră” este accentuată de acest ultim vers.
Muzicalitatea tristă a poemului este susținută de elementele de prozodie: rima îmbrățișată, ritmul
trohaic, măsura versurilor de 7-8 silabe. Se remarcă inovațiile prozodice: folosirea în rimă a unor cuvinte
rare: „gândire” – „asire” și a unor părți de vorbire diferite: „dispare” – „floare”.
Așadar, poezia „Floare-albastră” nu este doar „prima capodoperă eminesciană și, de asemenea,
etimologic, cap de operă” (Vladimir Streinu) ci și o creație care anticipează „Luceafărul”, prin ideea
iubirii imposibile dintre ființe aparținând unor lumi diferite.
www.rs.ro
201
Testul nr. 23
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența cantități de suferință se referă la suferința foarte mare pe care ar trebui s-o suporte Aurora.
2. Marin Preda se află în convalescență la Sinaia.
3. Aurora este orgolioasă și trufașă, așa cum reiese din secvența e foarte orgolioasă. Are două soluții
de ales: să devină bună și generoasă înghițind cantități de suferință sau să devină și mai trufașă.
4. Motivul care determină „condițiile rele” în care Marin Preda își petrece convalescența este dorința
Aurorei de a se despărți, enunțată direct, într-un moment de slăbiciune al bărbatului.
5. Deși nu-și dorește despărțirea și o iubește încă, Marin Preda nu-și exprimă sentimentele. În schimb,
acceptă propunerea soției, fiind conștient că nu mai poate exista conviețuire între ei doi și îi cere femeii
să aștepte ca el să se refacă pe deplin, întârziind, astfel, momentul efectiv al rupturii.
B.
O relație de iubire între doi oameni e ca un dans, în care cei doi parteneri trebuie să fie pe aceeași
lungime de undă, chiar dacă unul dintre ei știe foarte bine pașii, iar celălalt doar îi bâjbâie. Părerea mea
este că o despărțire nu poate reprezenta o soluție într-o relație în care doi oameni se iubesc, dar au
convingeri diferite, pentru că, într-un cuplu, cei doi parteneri trebuie să învețe să se accepte și să-și
găsească același ritm, mai ales în privința părerilor, a comportamentului și a modului de a reacționa în
diferite situații.
În primul rând, un cuplu presupune reunirea a două persoane care își descoperă aceleași puncte de
interes, sentimente comune, preocupări și gusturi asemănătoare. Însă, dacă există sentimente între cei
doi, interesele, gusturile, preocupările pot fi educate și modelate, astfel încât să se nască o armonie și
un echilibru între cei doi parteneri. Iubirea, în acest caz, poate învinge toate barierele și toate dificultățile,
pentru că anulează orice greutate și deschide calea comunicării și a unei relații frumoase și de durată.
Astfel, romanul lui Jane Austen, „Mândrie și prejudecată”, prezintă povestea de dragoste dintre Elizabeth
Bennet și domnul Darcy, o relație dificilă, presărată cu nenumărate greutăți, între doi oameni foarte
diferiți. Însă, puterea iubirii depășește totul, iar cei doi se căsătoresc, fericiți.
În al doilea rând, atunci când convingerile diferite devin mai importante decât cuplul și relația lor,
sentimentele dintre cei doi parteneri fie s-au stins, fie nu sunt reale și profunde. Doi oameni care se
iubesc cu adevărat pun ceea ce simt mai presus de orgoliu și dorința de a ieși în evidență sau de a domina.
Atunci când, însă, diferențele de opinii primează, fiecare își are propriile preocupări, care nu mai converg
spre consolidarea cuplului și a relației. Este cazul Aurorei, soția lui Marin Preda, care devine preocupată
exclusiv de viața ei și de cariera de poetă și își dorește despărțirea: „Ea e poetă şi își urmează destinul
(bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură (așa cel puțin pretinde, că nu se va mai
mărita niciodată)”.
În concluzie, o despărțire nu poate reprezenta o soluție într-o relație în care doi oameni se iubesc dar
au convingeri diferite, decât dacă cei doi nu mai vor să lupte și renunță din start la ceea ce i-a unit.
202 www.rs.ro
Subiectul al II-lea
Fragmentul citat din opera „Noaptea de Sânziene”, de Mircea Eliade, are în prim-plan un personaj
al cărui portret este realizat prin îmbinarea mijloacelor directe și indirecte de caracterizare. Astfel, prin
autocaracterizarea care domină fragmentul de roman obiectiv citat, sunt înfățișate trăsăturile morale ale
unui tânăr, un scriitor în devenire, care este entuziasmat de momentul de inspirație care îl cuprinde și
care se fructifică prin mai multe pagini scrise: „Cartea i se înfățișa acum întreagă, perfect încheiată.
„Asta înseamnă cu adevărat inspirație!”, își spuse zâmbind”.
Accentul cade asupra portretului moral al personajului, care se remarcă printr-un amestec de modestie
și orgoliu, dar și prin frământările oricărui creator, aflat în focurile muncii sale creatoare: „Aproape de
amiază, numărând paginile scrise, se simți deodată tulburat. Prea înaintase vertiginos. Îi era teamă să
nu se fi lăsat antrenat de o falsă inspirație, de facilitatea care-l amenința întotdeauna după câteva ceasuri
de lucru”. Ezitările sale, transpuse direct în text aduc în prim-plan trăsături ale personajului, cum ar fi
modestia, emotivitatea, dorința de perfecțiune, spaima că va fi amăgit de propria sa persoană. Toate
aceste trăiri contradictorii îl înfățișează ca pe o natură dilematică, un intelectual care trece de la o stare
la alta și care, prins în patima scrisului, își dedică întreaga viață artei literare: „Se apucă să recitească
ultimele pagini. I se păreau admirabile”. Și totuși, Ciru Partenie oscilează între dorința de a ieși, de a se
bucura de ziua frumoasă de afară și cea de a scrie, ba, mai mult, se simte în dificultate atunci când
trebuie să facă o asemenea alegere: „Dar parcă îl îmbăta și mai mult cartea de care se despărțise de
câteva minute. Pagina aceea neterminată îl chema înapoi. Șovăi pe trotuar, în fața grădinii, apoi se hotărî
și plecă agale spre bulevardul Pake Protopopescu. Manuscrisul care-l chema înapoi, în birou, i se păruse
un suflet străin care voia să pună stăpânire pe el, care voia să se substituie libertății lui”.
Prin prezentarea faptelor și a gândurilor personajului, naratorul îl caracterizează în mod indirect. De
asemenea, autocaracterizarea reiese din entuziasmul pe care îl arată față de momentul de inspirație care
îl stăpânește: „Asta înseamnă cu adevărat inspirație!”.
În ansamblu, fragmentul citat construiește un personaj dilematic, ale cărui trăiri și sentimente
contradictorii se regăsesc în portretul oricărui creator aflat în căutarea menirii lui. Îmbinarea mijloacelor
directe și indirecte de caracterizare subliniază complexitatea personajului.
www.rs.ro
203
MALUL SIRETULUI - PASTELURI

de Vasile Alecsandri
– particularitățile textului poetic –
În evoluția creației lui Vasile Alecsandri se disting trei momente care exprimă un mod de a concepe
lumea și, totodată, o viziune originală asupra literaturii. Primul moment este definit de un romantism
entuziast, liric, evidențiat de volumul „Doine și lăcrămioare”, alături de o critică necruțătoare a
ridicolului social în comediile din ciclul „Chirițelor” sau în proza „Balta Albă”. Al doilea moment este
unul de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, care se poate observa în proza
„Călătorie în Africa”, în „Pasteluri” și în „Legende”. Al treilea moment readuce în atenție romantismul,
dar și echilibrul sentimentelor, în dramele de inspirație antică.
Evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă,
Partea cea mai valoroasă a creației scriitorului o reprezintă „Pastelurile”, publicate în revista
„Convorbiri literare” între anii 1868 și 1869. Legat de artele plastice, termenul „pastel” desemna inițial
un desen în creion moale, ușor colorat. În literatură, pastelul este o specie lirică în care se descrie un
tablou din natură, cu accent asupra peisajului înfățișat. Vasile Alecsandri este creatorul pastelului
românesc și primul autor pentru care natura nu mai e doar decorul agreabil al senzualității sau cadrul
simbolic și misterios al revelațiilor romantice, ci chiar subiectul și obiectul trăirii emoționale și ale
discursului liric.
În „Pastelurile” sale, Vasile Alecsandri surprinde tablouri de natură în succesiunea anotimpurilor
(„Iarna”, „Oaspeții primăverii”, „Sfârșit de toamnă”); descrie muncile câmpului („Sămănătorii”,
„Secerișul”, „Cositul”); înfățișează spațiul natural și spiritual de la Mircești („Serile la Mircești”, „Lunca
din Mircești”) sau este fascinat de aspecte ale naturii exotice („Pastel chinez”, „Mandarinul”).
Pastelul „Malul Siretului” evidențiază, astfel, viziunea particulară a poetului despre natura înconjurătoare
și este, totodată, o meditație pe tema trecerii ireversibile a timpului. Curgerea apei naște meditația pe tema
trecerii timpului și a vieții, dar și regretul după clipa de fericire pierdută. În această trecere, singura
certitudine o reprezintă bucuria de a fi, de a exista în lume ca parte a uriașului mecanism al vieții.
Poezia are o structură specifică, fiind alcătuită din patru catrene, cu rimă împerecheată, ritm trohaic
și măsură de 16 silabe. Tabloul creat este concentrat asupra unui peisaj din lunca Siretului, iar natura
înfățișată este descrisă pentru ea însăși și nu pentru a sugera sentimente sau trăiri sufletești.
Analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de
exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente
de prozodie etc.)
Prima strofă din cele patru catrene ale poeziei surprinde momentul temporal al dimineții, un moment
de incertitudine, când ziua se îngână cu noaptea și lucrurile au contururi ireale: „Aburii ușori ai nopții/
204 www.rs.ro
ca fantasme se ridică/ Și plutind deasupra luncii/ Printre ramuri se despică“. Comparația sugerează
atmosfera de mister care plutește deasupra râului. Trecerea spre următorul moment temporal se face ușor
și este evidențiată în text printr-o altă comparație: „Râul luciu se-ncovoaie sub copaci, ca un balaur/ Ce
în raza dimineții mișcă solzii lui de aur”. Sugestia cromatică din aceste versuri („de aur”) indică subtil
prezența soarelui, iar comparația râului cu un balaur evidențiază fabulosul ascuns în planul real al naturii.
Strofa a doua aduce în atenție un alt moment: „Eu mă duc în faptul zilei“ – deci amiază, perioada de
maximă intensitate a căldurii, când lucrurile din jur ar putea din nou să capete contururi ireale din cauza
acestui fenomen termic. Eul liric este prezent în text, dar intenția lui este de a observa natura și de a o
descrie pentru ea însăși, nu pentru a sugera propriile sentimente. Prin ochii lui, malul Siretului este
înfățișat cu ajutorul unui epitet ornant: „malu-i verde”. Privirea se îndreaptă apoi spre curgerea apei
care este redată în amănunt: „Și privesc cum apa curge și la cotiri ea se perde/ Cum se schimbă-n vălurele
pe prundișul lunecos,/ Cum adoarme la bolboace săpând malul năsipos”. Imaginilor vizuale
predominante în prima strofă le sunt alăturate acum și imaginile dinamice, organizate într-un paralelism
sintactic care conferă simetrie poeziei.
Descrierea râului continuă și în strofa a treia în care sunt înfățișate micile vietăți ce însuflețesc tabloul:
„O mreană saltă-n-aer/ Dup-o viespe sprintioară”, „sălbaticile rațe se abat din zborul lor”. „Norul
trecător” care întunecă apa pentru un moment poate fi considerat o sugestie a meditației filozofice din
ultima strofă, pe tema trecerii ireversibile a timpului. Curgerea apei provoacă aceste reflecții despre
scurgerea necontenită a vieții, când cu bucurii, când cu tristeți: „Și gândirea mea furată se tot duce-încet
la vale/ Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale”.
Melancolia poetului, însă, nu este proiectată asupra naturii, pentru că lunca este în continuare plină
de viață și de exuberanță a trăirii: „Lunca-n giuru-mi clocotește; o șopârlă de smarald/ Cată țintă lung
la mine, părăsind năsipul cald”. Elementele naturii își continuă existența, nestingherite de reflecțiile
filozofice ale poetului.
Vasile Alecsandri redă astfel, cu ajutorul imaginilor vizuale și dinamice, o atmosferă dominată de
calmul și liniștea specifice unui colț uitat de lume. Figurile de stil întregesc impresia de frumusețe și
armonie, iar limpezimea expresiei este vizibilă în folosirea epitetelor, a inversiunilor și a câtorva
comparații. Dacă, în general, în pastelurile lui Alecsandri, participarea poetului este implicită, în „Malul
Siretului” el își face simțită prezența direct în text, prin intermediul mărcilor lexico-gramaticale specifice
eului liric: verbe și pronume personale la persoana I singular: „eu”, „mi”, „mă duc”.
În ansamblu, textul lui Vasile Alecsandri evidențiază o perspectivă unică asupra naturii, în care
predomină intenția contemplativă. De altfel, ca specie, „Malul Siretului” este un pastel, adică o poezie
descriptică, în care natura este înfățișată pentru ea însăși, iar sentimentele sunt sugerate prin intermediul
limbajului expresiv. Descrierea, ca mod de expunere specific pastelului, se bazează pe o abundență de
construcții nominale care, la nivel stilistic, conturează imaginile artistice și figurile de stil ce au rol
nemijlocit în evidențierea emoțiilor și a trăirilor. Influențele romantice, vizibile în alegerea temei naturii
și în meditația filozofică determinată de trecerea ireversibilă a timpului se îmbină cu note ale
clasicismului, sugerate de atmosfera calmă și de seninătatea detașată a ființei poetice și, împreună,
alcătuiesc un discurs liric esențializat și simbolic.
www.rs.ro
205
Testul nr. 24
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența focarul de inerție se referă la starea de latență în care se află Marin Preda.
2. Modelul ales de Aurora se numește Bateau Ivre.
3. Marin Preda trebuie să-și înceapă romanul vietnamez pe data de 27 august, așa cum reiese din
secvența 27 august orele 11. Astăzi însă trebuie negreșit să se producă.
4. Marin Preda apreciază poemul scris de Aurora pentru ineditul imaginilor, pentru originalitatea și
puterea frazei, pentru sinceritatea și autenticitatea expresiei: „Aurora mi-a citit, în sfârșit, poemul ei
chinezesc. Are câteva accente surprinzător de puternice şi adevărate, aș zice chiar chinezești”.
5. Începerea romanului vietnamez ar fi, pentru Marin Preda, o confirmare a talentului său, o ilustrare
a calităților sale de scriitor și o demonstrație a capacității sale de a imagina întâmplări și situații, pornind
de la un spațiu real, pe care l-a cunoscut și unde chiar a petrecut un timp.
B.
Un model este o persoană care, prin valoarea sau calitățile sale, poate servi drept exemplu și, uneori,
ca sursă de motivație și de inspirație. În opinia mea, un scriitor poate avea un model, adică un exemplu
care să-l inspire și să-l motiveze, pentru a deveni un autor original, de o certă valoare.
În primul rând, scriitorul este cel care transpune într-o scriere stări, emoții, sentimente, prin
intermediul cuvintelor care prezintă întâmplări sau descriu trăiri sufletești. Pe calea lecturilor și a
experienței de viață, scriitorul învață cum să dea expresie prea-plinului său sufletesc, dar, adesea, are
nevoie de mai mult și, în acest caz, un model care să-l inspire și să-l motiveze este binevenit și îl ajută.
Mulți scriitori își încep cariera literară sub semnul marilor înaintași, pe care îi iau drept modele, așa
cum s-a întâmplat la sfârșitul secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea, după
moartea lui Mihai Eminescu, prin epigonism. După cum a prevăzut Titu Maiorescu în finalul studiului
„Eminescu și poeziile lui”, publicat în 1889, literatura poetică a secolului al XX-lea s-a revendicat direct
din opera eminesciană.
În al doilea rând, influența unui model asupra unui scriitor este covârșitoare, mai ales dacă acesta
din urmă se află la începutul drumului său literar și are nevoie de îndrumare și de o conștiință superioară
care să-i ghideze primii pași. Însă, nu numai scriitorii debutanți trebuie să se raporteze la un exemplu
ilustru, ci oricare alt mânuitor al cuvintelor, fiindcă, permanent, interacțiunea cu alte persoane oferă
lecții și posibilitatea de reflecție și de autocunoaștere. Spre exemplu, Aurora, din fragmentul citat din
„Jurnal intim” al lui Marin Preda, este o tânără poetă care preferă să se raporteze la un model, în locul
experienței nemijlocite pe care o preferă autorul „Moromeților”. Deși nu cunoaște China, tânăra se
încumetă să scrie un poem chinezesc, bazându-se pe un model livresc, iar rezultatul este chiar promițător:
„Zice că, de fapt, n-are nicio legătură cu China, a avut drept model Bateau Ivre poem scris, crede ea,
din imaginația poetului, prin urmare de ce nu şi-ar putea imagina şi ea tot felul de lucruri verosimile
despre revoluție, luând ca model revoluția chineză, dar ca model formal, nu de fapt”.
206 www.rs.ro
Subiectul al II-lea
scriitor. Astfel, prin caracterizare directă, realizată de autor sau de alte personaje, trăsăturile sunt
felul în care personajul evoluează în operă și aduce în atenție gesturile, comportamentul, limbajul
personajului, vestimentația, numele sau porecla, precum și relația cu ceilalți. De asemenea,
autocaracterizarea conturează trăsături esențiale ale instanței narative, prin vorbele proprii ale
personajului. Trăsăturile unui personaj pot fi fizice sau morale, iar portretul realizat prin îmbinarea mai
multor mijloace de caracterizare subliniază tipul de personaj și locul său în operă.
Fragmentul citat din opera dramatică „Dresoarea de fantome”, de Ion Băieșu, are în prim-plan un
personaj al cărui portret este realizat prin îmbinarea mijloacelor directe și indirecte de caracterizare.
Astfel, prin autocaracterizare, sunt înfățișate trăsăturile morale ale Dresoarei, ca personaj dramatic
reprezentativ pentru textul citat: „Păi nu v-am spus că sunt specialistă? Specialistă cu diplomă. Plus
experiența”. Tonul parodic al textului este evident în dialogul dintre cele două personaje, iar replicile
Dresoarei sunt elocvente pentru meseria și caracterul ei. Astfel, ea apare ca o persoană foarte hotărâtă,
care știe bine ce are de făcut și care nu ține cont de niciun obstacol în calea ei.
Replicile Paznicului, care exprimă neîncrederea în calitățile Dresoarei, reprezintă un mijloc direct
de caracterizare: „Eu mă întreb, totuși, doamnă, o chestiune: dumneavoastră, femeie, puteți să dresați niște
fantome?”.
Accentul cade asupra portretului moral al Dresoarei, care apare în text ca o persoană organizată: „O
să le număr eu”, hotărâtă să-și facă treaba: „Am fost trimisă să dresez aceste fantome”, dar își cunoaște
și interesul personal: „Există și destule satisfacții materiale”, „lucrez particular”. Toate aceste trăsături
sunt evidențiate prin autocaracterizare, care se îmbină cu caracterizarea directă realizată prin vorbele
celuilalt personaj.
În ansamblu, fragmentul citat construiește un personaj memorabil, care surprinde prin meseria pe
care o are și stârnește interesul cititorilor și al spectatorilor, deopotrivă. Îmbinarea autocaracterizării cu
mijloacele directe de caracterizare subliniază complexitatea personajului.
TITU MAIORESCU și Criticismul Junimist
Prezentarea etapelor societății „Junimea”

Societatea „Junimea” a fost o grupare literar-culturală și politică, bazată pe comunitatea de idei a
unor tineri întorși de la studii din străinătate, majoritatea din Germania, al cărei model riguros le-a format
o viziune despre lume și o nouă atitudine. „Junimea” a generat un curent complex de idei (junimismul)
și o stare de spirit pornind de la deviza „Entre qui veut, reste qui peut” („Intră cine vrea, rămâne cine
poate.”)
Societatea se înființează la Iași în 1863, din inițiativa a cinci tineri care devin membri fondatori:
Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu, P.P. Carp, Theodor Rosetti (care a dat numele grupării) și Vasile Pogor.
Asociația este bine organizată, având o tipografie proprie, o librărie și o revistă, „Convorbiri literare”,
www.rs.ro
207
înființată în 1867 și unde vor fi publicate pentru prima oară creațiile lui Eminescu, Creangă, Caragiale
și Slavici. Delimitându-se de entuziasmul generației pașoptiste, „Junimea” propune o analiză lucidă a
literaturii române contemporane, respingând mediocritatea și încercând să-i îndrume pe scriitorii epocii
spre esența poeziei, a artei în general.
În viața societății „Junimea” se disting câteva etape. Prima etapă, cea ieșeană, se desfășoară între
anii 1863 și 1874 și are un pronunțat caracter polemic. În această etapă se elaborează principiile sociale
și estetice ale junimismului și se impune necesitatea educării publicului prin așa-numitele „prelecțiuni
populare”. Organizate pe teme variate și ținute în fața unei audiențe numeroase, ele au avut drept scop
educarea publicului larg, care să înțeleagă cultura ca factor de progres și moralitate.
Interesul pentru literatură se manifestă din 1865, când se avansează ideea unei antologii de poezie
românească pentru școlari, prilej cu care opere mai vechi au fost citite și interpretate de junimiști.
A două etapă se desfășoară între 1874 – 1885 la București, unde se țin ședințele societății „Junimea”,
și Iași, unde se desfășoară activitatea revistei. Perioada este una de consolidare, în sensul că este
intervalul în care se afirmă reprezentanții direcției noi în poezia și proza română: Eminescu, Creangă,
Caragiale și Slavici. Criticismul junimist începe să se diminueze, în favoarea judecății de valoare,
concretizându-se mai ales în studiile lui Titu Maiorescu, care se impune ca autentic întemeietor al criticii
literare moderne, fără a neglija preocupările din domeniul civilizației și limbii literare.
Etapa a treia, bucureșteană, începe în 1885, când atât revista „Convorbiri literare”, cât și societatea
„Junimea”, în întregul său, se mută la București. Această etapă are un caracter preponderent universitar,
academic, prin accentul pus pe cercetări istorice și filozofice. Viața revistei se prelungește până în 1944,
dar nu mai atinge aceeași popularitate ca în primii ani de existență.
În ansamblu, „Junimea” a impus în cultura română exigența critică mai mult decât necesară unei
perioade a începuturilor și a căutărilor. „Spiritul junimist” a fost un amestec de seriozitate critică și
zâmbet zeflemitor, de solidaritate intelectuală și afecțiune prietenească. Conform lui Tudor Vianu, spiritul
junimist se bazează pe anumite trăsături specifice, cum ar fi: spiritul filozofic, cel oratoric, cel ironic,
cel critic și, nu în ultimul rând, gustul junimii pentru clasic și academic, care așază această mișcare în
descendența demersului critic inițiat de Mihail Kogălniceanu și, în același timp, deschide drumul pentru
exigența impusă în cultura română de modernismul lovinescian.
Pentru societatea „Junimea”, Titu Maiorescu, nu a fost doar unul dintre membrii fondatori, ci și
conștiința critică ce a trasat direcții si a emis judecăți de valoare. Ideile și studiile sale critice susțin din
plin calitatea acestuia de spirit îndrumător pentru cultura romana și sunt împărțite în mai multe domenii,
cum ar fi lingvistica, estetica și critica literară.
Evidențierea a două idei relevante pentru studiile critice ale lui Titu Maiorescu
Studiile lui Titu Maiorescu in domeniul lingvistic au susținut unificarea limbii române literare,
punerea la punct a unei gramatici unitare și promovarea unei atitudini de combatere a oricărei tendințe
de stricare a limbii.
Prima problemă de limba, și cea mai importantă, de altfel, ridicata de Titu Maiorescu, a fost aceea a
scrierii limbii române literare. Criticul junimist a militat pentru: introducerea alfabetului latin, eliminarea
alfabetului chirilic, slavon, adoptarea ortografiei fonetice și combaterea scrierii etimologice. De
asemenea, Titu Maiorescu este preocupat de problema neologismelor, pe care le consideră necesare
pentru evoluția limbii și le preferă față de compunerea de cuvinte noi în interiorul acesteia. Neologismele
208 www.rs.ro
trebuie împrumutate, în concepția mentorului Junimii din limbile romanice, pentru a fi mai ușor adaptate
la fonetica limbii române.
Un ultim aspect de mare importanță în domeniul limbii a fost combaterea tendințelor de stricare,
concretizate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în două atitudini: traducerea cuvânt cu cuvânt al
unor expresii specifice dintr-o limbă în alta (calc lingvistic) și beția de cuvinte. Copierea expresiilor din
diferite limbi fără a se ține cont de sens și context devine dăunătoare limbii române și dă naștere unor
exprimări de neînțeles. La fel de stricătoare pentru sănătatea limbii este și beția de cuvinte, considerată
o adevărată boală a spiritului pentru că favorizează persoanele care vorbesc mult fără a spune nimic.
Analiza a două idei relevante pentru ideologia critică a lui Titu Maiorescu (de exemplu: teoria
formelor fără fond, moralitatea artei, problema neologismelor etc.)
Pe lângă atenția acordată problemelor limbii, Titu Maiorescu a determinat o direcție nouă în evoluția
literaturii române, în principal prin încurajarea unor noi scriitori. Ideile estetice ale criticului junimist
sunt dezvoltate în două studii: „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, și „Comediile
domnului I. L. Caragiale”. Primul studiu urmărește să-i inițieze pe tinerii scriitori în problemele generale
ale artei și, cu acest prilej, Titu Maiorescu definește „condițiunea materială a poeziei”, adică forma și
„condițiunea ideală a poeziei”, adică fondul. Forma trebuie să fie reprezentată de cuvinte care să
trezească in imaginație înțelesuri corespunzătoare, iar fondul trebuie să fie sentimente sau pasiuni,
niciodată cugetări.
Celălalt studiu ridică problema moralității în artă, fiind determinat de reacția provocată în presa și în
public de comediile lui Caragiale. Criticul atrage atenția că artistul recreează realitatea „dintr-o
perspectivă ideal-artistică, fără nicio preocupare practică” și că funcția artei este una interioară, menită
sa purifice conștiințele privitorilor prin efectul de catharsis (purificare).
Paralel cu ideile estetice, Titu Maiorescu formulează judecăți de valoare și ierarhizează literatura și
scriitorii contemporani, făcând critică literară propriu-zisă. Așadar, studiul „O cercetare critică asupra
poeziei române de la 1867” conține afirmații despre poeți precum Iancu Văcărescu, Grigore Alexan-
drescu și Vasile Alecsandri. Asupra celui din urmă, criticul junimist va insista mai mult în alt studiu,
„Direcția nouă în poezia și proza română”. Mai târziu, în articolul „Poeți și critici” Titu Maiorescu îl va
apăra pe Vasile Alecsandri în fața celor care îl minimalizau în comparație cu Eminescu.
Scriitorii asupra cărora s-a oprit prin studii aparte au fost I. L. Caragiale și Mihai Eminescu. În 1872,
pe Eminescu îl așază alături de Vasile Alecsandri, iar în 1889, în articolul „Eminescu și poeziile lui”,
afirmă că poetul a fost produsul propriului său geniu, respingând raportarea la mediul socio-cultural în
care acesta s-a format. De asemenea, criticul junimist are intuiția unui fenomen care a dominat primele
decenii ale secolului al XX-lea și anume, epigonismul eminescian: „Pe cât se poate omenește prevedea,
literatura poetică va începe secolul XX sub auspiciile geniului lui”.
Urmărind să dezvolte o „direcție nouă” în literatura și cultura română, Titu Maiorescu respinge cu
înverșunare formele fără fond, adică împrumutul de modele străine fără ca în țară să existe baza necesară.
Peste ani, în perioada interbelică, o altă conștiință critică va susține că doar arderea etapelor poate
sincroniza cultura română cu cea occidentală.
În ansamblu, Titu Maiorescu rămâne în cultura noastră un spirit academic, un mentor al unei întregi
generații dar și un mare scriitor care contribuie decisiv la dezvoltarea limbii române literare.
www.rs.ro
209
Testul nr. 25
SUBIECTUL I
A.
1. Secvența un gust de vid se referă la senzația de neant și singurătate pe care o simte Emil Cioran.
2. Cioran intenționează să-și petreacă vacanța în sudul Franței.
3. Atunci când primește scrisoarea de la Jenny, Cioran este încântat și se bucură foarte mult, așa cum
reiese din secvența Aș fi stupid și mincinos dacă mi-aș ascunde bucuria ce mi-au făcut-o aprecierile
tale.
4. În viziunea lui Cioran, defectul oamenilor este că au destulă pasiune pentru a se apropia de
Dumnezeu, dar nu mai au atâta naivitate, cât să creadă necondiționat: „Defectul nostru este că avem
destulă pasiune pentru a ne apropia de El, dar nu destulă naivitate pentru a crede”.
5. Pentru Emil Cioran, viața nu este decât o sursă de melancolie, de nefericire profundă și de
contradicții cărora încearcă să le găsească o expresie. În absența nefericirii, viața este inutilă și nu oferă
nicio altă perspectivă optimistă. Contrariile care guvernează existența oferă o modalitate de a accepta,
măcar parțial, lumea înconjurătoare.
B.
În viața omului își lasă amprenta multe trăiri, emoții, sentimente și influența care îi modelează
definitoriu personalitatea. În opinia mea, trăirile religioase influențează în mod hotărâtor existența
umană, deoarece deschid calea unor experiențe inedite care spiritualizează sufletul și oferă vieții acel
plus de valoare care face diferența.
În primul rând, trăirile religioase configurează un model existențial bazat în principal pe spiritualitate,
credință necondiționată și iubire față de semeni. O persoană religioasă îi pune întotdeauna pe ceilalți
mai presus decât pe sine și este capabilă de orice sacrificiu în numele credinței și al iubirii pentru
Divinitate. De un asemenea model profund religios se detașează Emil Cioran în scrisoarea sa, căci,
pentru el, apropierea oamenilor de Dumnezeu este un defect, atâta timp cât ei nu au și naivitatea necesară
pentru a crede necondiționat: „Defectul nostru este că avem destulă pasiune pentru a ne apropia de El,
dar nu destulă naivitate pentru a crede”.
În al doilea rând, trăirile religioase influențează cu atât mai mult evoluția unui tânăr cu cât omul se
apropie conștient de religie. Credința descoperită în mod voluntar și asumarea acesteia prin botez, în
cazul creștinismului, devine mult mai puternică în sufletul omului care, adesea, se simte copleșit de
fericirea pe care descoperirea credinței i-o aduce în suflet. Ideea aceasta este ilustrată elocvent de
experiența religioasă evocată de Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii”, în care vorbește deschis despre
fericirea imensă pe care botezul creștin i-a trezit-o în suflet: „Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot
mai dese asalturi ale fericirii”.
În concluzie, trăirile religioase definesc existența umană și o structurează în conformitate cu idealuri
superioare ce au rolul de a defini atât personalitățile individuale, cât și comunitatea în ansamblul ei.
210 www.rs.ro
Subiectul al II-lea
mecanismelor utilizate în consolidarea temei și a ideii centrale. Textul citat, „Rondelul privighetoarei
între roze”, de Alexandru Macedonski, este o realizare lirică în care tema condiției poetului în raport cu
timpul și societatea este redată cu ajutorul mijloacelor de expresie specific simboliste.
Versurile, grupate în două catrene și un cvintet, definesc, la modul artistic, privighetoarea, care devine
un simbol al condiției poetului. Pasărea este descrisă cu ajutorul metaforelor: „A nopții sublimă măiastră/
E-ascunsă-ntre roze și cântă”, iar repetiția acestor două versuri subliniază identificarea dintre poet și
ființa necuvântătoare care este, de fapt, un simbol al poeziei. Celelalte metafore din text: „Grădina
ce-mi stă sub fereastră/ În raze de-argint se-nveșmântă” și „O vrajă și albă ș-albastră/ Din ceruri, spre
lume s-avântă” conturează frumusețea sufletului cu ajutorul cântecului, așa cum poetul dă la iveală
sensibilitatea sa prin intermediul versurilor pe care le creează. Condiția lor, însă, este dominată de
efemeritate, deoarece trecerea timpului afectează întregul univers: „Chiar roza ce moare în glastră/ De
legile firii înfrântă”.
Așadar, textul citat reprezintă o poezie în care imaginația simbolistă își găsește expresie în versuri în
care se îmbină frumusețea naturi cu idei poetice de mare profunzime care subliniază condiția poetului.
DACIA LITERARĂ și ALEXANDRU LĂPUȘNEANUL
Prezentarea programului revistei „Dacia literară”, pe baza articolului-program

Revista „Dacia literară”, apărută la Iași în 1840, reprezintă în literatura română manifestul literar al
romantismului, un manifest întârziat, dar cu atât mai puternic resimțit de conștiințele culturale ale
timpului.
Revista este strâns legată de numele lui Mihail Kogălniceanu, primul ei redactor, care stabilește în
„Introducție” (articolul program din primul număr al publicației) câteva dintre direcțiile care stau la
baza mișcării romantice de la noi. Astfel, Kogălniceanu sublinia de la bun început autonomia factorului
estetic: politica trebuie exclusă din preocupările revistei ca un fapt nesănătos, care micșorează vigoarea
creatoare a unui popor. Principiul cel mai important este, în perioada de proiectare a conceptului de
națiune în care se află Ţările Române în jurul anului 1840, afirmarea duhului național. Criteriul estetic
trebuie, deci, îmbinat cu acela al promovării specificului național.
Literatura, în opinia lui Kogălniceanu, trebuie să fie originală şi specific națională, nu bazată pe
traduceri de proastă calitate, pe împrumuturi sau imitații: „Traducţiile nu fac o literatură”. Sursele de
inspirație trebuie găsite în istoria, geografia şi obiceiurile patriei: „Istoria noastră are destule fapte eroice,
frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești şi de poetice”.
Ca o convingătoare demonstrație, Kogălniceanu publică chiar în primul număr al revistei nuvela istorică
„Alexandru Lăpușneanul”, a lui Costache Negruzzi, pentru a ilustra practic programul acesteia.
Recomandând istoria şi folclorul ca izvoare de inspirație, Kogălniceanu se încadrează în programul
general al romantismului european şi, de asemenea, oferă o soluție pentru realizarea unor scrieri
originale, în defavoarea imitației: „Dorul imitației s-a făcut la noi o manie primejdioasă pentru că omoară
www.rs.ro
211
în noi duhul național”. Imitația trebuie să fie, deci, abandonată, fiind necesar ca literatura română să-şi
aibă propria existență, diferită de conținutul altor literaturi.
O alta idee susținută de Mihail Kogălniceanu în „Introducția” sa vizează susținerea unificării culturale
ca pas premergător al unirii naționale: „Așadar, foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii
românești, în care, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni,
bucovineni, fiecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său”. Prin urmare, limba şi literatura română
trebuie să dobândească un caracter unitar realizând unirea spirituală a românilor, înaintea celei politice.
Critica literară, indispensabilă în conturarea unei literaturi originale şi valoroase, trebuie să fie
obiectivă, bazată pe principiul estetic şi nu pe preferințe personale. Același principiu, de altfel, va fi
susținut şi de Titu Maiorescu, câteva decenii mai târziu.
Programul „Daciei Literare” a avut un mare impact asupra creației din epocă, declanșând un proces
de îmbinare a tradiției cu inovația, de racordare la curentele literare europene, păstrând însă un specific
autohton ce se constituie într-o abordare creatoare a unor teme şi motive de largă circulație.
Perioada pașoptistă se revendică direct din articolul program al lui Mihail Kogălniceanu şi reprezintă
un moment unic în literatura română, fiind marcată de interferența elementelor clasice şi romantice care
se păstrează până în opera lui Mihai Eminescu.
Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ ales într-o perioadă,
Un text reprezentativ pentru perioada pașoptistă și care, totodată, ilustrează principiile susținute de
Mihail Kogălniceanu este nuvela istorică de factură romantică „Alexandru Lăpușneanul”, de Costache
Negruzzi. Nuvela, publicată în 1840 în chiar primul număr al revistei „Dacia literară” este prima nuvelă
istorică realizată din literatura română, considerată de George Călinescu o adevărată capodoperă, ce
poate fi alăturată de Hamlet al lui Shakespeare şi care ar fi ajuns la fel de cunoscută dacă ar fi fost scrisă
într-o limbă de circulație internațională.
Nuvela istorică este o specie a genului epic în proză cu un singur fir narativ, urmărind un conflict
unic, concentrat, care folosește ca sursă de inspirație fapte, evenimente, personaje istorice reale.
Personajele, nu prea numeroase, sunt caracterizate succint în funcție de contribuția lor la desfășurarea
acțiunii. Nuvela istorică este inspirată din trecut, dar se distanțează de realitate prin apelul la ficțiune şi
prin viziunea autorului. Are ca temă evocarea unei perioade din istoria națională, locul şi timpul acțiunii
fiind precizate.
Inspirându-se din istoria națională, Negruzzi se oprește asupra veacului al XVI-lea, evocând a doua
domnie a lui Alexandru Lăpușneanu. Din „Letopisețul Țării Moldovei”, de Grigore Ureche, Negruzzi
selectează informații despre împrejurările sosirii lui Lăpușneanu cu o oaste străină, despre solia celor
patru boieri trimiși de Tomșa, apoi despre fuga acestuia în Polonia şi acțiunile represive ale
Lăpușneanului împotriva boierilor, despre uciderea celor 47 de boieri şi moartea prin otrăvire a lui
Alexandru Vodă. Deși majoritatea evenimentelor narate sunt atestate documentar, Negruzzi își îngăduie
anumite libertăți față de adevărul istoric. Astfel, îl reprezintă pe Moțoc ca sfetnic şi mare vornic al lui
Lăpușneanu, cu toate că în cronică se precizează că Moțoc, Veveriță, Spancioc şi Stroici l-au însoțit pe
Tomșa în exil şi au fost uciși la Liov în urma acuzației de complot. Episodul morții lui Moțoc dat pradă
mulțimii răzvrătite este inspirat din cronica lui Miron Costin care relatează împrejurările similare ale
morții unui boier din Muntenia. Negruzzi nu creează, așadar personaje, ci le modifică destinul din rațiuni
212 www.rs.ro
artistice pentru a spori dramatismul si complexitatea scenariului epic. Tot din cronica lui Grigore Ureche,
Negruzzi preia scene şi replici cum ar fi motto-l capitolelor I și al IV-lea, dar se distanțează de realitatea
istorică prin apelul la ficțiune si prin viziunea romantica, fiind influențat de ideologia pașoptistă.
Analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj, semnificative pentru

textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final,
tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj
etc).
Titlul nuvelei situează în centrul narațiunii personajul care concentrează interesul epic și mesajul
operei, un erou complex de mare forță. Forma articulată a numelui propriu este un mijloc de redare a
culorii epocii, fiind un arhaism morfologic. Tema narațiunii este evocarea unui episod de ev mediu
românesc și anume cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu, lupta pentru impunerea autorității
domnești și consecințele deținerii puterii de către un domnitor crud. O temă secundară, de factură
romantică, este aceea a urmăririi destinului unui tiran: mărirea și prăbușirea acestuia, evoluția de la
orgoliu și cruzime la singurătate și la teroarea de a fi neputincios în fața morții.
Compozițional, nuvela este alcătuită din patru capitole care sunt precedate de câte un motto semnificativ
care subliniază natura conflictului dezvoltat în fiecare capitol: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”, „Ai să
dai sama, doamnă”, „Capul lui Moțoc vrem”, „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu!”.
Naratorul este omniscient, sobru, detașat, predominant obiectiv, dar subiectivizează narațiunea prin
epitete de caracterizare (de exemplu: „mișelul boier”, „deșănțată cuvântare”). Narațiunea la persoana a
III-a se desfășoară linear, cronologic, prin înlănțuirea secvențelor narative și a episoadelor și este cu
focalizare zero, iar viziunea, dindărăt.
Echilibrul compozițional este realizat prin segmentarea textului narativ în cele patru capitole care
fixează momentele subiectului. Viziunea artistică se structurează pe două planuri: principalul plan este
cel epic având în centru figura lui Lăpușneanu, al cărui destin este urmărit în ultimii cinci ani de domnie
și de viață. Acest plan este dinamizat de conflicte puternice, exterioare, cum ar fi conflictual politic între
boieri și vodă și interioare, cum ar fi conflictul psihologic al domnitorului în ultimul capitol și conflictual
moral trăit de doamna Ruxanda. Întâmplările narate sunt proiectate pe un fundal în care se schițează un
tablou de epocă al Moldovei din secolul al XVI-lea, cu desele schimbări de domnie și ceremonialurile
curții, cu uneltirile boierilor și răzbunările domnitorilor, cu năvălirile turcilor și ale tătarilor și cu
speranțele mereu înșelate ale norodului. În acest plan-cadru se conturează un conflict social între norodul
mereu jefuit și jefuitorii care, în conștiința mulțimii, iau chipul lui Motoc, marele vornic strângător de
biruri.
Cele patru capitole ale nuvelei dezvoltă, în succesiune, conflictul dintre boieri și domnitor. Astfel,
primul capitol are în centru întâlnirea dintre Alexandru Lăpușneanu și solii trimiși de Ștefan Tomșa:
vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță, spătarul Spancioc și Stroici, care îi cer, în numele țării, să renunțe
la tron. Dialogul memorabil, de o certă forță dramatică, evidențiază caracterul și intențiile personajelor.
Lăpușneanu apare ca un temperament impulsiv, dar și un politician abil și lucid, care știe să judece
oamenii și evenimentele. Cuvintele prin care îi promite lui Moțoc că nu-l va pedepsi pentru că l-a vândut
în urmă cu cinci ani au valoare premonitorie, reliefând capacitatea eroului de a intui psihologia celor
din jur: „Sabia mea nu se va mânji cu sângele tău, îmi ești trebuitor spre a mă ușura de blestemele
norodului”.
www.rs.ro
213
O altă scenă relevantă pentru tema nuvelei o reprezintă episodul sângeros al uciderii celor 47 de
boieri din capitolul al treilea, episod care se constituie, totodată, ca punct culminant al narațiunii. Scena
măcelului, inspirată din cronica lui Grigore Ureche, este de o cruzime rar-întâlnită și afirmă în mod clar
apartenența nuvelei la romantism. Cele două personaje care asistă la uciderea premeditată a boierilor
au reacții diferite: Lăpușneanu râde cinic, dezvăluindu-și sadismul caracterului, în timp de Moțoc se
silește să râdă, „ca să placă stăpânului”. Piramida alcătuită din capetele însângerate ale celor 47 de
boieri, destinată ca leac de frică pentru doamna Ruxanda, evidențiază atât caracterul neîndurător și
sângeros al domnitorului, cât și violența care domină lumea descrisă. De altfel, finalul episodului, când
Moțoc este dat pradă mulțimii dezlănțuite, aduce o rezolvare temporară a conflictului dintre Vodă și
boieri.
Prin apariția personajului colectiv se instituie un nou conflict, cel social. Negruzzi surprinde magistral
psihologia mulțimii adunate sub zidurile palatului domnesc, fără un scop anume. Inițial, mulțimea este
dezorientată, dar, încetul cu încetul, acționează ca un tot și, fără a avea vreun lider, se conduce
inconștient, adoptând, la întâmplare, un ideal de împrumut pentru a-și justifica venirea la palat. Voievodul
exploatează cu inteligență acest fapt, pentru a scăpa de un personaj condamnat de multă vreme pentru
faptele sale. Când un glas din mulțime rostește „Capul lui Moțoc vrem!”, tot norodul repetă, ca o singura
ființă, strigătul care devine expresia unui comportament sinergic.
Sfârșitul domnitorului, prezentat în ultimul capitol, configurează conflictul interior, psihologic, între
voință și neputință. Bolnav și slăbit, Lăpușneanu se crede pe moarte și cere să fie călugărit. O revenire
de o violență care reflectă întreaga sa viață îi grăbește sfârșitul. Silită de mitropolitul Teofan și temându-se
pentru viața ei și a fiului său, Bogdan, doamna Ruxanda îl otrăvește. Astfel, conflictul moral pe care ea
îl trăiește își găsește expresie într-o crimă cu scop nobil. Ultimul episod, cel al agoniei lui Lăpușneanu,
constituie deznodământul nuvelei și are o culoare romantică evidentă.
În ansamblu, nuvela „Alexandru Lăpușneanul” este o construcție narativă riguroasă, în care se îmbină
elemente romantice, realiste și clasice, fiind o expresie a unei epoci dominate de frământări și
contradicții. Domnia lui Lăpușneanu, caracterizată de narator ca o „pată de sânge în istoria Moldovei”
devine o modalitate de subliniere a influenței ideilor „Daciei literare” și a ideologiei pașoptiste în evoluție
literaturii române.
214 www.rs.ro
Idei/Notițe:
Idei/Notițe:

Teste Rezolvate de Limba Şi Literatura Română Clasa A XI-a Pregătire Pentru Bacalaureat Profil Real Profil Umanist

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teste Rezolvate de Limba Şi Literatura Română Clasa A XI-a Pregătire Pentru Bacalaureat Profil Real Profil Umanist

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Portal

Oana Valeria Chelaru

Autor: Oana Valeria Chelaru

Manager de produs: Roxana Dohatcu

Foto copertă: freepik.com

Senior Editor: George Straton

Serviciul Clienţi – Tel.: 021.209.45.45; Fax: 021.408.28.99; E-mail: info@rs.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Bdul Națiunile Unite nr. 4, bloc 107A, etajul 1, sector 5, București

Testul nr. 3 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15 . . . . . . . . . . 100

Testul nr. 4 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18 . . . . . . . . . . 105

Testul nr. 5 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22 . . . . . . . . . . 110

Testul nr. 6 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25 . . . . . . . . . . 115

Testul nr. 7 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28 . . . . . . . . . . 120

Testul nr. 9 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34 . . . . . . . . . . 130

Testul nr. 10 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37 . . . . . . . . . . 135

Testul nr. 11 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40 . . . . . . . . . . 140

Testul nr. 12 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43 . . . . . . . . . . 145

Testul nr. 13 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46 . . . . . . . . . . 150

Testul nr. 14 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49 . . . . . . . . . . 155

Testul nr. 15 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52 . . . . . . . . . . 160

Testul nr. 17 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58 . . . . . . . . . . 170

Testul nr. 18 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61 . . . . . . . . . . 175

Testul nr. 19 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64 . . . . . . . . . . 180

Testul nr. 20 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67 . . . . . . . . . . 186

Testul nr. 21 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70 . . . . . . . . . . 191

Testul nr. 22 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73 . . . . . . . . . . 197

Testul nr. 23 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77 . . . . . . . . . . 202

Testul nr. 25 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84 . . . . . . . . . . 210

l Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă zece puncte din oficiu.

În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:

În vederea acordării punctajului, textul trebuie să dezvolte subiectul propus.

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

În vederea acordării punctajului pentru redactare, răspunsul trebuie să aibă minimum 50 de

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:

În vederea acordării punctajului, textul trebuie să dezvolte subiectul propus.

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

În vederea acordării punctajului pentru redactare, răspunsul trebuie să aibă minimum 50 de

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:

În vederea acordării punctajului, textul trebuie să dezvolte subiectul propus.

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

În vederea acordării punctajului pentru redactare, răspunsul trebuie să aibă minimum 50 de

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:

În vederea acordării punctajului, textul trebuie să dezvolte subiectul propus.

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

În vederea acordării punctajului pentru redactare, răspunsul trebuie să aibă minimum 50 de

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:

În vederea acordării punctajului, textul trebuie să dezvolte subiectul propus.

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

„Zilele albe, iată, au început să plece,

În șirul vieții noastre întreg, se face seară,

De-ar răsuna în lume măcar un glas de goarnă!

În vederea acordării punctajului pentru redactare, răspunsul trebuie să aibă minimum 50 de

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: