Retorica

ELEMENTE DE RETORICĂ
ÎN PREDICILE DE ÎNMORMÂNTARE
MARIUS-GABRIEL ENACACHE
ELEMENTE DE RETORICĂ
ÎN PREDICILE DE ÎNMORMÂNTARE
Sapientia
Iaşi 2014
Redactor: pr. dr. Ştefan Lupu
Tehnoredactare, copertă: Petru Ciobanu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
© 2014 Editura SAPIENTIA

Institutul Teologic Romano-Catolic
Str. Th. Văscăuţeanu 6
RO – 700462 Iaşi
Tel. 0232/225228
Fax 0232/211476
www.editurasapientia.ro
e-mail slupu@itrc.ro
CUPRINS
Argument . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
Capitolul I. Introducere în studiul retoricii.
O perspectivă diacronică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
I.1. Definiţii ale retoricii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
I.2. Caracterul multi-, inter- şi transdisciplinar al retoricii.
Relaţia retoricii cu alte discipline . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
I.3. Apariţia şi evoluţia retoricii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
I.3.1. Geneza retoricii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
I.3.2. Contribuţia grecilor antici la conturarea
statutului acestei discipline . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
I.3.3. Retorica în Roma antică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
I.3.4. Retorica în Evul Mediu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
I.3.5. Neoretorica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
I.3.6. Elemente introductive în oratoria de amvon românească.
Discursurile funebre româneşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
I.4. Concluzii parţiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
Capitolul al II-lea. Comunicare şi discurs. Tipuri de discurs . . . . 29
II.1. Speciile discursului retoric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
II.1.1. Discursul epidictic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
II.1.2. Discursul judiciar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
II.1.3. Discursul deliberativ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
II.2. Taxonomia discursului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
II.2.1. Discursul argumentativ. Mărci ale argumentării
în discursurile funebre . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
II.2.2. Discursul narativ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
II.2.3. Discursul descriptiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
II.3. Concluzii parţiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
Capitolul al III-lea. Discursul religios.
Etape ale discursului funebru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
III.1. Diferenţe şi asemănări între retorica discursului religios
şi retorica altor tipuri de discurs argumentativ . . . . . . . . . . . . . . . 47
III.2. Etapele elaborării discursului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
6 Elemente de retorică în predicile de înmormântare
III.2.1. Invenţia (inventio) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54

III.2.2. Dispoziţia (dispositio) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
III.2.3. Elocuţia (elocutio) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
III.2.4. Memoria (memoria) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
III.2.5. Declamarea (pronuntatio) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
III.3. Etapele discursului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
III.3.1. Exordiul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
III.3.2. Naraţiunea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71
III.3.2.1. Textele biblice ca surse narative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74
III.3.2.2. Textele patristice ca surse narative . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
III.3.2.3. Textele literare ca surse narative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78
III.3.3. Confirmarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
III.3.4. Peroraţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
III.4. Concluzii parţiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
Capitolul al IV-lea. Mijloace de realizare
a persuasiunii în necrologuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
IV.1. Tipologia strategiilor argumentative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
IV.1.1. Rolul performativ al negaţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
IV.1.2. Rolul performativ al interogaţiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
IV.1.3. Strategia persuasivă a utilizării arhetipului credinciosului . . 97
IV.1.4. Tehnica persuasivă a utilizării imperativului . . . . . . . . . . . . 101
IV.1.5. Rolul utilizării limbajului metaforic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
IV.1.6. Rolul metaforei în necrologuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
IV.1.7. Tehnica persuasivă a invocării de exemple paralele . . . . . . . 112
IV.1.8. Tehnica persuasivă a eliminării alternativelor . . . . . . . . . . . 117
IV.2. Figurile retorice109 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 118
IV.2.1. Definirea conceptelor de „argument” şi „figură retorică . . . . 118
IV.2.2. Tipurile de figuri retorice şi importanţa lor în necrologuri . . 124
IV.2.3. Concluzii parţiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128
IV.3. Rolul anaforei în argumentare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
IV.3.1. Definirea conceptului de „anaforă” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
IV.3.2. Rolul anaforei retorice în necrologuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
IV.3.3. Rolul anaforei în realizarea coerenţei în necrologuri . . . . . . 140
IV.4. Patosul în predicile de înmormântare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146
IV.4.1. Definirea conceptului de „patos” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146
IV.4.2. Relaţia dintre patos şi celelalte tipuri de argumente:
logos şi etos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150
IV.4.3. Aportul patosului la predicile de înmormântare . . . . . . . . . . 155
Cuprins 7
IV.5. Studiu de caz 1.

Analiza predicii Cuvântarea lui Neagoe Basarab
la a doua îngropare a osemintelor mamei sale Neaga
şi a copiilor săi: Petru, Ioan şi Anghelina, la Mănăstirea Argeş . . . 164
Analiza discursului lui Ion Heliade-Rădulescu
a înmormântarea cetăţenilor căzuţi la 19 iunie 1848 . . . . . . . . . . . . 167
IV.7. Concluzii parţiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
Concluzii finale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179
A. Bibliografie primară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179
B. Bibliografie secundară. Volume . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179
C. Bibliografie secundară. Articole . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 184
D. Dicţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185
E. Surse on-line . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185
Anexe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
Anexa 1. Cuvântarea lui Neagoe Basarab la a doua îngropare
a osemintelor mamei sale Neaga şi a copiilor săi:
Petru, Ioan şi Anghelina, la Mănăstirea Argeş . . . . . . . . . . . . . . . 187
Anexa 2. Discursul lui Ion Heliade-Rădulescu
la înmormântarea cetăţenilor căzuţi la 19 iunie 1848 . . . . . . . . . 193
ARGUMENT
Perspectiva actuală asupra retoricii pune accent pe importanţa acesteia

în cadrul tuturor domeniilor de activitate, fiind vorba despre o „artă” multi-,
inter- şi transdisciplinară. Prin urmare, retorica prezintă un interes ridi-
cat pentru cercetători din domenii diferite, precum filosofie, logică, lingvis-
tică generală, stilistică, poetică, teoria discursului etc., precum şi pentru
oricine este interesat de îmbunătăţirea propriei performanţe discursive.
Politicienii, organele justiţiei (poliţişti, avocaţi, procurori), persoanele spe-
cializate în marketing şi PR se găsesc mereu în situaţia de a apela, în viaţa
de zi cu zi, la resursele retoricii.
Lucrarea de faţă îşi propune o abordare analitică a strategiilor argu-
mentative şi a figurilor retorice întâlnite în predicile de înmormântare. De
asemenea, vom încerca să identificăm asemănările şi deosebirile între dis-
cursul religios – în special între necrologuri – şi celelalte tipuri de discurs
argumentativ. Pornind de la obiectivele impuse de Silvia Săvulescu, ne pro-
punem să obţinem următoarele rezultate:
• prezentarea evoluţiei retoricii din perspectivă istorică;
• expunerea metodică a conceptelor de bază din domeniu, însoţită de
definiţii şi de exemple din corpusul de predici supus analizei;
• identificarea cauzelor care determină succesul sau insuccesul unei
predici;
• stimularea interesului pentru studii viitoare în domeniul retoricii şi al
analizei predicilor de înmormântare1.
Analiza necrologurilor prezintă, pentru cercetători, mai multe avantaje,
deoarece ele sunt bogate în strategii şi figuri retorice, pun în lumină fapte
ce ţin de evoluţia discursului religios şi scot în evidenţă elementele specifice
practicate în acest tip de discurs.
Cu toate că rolul Bisericii în viaţa cotidiană pare a se afla, în epoca con-
temporană, în continuă scădere, aportul acesteia la educarea populaţiei
pierzând teren din mai multe motive (printre care mediatizarea negativă a
Bisericii sau invocarea de către enoriaşi a unui stil de viaţă aglomerat),
discursurile funebre se diferenţiază de celelalte tipuri de discursuri religi-
oase datorită momentului în care sunt rostite, auditoriul lor fiind, în general,
1
Săvulescu, Retorica, p. 10.
numeros. Prin urmare, un studiu retoric al necrologurilor este posibil şi

relevant atât datorită bogăţiei materialului disponibil, cât şi datorită carac-
teristicilor complexe ale acestui tip de discurs. Conştientizarea importan-
ţei acestor discursuri şi redescoperirea rolului Bisericii în viaţa cotidiană
sunt elemente necesare la nivelul oricărei societăţi.
Tema de cercetare propusă nouă o reprezintă studiul predicilor de înmor-
mântare din perspectiva etapelor discursului identificate în fiecare predică,
acestea structurând discursul şi urmând anumite momente logico-psiholo-
gice. Planul clasic al unui discurs este alcătuit din patru părţi: exordiul,
naraţiunea, argumentarea şi peroraţia, iar pentru fiecare dintre cele patru
etape identificate în predicile supuse analizei vom identifica ulterior prin-
cipalele figuri şi strategii retorice utilizate de către orator în scopul convin-
gerii sau persuadării auditoriului.
Corpusul de texte va fi selectat având în vedere complexitatea şi bogăţia
de figuri retorice întâlnite în acest tip de discurs. Astfel, am ales atât cule-
geri de necrologuri publicate recent, în secolul al XXI-lea, cât şi necrolo-
guri vechi, de dinainte de secolul trecut, cu scopul de a scoate în evidenţă
evoluţia acestora, dar şi diferenţele specifice, determinate temporal.
Culegerile vechi de predici „s-au păstrat în manuscrise, dintre care o
mare parte se află în custodia Bibliotecii Academiei Române”2. Printre cei
mai cunoscuţi autori de discursuri funebre vechi se numără: Sf. Mc. Antim
Ivireanul, ale cărui Didahii conţin două necrologuri, Mitropolitul Varlaam,
autorul cunoscutei Cazanii, Samuil Micu şi preotul Zaharia Boiu, cu predi-
cile lor, sau Nicolae Iorga, care a alcătuit, la rându-i, o culegere de necrologuri.
Un rol important în tradiţia omiletică românească îl au şi traducerile în
limba română ale predicilor unor oratori occidentali, între care amintim
Petit Careme a lui Jean Baptiste Massilon (trad. Eufrosin Poteca, Bucu-
reşti, 1846) şi Predicile de Advent ale lui Louis Bourdaloue (trad. Al. Nico-
lescu, Blaj, 1920)3.
Culegerile de dată recentă sunt mult mai numeroase. Îi vom aminti
doar pe câţiva dintre cei mai cunoscuţi autori de astfel de discursuri fune-
bre: Ioan Bunea, Ioan Lupaş, Iacob Marga, Alois Bişoc, Constantin Necula
şi Iuliu Scriban. Dintre autorii menţionaţi, am decis să acordăm o impor-
tanţă sporită necrologurilor preoţilor Ioan Bunea, Alois Bişoc şi Constan-
tin Necula. În prefaţa culegerii de necrologuri scrise de Ioan Bunea, ierarh
al Bisericii Ortodoxe Române, preotul Ioan Chirilă îl compară cu marii
oratori Varlaam, Antim Ivireanul sau Andrei Şaguna4. Dimpotrivă, culegerea
Gordon, Introducere, p. 110.

2
Ibidem, p. 77.
3
4
Ioan Bunea, Rostuiri în eternitate. Cuvânt de învăţătură la botez, cununie şi înmor-
mântare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 3.
Argument 11
MORS FIDELIUM, IMITATIO CHRISTI: predici la înmormîntare cuprinde

un număr de douăzeci şi nouă de predici elaborate de studenţi ai Institutu-
lui Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iaşi.
Am optat, de asemenea, şi pentru două culegeri de necrologuri vechi.
Prima conţine discursuri funebre culese de Nicolae Iorga şi este intitulată
Cuvîntări de înmormântare şi pomenire (din veacul al XVI-lea, până la
1850), iar cea de-a doua, Propovedanii la îngropîciunea oamenilor morţi de
Preotul Samuil Clain de Sad izvorâte. Editate acum pentru întăia oară cu
litere latine, după ediţia de la Sibiu, anul 1842, a fost reeditată în 1907 de
către Ioan Nicorescu.
Nicolae Iorga, renumit istoric, critic literar, dramaturg şi poet, s-a pre-
ocupat şi de cultul creştin al înmormântării, prin urmare şi de predicile de
înmormântare. Culegerea sa de necrologuri reprezintă o sursă inestimabilă
de material relevant pentru o astfel de cercetare, simţindu-ne astfel moti-
vaţi să o supunem analizei în scopul observării mijloacelor de realizare a
persuasiunii în predicile vechi.
Samuil Micu, supranumit şi Clain sau Klein, născut în localitatea arde-
leană Sadu, este autorul unei vaste opere, „ale cărei dimensiuni nu se cunosc
nici astăzi cu exactitate”5. El a elaborat atât lucrări teologice, cele mai cunos-
cute fiind Biblia editată la Blaj în anul 1795, Carte de rogacioni pentru
evlavia homului chrestin, primul text românesc tipărit cu alfabet latin şi
cu ortografie românească, şi Propovedanie sau învăţături la îngropăciunea
oamenilor morţi, elaborată şi tipărită la Blaj, în 17846, cât şi lucrări filolo-
gice şi istorice. Cercetătorul timişorean Vasile Ţâra identifică două inovaţii
în discursurile funebre ale lui Samuil Micu: „integrarea frecventă în dis-
cursul omiletic a faptelor şi întâmplărilor din viaţa cotidiană şi din istoria
socială [...]; rostirea liberă a predicii în biserică şi în orice altă împrejurare”7.
Culegerea de necrologuri intitulată Propovedanie sau învăţături la îngro-
păciunea oamenilor morţi a fost reeditată de două ori: mai întâi în anul
1842, la Sibiu, cu binecuvântarea episcopului ortodox Vasile Moga, şi apoi
în 1907, de către preotul Ioan Nicorescu, profesor la seminarul teologic din
Arad, cu binecuvântarea episcopului ortodox al Aradului, Ioan I. Papp. Impor-
tanţa acestor predici este aşadar subliniată de dubla reeditare cu binecu-
vântarea Bisericii Ortodoxe Române – fiind cunoscut faptul că preotul Samuil
Micu a aparţinut cultului greco-catolic.
5
Ioan Chindriş, Niculina Iacob, Samuil Micu în mărturii antologice, Editura Galaxia
Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2010, p. 21.
6
Vasile D. Ţâra, Predicile lui Petru Maior, un moment de referinţă în evoluţia discursu-
lui omiletic românesc, în Text şi discurs religios, vol. al III-lea, Editura Universităţii „Alex-
andru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011, p. 2.
7
Ibidem, p. 4.
Alte două discursuri funebre care prezintă un interes sporit pentru cer-
cetarea de faţă sunt prima predică cunoscută din literatura omiletică româ-
nească, Cuvântarea lui Neagoe Basarab la a doua îngropare a osemintelor
mamei sale Neaga şi a copiilor săi: Petru, Ioan şi Anghelina, la Mănăstirea
Argeş, şi discursul elaborat şi rostit de Ion Heliade-Rădulescu la înmor-
mântarea revoluţionarilor căzuţi la 19 iunie 1848.
Discursurile vor fi analizate pornind de la observaţiile pe text, urmând
a fi expuse elementele teoretice comune tuturor predicilor de înmormântare,
cu scopul de a scoate în evidenţă cu exactitate caracteristicile comune ale
acestora, dar şi structura şi tehnicile de persuadare folosite de orator în
fiecare predică în parte. De asemenea, vom avea în vedere evoluţia în timp
a mijloacelor de persuadare – o evoluţie lentă, deoarece necrologurile sunt
discursuri conservatoare. În realizarea analizei necrologurilor vom avea în
vedere registrele stilistic şi pragmatic, precum şi tipul de auditoriu căruia
îi este adresată predica. Discursurile analizate sunt „menite «a face auto-
ritate» şi a fi citate ca exemple de «uz corect» [bon usage]”8.
Necrologurile reprezintă o sursă bogată de strategii şi de figuri retorice,
permiţând o analiză complexă la mai multe niveluri şi din mai multe per-
spective.Vom urmări realizarea coerenţei şi a coeziunii sintactice (la nivel
logico-gramatical) şi pragmatice (la nivel retoric), aspecte care sunt încă
prea puţin studiate în literatura de specialitate.
Predicile de înmormântare au fost analizate de către diverşi cercetători
cu precădere alături de alte tipuri de predici, în ţara noastră existând foarte
puţine studii de specialitate consacrate exclusiv acestui tip de predică. Lucră-
rile dedicate analizei discursului bisericesc în general tratează succint
acest tip de predică, în timp ce majoritatea lucrărilor de analiza discursului
se axează pe discursul politic sau publicitar. Studiul de faţă are în vedere
delimitarea elementelor specifice acestor predici şi evidenţierea evoluţiei
în timp a strategiilor şi a figurilor retorice folosite de oratori. El are ca
obiectiv principal umplerea acestui „gol”, propunându-şi să deschidă un
câmp de cercetare fertil, cu posibilităţi multiple de dezvolare ulterioară.
Ne propunem, de aceea, să realizăm o analiză care să cuprindă toate ele-
mentele teoretice esenţiale, ilustrate prin exemple din corpusul de texte
ales. Un alt obiectiv ar fi reunirea viziunilor moderne şi clasice asupra pre-
dicilor de înmormântare, stabilirea de metode complementare de analiză a
acestora şi exemplificarea lor pe text.
Primul capitol va cuprinde cele mai semnificative definiţii ale retoricii,
începând din Antichitate şi ajungând până în prezent, pornind de la Corax
şi Tisias, continuând cu sofiştii (în primul rând Gorgias şi Protagoras),
8
Pierre Bourdieu, Limbaj şi putere simbolică, Editura Art, Bucureşti, 2012, p. 76.
Argument 13
apoi cu perioada greacă clasică (Isocrate, Platon, Socrate şi Aristotel) şi cu

cea latină (Cicero şi Quintilian), până la neoretorică şi pragmatică. Vom
încerca să sintetizăm diferitele accepţiuni date retoricii de-a lungul timpului:
„creatoare a persuasiunii”, ars bene dicendi sau ars ornandi. Din punct de
vedere diacronic, vom prezenta importanţa covârşitoare atribuită retoricii
din Antichitate, până la decăderea suferită în Evul Mediu. O contribuţie în
acest sens au avut-o propagarea creştinismului şi disputa cu filosofia, dar
şi relaţia acesteia cu celelalte discipline. Redescoperirea importanţei retori-
cii se realizează odată cu apariţia neoretoricii, la mijlocul secolului trecut.
În capitolul al doilea vom prezenta caracteristicile principalelor tipuri
de discurs retoric: epidictic, judiciar şi demonstrativ, demonstrând faptul
că discursurile funebre trebuie incluse în categoria discursurilor epidictice.
Există clasificări în funcţie de natura limbajului utilizat, de scopul urmărit
de retor, dar şi de public, pornind de la forma de adresare, raportul cu publi-
cul sau intenţia oratorului.
Urmează definirea, în paralel, a tipurilor de raţionament, cu evidenţie-
rea a ceea ce le aseamănă şi a ceea ce le diferenţiază: argumentaţia, expli-
caţia şi demonstraţia. Aportul mai multor discipline (pluridisciplinarita-
tea) este cel care asigură o analiză completă a necrologurilor. Astfel, în
vederea realizării unei analize de calitate a discursului este nevoie de pune-
rea în act a unor cunoştinţe aparţinând următoarelor ştiinţe: logică, prag-
matică, stilistică şi sintaxă. Prin urmare, vom recurge, în analiza discursu-
rilor, la concepte aparţinând acestor discipline, concepte care vor fi definite
în acest capitol. Tot aici vom prezenta principalele tipuri de discurs: nara-
tiv, descriptiv şi argumentativ, insistând asupra caracteristicilor textelor
argumentative.
În capitolul al treilea ne propunem să scoatem în evidenţă trăsăturile
specifice discursului religios, în acelaşi timp arătând care dintre caracteris-
ticile acestui tip de discurs argumentativ se întâlnesc şi în celelalte tipuri
de discurs: politic, filosofic, publicistic şi ştiinţific. Pornind apoi de la Pla-
ton, vom vedea cât de importantă este realizarea unei bune structurări a
discursului spre a obţine persuasiunea. Etapele elaborării discursului – de
la stabilirea temei acestuia şi până la punerea sa în scenă – sunt foarte
importante. Prezentând principalele teme abordate de preoţi în necrolo-
guri, sursele sau locurile de unde aceştia îşi pot extrage argumentele, impor-
tanţa gesticii şi a mimicii în momentul enunţării predicii, vom vedea că
nerespectarea etapelor discursului poate constitui un mare dezavantaj în
obţinerea persuasiunii. Acest capitol va cuprinde şi o analiză a etapelor dis-
cursului, el încheindu-se cu concluziile obţinute în urma analizelor pe text.
Ultimul capitol va cuprinde aspecte teoretice şi exemple din predici foarte
importante pentru această lucrare. Vom întreprinde o analiză exhaustivă
a strategiilor argumentative identificate în predici, urmate de precizarea

modalităţilor prin care se realizează persuadarea, după care vom ilustra
raportul dintre figurile retorice şi argumente, cele două fiind, în argumen-
tare, concepte complementare. În finalul acestui capitol vom evidenţia impor-
tanţa patosului şi raportul acestuia cu etosul şi cu logosul. Aceste trei moda-
lităţi de argumentare sunt în concordanţă şi cu etapele discursului, deja
discutate în capitolul precedent. Alături de discursurile funebre care apar-
ţin preoţilor vom analiza şi două discursuri vechi, care aparţin unor perso-
nalităţi remarcabile din istoria, respectiv din cultura României. Astfel,
capitolul se va încheia cu analizele a două cuvântări exponenţiale din epoci
diferite, respectiv a primei predici cunoscute în literatura omiletică româ-
nească, Cuvântarea lui Neagoe Basarab la a doua îngropare a osemintelor
Argeş, şi a discursului rostit de Ion Heliade-Rădulescu la înmormântarea
cetăţenilor căzuţi victimă, în iunie 1848, unei contralovituri a reacţionarior.
Aceste analize vor fi urmate de observaţiile finale rezultate din acest capitol.
Studiul se va încheia cu un capitol dedicat concluziilor, care va cuprinde
o analiză critică a rezultatelor obţinute, raportate la obiectivele propuse.
Tot acolo vor fi sintetizate observaţiile cele mai importante realizate pe
parcursul elaborării tezei şi dificultăţile întâmpinate în procesul de elabo-
rare şi se vor semnala şi posibilele îmbunătăţiri ale acestei lucrări.
Predicile de înmormântare reprezintă un material încă insuficient ana-
lizat, foarte bogat şi divers, constituind o sursă importantă pentru cerce-
tări ulterioare în domeniu. Prin acest demers încercăm să prezentăm com-
plexitatea realizării unui discurs argumentativ, în special a unui necrolog,
deosebit de celelalte tipuri de discurs prin faptul că trebuie să respecte
anumite restricţii şi tipare stabilite şi statornicite de-a lungul timpului –
fiind vorba, după cum se va vedea, despre un discurs conservator.
Elemente de retorică în predicile de înmormântare are la bază teza de
doctorat cu acelaşi titlu, teză susţinută în şedinţă publică în data de 20
septembrie 2013 la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi. Cu acest
prilej transmit mulţumirile mele sincere domnului prof. univ. dr. Alexan-
dru Gafton, coordonatorul tezei de doctorat, pentru susţinerea neîntre-
ruptă de care m-am bucurat pe parcursul celor trei ani de studii la Şcoala
Doctorală de Studii Filologice dar şi tuturor membrilor Catedrei de Limbă
română şi lingvistică: Minuţ Ana Maria, Eugen Munteanu, Cărăuşu Lumi-
niţa şi Sorin Guia. De asemenea vreau să mulţumesc părinţilor şi colegilor
pentru încurajări şi răbdarea de care au dat dovadă. Nu în ultimul rând vreau
să mulţumesc colectivului de redacţie al Editurii „Sapientia” pentru profe-
sionalismul şi seriozitatea de care au dat dovadă pe parcursul colaborării.
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN STUDIUL RETORICII.

O PERSPECTIVĂ DIACRONICĂ
I.1. Definiţii ale retoricii

Pentru unii oameni, retorica a reprezentat, în Antichitate şi nu numai,
pe lângă o „artă” cu scopul declarat de a convinge, de a persuada sau de a
manipula, şi diferenţa dintre libertate şi îngrădirea libertăţii, dintre viaţă
şi moarte. Putem afirma că acesta este motivul esenţial pentru care a luat
naştere retorica: nevoia de libertate sau de obţinere a unor drepturi mate-
riale ori spirituale. Populaţia antică a înţeles nevoia evoluţiei de la forţa
brută, impusă cu ajutorul armelor, la puterea cuvântului, la forţa de con-
vingere prin intermediul cuvintelor. Suada, personificarea persuasiunii,
era venerată ca divinitate în lumea romană şi identificată cu zeiţa greacă
Peito, cunoscută şi sub numele de Suadela1.
Nu vom insista foarte mult asupra conceptului de retorică, ci vom indica
succint evoluţia acestuia de-a lungul timpului. Vasile Florescu observă că
sutele de definiţii propuse pentru retorică pot fi grupate în trei categorii:
creatoare a persuasiunii; ansamblu de reguli care fac ca o comunicare să fie
perfectă, ars sau scientia bene dicendi şi ars ornandi sau „arta ornării”,
adică a vorbirii frumoase2. În eseul “Rhetoric” and Poetic Drama, T.S. Eliot
uneşte cele trei perspective asupra retoricii într-una singură, arătând că
interesul ei se extinde asupra întregului proces de comunicare prin limbă,
asupra întregii reţele de relaţii care îl conectează pe vorbitor (sau pe scrii-
tor) de auditoriu, ea aparţinând şi criticii literare şi acoperind astfel toate
tehnicile prin care un scriitor interacţionează cu cititorii, ghidează şi obţine
reacţia acestora la scrierea sa3.
Creatoare a persuasiunii sau a convingerii, retorica este principala armă
a oratorului în convingerea auditoriului. Astfel, ea cuprinde un repertoriu
extrem de bogat de tehnici, strategii şi figuri retorice, cunoaşterea acestora
fiind imperios necesară pentru oricine vrea să fie convingător. Aceste
1
Anca Balaci, Dicţionar mitologic greco-roman, Editura Lider, Bucureşti, 2005, p. 224.
2
Florescu, Retorica, p. 16-20.
3
Peter Dixon, Rhetoric, Methuen & CO LTD, London, 1971, p. 3.
strategii retorice sunt universal valabile, cu toate că, în timp, odată cu evo-
luţia retoricii, ele s-au rafinat şi au devenit din ce în ce mai numeroase.
Despre acest aspect vom vorbi pe larg în capitolul dedicat figurilor şi stra-
tegiilor retorice.
Dacă privim retorica drept deţinătoare a regulilor şi a normelor referi-
toare la discurs, înţelegem prin aceasta că ea a creat modele discursive care
asigură succesul în argumentare. Sub acest aspect, discursurile clasice res-
pectau o serie de reguli foarte bine delimitate, care priveau atât structura
(forma), cât şi conţinutul semantic, fără însă ca lucrurile să se rezume doar
la atât. De aceea, probabil, Pierre Guiraud afirma că
retorica este altceva decât un simplu mănunchi de reguli; ea este expresia unei
culturi [...]; dintre toate disciplinele antice, ea este, cu siguranţă, cea care merită
cel mai mult numele de ştiinţă: amploarea observaţiilor, precizia definiţiilor şi
rigoarea clasificărilor ei constituie un studiu sistematic al resurselor limbaju-
lui, al cărui echivalent nu se vede nicăieri în restul cunoştinţelor umane ale
vremii aceleia4.
Al treilea tip de definiţie include retorica în sfera stilisticii5, ea fiind
considerată o subramură a acesteia din urmă. În linii mari, „retorica şi-a
început lunga ei carieră ca disciplină filozofică, încheind-o ca disciplină
literară”6.
Sintetizând cele trei tipuri de definiţii, concluzionăm că retorica este o
disciplină complexă, care analizează discursurile argumentative atât la nivel
global, cât şi la nivelul enunţurilor, din perspectiva mijloacelor de realizare
a persuasiunii: strategii şi tehnici argumentative, figuri retorice şi tipuri
de argumente.
Michel Meyer propune o altă clasificare a definiţiilor retoricii, clasificare
ce are în vedere importanţa mai mare acordată de retor fie auditoriului, fie
limbajului, fie oratorului. Astfel, dintre definiţiile centrate pe auditoriu,
cea mai celebră este cea a lui Platon, pentru care „flatarea auditoriului
determină [...] ansamblul lanţului retoric”7. Dintre definiţiile centrate pe
limbaj şi stil amintim definiţia dată de Aristotel, conform căreia „dispozi-
ţia etică a oratorului are o forţă de persuadare atunci când discursul este
pronunţat astfel încât oratorul inspiră încredere [...], încrederea trebuie să
se nască din discursul însuşi”8, iar dintre cele centrate pe orator, pe aceea
în care Quintilian prezintă oratoria drept „arta de a vorbi bine (ars bene
Pierre Guiraud cit. în Florescu, Retorica, p. 14.

4
Ţiclea, Retorica, p. 16.

5
6
Florescu, Retorica, p. 20.
7
Michel Meyer, Principia rhetorica. Teoria generală a argumentării, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, p. 29.
8
Ibidem, p. 30.
Cap. I: Introducere în studiul retoricii... 17
dicendi), iar aceasta include atât faptul de a răspunde corect unor între-
bări precise, cât şi faptul de a-ţi putea capta auditoriul”9. Se poate urmări
astfel direcţia în care s-a deplasat atenţia oratorului, de-a lungul istoriei
antice a retoricii: de la auditoriu la orator. În schimb, neoretorica acordă
auditoriului cel mai important rol în argumentare, considerând că întreg
discursul trebuie adaptat la cerinţele acestuia.
Dimpotrivă, pragmatica este disciplina care acordă atât limbajului, cât
şi vorbitorului rolul primordial în comunicare. În studiul său asupra prag-
maticii şi a raportului acesteia cu lingvistica, Eugeniu Coşeriu a dedicat un
întreg capitol lingvisticii textului şi discursului10.
În analiza noastră asupra retoricii necrologurilor vom urmări atât modul
în care se realizează persuadarea auditoriului, cât şi structura discursului
şi limbajul utilizat de orator, propunându-ne identificarea tropilor şi a figu-
rilor retorice, necrologurile conţinând o bogăţie de figuri şi de strategii din
această sferă.
I.2. Caracterul multi-, inter- şi transdisciplinar al retoricii.

Relaţia retoricii cu alte discipline
Datorită vastităţii domeniului de cercetare – şi anume discursul în tota-
litatea sa şi cu toate formele sale –, retorica a fost nevoită să interfereze cu
alte discipline, în aşa fel încât să poată fi capabilă să furnizeze o analiză
completă a acestuia. Încă din Antichitate, retorica a interferat cu dialecti-
ca, apoi cu logica şi cu filosofia, după cum observa Aristotel, care considera
retorica a fi „înfrăţirea dintre arta cuvântului, logică şi filosofie”11. În ulti-
mele două secole, datorită apariţiei unor discipline care au ca domeniu de
studiu tot discursul, se observă o specializare mai accentuată şi deci o îngus-
tare a domeniului de cercetare a fiecărei discipline. Disciplinele moderne
care interferează cu retorica sunt: lingvistica, persintologia, stilistica, seman-
tica, pragmatica, sociologia, literatura şi pragmatica, iar dintre disciplinele
teologice, ea interacţionează cu omiletica şi cu catehetica. Relaţia retoricii
cu disciplinele anterior menţionate a fost una din temele dezbătute cu inte-
res în mai toate studiile de retorică, motiv pentru care vom prezenta în
acest subcapitol, la rândul nostru, elementele fundamentale care stau la
baza acestor relaţii.
Relaţia retoricii cu dialectica, una dintre cele mai vechi ramuri ale logicii,
a fost dintotdeauna strânsă, lucru evidenţiat de către Aristotel, care considera
9
Ibidem, p. 33.
10
Carmen Păduraru, Eugen Coşeriu. Contribuţii la pragmatica lingvistică, Editura Lu-
men, Iaşi, 2009, p. 65-82.
11
Movilă, Curs, p. 12.
dialectica a fi apropiată de sofistică, „de unde o valorizare negativă a aces-

tei arte de a purta bine dezbaterile”12. Retorica a dezvoltat acelaşi tip de
relaţie şi cu logica, uneori observându-se o interferenţă între cele două
discipline, lucru explicabil datorită faptului că „obiectul logicii a fost deli-
mitat, de-a lungul timpului, în mod neuniform, dându-i-se definiţii când
mai înguste, când mai largi”13.
Nu insistăm asupra perspectivei diacronice a definiţiilor date logicii;
vom puncta, în schimb, faptul că raţionamentul, „considerat a desemna
obiectul central, dacă nu exclusiv, al investigaţiei logice, este atât de apropiat,
ca sens, de cel de argumentare”14. Chiar dacă cele două discipline împărtă-
şesc raţionamentul ca element fundamental de cercetare, ele se diferenţiază
prin modul în care percep şi analizează acest concept. Astfel, „logica studi-
ază raţionamentul demonstrativ, căruia i se zice şi argument demonstrativ,
dialectica studiază raţionamentul dialectic, altfel spus argumentul dialec-
tic, iar retorica studiază raţionamentul retoric, zis şi argumentul retoric”15.
Prin urmare, logica şi retorica au interacţionat încă din Antichitate, deoa-
rece retorii erau obligaţi să deţină „cunoştinţe de logică şi dialectică, pen-
tru a fi în stare să-i influenţeze pe auditori”16.
Relaţia retoricii cu filosofia este la fel de complexă ca aceea dintre filo-
sofie, retorică şi dialectică. Primii retori antici, cunoscuţi sub denumirea
de „sofişti”, printre care se numărau Corax, Gorgias din Leontinoi şi Empe-
docle din Agrigent (492-432 î. Hr.), sunt creditaţi cu contribuţii importante
şi în domeniul filosofiei. Altfel spus, ei aparţin filosofiei, „datorită culturii
lor [...], iar datorită reflecţiei şi vorbirii, ei aparţin retoricii”17. Empedocle
din Agrigent este cel care a stabilit „pentru prima dată noţiunea elemen-
tului, noţiune aşa de importantă pentru dezvoltarea cunoaşterii naturii”18,
iar Gorgias din Leontinoi şi Corax i-au fost elevi. Gorgias a devenit, în
timp, un adversar al filosofiei naturii – şi prin urmare al mentorului său –,
deoarece el „caută să anuleze mai cu seamă posibilitatea oricărei cunoaş-
teri a Fiindului”19.
12
Constatin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p.
13.
13
Drăgan Stoianovici, Argumentare şi gândire critică, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2005, p. 13.
14
Ibidem, p. 13.
15
Gheorghe Mihai, Psiho-logica discursului retoric, Editura Neuron, Focşani, 1996, p.
13.
16
Ibidem, p. 13.
17
Vistian Goia, Retorică şi argumentare. Note de curs pentru studenţii în jurnalistică şi
ştiinţe politice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007, p. 31.
18
Wilhelm Windelband, Istoria filosofiei greceşti, Editura Moldova, Iaşi, 1995, p. 65.
19
Ibidem, p. 85.
Având în vedere faptul că analizăm discursuri religioase funebre, se

impune să insistăm asupra relaţiei retoricii cu disciplinele teologice aferente.
Relaţia retoricii cu dialectica, cu logica şi cu celelalte discipline moderne va fi
prezentată succint, deoarece ea a stârnit deja interesul cercetătorilor, fiindu-i
dedicate numeroase studii.
Cercetătorul Eugen Jurca dedică un întreg studiu retoricii şi omileticii,
evidenţiind, printre altele, şi relaţia dintre cele două discipline şi identifi-
când cel puţin două aspecte care le diferenţiază:
oratoria manipulează cu artă şi pricepere (tehnică) cuvântul profan în scopul
persuasiunii, pe când omiletica preia cuvântul divin (revelat) şi-l transmite
mai departe; devine un „apostol” (mesager) al „ev-angheliei” (bună-vestire);
dacă pentru retorică nu contează în mod obligatoriu adevărul, ci doar verosimi-
litatea [...] şi persuasiunea [...], omiletica devine, prin excelenţă şi în mod impe-
rativ, Calea Adevărului, cale de transmitere, comunicare şi mărturisire a ade-
vărului divin20.
Cu alte cuvinte, ceea ce le diferenţiază este, în primul rând, scopul urmă-
rit de orator: retorica urmăreşte persuadarea, în timp ce trăsătura esenţi-
ală a discursului omiletic este una didactică, şi anume transmiterea învă-
ţăturilor religioase, a „adevărului divin”. În al doilea rând, omiletica nu
pune la îndoială adevărul învăţăturii creştine, aşa cum se întâmplă în cazul
discursurilor argumentative, unde ascultătorii pot contrazice adevărul
faptelor evocate.
Înainte de a studia raportul retoricii cu catehetica se cuvine să indicăm
vastitatea şi complexitatea acesteia din urmă, disciplină care „nu implică
doar aspectul didactic, învăţătoresc, adică o predare şi o însuşire a doctri-
nei, ci, deopotrivă, viaţa cultică şi disciplinară, propriu-zis întreaga activi-
tate misionar-pastorală a Bisericii”21. Catehetica interacţionează în mod
direct şi cu omiletica, împreună având rolul de a „valorifica întreg tezaurul
doctrinar, biblic, istoric şi canonic al Bisericii, arătându-ne principiile, meto-
dele, formele şi mijloacele prin care acest tezaur poate să ajungă şi să
pătrundă în inimile credincioşilor, spre a-i convinge la săvârşirea faptelor
prin care să dobândească mântuire”22.
În consecinţă, cele trei discipline: retorica, omiletica şi catehetica conlu-
crează în vederea conştientizării de către ascultători şi a aderării lor la
doctrina creştină, la adoptarea unui stil de viaţă care să respecte învăţătu-
rile creştine.
20
Eugen Jurca, Retorică şi omiletică. Curs practic. I. Omilia exegetică şi cea tematică,
Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2009, p. 9-10.
21
Vasile Gordon, Introducere în catehetica ortodoxă, Editura Universităţii din Bucureşti,
2004, p. 10-11.
22
Ibidem, p. 15.
I.3. Apariţia şi evoluţia retoricii

Naşterea retoricii, ca disciplină care şi-a delimitat propriul domeniu de
cercetare şi care dispune de propriul inventar de metode, a survenit încă în
Antichitate. În acest subcapitol vom urmări, din perspectivă diacronică,
evoluţia retoricii ca artă a convingerii şi a persuadării, pornind de la ipote-
zele emise asupra momentului apariţiei acesteia şi încheind cu neoretorica.
Retorica s-a bucurat de un mare interes în Antichitate, urmat de un
moment de declin, din multiple motive, printre care se numără conflictul
cu dialectica, cu filosofia sau cu creştinismul, şi mergând către „renaşte-
rea” retoricii sau către noua retorică, datorată, în secolul trecut, lui Chaïm
Perelman şi Luciei Olbrechts-Tyteca. Se pot identifica perioade de timp
bine delimitate, în care retorica a înflorit, deoarece ea „reapare întotdeauna
în perioade de criză”23, această suprapunere nefiind întâmplătoare. În Anti-
chitate, „prăbuşirea mitului, la greci, coincide cu marea perioadă sofistică.
Imposibilitatea de a întemeia ştiinţa modernă [...] conduce la retorica Renaş-
terii. Astăzi, sfârşitul marilor explicaţii monolitice, al ideologiilor [...] a
anunţat eşecul unei anumite concepţii despre logos”24.
Putem delimita, prin urmare, patru etape majore în dezvoltarea retoricii:
contribuţia grecilor antici la conturarea statutului acestei discipline, evolu-
ţia retoricii în Roma antică, declinul retoricii în Evului-Mediu şi neoretorica.
Fiecărei etape îi vom aloca, în acest studiu, câte un subcapitol.
I.3.1. Geneza retoricii

De-a lungul existenţei de aproximativ două milenii şi jumătate a retori-
cii s-au emis numeroase ipoteze cu privire la momentul naşterii sale, ca
disciplină care şi-a definit propriul domeniu de studiu şi propriile mijloace
de analiză. Tocmai vechimea acestei discipline este principala cauză care a
condus la emiterea mai multor supoziţii cu privire la geneza ei. Dovezi ale
elocinţei anticilor găsim la Homer (sec. al XI-lea – al X-lea î. Hr.) şi la Tuci-
dide (sec. al IV-lea î. Hr.), în ale căror opere „eroii sunt prezentaţi pero-
rând”, elocinţa lor fiind „în stadiul de improvizaţie [...], rezultată din
instinct şi pasiune”25. Aproape că putem afirma că elocinţa a apărut odată
cu dobândirea facultăţii de a vorbi. Scopul nostru este însă să-i identificăm
pe primii teoreticieni ai retoricii, pe cei care au analizat mijloacele de rea-
lizare a persuasiunii şi convingerii.
23
Chaïm Perelman, Lucie Olbrechts-Tyteca, Tratat de argumentare. Noua retorică,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, p. 9.
24
Ibidem, p. 9.
25
***, Andocide, Lisias, Isaios, Isocrate. Pagini alese din oratorii greci, vol. I, Editura
Pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. V.
Dacă unii teoreticieni afirmă că în mod cert Grecia „a dat primii retori
vestiţi, mânuitori ai cuvântului, ai artei şi ştiinţei persuasiunii”26, cercetă-
torul britanic Peter Dixon fixează apariţia retoricii în Sicilia secolului al
V-lea î. Hr. Această teorie, acceptată de majoritatea cercetătorilor, porneşte
de la o legendă conform căreia tiranii „introduseră în Sicilia un regim de
violenţă, de deportări şi de exilări”27, retorica fiind singura armă a propri-
etarilor de pământ expropriaţi pentru a reintra în posesia terenurilor lor.
Ei au cerut ajutorul lui Corax şi Tisias, primii teoreticieni ai retoricii, Corax
fiind creditat chiar cu prima lucrare dedicată retoricii28. Prin urmare, con-
form acestei teorii, iniţiatorul celei mai dezvoltate arte a Antichităţii este
Corax din Siracuza.
Pe de altă parte, Aristotel îl creditează pe Empedocle din Agrigent29 cu
titlul de prim teoretician al retoricii. Informaţiile despre acesta sunt însă
extrem de puţine30. Chiar dacă ştim că el a jucat un rol foarte important în
politica internă a Agrigentului, „devenind şeful fracţiunii populare, abo-
lind senatul, respingând tirania ce i se oferise şi adoptând o constituţie
democratică”31, nu s-au păstrat mărturii clare ale contribuţiei sale la naş-
terea retoricii.
I.3.2. Contribuţia grecilor antici

la conturarea statutului acestei discipline
Una dintre cele mai complexe viziuni asupra retoricii a avut-o Aristotel,
cel care a contribuit la dezvoltarea din punct de vedere retoric a logicii, filo-
sofiei, biologiei, psihologiei, metafizicii, eticii, politicii şi poeticii. Stagiritul
propune o clasificare a ştiinţelor având în vedere criteriul finalităţii aces-
tora. El identifică zece ştiinţe, dintre care trei sunt teoretice: teologia (sau:
prima filosofie), fizica şi matematica; trei – practice: etica, economia şi poli-
tica; şi patru – producătoare: poetica, retorica, muzica şi arhitectura32. Şti-
inţele teoretice contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor, ştiinţele practice
ghidează modul de acţiune al oamenilor, în timp ce ştiinţele producătoare
sunt cele care au ca finalitate un produs palpabil: un poem, un discurs
26
Alexandru Ţiclea, Retorica, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 34.
27
28
29
Informaţii suplimentare despre contribuţia lui Empedocle (considerat primul dorian
din istoria filosofiei) în domenii precum filosofie, retorică, biologie sau religie găsim în lucra-
rea lui Wilhelm Windelband, Istoria filosofiei greceşti, Editura Moldova, Iaşi, 1995, p. 65-70.
30
***, Andocide, Lisias, Isaios, Isocrate. Pagini alese din oratorii greci, vol. I, Editura
Pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. VIII.
31
Ibidem, p. VIII.
32
Clasificare preluată din Ion Banu, Aristotel, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, p. 32.
retoric, o sculptură etc. Retorica, poetica, muzica şi arhitectura sunt aşa-

dar ştiinţe care se adresează spiritului, vizând latura emotivă a oamenilor.
Pe de altă parte, Aristotel îi atenţiona pe contemporanii săi asupra fap-
tului că lucrările anterioare de retorică „neglijau elementul argumentativ
în oratorie şi că acordau atenţie subiectelor neesenţiale, cum ar fi produce-
rea emoţiei în auditoriu”33. Întâlnim acest aspect şi în definiţia dată retoricii:
„retorica este puterea de a vedea posibilele căi de persuasiune a oamenilor
cu privire la orice subiect dat”34. Stagiritul nu exclude contribuţia afectului
la persuadarea auditoriului, arătând însă că acesta reprezintă doar una din-
tre posibilele căi de persuadare. Totodată, el atrage atenţia asupra faptului
că argumentul trebuie privit ca fiind elementul esenţial în argumentare.
Producerea şi intensificarea emoţiei auditoriului este finalitatea spre
care tind anumite discursuri argumentative, între care şi discursurile fune-
bre. Această intensificare se obţine prin intermediul apelului la patos, un tip
special de argument, pe care îl vom analiza în capitolul dedicat mijloacelor
de realizare a persuasiunii. Aristotel subliniază faptul că tipul de argument
„care trebuie folosit este dictat de circumstanţele în care lucrează oratorul”35.
I.3.3. Retorica în Roma antică

Cei mai importanţi reprezentanţi ai oratoriei romane sunt: Cato cel
Bătrân, Marc Antoniu, Cicero, Marcus Fabius Quintilianus şi Seneca36.
Există diferenţe majore între oratoria grecească şi cea romană: „spre deo-
sebire de cetăţile greceşti, înclinate spiritual spre speculaţie filosofică, lumea
romană era mai pragmatică”37.
Marcus Tullius Cicero (106-43 î. Hr.) este considerat a fi cel mai important
reprezentat al oratoriei romane, sau chiar, de către unii cercetători, „cel
mai de seamă orator al lumii antice şi chiar al lumii, un titan al promovării
şi afirmării retoricii”38. Concepţia retorică a lui Cicero rezultă din operele
sale Orator, „un splendid portret al oratorului ideal şi al stilurilor oratorului:
sublim, simplu, moderat” şi Brutus, „(«sive de claris oratoribus»), aceasta
din urmă fiind un elogiu adus marilor oratori ai Greciei şi Romei antice”39.
33
Sir David Ross, Aristotel, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 259.
34
Idem.
35
Ibidem, p. 260.
36
Mihai Manoliu, Iulia Chiorean, Radu Manoliu, Comunicarea. Puncte de vedere.
Cultură şi comunicare, Editura Univers, Bucureşti, 2001, p. 33.
37
38
39
Marcus Tullius Cicero, Topica. Despre argument – ediţie bilingvă, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, p. 30.
O altă lucrare teoretică de mare valoare este Institutio Oratoria, care îi

aparţine lui Marcus Fabius Quintilianus. Tratatul de retorică a lui Quinti-
lian, alături de celelalte tratate oratorice romane, menţine elementele sis-
temului retoric ciceronian40. Prin urmare, Cicero poate fi considerat cel
mai important reprezentant al retoricii romane, tratatul său fiind cea mai
importantă lucrare de factură teoretică din epoca respectivă.
Odată cu instaurarea Imperiului, „adevărata elocinţă a murit. În locul
ei se cultiva un stil monden şi emfatic, dispreţul faţă de compoziţie şi încli-
naţia spre podoabe ieftine”41. Prin urmare, „epoca de aur” a retoricii antice
s-a încheiat sub stăpânirea împăraţilor romani.
I.3.4. Retorica în Evul Mediu

Din perspectivă strict istorică, Evul Mediu (datat cu aproximaţie între
500-1500 d. Hr., având aşadar o durată de aproximativ un mileniu) este
cunoscut drept o perioadă marcată de conflicte militare şi religioase, în
care a avut loc formarea marilor imperii – toate acestea exercitând un impact
puternic şi asupra retoricii. În Evul Mediu se impune un nou gen, „eloc-
venţa de amvon, care îşi va prelungi existenţa până în epoca modernă”42.
În acest interval de timp se cristalizează şi caracteristicile specifice orato-
riei de amvon. Printre cei mai importanţi predicatori trebuie amintiţi: Vasile
cel Mare (330-379 d. Hr.), Grigorie din Nazianz (cca. 329-390 d. Hr.) şi Ioan
Gură de Aur, zis şi Hrisostomul (cca. 347-407 d. Hr.)43. Perioada de sfârşit
a Evului Mediu se suprapune peste Renaştere, curent care aduce cu sine
înnoirea societăţii şi în cadrul căruia se pun bazele societăţii moderne.
Prin urmare, Evul Mediu reprezintă momentul în care se conturează reto-
rica de factură religioasă, punându-se bazele a ceea ce va reprezenta unul
dintre cele mai studiate şi mai complexe tipuri de discurs argumentativ.
În această perioadă, „retorica a fost cultivată în cadrul celor şapte arte
liberale, ea devenind o ştiinţă rigidă, ale căror reguli şi percepte erau asi-
milate mecanic”44. Foarte probabil, tinerii oratori memorau reguli şi dis-
cursuri în vederea cultivării unui stil adecvat argumentării, dezvoltându-se
astfel funcţia pedagogică a retoricii. Ca atare, marea majoritate a discursu-
rilor retorice de amvon din perioada Evului Mediu respectă întru totul tipa-
rul clasic elaborat de autorii antici de tratate retorice, precum Cicero.
40
41
42
Ibidem, p. 35.
43
Ibidem, p. 35.
44
Mitu Movilă, Retorică. Curs, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1996, p. 6.
I.3.5. Neoretorica
După o îndelungată perioadă de regres, datorat interferenţei sau con-
flictului retoricii cu alte discipline, apariţia, la mijlocul secolului al XX-lea,
mai precis în 1958, a tratatului de argumentare aparţinând lui Chaïm
Perelman şi Luciei Olbrechts-Tyteca marchează naşterea noii retorici.
Noua retorică poate fi definită ca „«discursul metodei» unei raţionalităţi
care nu mai poate evita dezbaterile şi are sarcina deci de a le trata şi de a
analiza argumentele care guvernează deciziile”45.
Vom puncta, în continuare, câteva elemente distinctive ale neoretoricii,
prin comparaţie cu retorica antică şi cu cea din Evul Mediu.
O primă noutate constă în extinderea domeniului de analiză şi asupra
discursurilor scrise – nu doar asupra celor rostite în public, în faţa unui
auditoriu: „dacă este adevărat că tehnica discursului public diferă de cea a
argumentării scrise, preocuparea noastră fiind cea de a analiza argumen-
tarea, nu ne putem limita la examinarea tehnicii discursului vorbit”46. Cei
doi autori au identificat, în argumentare, trei tipuri de auditoriu: „un «audi-
toriu universal» construit din întreaga omenire [...]; un «interlocutor» sau
auditoriul format în cursul dialogului, al discuţiei, dezbaterii, controversei
[...] şi «subiectul însuşi» aflat într-o stare de autodeliberare”47.
O altă noutate constă în faptul că „oratorul este obligat, dacă vrea să
acţioneze, să se adapteze auditoriului său şi să înţeleagă, fără dificultate,
că discursul cel mai eficace asupra unui auditoriu incompetent nu este
neapărat cel care conduce la convingerea filosofului”48.
În fine, o ultimă caracteristică distinctivă a neoretoricii este subordona-
rea retoricii faţă de psihologie: „studierea argumentării ar deveni astfel
unul din obiectele psihologiei experimentale, în care argumentări variate
ar putea fi testate în faţa unor auditorii variate, suficient de bine cunoscu-
te pentru a se putea extrage, pornind de la aceste experienţe, concluzii de
o anumită generalitate”49.
Ca urmare, odată cu apariţia neoretoricii, retorica a renăscut, acor-
dându-i-se importanţa şi locul pe care-l merită în rândul disciplinelor
umaniste.
45
46
Ibidem, p. 17.
47
Aurel M. Cazacu, Teoria argumentării, Editura România Press, Bucureşti, 2007, p.
14-15.
48
49
Ibidem, p. 20.
I.3.6. Elemente introductive în oratoria de amvon românească.

Discursurile funebre româneşti
Analizând Discursul funebru al lui Tucidide (cca. 460-389 î. Hr.), Pericle
observa că „nu socotim că discuţiile sunt o pagubă pentru fapte, ci lipsa de
lămurire prin discuţie, făcută mai înainte de a porni la înfăptuirea a ceea
ce trebuie”50. Prin urmare, discursurile funebre au constituit, încă din Anti-
chitate, un motiv de a cugeta la importanţa şi la forţa discursurilor.
Acelaşi lucru este aplicabil şi la oratoria de amvon românească. Nu întâm-
plător, cel mai vechi discurs oratoric românesc este un necrolog, şi anume
Cuvântarea lui Neagoe Basarab la a doua îngropare a osemintelor mamei
sale Neaga şi a copiilor săi: Petru, Ioan şi Anghelina, la Mănăstirea Argeş,
discurs datat cu aproximaţie în anul 1521. Astfel, în momentele de tristeţe,
cuvântarea preotului sau a oratorului laic (cum este, în cazul de faţă, dom-
nitorul Neagoe Basarab) încurajează ascultătorii la meditaţie asupra impor-
tanţei discursurilor şi, implicit, la retorica acestora.
În istoria oratoriei de amvon s-au remarcat oratori care au rostit discur-
suri considerate a fi modele pozitive de argumentare. Între aceştia îi amin-
tim, în ordine cronologică:
• până în secolul al XX-lea, pe: Diaconul Coresi; Mitropolitul Varlaam,
autorul Cazaniei; Mitropolitul Antim Ivireanul, autorul Didahiilor; Petru
Maior; Samuil Micu; Vasile Motrofanovici; Zaharia Boiu ş.a.;
• în secolul al XX-lea, pe: Ilie Cleopa, Ioan Bunea, Constantin Galeriu,
Veniamin Micle, Bartolomeu Anania ş.a.51.
Dintre reprezentanţii oratoriei de amvon amintiţi mai sus, câţiva şi-au
îndreptat atenţia şi asupra discursurilor funebre: Mitropolitul Antim Ivirea-
nul, Samuil Micu, Zaharia Boiu şi Ioan Bunea, ale căror necrologuri au repre-
zentat surse valoroase de predici pentru cercetarea de faţă. Lucrarea inti-
tulată Elemente lingvistice ale discursului religios, elaborată de lingvistul
ieşean Sorin Guia52, ilustrează evoluţia în timp a tehnicilor şi a strategiilor
de argumentare din discursurile religioase româneşti, evidenţiind complexi-
tatea şi frumuseţea câtorva discursuri care aparţin oratorilor sus-menţionaţi.
Cu toate că instituţia Bisericii a cunoscut şi perioade faste, şi nefaste,
cauza principală a decăderii sale fiind de natură politico-administrativă, ca
în controversata „perioadă comunistă”, oratoria de amvon nu a dus nicio-
dată lipsă de reprezentanţi de seamă. Adaptarea discursului la realitatea
socială a purtat numele de apostolat social:
50
Thucydides, Războiul peloponesiac, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 258.
51
Gordon, Introducere, p. 76-224.
52
Sorin Guia, Elemente lingvistice ale discursului religios, Teză de doctorat, Universi-
tatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007, p. 21-271.
Apostolatul social concretizează adaptarea Bisericii la noua situaţie politică

creată de instaurarea comunismului. Scrierile conţinute în lucrarea Apostolat
social, pilde şi îndemnuri pentru cler reprezintă ansamblul discursului de con-
vieţuire a Bisericii Ortodoxe faţă de noua putere începând din anul 1948. Dis-
cursul bazat în principal pe patriotism, pe datoria de a munci era înfăţişat ca o
nouă concepţie, capabilă să împace tradiţiile Bisericii Ortodoxe cu circumstan-
ţele noi53.
În această perioadă se pune accentul pe naţionalism şi pe românism, pe
importanţa acordată de preoţi „clasei muncitoare”, fiind lăudat efortul depus
de oameni, de-a lungul vieţii, pentru propăşirea poporului – această temă
întâlnindu-se şi în unele predici funebre recente. Prin urmare, în perioada
1948-1989 a avut loc o adaptare a discursului funebru la restricţiile impuse
de regimul comunist.
Odată cu instaurarea unui regim de guvernământ democratic, după
anul 1989, oratorii şi-au redobândit libertatea de a cuvânta în faţa ascultă-
torilor, Biserica recăpătându-şi „latura social-caritativă şi misionară”54.
I.4. Concluzii parţiale

În capitolul introductiv al acestui studiu am acordat atenţie definirii
conceptului de retorică, dar şi relaţiei acesteia cu disciplinele adiacente:
dialectica, logica, filosofia, lingvistica, persintologia, stilistica, semantica,
sociologia, literatura şi pragmatica, iar dintre cele teologice, cu omiletica şi
cu catehetica. Prin urmare, multitudinea de ştiinţe cu care interacţionează
retorica indică vastitatea şi complexitatea acestui domeniu. În analiza reto-
rică efectuată în capitolele al treilea şi al patrulea ale tezei noastre vom
recurge, în repetate rânduri, la concepte preluate din psihologie sau din
logică.
Din cauza îndelungatei sale existenţe, stabilirea cu exactitate a momen-
tului apariţiei retoricii este un demers extrem de greu de realizat. Tot din
cauza vechimii retoricii s-au conturat, în mod inevitabil, perioade de înflorire
a acesteia, urmate de altele de regres. Retorica parcurge patru mari etape
în evoluţia ei de-a lungul istoriei, distingându-se: retorica Greciei antice, a
Romei antice, a Evului Mediu şi a perioadei contemporane (neoretorica).
Prima etapă, care, conform unor teorii, coincide cu momentul genezei aces-
tei discipline, constituie şi momentul cel mai intens de înflorire a ei. Am
distins în cadrul perioadei antice a retoricii două mari etape: retorica din
53
P.S. Visarion, Episcopul Tulcii, „Biserica Ortodoxă Română şi rezistenţa ei în lupta
contra statului totalitar comunist”, în Revista Teologică, Editura Andreiana, Sibiu,
nr.3/2009, p. 15.
54
Ibidem, p. 15.
Grecia antică şi retorica din Roma antică, cele două delimitându-se prin
concepţii diferite; astfel, reprezentanţii Greciei antice priveau retorica
drept singura capabilă să realizeze persuasiunea (vezi Aristotel, Demostene,
Platon şi Socrate), în timp ce la romani retorica era un ansamblu de reguli
care făceau ca o comunicare să fie perfectă: ars sau scientia bene dicendi
(Quintilian şi Seneca) şi ars ornandi. Evul Mediu a constituit, de aseme-
nea, o perioadă importantă în istoria retoricii, datorită faptului că atunci
s-au pus bazele oratoriei de amvon, predominând retorica religioasă. Apa-
riţia neoretoricii marchează momentul de revigorare a retoricii ca disciplină
care-şi propune persuadarea auditoriului, reluând, prin intermediul altor
mijloace, scopul pentru care ea a fost concepută în Grecia antică.
Tot în acest prim capitol am prezentat elementele specifice oratoriei
româneşti de amvon, dar şi pe câţiva dintre cei mai importanţi reprezen-
tanţi ai acesteia: Diaconul Coresi, Mitropolitul Varlaam, Mitropolitul Antim
Ivireanul, Petru Maior, Samuil Micu, Vasile Motrofanovici, Zaharia Boiu,
Ilie Cleopa, Ioan Bunea, Constantin Galeriu, Veniamin Micle şi Bartolo-
meu Anania. Evoluţia retoricii la nivel european a avut un impact direct şi
asupra retoricii româneşti, marii oratori români deţinând cunoştinţe impor-
tante de retorică. Printre cei mai buni oratori români laici se numără Mihail
Kogălniceanu, Nicolae Titulescu şi Nicolae Iorga.
Românii nu au fost doar buni practicanţi, ci şi autori de excelente manu-
ale de retorică. Cel mai vechi manual de retorică îi este atribuit lui Ioan
Pioariu Molnar: Retorica, adică învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvân-
tări, lucrare apărută în anul 179855. Alte manuale vechi de retorică aparţin
lui Simeon Marcovici (Curs de retorică, Tipografia Eliad, Bucureşti, 1834)
şi Dimitrie Gusti (Retorică pentru tinerimea studioasă, Tipografia „Buciu-
mului român”, Iaşi, 1852)56.
În epoca contemporană, retorica se bucură de un interes sporit în rân-
dul cercetătorilor din diverse domenii, identificarea celor mai eficiente mij-
loace şi strategii de persuadare şi de convingere constituind demersul spre
care tinde fiecare dintre ei.
55 Alexandru Ţiclea, Retorica, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 117.

56 Ibidem, p. 119-123.
CAPITOLUL AL II-LEA
COMUNICARE ŞI DISCURS. TIPURI DE DISCURS
Am decis să alocăm un întreg capitol comunicării şi elementelor discur-

sive, deoarece argumentarea este, înainte de toate, „un instrument şi un
act de comunicare”1.
Este un instrument deoarece prin intermediul ei se vizează o finalitate
şi este un act deoarece finalitatea se obţine prin intermediul discursului.
Retorica este o disciplină care vizează atât discursul scris, cât şi pe cel oral,
din perspectiva modalităţilor (strategii, tehnici şi figuri) de convingere, după
cum am văzut în capitolul anterior. Un discurs rostit necesită adesea un
proces de elaborare care presupune fixarea în scris a acestuia. Prin urmare,
este necesară o delimitare terminologică precisă, în vederea clarificării aspec-
telor teoretice care vor ocupa un loc esenţial pe parcursul întregului stu-
diu. De-a lungul timpului s-au enunţat numeroase definiţii ale conceptului
de discurs. Cercetătoarea Daniela Rovenţa-Frumuşani identifică nu mai
puţin de opt accepţiuni ale acestuia, dintre acestea noi optând pentru accep-
ţiunea „interactivă”, discursul deţinând „puterea de a acţiona asupra inter-
locutorului, [...] fiind obiect al teoriilor enunţării şi pragmaticii”2.
Critica şi teoria literară de la mijlocul secolului trecut au vehiculat din
ce în ce mai insistent ideea de „moarte a artei”, iar criticul francez Michel
Ragon „preconiza ceea ce o va înlocui: evenimentul public sau manifesta-
rea politică, văzută ca o formă superioară de creaţie”3. Putem extinde
această observaţie asupra oricărui tip de cuvântare publică, inclusiv asu-
pra cuvântărilor religioase. Astfel, discursul public îşi asumă un rol din ce
în ce mai important între celelalte „arte”, devenind forma superioară de
creaţie. Multitudinea de strategii şi de figuri, terminologia bogată şi nume-
roasele studii dedicate acestora subliniază importanţa argumentării în soci-
etatea contemporană. Însuşirea legilor discursului: legea cooperării comu-
nicative, care presupune stabilirea şi menţinerea unei relaţii între vorbitor
1
Aurel M. Cazacu, Teoria argumentării, Editura România Press, Bucureşti, 2007, p. 9.
2
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2005, p. 70-73.
3
Dan-Eugen Raţiu, Moartea artei? O cercetare asupra retoricii eschatologice, Editura
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, p. 6.
şi ascultător, respectiv legea politeţii şi a genurilor discursive „constituie

aşa-numita competenţă generică”4. Altfel spus, însuşirea elementelor teo-
retice specifice fiecărui gen discursiv în parte este la fel de importantă ca şi
stabilirea unei relaţii de cooperare, de apropiere sau de distanţare între
participanţii la discurs.
În primul rând, discursurile argumentative presupun o „comunicare inten-
ţională [...] în ideea realizării unor scopuri”5 bine definite. Astfel, tot ceea
ce spune vorbitorul vizează unul sau mai multe obiective bine delimitate,
de multe ori enunţate încă de la început, în momentul începerii discursu-
lui, în etapa exordiului. Orice comunicare „implică, în anumite împreju-
rări, o formă de acţiune îndreptată asupra celuilalt”6, deci asupra audito-
riului – şi doar arareori asupra vorbitorului (de exemplu, atunci când vor-
bim despre autoconvingere7). Rolul de educare, de persuadare, uneori chiar
de manipulare sau de îmbărbătare a auditoriului subliniază „caracterul
didactic preponderent al discursurilor funebre”8.
Discursul religios este, în schimb, un discurs care dispune de o logică
„intuitivă, naturală ce derivă din onestitatea morală şi poartă numele de
corectitudine, însemnând coerenţă şi coeziune”9. O altă caracteristică a
acestui tip de discurs este latura estetică accentuată, ceea ce poate crea
ambiguitate, dar la un nivel inferior, nealterând însuşirea corectă a mesa-
jului de către ascultători. Ambiguitatea se reflectă la nivelul construcţiilor
minimale, a cuvintelor, neafectând discursul în întregimea sa. Retorica inter-
ferează aici cu analiza literară, împrumutând multe dintre mijloacele de
analiză specifice acesteia.
O clasificare complexă a discursurilor retorice, în funcţie de şase criterii
diferite, se întâlneşte la Gheorghe Mihai, care realizează clasificarea dis-
cursurilor:
• după natura limbajului utilizat în: poetice, categoriale, conceptuale şi
cotidiene;
• după materia scopului urmărit de autor în: demonstrative şi deliberative;
• după raportul acestora cu publicul în: nedeterminate, determinate,
omogene şi neomogene;
4
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Editura Triton-
ic, Bucureşti, 2005, p. 68.
5
Ştefan Vlăduţescu, Concepte şi noţiuni de comunicare şi teoria mesajului, Editura Sitech,
Craiova, 2009, p. 5.
6
Gheorghe Teodorescu, Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura Nemira,
7
Alexandra Florentina Filimon, Analiza textului de tip argumentativ, Editura Balneară,
8
9
Ibidem, p. 42.
Cap. II: Comunicare şi discurs. Tipuri de discurs 31
• după forma de adresare în: orale, citite şi scrise;

• după criteriul contactului cu publicul în: directe şi indirecte;
• după intenţia utilizatorului în: persuasive, seductive şi incitative10.
Aurel M. Cazacu adaugă alte două criterii de clasificare a discursurilor
argumentative:
• în funcţie de natura opiniei sau a tezei susţinute de argumentator, în:
argumentări cu teză factuală, evaluativă şi acţională;
• în funcţie de atitudinea argumentatorului şi a auditoriului faţă de
opinia luată în discuţie, în: argumentări pro şi polemice11.
Toate elementele constitutive ale procesului de redare a discursului îşi
aduc, într-o măsură mai mică sau mai mare, aportul în procesul de comu-
nicare. Între acestea subliniem componenta temporală, care contribuie la
obţinerea unei atmosfere propice argumentării. Astfel, auditoriul, aflându-
se deja sub imperiul tristeţii cauzate de despărţirea de o persoană apropi-
ată, este mult mai receptiv la argumentele de ordin emotiv, aspect subliniat
în subcapitolul dedicat aportului patosului în necrologuri. La acest aspect
adăugăm componenta spaţială, adică locaţia în care se produce actul de
comunicare, respectiv predica, biserica – locaşul de cult ca spaţiu sacru,
icoanele, iluminatul, veşmintele preotului fiind, de asemenea, aspecte impor-
tante, care trebuie avute în vedere. Mai mult decât atât, preotul nu se
poate sustrage datoriei de a cuvânta în faţa auditoriului, astfel rezultând
„producerea şi promovarea binelui suveran în lume, a cărui posibilitate
deci poate fi postulată, pe care însă raţiunea noastră nu o găseşte cu putinţă
de gândit în alt fel decât sub presupoziţia unei inteligenţe supreme”12.
Conform acestei ipoteze, existenţa binelui suveran în lume implică exis-
tenţa lui Dumnezeu, deţinător al inteligenţei supreme, „atoateştiutor” –
şi, prin urmare, existenţa tuturor celorlalte aspecte de ordin religios.
În ceea ce ne priveşte, vom avea în vedere doar aspectele retorice ale
discursurilor funebre, elementele de dogmatică nefăcând subiectul lucrării
de faţă.
II.1. Speciile discursului retoric

În literatura de specialitate s-au realizat numeroase clasificări ale dis-
cursurilor argumentative, în funcţie de scopul pentru care au fost concepute
sau de structura acestora. Astfel, pornind de la retorica lui Aristotel, identi-
ficăm trei „genuri” distincte ale retoricii: genul epidictic (cf. gr. epideiktikos
10
Gheorghe Mihai, Retorica tradiţională şi retorici moderne, Editura ALL, Bucureşti,
1998, p. 51-63.
11
Aurel M. Cazacu, Teoria argumentării, Editura România Press, Bucureşti, 2007, p.
67-70.
12
Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Editura Paidea, Bucureşti, 2003, p. 16.
„a arăta”; sau: demonstrativ), genul deliberativ (sau: legislativ) şi genul

judiciar (sau: „comunicarea forensică”13), primul având ca obiect „mai
mult prezentul; al doilea, viitorul; al treilea trecutul”14.
În continuare vom prezenta principalele caracteristici ale discursurilor
epidictice, judiciare şi deliberative.
II.1.1. Discursul epidictic

Având ca punct de pornire observaţia de mai sus, putem spune că în
discursul epidictic (sau: epideictic, aşa cum este numit în unele tratate de
retorică) fluxul argumentativ este fixat asupra prezentului. Discursul epi-
dictic mai poate fi denumit „oratorie ceremonială sau demonstrativă”15.
Mai mult, scopurile oratoriei epidictice „sunt de a lăuda sau de a blama”16.
Oratoria de amvon şi, în special, discursurile funebre sunt incluse de marea
majoritate a cercetătorilor în categoria discursurilor epidictice, deoarece
componenta ceremonială este definitorie în acest tip de discursuri, iar ora-
torul laudă şi doar rareori blamează evenimente din viaţa decedatului. Dis-
cursul funebru conţine şi elemente specifice discursurilor demonstrative,
deoarece el poate avea structura unei demonstraţii propriu-zise: întâi se
formulează tema supusă discuţiei, după care sunt prezentate argumentele
care contribuie la demonstrarea respectivei teme.
Discursul religios este adesea denumit artes predicandi17 sau „cuvânt
de învăţătură”18, deoarece, spre deosebire de celelalte tipuri de discursuri,
el are rolul de a face cunoscută misiunea Bisericii, deci de a-i instrui pe
credincioşi. Rolul predicilor este preponderent didactic, ele putând fi astfel
incluse în categoria discursurilor demonstrative. Peter Dixon afirmă că
acest gen îşi are originea în ceremoniile şi în ritualurile publice antice de
slăvire a zeilor şi a eroilor, fiind vorba, adesea, despre simple modalităţi de
expunere a virtuozităţii oratorice, dezagreate de către Socrate19. În mod
evident, trebuie să facem distincţia între demonstraţii, ca „raţionamente
riguroase, constrângătoare [...], care nu pot fi decât corecte sau incorecte”20
şi genul demonstrativ, care caracterizează acele discursuri rostite „cu scopul
13
Mihai Manoliu, Iulia Chiorean, Radu Manoliu, Comunicarea. Puncte de vedere.
Cultură şi comunicare, Editura Univers, Bucureşti, 2001, p. 25.
14
15
Ibidem, p. 45.
16
Ibidem, p. 45.
17
18
mântare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. III.
19
20
de a demonstra pur şi simplu un adevăr oarecare, ştiinţific sau filosofic”21.

Demonstraţia este un instrument folosit de către orator în vederea convin-
gerii auditoriului, ea constituind elementul esenţial al discursurilor care
aparţin genului demonstrativ. Caracterul demonstrativ al discursurilor
funebre frizează uneori domenii adiacente teologiei, cum ar fi lexicologia:
Inimă, este termenul clasic biblic care indică centrul vieţii personale, intelec-
tuale, volative şi emoţionale. De asemenea, este centrul care determină şi dă
unitate raporturilor cu Dumnezeu şi cu umanitatea. Pe lângă aceasta, în gân-
direa biblică, curat este ceea ce este în conformitate cu Dumnezeu, ceea ce
aparţine sferei sale şi devine plăcut lui. Bazându-ne pe acest sens nou-testa-
mentar, putem spune că inima curată este conformă cuvântului lui Dumnezeu;
liberă de orice tendinţe şi impulsuri contrare lui Dumnezeu, pătrunsă de dorinţa
constantă de Dumnezeu. (Bişoc, 2001:99)
Tehnica definirii este foarte eficientă în argumentare, deoarece ea este
specifică discursurilor ştiinţifice, aducând un plus de obiectivitate discur-
sului. Niciun ascultător nu pune sub semnul îndoielii definiţia expusă de
orator, întrucât aceasta împrumută din însuşirile argumentelor de ordin
ştiinţific.
Reprezentanţii neoretoricii consideră argumentarea şi demonstraţia ca
fiind două concepte opuse: „în demonstraţie se realizează un proces formal
şi deductiv, în argumentare se realizează un proces dependent de asumpţii
şi nedeductiv”22, concluzionând că „studiul demonstraţiei revine cu precă-
dere logicii, în timp ce studiul argumentării este transferat retoricii şi, în
mare măsură, psihologiei sociale”23.
În analiza retorică a discursurilor selectate vom avea în vedere aportul
logicii – şi prin urmare al demonstraţiei – la argumentare. Altfel spus,
„într-un raţionament explicativ, adevărul concluziei este presupus, pe când
premisele pot fi puse sub semnul întrebării; într-un raţionament argumen-
tativ, dimpotrivă, concluzia este cea care stă sub semnul întrebării”24. În
demonstrarea unui fenomen observabil, cercetătorii demonstrează, prin
intermediul a diverse premise, cauza care a declanşat acel fenomen. De
exemplu, fizicienii propun diverse cauze ale apariţiei în Univers a găurilor
negre. În schimb, într-un discurs argumentativ, teza sau concluzia este cea
care trebuie demonstrată, prin intermediul unor premise cu o valoare de
adevăr mai ridicată decât cea a concluziei. În discursul religios, atât marea
21
22
Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1991, p. 306.
23
Ibidem, p. 306.
24
Drăgan Stoianovici, Argumentare şi gândire critică, Editura Universităţii din Bucu-
reşti, 2005, p. 25-26.
majoritate a premiselor, cât şi concluziile au caracter subiectiv, niciuna din

ele neavând valoare de adevăr incontestabil, ci doar o valoare relativă.
Existenţa lui Dumnezeu poate fi presupusă, dar niciodată demonstrată
prin intermediul mijloacelor de care dispun ştiinţele exacte. În consecinţă,
în acest studiu nu vom exclude din argumentare demonstraţia, ci, dimpo-
trivă, îi vom acorda o atenţie sporită, deoarece discursurile religioase sunt
discursuri logice, cu o structură bine concepută, apropiată de aceea a unei
demonstraţii.
Cu siguranţă, putem afirma că anumite fragmente din discursurile reli-
gioase pot fi încadrate în genul deliberativ. Aceste fragmente „tratează cu
deosebire viitorul şi interesele comune”25. Ele vizează comportamentul sau
atitudinea specific creştină a auditoriului, deoarece aspectele legate de
dogmă nu sunt supuse deliberării. În predica Prin iubire învingem moar-
tea. Predică la înmormântarea unui adult, oratorul dezbate problema feri-
cirii din punctul de vedere al obţinerii mântuirii:
Una dintre fericiri este aceasta: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia îl vor
vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8). Promisiunea acestei fericiri vrea să exprime feri-
cirea de care se vor bucura cei aleşi după venirea glorioasă a Împărăţiei lui
Dumnezeu; acesta este punctul de vedere al întregului şir de fericiri. Fericirea
este condiţionată de curăţia inimii şi rămâne legată de concepţii tradiţionale,
care ne fac să o vedem dintr-un alt punct de vedere. (Bişoc, 2001:98)
Întreg fluxul argumentativ al predicilor se concentrează în astfel de
fragmente. Limbajul folosit de oratori în discursurile religioase este acce-
sibil, lipsit de neologisme sau de termeni specializaţi, chiar familiar, ceea
ce contribuie la apropierea oratorului de auditoriu. Vocea părintească a
oratorului care sfătuieşte, încurajează sau ceartă, asemenea unui tată,
apelul la sentimente şi emoţii, valoarea moralizatoare pronunţată sunt carac-
teristici esenţiale ale discursului religios, în măsură să-l diferenţieze de
celelalte tipuri de discurs argumentativ. În consecinţă, patosul va ocupa
rolul esenţial în necrologuri. Propoziţiile care includ o morală sunt, aseme-
nea argumentelor, „manifestări ale raţionalităţii”26. Astfel, în cazul necro-
logurilor, pornindu-se de la exemple moralizatoare din viaţa decedatului
sau din vieţile sfinţilor, auditoriul este persuadat „spre a lua o hotărâre în
legătură cu o situaţie ce se va crea în viitor”27.
În Antichitate şi în Evul Mediu, retorica a făcut subiectul a numeroase
studii de factură teoretică, în timp ce în prezent marea majoritate a studiilor
25

26
1991, p. 312.
27
Ibidem, p. 312.
de retorică analizează „diferite domenii ale cogniţiei umane (filosofic, poli-

tic, educaţional, juridic, religios etc.)”28, evidenţiind caracterul practic al
acesteia, în defavoarea celui teoretic. Apar, ca domenii de cercetare, „reto-
rici speciale tot mai insistente astăzi: retorica discursului publicitar, reto-
rica discursului propagandistic”29 şi – de ce nu – retorica discursului religios.
Prin urmare, studiul de faţă respectă „direcţia” modernă. Ca discursuri
religioase, discursurile funebre pot fi încadrate în categoria discursurilor
specializate, ele având următoarea trăsătură specifică: „obiectul cunoaşte-
rii este Dumnezeu, scopul cunoaşterii este mântuirea credincioşilor”30.
Câteva caracteristici ale necrologurilor s-au păstrat încă de la începutul
creştinismului: apropierea spaţio-temporală, inexistenţa unei bariere între
orator şi grupul ascultătorilor, prezenţa unei raţiuni de a fi şi de a rămâne
împreună (comemorarea decedatului) – ascultătorii împărtăşind aceeaşi
experienţă, deoarece între ei există o „unitate spirituală”31. Prin urmare,
latura ceremonială şi caracterul conservator sunt elementele care primează
în discursurile funebre, discursuri care, după cum am arătat, aparţin, prin
excelenţă, genului epidictic.
II.1.2. Discursul judiciar

Genul judiciar se diferenţiază de celelalte genuri ale retoricii prin omo-
genitate, fiind utilizat în „comunicarea precisă şi ştiinţifică a legilor şi
principiilor de drept”32. Nu vom insista asupra caracteristicilor particulare
ale acestui tip de discurs.
Conform clasificării anterioare a tipurilor de discurs, discursul judiciar
este categorial, intensional, omogen, atât oral cât şi scris, direct şi persua-
siv, acţiunea sa îndreptându-se cu preponderenţă asupra trecutului.
Argumentarea juridică vizează „structura şi funcţionalitatea într-un
dialog argumentativ adresat – probatorii, justificatorii – aşa cum le utili-
zează subiectul, cu valorile lor de relevanţă, tărie şi admisibilitate legală”33.
Discursul judiciar este omogen, deoarece publicul căruia i se adresează
este, la rândul său, omogen: „în faţa instanţei de judecată, constituită din
28
Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii: încercare de retorică aplicată, Editura Tri-
tonic, Bucureşti, 2009, p. 13.
29
Ibidem, p. 13.
30
Daniela Obreja Răducăneanu, „Discurs religios – discurs specializat”, în Text şi dis-
curs religios, vol. al III-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011, p. 336.
31
Ibidem, p. 337.
32
Radu Dimiu, Stilul judiciar, Editura Institutului de Arte Grafice Vremea, Bucureşti,
1940, p. 5.
33
Gheorghe Mihai, Ştefan Papaghiuc, Încercări asupra argumentării, Editura Junimea,
Iaşi, 1985, p. 194.
jurişti investiţi de lege cu această autoritate, teza şi argumentarea ei se

adresează numai unor componenţi, formal şi informal”34. Prin urmare, recep-
tarea corectă a discursului judiciar necesită cunoştinţe minimale de drept.
Genului judiciar îi este specific stilul juridic, caracterizat „printr-o termi-
nologie specifică, [care] utilizează termeni şi formulări de specialitate,
cuprinde construcţii particulare ale frazei, cu premise şi concluzii diferite
de limbajul comun”35. Acest lucru favorizează receptarea cu uşurinţă a deci-
ziilor cu caracter juridic şi a motivării acestora.
Nu doar avocatul apărării şi procurorul sunt cei care trebuie să deţină
capacitatea de a crea discursuri persuasive care să le asigure succesul în
argumentare, ci şi judecătorul. Prin intermediul retoricii sale, judecătorul
„face publică imparţialitatea sa viitoare, trebuie să determine publicul să
adere la justeţea sistemului de drept al cărui reprezentant e”36.
Prin urmare, toţi cei implicaţi în actul juridic poartă o mare responsa-
bilitate, discursul lor fiind cel ce asigură succesul sau insuccesul actului de
justiţie.
II.1.3. Discursul deliberativ

Discursul deliberativ este, conform celor trei genuri identificate de Aris-
totel, specific genului deliberativ, rezultând o suprapunere între cele două
concepte. El vizează viitorul, incluzând „toate discursurile cu caracter
politic”37. Discursurile politice cuprind discursurile parlamentare şi dis-
cursurile electorale, fiind denumite şi „discursuri ale puterii”38.
Comunicarea politică a căpătat un caracter general şi uniform, datorat,
în mare parte, mediatizării excesive a politicienilor. Ea „obligă locutorii
«politici» să renunţe la proiectele şi argumentările complexe [...], impune
bariere şi interdicţii, inculpă sau descalifică anumite retorici [...], accentu-
ează importanţa legitimităţii”39. Restricţiile menţionate anterior au con-
dus spre o uniformizare a discursurilor politice, chiar şi în rândul repre-
zentanţilor unor doctrine opuse.
Pe de altă parte, discursurile politice se bucură de un număr de libertăţi
pe care celelale tipuri de discurs nu şi le pot permite. Ele „beneficiază de o

34
49-50.
35
36
Gheorghe Mihai, Psiho-logica discursului retoric, Editura Neuron, Focşani, 1996, p. 60.
37
38
Această sintagmă se întâlneşte la Constantin Sălăvăstru, în Discursul puterii: încer-
care de retorică aplicată, Editura Tritonic, Bucureşti, 2009, şi la Daniela Rovenţa-Frumu-
şani, în Analiza discursului. Ipozeze şi ipostaze, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.
39
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului. Ipozeze şi ipostaze, Editura Tri-
amplitudine problematică fără precedent, [...] de deschideri procedurale

maxime [...] şi de posibilitatea manipulării”40. Manipularea41 ocupă un loc
esenţial în politică, în general, prin intermediul sondajelor de opinie, dar
mai ales în discursurile politice. Ştefan Stănciugelu identifică, în politica
românească, nu mai puţin de treizeci şi trei de tehnici de manipulare42.
În zilele noastre, oratoria politică se bucură de o atenţie sporită în rân-
dul cercetătorilor.
II.2. Taxonomia discursului

Cercetătorii, în general, şi lingviştii, în special, şi-au îndreptat atenţia
asupra textelor, în încercarea de a le clasifica şi de a le identifica apoi tră-
săturile comune.
Jean Michel Adam identifică trei tipuri de texte, asupra cărora ne vom
îndrepta şi noi atenţia în continuare: tipul narativ, tipul descriptiv şi tipul
argumentativ43.
Vicenzo Lo Cascio denumeşte aceste tipuri de discursuri „profiluri tex-
tuale” specifice fiecărei limbi, el diferenţiind între profilurile de tip narativ,
profilurile de tip argumentativ şi limbajele specifice44.
II.2.1. Discursul argumentativ.

Mărci ale argumentării în discursurile funebre
Ca disciplină independentă, retorica îşi găseşte domeniul de cercetare
în discursurile argumentative. Pentru a separa discursurile argumentative
de restul discursurilor trebuie să identificăm elementele textuale specifice
acestora. Aceste elemente textuale sunt denumite „indicatori ai argumentării,
mărci ale argumentării”45 sau „indicatori de forţă”46. Mărcile argumentative
40
Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii: încercare de retorică aplicată, Editura Tri-
41
Între cele mai uzate strategii de manipulare care pot asigura succesul unui discurs
politic, Septimiu Chelcea enumeră „Picioru-în-uşă, Uşa-în-faţă, Mingea la joasă înălţime,
Contextualitatea situaţiei, Complianţa, Informarea despre opinia majoritară, Turul mesei
şi Profeţia autorealizatoare implicită”. Vezi Septimiu Chelcea, Opinia publică. Strategii de
persuasiune şi manipulare, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 232-262.
42
Ştefan Stănciugelu, Logica manipulării. 33 de tehnici de manipulare politică
românească, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 141-263.
43
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Editura Tri-
44
Vincenzo Lo Cascio, Gramatica argumentării. Strategii şi structuri, Editura Meteor
Press, Bucureşti, 2002, p. 13-20.
45
46
Press, Bucureşti, 2002, p. 189.
sunt, de fapt, mijloace lingvistice specifice acestui tip de discurs, ele având
înmagazinată o componentă argumentativă. Cele mai des întâlnite mărci
ale argumentării sunt: „deci, aşadar, prin urmare, rezultă (sau înseamnă)
că, de aceea, deoarece, căci, pentru că, dovadă că, având în vedere că, se
impune concluzia că, pe baza celor spuse este rezonabil să credem că (sau
este de aşteptat ca) etc.”47.
De exemplu, în necrologul Predică la o educatoare pensionară. 2 ianua-
rie întâlnim numeroase astfel de mărci ale argumentării. Aşa cum există o
înşiruire logică a argumentelor într-o argumentare, există o logică şi în
dispunerea conectorilor argumentativi: „alegerea indicatorului care des-
chide lanţul argumentativ condiţionează alegerea indicatorilor succesivi”48.
Prin urmare, există un număr de restricţii sau de reguli de combinare a
acestora: regula coprezenţei, regula profilurilor şi regula înlănţuirii49.
Dacă restrângem predica la enunţurile care conţin astfel de elemente tex-
tuale, îi putem recepta fără dificultate mesajul:
Iată că trecerea pragului anului nu ne-a adus cu sine numai bucurii, ci a
purtat către noi şi vestea că cea care până acum îşi purta suflarea printre noi,
roaba lui Dumnezeu Z., şi-a dat sufletul în braţele şi în grija Domnului şi Dum-
nezeului nostru Iisus Hristos [...]. Căci oricât ne-apare de trist momentul de
astăzi, de-acum, el poartă cu sine, pe de-o parte victoria lui Hristos împotriva
morţii, pe de altă parte victoria unei femei care a plecat dintre noi [...].
De aceea vreau să vedeţi că dincolo de grupul nostru îndoliat se află feţele
tuturor copiilor care s-au bucurat de atenţia educaţiei pe care, cea care trupeşte
ne părăseşte acum, le-a dăruit-o din tot cugetul şi din tot sufletul ei [...].
Sigur că a rămas datoare multora, ca una care, asemenea oricărei fiinţe de
pe pământ, n-a putut să le îndeplinească pe toate. Dar sunt convins că a simţit
aceasta în raport cu soţul şi cu fiica ei, astăzi profesoară, din timpul lor rupând
de dragul copiilor [...].
Desigur că familiei îi va fi greu. Vreau însă să caute adânc la lucrarea lui
Dumnezeu în vieţile lor, să caute la slobozirea pe care Hristos, prin moarte
demnă, o dă soţiei şi mamei lor dintr-o boală nenorocită care, ca toate bolile, ar
fi umilit-o deplin [...].
Vreau să fiţi pe deplin încredinţaţi că nimic din durerea frăţiilor voastre nu
ne este străin nouă celorlalţi, de-aceea vă cerem să ne îngăduiţi ca laolaltă,
preot slujitor şi credincioşi participanţi la această înmormântare, să spunem
nu doar „Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească”, ci şi „Dumnezeu să vă întă-
rească” în puterea singurătăţii. (Necula, 2002:19-24)
47
48
49
Ibidem, p. 221-226.
Discursul se deschide cu interjecţia iată, care are rolul de a atenţiona

ascultătorii asupra faptului că preotul şi-a început predica. Deşi începutul
unui nou an este, pentru familia persoanei decedate, marcat de tristeţe,
oratorul insuflă încredere ascultătorilor, încă de la primele fraze, prin expri-
marea sa concisă, lipsită de formule complexe de adresare. Prima frază
exprimă un adevăr cunoscut tuturor, dar indispensabil argumentării, vorbi-
torul construindu-şi de fapt argumentarea pornind de la o observaţie firească.
În paragraful următor se introduce, prin intermediul conjuncţiei căci, o
propoziţie explicativă, o concluzie a celor afirmate anterior, care înglobează
tema argumentării: moartea trebuie privită asemenea unei victorii obţinute
de persoana decedată. Imediat după explicarea motivului pentru care
moartea trebuie privită în acest mod, oratorul concluzionează prin inter-
mediul adverbului de aceea. Subiectivitatea evaluării oratorului rezultă şi
din utilizarea adverbelor de mod sigur şi desigur, prin intermediul cărora
se emit judecăţi individuale, acceptate însă de marea majoritate a ascultă-
torilor. Predica se încheie prin formularea unei concluzii introduse prin
intermediul aceluiaşi conector, de aceea. Certitudinea de care dă dovadă
oratorul pe parcursul întregii predici, dar şi argumentele bine elaborate
pot asigura, împreună, succesul în argumentare.
Am optat pentru analiza succintă a acestei predici deoarece ea poate fi
inclusă, în primul rând datorită multitudinii de mărci argumentative uti-
lizate, în categoria discursurilor pur argumentative.
O clasificare a acestor mărci argumentative în „indicatori argumenta-
tivi ai juxtapunerii” şi „indicatori argumentativi ai întemeierii” se regăseşte
la Constantin Sălăvăstru50. Primul tip de indicatori are rolul de a marca
„relaţiile logice de condiţionare sau de opoziţie dintre argumentele care se
aduc în vederea susţinerii sau respingerii tezei”51, aici fiind incluşi indicatorii:
dar, însă, ci, totuşi, dacă ... atunci şi cum. Primii patru sunt utilizaţi „pentru
exprimarea relaţiei de opoziţie dintre argumente”52, în timp ce ultimii doi
se folosesc pentru exprimarea „relaţiei de coordonare dintre argumente”53.
O clasificare complexă a indicatorilor argumentativi, în nouă categorii dis-
tincte, am identificat-o la Vincenzo Lo Cascio: indicatori care introduc ma-
croargumentul; indicatori care introduc un argument sau un dat; teza sau con-
cluzia; regula generală; modalitatea sau calificatorul; sursa; rezerva; elemen-
tul de întărire a justificării oferite; elementul care introduce o contra-opinie54.
50
50-63.
51
Ibidem, p. 53.
52
Ibidem, p. 57.
53
Ibidem, p. 57.
54
O altă ierarhizare, care are în vedere doar indicatorii argumentativi din

limba română, poate arăta după cum urmează:
• indicatori care introduc un argument: fiindcă, pentru că, de fapt, în
fapt, dat fiind că, cum, dovadă că, acum ş.a.;
• indicatori care marchează opinia: deci, aşadar, prin urmare, iată de
ce ş.a.;
• indicatorii regulilor generale: dat fiind că, e valabil că, având în vedere
că ş.a.;
• alţi indicatori de forţă: rezerva, întărirea, alternativa (în afară de,
doar dacă nu, chiar dacă, deşi, totuşi, nu cred că, nu mi se pare că, nu
sunt de acord când spui că ş.a.)55.
În cele ce urmează vom analiza un tip special de conjuncţii, care „mar-
chează şi relaţii de alt tip, pragmatice, discursive, «anunţând» o nouă temă
de discurs, o argumentare [...] etc.”56. Într-un fragment narativ din predica
Moartea în Cristos. Predică la înmormântarea unei persoane în vârstă,
oratorul apelează la acest procedeu de a descrie opoziţia unei persoane înstă-
rite faţă de sfaturile duhovnicului său:
Se povesteşte că într-o mănăstire de benedictini din sudul Italiei, trăia un preot
bătrân, bun confesor [...]. Într-una din zile se prezentă la confesional şi un cunos-
cut om de afaceri. După ce îşi termină mărturisirea, bunul preot îi spuse: „Într-
adevăr, e o mare minune că te-ai împăcat cu cel ce te-a iubit atât de mult”, şi-i
dădu ca pocăinţă să facă un pelerinaj la Roma, la mormântul sfântului Petru.
„Dar, părinte, eu sunt om de afaceri, cu probleme, cum vă puteţi gândi că aş
avea timp de astfel de călătorii inutile?”. După un moment de reflecţie, preotul
îi zise: „Atunci, nu te mai deplasa până la Roma, ci în fiecare zi, timp de o săp-
tămână, participă la Sfânta Liturghie în biserica parohiei din care faci parte”.
Şi acum, mirat, penitentul îi răspunse: „Dar, părinte, Liturghia este dimineaţa,
la ora în care eu am cele mai importante întâlniri; risc să falimentez!”. Atunci,
înţeleptul duhovnic, privindu-l cu drag şi compasiune, îi spuse: „Poftim acest
dar; să-ţi amintească de ziua de astăzi”. Era vorba de un inel, nu de cea mai
bună calitate. Pe acesta, bine gravat, erau următoarele cuvinte: „Memento
mori” – aminteşte-ţi că vei muri. Penitentul primeşte darul, şi pleacă mirat că
părintele nu-i mai dăduse penitenţa. Dar, iată, trec doar câteva zile, şi acelaşi
penitent intră pe poarta mănăstirii; merge la acelaşi părinte confesor, îi înapo-
iază inelul, şi îi spune: „Părinte, nu veniţi şi sfinţia voastră la Roma...?”. (Bişoc,
2001:115-116)
Prin intermediul verbului a povesti, care deschide aceast fragment, ora-
torul îşi exprimă în mod direct intenţia de a prezenta un text narativ, el
Ibidem, p. 189-228.
55
***, Gramatica limbii române (GALR) I Cuvântul, Academia Română, Institutul de

56
Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p.
636.
realizând de fapt „un macroact”57, atât argumentativ, cât şi narativ. În

acest fel, oratorul îşi induce în eroare ascultătorii, el optând pentru un text
cu caracter argumentativ pronunţat. Prin urmare, se observă o îmbinare
de indicatori argumentativi şi narativi (într-una din zile, după un moment
sau trec doar câteva zile), îmbinare care descompune textul în două părţi.
Conjuncţia dar, utilizată la începutul a trei enunţuri, are rolul de a indica,
în primul rând, imposibilitatea unui om de afaceri de a-şi duce la bun sfâr-
şit penitenţa primită de la duhovnic. Prin intermediul lui dar, oratorul
semnalează „o contrazicere a aşteptărilor sugerate de enunţul sau enunţu-
rile anterioare”58. Pe de altă parte, utilizând acelaşi raport de opoziţie, prin
intermediul aceleiaşi conjuncţii adversative, dar, de această dată între atitu-
dinea de respingere şi cea de acceptare a penitenţei de către omul de afa-
ceri, oratorul argumentează faptul că toţi oamenii sunt egali în faţa morţii,
indiferent de statutul social pe care îl au. Prin urmare, aceeaşi conjuncţie
introduce atât un argument, cât şi un contraargument, fapt ce contribuie
la obţinerea coerenţei discursului. Repetarea indicatorului argumentativ
dar marchează o înşiruire de argumente aflate în relaţie de opoziţie cu
afirmaţiile care le preced – şi de coordonare între ele. Optând de trei ori
pentru aceeaşi conjucţie, oratorul respectă regula înlănţuirii, care prevede
că „respectivul indicator va trebui neapărat să marcheze cel puţin primul
argument al seriei”59.
În alte contexte, conjuncţia simplă dar poate introduce o concluzie:
„Vegheaţi dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei.” (Bunea, 2003:263)
Forţa de argumentare a imperativul verbului a veghea este amplificată de
indicatorul argumentativ dar, care semnalează un avertisment final – sau
un ultim sfat – adresat ascultătorilor.
Indicatorii argumentativi ai întemeierii sunt, la rândul lor, clasificaţi în
două categorii: indicatori ai întemeierii progresive: „deci, aşadar, prin
urmare, în consecinţă şi alţii cu funcţie identică şi indicatori ai întemeierii
regresive: fiindcă, deoarece, întrucât, pentru că etc.”60. Aceştia sunt incluşi
de cercetătorul Vincenzo Lo Cascio în categoria indicatorilor care mar-
chează opinia şi ai regulilor generale61. Indicatorii întemeierii se întâlnesc
57 Vincenzo Lo Cascio, Gramatica argumentării. Strategii şi structuri, Editura Meteor

58 ***, Gramatica limbii române (GALR) II Enunţul, Academia Română, Institutul de Ling-
vistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, p. 731.
59
60
59.
61
Press, Bucureşti, 2002, p. 209-219.
în număr mare în etapa argumentării şi în etapa peroraţiei, atunci când

oratorul îşi „întemeiază” afirmaţile, prin intermediul argumentelor.
În predici, numărul indicatorilor de acest tip este redus, deoarece, de
cele mai multe ori, oratorul îşi structurează discursul în jurul unei singure
teze. De exemplu, în predica Cuvânt la înmormântarea unei bune credin-
cioase, membră a comitetului parohial, pusă mereu în slujba misiunii Bise-
ricii identificăm doi indicatori argumentativi ai întemeierii:
Sigur că ne este greu tuturor. Familie mică şi familie mare. Familia de-acasă a
doamnei E. Şi familia din casa lui Dumnezeu, familia bisericească – parohia
noastră. Pentru că însoţirea noastră de astăzi nu este una întâmplătoare, ci
una care are în miez pe Hristos, făcând aşadar din Biserică – precum zicea Sf.
Ioan de Kronstadt (Spicul viu) – „adunarea celor care cred în Tine Doamne
fără făţărnicie” [...]. Pentru tine S., sigur că despărţirea de mama frăţiei tale,
cea care şi-a dorit mereu să-ţi fie sprijin aproape, momentele de acum poartă,
iarăşi, o încărcătură aparte, greu de purtat spre mai departe [...]. Dar pentru că
tu însuţi eşti mamă şi porţi responsabilitatea acelei mângâieri pe fruntea fiului
frăţiei tale şi nepotului mamei tale, va trebui să găseşti resortul sufletesc care
să te ridice deasupra dramei acesteia de moment. (Necula, 2002:38-41)
După cum am afirmat anterior, necrologurile reprezintă „macroacte”: am
identificat în cadrul lor atât fragmente narative, cât şi fragmente descriptive,
care însă nu au aceeaşi întindere sau importanţă în acest tip de discursuri.
În următoarele două subcapitole vom demonstra, cu exemple din pre-
dici de înmormântare, caracterul mixt al necrologurilor.
II.2.2. Discursul narativ

Componenta narativă a discursurilor funebre se întâlneşte cu precădere
în etapa naraţiunii, dar şi, într-o măsură mai mică, în celelalte etape, după
cum se va vedea mai jos, în subcapitolul „III.3.2. Naraţiunea”. Discursul
narativ este „axat pe desfăşurarea temporală şi cauzalitate cronologică (şi
temporală şi logică în acelaşi timp, avându-se în vedere logica povestirii, în
dependenţa sa de logica acţiunii raţionale)”62.
Un discurs narativ este structurat în cinci părţi, denumite şi „momente
ale subiectului”: expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul cul-
minant şi deznodământul. În cazul discursurilor funebre, predicatorul nu-
şi va structura naraţiunea astfel încât să atingă toate cele cinci momente
ale subiectului, ci va prezenta ascultătorilor – uneori foarte succint – pri-
mele etape, insistând asupra deznodământului şi scoţând în evidenţă carac-
terul moralizator al acestuia:
62
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura ALL,
Se povesteşte dar în cartea despre care am amintit cum un tânăr ce se chema

Saul din Tarsul Ciliciei, iudeu fără vicleşug, crescut la picioarele unui mare
rabbi ce se chema Gamaliel şi era un soi de „director” de şcoală spirituală, tânăr
cu mare dorinţă de a cunoaşte mult despre Dumnezeu şi de a se purta după
Legea Lui, dar şi de a se afirma ca un un nume în credinţa cea în Iahve; se poves-
teşte dar cum că a plecat într-o misiune specială. Aceea de a descoperi – după
spusa profesorului de teologie şi, mai ales, scriitorului Gala Galaction – trupul
lui Hristos cel Înviat, pe Care-L socotea furat de către Ucenicii Lui. Suflase
mult rău împotriva creştinilor din Ierusalim – cum singur mărturiseşte. Luase
parte la execuţia cu pietre a Arhidiaconului Ştefan şi, într-un fel, făcea parte
din cei care asigurau „miliţia” Templului de la Ierusalim.
Mânat de dorinţa de afirmare, ca orice tânăr, Saul acesta cere o mică trupă
de la mai marii Templului, ca să se îndrepte spre Damasc, unde, bazându-se pe
informaţii, dar şi pe aşezarea geografică (cel mai aproape de Ierusalim din marile
cetăţi...), precum şi pe o oarecare intuiţie de care se credea plin, credea că Apos-
tolii, pe fugă, ascunseseră trupul Răstingnitului. Pe drumul Damascului însă,
cu el se petrece nu o minune, ci Minunea. Răpit şi orbit de o lumină cum nu
văzuse, cade la pământ, auzind glas ceresc: „Saule, Saule, pentru ce mă prigo-
neşti?” Răspunsul lui – întrebare de fapt – este motivul care m-a făcut ca la
priveghiul domnului I. să vă spun povestea. Saul spune: „Cine eşti Doamne?
Nu te cunosc!” Află că-i vorbeşte Hristos cel Înviat. Viaţa întreagă a lui Saul,
transformat în Sf. Apostol Pavel, nu va fi alta decât aflarea şi vestirea lui Hris-
tos celui Înviat. (Necula, 2002:47-49)
Fragmentul narativ se deschide prin intermediul verbului a povesti la
reflexivul impersonal, verb care atrage atenţia ascultătorilor asupra faptu-
lui că urmează o naraţiune. Oratorul prezintă ascultătorilor un scurt por-
tret moral al personajului principal şi locul în care se desfăşoară acţiunea.
A doua utilizare a verbului a povesti are rolul de a separa expoziţiunea de
intrigă şi de desfăşurarea acţiunii: misiunea specială de a descoperi trupul
lui Hristos şi călătoria, cu rol de iniţiere, a tânărului Saul. Punctul culmi-
nant, momentul de maximă încordare, are loc în timpul dialogului dintre
Saul şi Hristos. Deznodământul, cu rol moralizator, are rolul de a indica o
cale de urmat pentru toţi credincioşii: dedicarea întregii vieţi aflării şi ves-
tirii lui Hristos.
Acest text este un exemplu edificator în ceea ce priveşte rolul textelor
narative în necrologuri.
II.2.3. Discursul descriptiv

Având o frecvenţă redusă în necrologuri, fragmentele descriptive au rolul
de a ilustra cu precizie aspecte puţin cunoscute publicului ascultător: iadul,
raiul, diverse personaje biblice, îngeri, demoni etc. Cu puţine excepţii, necro-
logurile cuprind, tot sub formă de descrieri, fragmente care conturează
portretul moral – şi, eventual, şi fizic – al persoanei decedate, dar şi frag-

mente descriptive cu caracter obiectiv sau subiectiv.
Elementele de noutate introduse în necrologuri necesită o descriere minu-
ţioasă. Un astfel de fragment identificăm, de exemplu, în cuvântarea Pre-
dică la înmormântarea maicii Teodosia Lepădat. Gura râului, 24.01.2000:
Mă gândeam că astăzi, în cele din urmă, nici nu am avea voie să spunem că am
prohodit-o pe roaba lui Dumnezeu Teodosia, pentru că ea a murit demult; M. a
murit din momentul în care, pe uşile cele mai mari ale bisericii mănăstirii în
care se va fi călugărit, a fost purtată sub mantia stareţei şi a naşei ei de călugă-
rie, îmbrăcată în haina albă a curăţeniei lui Hristos şi adusă în faţa Sfântului
Altar, exact ca un mort pe năsălie. Ştiţi că tipicul călugăresc presupune o astfel
de purtare, încât nimeni nu-l vede pe cel ce se călugăreşte, sub mantia călugă-
rească a celor două călugăriţe. El stă acolo îngropat precum Iona în chit, pre-
cum mortul în sicriu, precum mortul în groapă; şi la urmă de tot este adus
înaintea Sfântului Altar, unde este întrebat dacă se leapădă cu adevărat de cele
ale lumii şi voieşte să-I urmeze lui Hristos. Şi, când a răspuns de întreite ori
„Da!” întreitei întrebări de vrea să se lepede de lume şi să-I urmeze lui Hristos,
M. a murit şi s-a născut înaintea lui Hristos – Teodosia, cea pe care, iată, astăzi,
în chip cu totul minunat, o ducem către locul pe care, pentru o vreme, Dumne-
zeu a rânduit să-l mai ţină printre noi. (Necula, 2002:64-65)
Predicatorul descrie amănunţit procesul de călugărire, apelând în dese
rânduri la analogii (exact ca un mort pe năsălie, precum Iona în chit, pre-
cum mortul în sicriu, precum mortul în groapă), dar şi la alte figuri de stil,
cum ar fi epitetele sau comparaţiile. Succesul acestei predici este condiţio-
nat de înţelegerea ritului de călugărire, oratorul încercând, de aceea, să
explice cât mai desluşit acest proces.
Spre deosebire de textele narative, ale căror acţiuni sunt dispuse logic,
într-o ordine cronologică clară, fragmentele descriptive sunt plasate linear
pe axa temporală, „fără reveniri, divagaţii, adaosuri etc.”63. În necrologuri,
având o dispunere dispersată, fragmentele descriptive sunt relativ scurte,
ele fiind cu uşurinţă identificate în majoritatea etapelor care formează un
discurs argumentativ. Doar elementele deosebit de relevante sunt descrise
detaliat.
II.3. Concluzii parţiale

În capitolul al doilea al acestui studiu, capitol de factură teoretică, am
subliniat caracteristicile speciilor discursului retoric, continuând cu eviden-
ţierea trăsăturilor fundamentale ale tipurilor discursive. Fiecare observaţie
63
teoretică efectuată asupra discursurilor argumentative a fost însoţită de

exemple concludente preluate din predici de înmormântare.
Între caracteristicile discursului retoric am identificat: componenta inten-
ţională (orice discurs retoric are cel puţin un scop bine definit), dispunerea
logică, intuitivă a argumentelor şi latura estetică accentuată.
Discursurile funebre sunt incluse, datorită caracterului lor ceremonial
şi demonstrativ, în categoria discursurilor epidictice.
Pentru a demonstra caracterul argumentativ al unui discurs este nece-
sar să identificăm mărcile argumentative din discursul respectiv. În predi-
cile de înmormântare am identificat numeroase astfel de mărci, dispuse
logic, cu respectarea regulilor de combinare sau de restricţie.
Datorită numărului lor ridicat, s-au emis numeroase clasificări ale indi-
catorilor argumentativi. O clasificare complexă am identificat-o în GALR:
indicatori care introduc un argument, indicatori care marchează opinia,
indicatorii regulilor generale şi alţi indicatori de forţă: rezerva, întărirea şi
alternativa64. Alte clasificări au fost realizate de către cercetători precum
Vicenzo Lo Cascio, Drăgan Stoianovici sau Constantin Sălăvăstru.
Multitudinea de indicatori ai argumentării identificaţi în necrologuri
demonstrează caracterul preponderent argumentativ al acestor discursuri.
De asemenea, am identificat în discursurile argumentative, în special în
discursurile funebre, fragmente narative şi descriptive. Spre deosebire de
textele narative, care constituie o etapă din structura discursurilor argu-
mentative, textele descriptive au o dispunere sporadică şi o frecvenţă mai
ridicată în etapa argumentării. Întinderea de mici dimensiuni a textului
narativ, vocabularul accesibil tuturor ascultătorilor, numărul redus de per-
sonaje, o intrigă lipsită de dificultăţi şi o învăţătură care poate fi descope-
rită cu uşurinţă (vezi caracterul moral al naraţiunii) sunt caracteristicile
acestui tip de text inclus în discursurile funebre.
Fragmentele descriptive sunt importante pentru argumentare deoarece
au rolul de a clarifica anumite noţiuni, de cele mai multe ori necunoscute
ori prea puţin cunoscute publicului ascultător: raiul, iadul, personaje biblice
sau rituri creştine (cum ar fi procesul de călugărire). De asemenea, în marea
majoritate a necrologurilor oratorul alcătuieşte, prin intermediul descrie-
rii, portretul fizic şi moral al persoanei decedate – desigur insistând mai
mult asupra celui moral.
În analiza acestor fragmente de necrologuri am identificat numeroase
figuri de stil, limbajul figurat jucând un rol important în predicile de înmor-
mântare. O altă observaţie vizează dispunerea acestora, ele întâlnindu-se
64
***, Gramatica limbii române (GALR) II Enunţul, Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, pp.
733-735.
cu o frecvenţă mai ridicată în etapa exordiului, în care sunt necesare pen-

tru a clarifica aspectele necunoscute auditoriului în primele fraze ale pre-
dicii, şi în etapa argumentării.
Rolul acestui capitol a fost de a clarifica, examinând succint, din diferite
puncte de vedere, diferite tipuri de texte, o serie de concepte teoretice, vitale
pentru orice studiu al fenomenelor discursive.
CAPITOLUL AL III-LEA
DISCURSUL RELIGIOS.
ETAPE ALE DISCURSULUI FUNEBRU
III.1. Diferenţe şi asemănări între retorica discursului religios

şi retorica altor tipuri de discurs argumentativ
La o analiză elementară a unui discurs scris sau rostit sesizăm faptul că
acesta nu reprezintă decât o simplă înşiruire logică de propoziţii raţionale.
Încă din Antichitate s-a pus problema analizei discursurilor şi a identifică-
rii elementelor care le asigură o eficienţă crescută, concluzionându-se că
simpla identificare a elementelor comune tuturor discursurilor este super-
ficială şi insuficientă.
Prin urmare, o primă clasificare a discursurilor are în vedere scopul
pentru care acestea au fost concepute, identificându-se următoarele tipuri
de discursuri: argumentative, narative şi descriptive. Caracteristicile aces-
tora au fost prezentate în capitolul anterior. În acest subcapitol vom descrie
şi clasifica doar discursurile argumentative.
Pornind de la clasificarea discursurilor argumentative din perspectiva
tipurilor de legături cauzale, clasificare înfăptuită de Chaïm Perelman şi
Lucie Olbrechts-Tyteca, discursurile funebre se încadrează în categoria celor
„care, dat fiind un eveniment, încearcă să pună în evidenţă efectul care
trebuie să rezulte din el”1. În situaţia de faţă, evenimentul este decesul
unei persoane, discursul argumentativ corespunzător fiind conectat în
mod logic la acest gen de eveniment. Spre deosebire de motivaţiile altor
tipuri de discursuri argumentative, evenimentul este, de această dată, incon-
testabil, moartea unei persoane neputând fi pusă sub semnul îndoielii. Misi-
unea oratorului va fi să-şi „conecteze” discursul la eveniment, în aşa fel
încât conexiunea dintre acesta şi ipoteza supusă argumentării să fie evi-
dentă. Prin urmare, această condiţie reduce numărul de teme care pot fi
supuse argumentării în acest tip de discurs, fapt demonstrat în analiza
etapei invenţiei (vezi III.2.1.).
1
Chaïm Perelman, Lucie Olbrechts-Tyteca, Tratat de argumentare. Noua retorică, Edi-
tura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, p. 322.
În primul rând se cuvine menţionat că discursurile religioase poartă

denumirea de predici (cuvânt care provine din lat. praedicare, „a proclama,
a anunţa, a face cunoscut”). Cercetătorul Eugen Jurca nu consideră opor-
tună distincţia între omilie şi predică2. Termenul predică este definit în
majoritatea dicţionarelor explicative3 ca referindu-se la o cuvântare rostită
de preot în biserică. Prin urmare, predicile pot fi atribuite numai preoţilor,
în timp ce discursurile rostite cu ocazia înmormântărilor de către alte per-
soane decât preoţii nu pot fi denumite predici, ci discursuri de despărţire,
chiar dacă trăsăturile esenţiale ale predicilor se regăsesc şi în aceste dis-
cursuri. Printre discursurile de despărţire oarecum celebre în spaţiul româ-
nesc putem aminti discursul lui Corneliu Vadim Tudor la înmormântarea
lui Adrian Păunescu (7 noiembrie 2010) sau discursul Regelui Mihai la
înmormântarea lui Corneliu Coposu (14 noiembrie 1995).
Datorită multitudinii de tipuri de predici sau cuvântări religioase s-a
procedat la o categorizare a acestora.
O primă clasificare a omiliilor o întâlnim la Vasile Gordon, el clasificându-le
în: omilii exegetice, tematice şi catehetice4. Acelaşi cercetător clasifică apoi
predicile în: predici propriu-zise (biblice, dogmatice, morale, apologetice şi
istorice), panegirice şi pareneze5.
Discursurile religioase sunt discursuri persuasive, deoarece oratorul
apelează la argumente subiective, de factură emotivă, ştiut fiind că religia
nu recurge nici la neadevăruri, dar nici la adevăruri demonstrabile ştiinţi-
fic. Ascultătorii lor sunt îndemnaţi să acţioneze într-o direcţie conformă cu
principiile unei vieţi creştineşti, astfel de discursuri având deci un caracter
moralizator accentuat. Ascultării acestora nu se revoltă niciodată (cum fac
uneori ascultătorii discursurilor politice sau juridice), în schimb pot neglija
sfaturile oratorului. Societatea modernă nu este „susţinută de un mediu reli-
gios omogen şi comun tuturor, [...] până şi tânărul teolog are o credinţă pusă
în discuţie”6. Cu atât îi va fi mai greu unui tânăr teolog să argumenteze o anu-
mită teză atunci când el însuşi nu este convins de adevărul afirmaţiilor sale.
2
Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2009, p. 29.
3
Vezi ***, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998; ***, Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Academia Română,
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti,
2012; Florin Marcu, Dicţionar de Neologisme, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1986 etc.
4
Gordon, Introducere, p. 262-264.
5
Ibidem, p. 264-266.
6
Karl Rahner, Tratat fundamental despre credinţă: introducere în conceptul de creşti-
nism, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005, p. 26.
Cap. III: Discursul religios. Etape ale discursului funebru 49
Caracteristicile particulare ale predicilor de înmormântare vor fi identi-

ficate cu precizie în capitolele dedicate analizei etapelor discursurilor şi
identificării mijloacelor individuale de realizare a persuasiunii.
În timpul rostirii discursurilor religioase, predicatorul apelează rareori
la imagini, utilizând în schimb simboluri (simbolurile fiind elemente speci-
fice religiei creştin-ortodoxe), spre deosebire de discursurile publicitare
sau judiciare, în care imagistica ocupă un loc important în argumentare. O
explicaţie satisfăcătoare este inutilitatea imaginilor sau a reprezentărilor
imagistice în aceste discursuri, deoarece locul în care se desfăşoară cuvân-
tarea este el însuşi bogat în imagini: icoana ortodoxă poate fi privită ca un
„echivalent plastic al mesajului evanghelic”7. Ea „ne vorbeşte”, deci ne
transmite învăţătura creştină şi, prin urmare, asigură un mediu propice
cuvântării. În literatura de specialitate întâlnim numeroase studii dedicate
iconografiei româneşti. Icoanele facilitează „perceperea mesajului sacru
prin sensibilizarea vizuală şi stimularea imaginaţiei”8. În plus, poziţiona-
rea ascultătorilor în timpul predicii, cu faţa către catapeteasmă şi către
preotul îmbrăcat în veşminte preoţeşti asigură un impact vizual puternic.
Importanţa factorilor spaţio-temporali este covârşitoare:
Se observă că toate eforturile de a găsi în logica propriu-zis lingvistică a diferi-
telor forme de argumentare, de retorică şi de stilistică principiul eficacităţii lor
simbolice sunt sortite eşecului atâta timp cât ele nu stabilesc relaţia dintre
proprietăţile discursului, proprietăţile celui care pronunţă discursul şi propri-
etăţile instituţiei care îl autorizează să-l pronunţe9.
Doar preoţii autorizaţi de Biserica Ortodoxă Română au posibilitatea de
a cuvânta în biserici, în faţa ascultătorilor. Prin urmare, autoritatea Bise-
ricii, precum şi personalitatea şi imaginea preotului în propria parohie
constituie elemente importante în argumentare. Biserica Ortodoxă Română
este o instituţie publică bine organizată, care asigură asistenţă religioasă
nu doar în parohii, ci şi armatei, jandarmeriei, penitenciarelor, spitalelor,
centrelor sociale şi unităţilor de învăţământ. În consecinţă, discursurile
religioase prezintă, din acest punct de vedere, un avantaj, prin comparaţie
cu celelalte tipuri de discursuri, avantaj datorat organizării şi logisticii de
care dispun slujitorii Bisericii. Cu toate acestea, există şi adevărate modele
de oratorie religioasă care nu aparţin preoţilor; este vorba despre acele
7
Informaţie preluată de la: http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/izvoare-
iconografiei-scrierile-parintilor-dionisie-areopagitul-maxim-marturisitorul-gherman-patri-
arhul-68926.html (data accesării: 06.09.2012)
8
Daniela Obreja Răducăneanu, „Încifrarea şi descifrarea textului biblic prin simbolul
iconic”, în Text şi discurs religios, vol. I, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2009, p. 466.
9
discursuri funebre ţinute de către personalităţi marcante din istoria şi cul-

tura românească. Acestea sunt însă excepţii, oratorul extinzându-şi tem-
porar autoritatea în domeniul teologic.
Discursurile funebre, denumite şi necrologuri, fac parte, alături de predi-
cile de la botez, de la cununie sau de la Sfântul Maslu, din categoria predi-
cilor ocazionale private, denumite şi pareneze, cu caracter exegetic şi anali-
tic, dar şi tematic şi sintetic10. Pe lângă predicile ocazionale private există şi
cuvântările ocazionale ce privesc comunitatea în întregimea sa. Este vorba
despre predicile rostite la sfinţirea unei biserici ori a unei şcoli, „cari sunt
acte de interes public pentru o comună bisericéască şi cari pe lângă ceremo-
niile rituale cer neapěrat şi un cuvênt festiv, de învěţătură, îmbărbătare”11.
Ca tip de discurs, discursurile religioase sunt discursuri poetice, demon-
strative, determinate, orale, directe şi persuasive, fiind argumentări acţio-
nale sau evaluative, pro sau polemice. Nicio predică nu aparţine în totalitate
unui singur gen, ea încadrându-se „în ansamblu într-un gen precis, din
care chiar dacă «trece graniţa», nu va ieşi decât pentru scurte momente,
pentru scopuri bine determinate”12.
În ceea ce priveşte teza de faţă, în analiza retorică am inclus doar cuvân-
tările rostite la înmormântare, eliminând discursurile rostite la pomenirea
unei persoane decedate, întrucât nu considerăm că acestea pot fi incluse în
categoria necrologurilor. Discursurile rostite la parastase nu îndeplinesc
aceleaşi scopuri cu discursurile rostite la înmormântări, de mângâiere şi
totodată de persuadare a auditoriului cu privire la existenţa vieţii veşnice
şi, în mod implicit, la existenţa lui Dumnezeu şi deci la veridicitatea religiei.
Rolul lor major este de a comemora persoana dispărută. Trăirile ascultăto-
rilor nemaifiind la fel de puternice ca în ziua înmormântării, preotul recurge,
în cazul discursurilor rostite la pomeniri sau la parastase, la strategii şi
tehnici de persuadare diferite.
În continuare vom explica de ce necrologurile sunt parte constitutivă a
acestor tipuri de predici. Astfel, în unele discursuri funebre cel care pri-
mează este caracterul exegetic, întreaga argumentare structurându-se în
jurul unui text biblic. Exegeza sau interpretarea unui text biblic constituie
elementul central al discursului, caracterul analitic presupunând „«disecţia»
minuţioasă a textului evanghelic verset cu verset, chiar cuvânt cu cuvânt”13.
10
Conform clasificării pe genuri a predicilor. Vezi Eugen Jurca, Retorică şi omiletică.
Curs practic. I. Omilia exegetică şi cea tematică, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş,
2009, p. 29.
11
Zacharia Boiu, Seminţe din agrul lui Hristos. Cuventări bisericesci pe tote duminicile,
prasnicele de preste an, precum şi la casuale bisericeşti, publice şi private, Tiparul tipo-
grafiei archidiecesane, Editura autorului, Sibiu, 1898, p. 1.
12
13
Ibidem, p. 30.
De exemplu, scopul general al unor predici este de a explica modul în care

creştinii reacţionează la moartea unei persoane apropiate. Câteva exemple
de astfel de predici sunt: Cuvânt la moartea unui credincios care a bolit
mult. Înţelesul creştin al suferinţei (Bunea, 2003:137-140); Moartea, trece-
rea spre veşnicie. Predică despre moarte în general (Bişoc, 2001:16-21);
Predică la un tată (Necula, 2002:13-18) sau La prunci morţi. Şi intrând
Isus. De întristarea, şi de neîntristarea pentru prunci morţi (Nicorescu,
1907:58-62). După cum reiese şi din titlurile predicilor, oratorul îşi propune
să prezinte adevărul creştin rezultat din unul sau mai multe fragmente
biblice, fiind evident caracterul preponderent interpretativ al acestor predici.
Unele necrologuri pot fi incluse în categoria predicilor tematice, care
vizează instruirea auditoriului în privinţa unei teme „formulate scurt, precis,
uşor de memorat, pe care oratorul o dezvoltă potrivit unui plan ideatic cur-
siv, bine documentat, clar, logic, ca un fel de «coloană vertebrală» a discur-
sului, prezentat într-o manieră sistematică, dinamică, elevată şi pertinentă”14.
De exemplu, în predica Cuvânt la înmormântarea unei bune credincioase,
membră a comitetului parohial, pusă mereu în slujba misiunii Bisericii
(Necula, 2002:38-42), preotul subliniază importanţa slujirii Bisericii de
către credincioşi, ajutorul acestora fiindu-i necesar în misiunea pe care şi-a
asumat-o.
De asemenea, discursurile funebre conţin numeroase pasaje laudative
la adresa lui Dumnezeu, a sfinţilor sau chiar la adresa persoanei decedate,
dacă viaţa acesteia a fost conformă cu normele creştine. Pe de altă parte,
deşi putem identifica pasaje care au această caracteristică, nu putem afirma
că scopul general al unui necrolog este unul laudativ. Un astfel de exemplu
îl întâlnim în predica Cuvânt la moartea unui creştin indiferent. Dreapta
judecată:
Într-adevăr, Dumnezeu este iertător, aşteaptă îndreptarea păcătoşilor [...]. Dum-
nezeu este îndelung răbdător, nu precupeţeşte nimănui iertarea, dar aşteaptă
pocăinţă în viaţa pământească. [...] Ai reţinut numai o însuşire a lui Dumne-
zeu, aceea ce-l defineşte deplin, „iubirea” (I Ioan, 4,16), dar ai uitat o altă însu-
şire morală a lui Dumnezeu, ai uitat că Dumnezeu este şi drept, tare şi înde-
lung răbdător. (Bunea, 2003:252)
Acest element laudativ „nu poate fi rupt de partea sa parenetică (de
învăţătură creştină), ci este determinat de aceasta”15. În primul rând, el
are rolul de a evalua critic viaţa decedatului, luând ca punct de pornire
elemente cunoscute de preot şi de comunitate. Celelalte tipuri de discursuri
14
Ibidem, p. 113.
15
Grigoraş Costache, Omiletica şi catehetica. Partea a II-a, Editura Universităţii „Alex-
religioase nu acordă o importanţă ridicată elementelor individuale din viaţa

unei persoane:
Obişnuit, facem biografia bărbaţilor aleşi, care ne arată idealurile pe care aceş-
tia le-au înfăptuit, precum şi calea pe care au urmat-o pentru atingerea lor; din
înfăţişarea vieţii lor rezultă esenţa înfăptuirii lor. Dar tot aşa de utile sunt şi
biografiile oamenilor obişnuiţi, care, – într-o oarecare măsură – ne oglindesc pe
noi înşine.” (Bunea, 2003:236, în predica Cuvânt la moartea unui slujbaş pen-
tru binele obştesc. Slujirea intereselor obşteşti)
De cele mai multe ori, preotul extrage elementele pozitive şi doar arare-
ori, în cazurile în care faptele negative au avut un impact puternic asupra
vieţii decedatului, pe cele negative, pentru a ilustra bunătatea sau justeţea
divinităţii, atrăgând astfel atenţia asupra efemerităţii vieţii. Momentele de
rătăcire de la învăţătura creştină sunt adesea „ocolite sau menţionate numai
când ele au reprezentat doar un moment în viaţa decedatului, care apoi a
fost depăşit cu ajutorul lui Dumnezeu”16. Această regulă este încălcată
atunci când se identifică abateri majore de la norma creştină. În necrolo-
gurile rostite la înmormântarea unor sinucigaşi, alcoolici sau persoane
convertite o perioadă de timp la alte comunităţi religioase decât Biserica
Ortodoxă se observă adoptarea unui ton aproape ameninţător, componen-
ta parenetică ocupând locul central.
Discursurile funebre sunt discursuri care abordează şi supun argumen-
tării, cu puţine excepţii, o singură temă, exprimată de obicei în primele
fraze ale textului. Spre deosebire de celelalte tipuri de discursuri persuasive,
discursurile religioase nu apelează la strategia persuasivă a umorului, efi-
cientă în discursurile parlamentare sau în cele cu caracter publicitar. Con-
cepţia religioasă asupra râsului este una diabolică17, umorul nefiind accep-
tabil în predici. Oratorul nu subliniază doar aspectele pozitive sau negative
din viaţa decedatului, ci purcede spre o apreciere individuală. Atitudinea
sa este uneori foarte critică, intimidantă, alteori blândă sau îngăduitoare.
Ascultătorii sunt îndemnaţi, în mod indirect, să acţioneze conform evaluă-
rii critice a oratorului.
Discursurile religioase şi în special discursurile funebre au un caracter
poetic, fiind bogate în figuri retorice, deoarece limbajul figurat ocupă un
rol esenţial în argumentare. O altă caracteristică importantă este apelul la
sentimentele ascultătorilor, discursurile funebre producând în sufletele
acestora spaimă, indignare sau, dimpotrivă, speranţă. Din acest punct de
vedere, ele se aseamănă cu discursurile publicitare.
Ibidem, p. 380.
16
Septimiu Chelcea, Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare, Editura

17
Economică, Bucureşti, 2006, p. 202.

Marea majoritate a discursurilor religioase au caracter oral şi individual,

cu puţine excepţii, cum ar fi citirea mesajului mitropolitului de către preot
cu ocazia sărbătorii Paştelui.
III.2. Etapele elaborării discursului

O insuficient de bună organizare a discursului sau o prezentare dezor-
donată a argumentelor poate duce la eşec, indiferent de tăria argumente-
lor sau de autoritatea oratorului. În procesul de redactare a unui discurs
pot apărea numeroase dificultăţi: identificarea temei, a argumentelor sau
poziţionarea acestora în interiorul discursului. Prin urmare, pentru a uşura
misiunea de creaţie a oratorilor, retorii s-au preocupat, încă din Antichitate,
de modul în care trebuie elaborat un discurs – în aşa fel încât forma sa,
care poate cântări decisiv în argumentare, să nu constituie un dezavantaj,
ci un avantaj.
În literatura de specialitate se enumeră câteva cerinţe necesare unei
predici reuşite: unitate (revelaţie divină), memorie (respectarea tradiţiei
omiletice), compatibilitate (între predică şi învăţătura Bisericii), identificare
(cunoaşterea nevoilor credincioşilor), anticipare (oratorul va prevedea
efectele predicii) şi intimitate (apropierea de credincioşi)18. Aceste cerinţe
au un impact semnificativ asupra etapelor elaborării discursului omiletic:
unitatea, memoria, compatibilitatea şi identificarea vizează etapa invenţiei
şi a dispoziţiei, în timp ce intimitatea se reflectă în etapa acţiunii.
Numărul etapelor discursurilor variază, unii cercetători identificând,
conform retoricii aristotelice, patru etape: invenţia (inventio), dispoziţia
(dispositio), elocuţia (elocutio) şi declamarea (pronuntatio), sau chiar cinci,
memoria (memoria) fiind adăugată celorlalte de către Marcus Tullius Cicero
(vezi De oratore), dar şi de Marcus Fabius Quintilianus19. Aceste etape descriu
atât „actul enunţării (memoria şi pronuntatio), cât şi regulile de construc-
ţie a enunţului, adică discursul propriu-zis (inventio, dispositio, elocutio)”20.
În cele ce urmează vom supune analizei cele cinci etape, evidenţiind
trăsăturile specifice identificate în discursurile funebre, cu scopul de a cla-
rifica procedeul de elaborare a necrologurilor. Analiza discursurilor fune-
bre va fi aşadar operată din perspectiva celor cinci etape, noi considerând
că memoria este o etapă importantă, ale cărei caracteristici justifică pe
deplin prezenţa ei între etapele elaborării discursului.
18
19
20
III.2.1. Invenţia (inventio)

Termenul invenţie este sinonim cu inovaţie sau născocire, el desemnând
o acţiune care presupune crearea de lucruri noi, inedite. În retorică, inven-
ţia semnifică acelaşi lucru, anume identificarea „temei şi izvoarelor din
care se va inspira discursul”21, ca elemente esenţiale în procesul de creaţie.
Prin urmare, în această etapă oratorul trebuie să dea dovadă de inventivi-
tate şi de creativitate. În Antichitate, pentru a obţine inspiraţia necesară
elaborării discursurilor, oratorii invocau ajutorul uneia dintre cele nouă
muze, al Polimniei, muza retoricii, fiica lui Zeus şi a Mnemosynei, zeiţa
memoriei22.
Cum putem identifica cele mai bune argumente în vederea susţinerii
unei teze? La această întrebare răspund Aristotel şi Cicero în Topica (o
teorie a locurilor, de fapt o interpretare a Topicelor lui Aristotel), care
„identifică pentru fiecare temă domeniul de cunoaştere din care se extrage
argumentul său”23. În acest tratat, Cicero clasifică argumentele în funcţie
de locul lor de provenienţă şi de forţa lor de convingere, definindu-le pe
cele care îşi au originea în afara subiectului tratat (extrinseci) şi pe cele
care îşi au originea în tema subiectului tratat (intrinseci) şi dezvoltându-le
apoi pe fiecare.
Pe de altă parte, „pentru fiecare auditoriu există un ansamblu de lucruri
admise care, toate, riscă să-i influenţeze reacţiile”24. Cu cât oratorul deţine
mai multe informaţii despre auditoriu, cu atât alegerea argumentelor care-i
pot asigura succesul devine mai facilă. Cu toate acestea, de cele mai multe
ori oratorul nu se găseşte în faţa unui auditoriu omogen, ci în faţa unor
indivizi cu preocupări diferite, ceea ce-i îngreunează sarcina de a selecta
argumentele cele mai potrivite.
Un alt impediment în alegerea argumentelor constă în limitarea în timp
a discursului ce urmează a fi rostit:
Cel care rosteşte un discurs, vizând persuasiunea [...], are datoria să-şi dozeze
timpul şi atenţia auditoriului său: este important să acorde fiecărei părţi a expo-
zeului său un loc proporţional cu importanţa pe care ar dori să o vadă atribuită
acestuia în conştiinţa celor care îl ascultă25.
21
Toader, Retorica, p. 9.
22
Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, traducere de Emanuela Stole-
riu, Dragos Cojocaru, Dana Zamosteanu, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 684.
23
Marcus Tullius Cicero, Topica. Despre argument – ediţie bilingvă, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, p. 9.
24
25
Ibidem, p. 179.
În ceea ce priveşte discursurile funebre, alegerea temei se află în strânsă

legătură cu viaţa decedatului, cu divinitatea sau cu raportul dintre Dumne-
zeu şi oameni. După cum ştim, niciun om nu este lipsit de păcat. Prin urmare,
„vina şi păcatul constituie fără îndoială o temă centrală pentru creştinism”26.
Atunci când vorbim despre vină şi păcat suntem însă obligaţi să vorbim şi
despre iertare şi, deci, despre corectitudinea judecăţii lui Dumnezeu.
Vom prezenta, în continuare, cele mai întâlnite teme dezbătute în necro-
loguri: judecata divină, păcatul, suferinţa, importanţa profesiunii sau a
ocupaţiei, nemurirea sufletului, pocăinţa etc., grupate în şase categorii.
A. Tema judecăţii divine este probabil cea mai frecvent utilizată în necrolo-
guri. Cu toate că judecata presupune obiectivitate şi corectitudine, Dumnezeu
este iertător, predica finalizându-se, de cele mai multe ori, pe un ton optimist,
oratorul adresându-i divinităţii rugămintea de a ierta păcatele decedatului.
Două exemple de predici care abordează această temă sunt: Cuvânt la
moartea unui creştin înţelept. Folosirea timpului pentru mântuire (Bunea,
2003:102-105) şi Iad sau rai? Predică la înmormântarea unui adult (Bişoc,
2001:76-79). În prima predică oratorul îi clasifică pe oameni în două cate-
gorii: credincioşi şi necredincioşi. Necredincioşilor li se acordă apoi o aten-
ţie sporită, prin comparaţie cu categoria credincioşilor, deoarece predica se
adresează în primul rând celor care păcătuiesc. Ei sunt cei care trebuie
persuadaţi în vederea îndreptării comportamentului lor, oratorul sublini-
ind faptul că niciodată nu este prea târziu să fii iertat. Problematica vinii
este privită de teologul Karl Rahner în concordanţă cu natura iertătoare a
lui Dumnezeu: „adevărul autentic al vinei omului se manifestă doar acolo
unde el experimentează iertarea şi mântuirea de păcate”27.
B. Tema suferinţei este, de asemenea, foarte des valorificată în necrolo-
guri. Oratorul vorbeşte:
• fie despre suferinţa rudelor decedatului, mai cu seamă în predicile de
la înmormântările unor copii sau tineri: La prunci morţi. Şi intrând Isus.
De întristarea, şi de neîntristarea pentru prunci morţi (Nicorescu, 1907:48-
57), Invitaţie la bucurie. Predică la înmormântarea unui copil (Bişoc,
2001:34-37) ş.a.;
• fie despre ultimele momente de suferinţă ale persoanei decedate, temă
dezbătută în discursuri funebre cum ar fi Cuvânt la înmormântarea unui
bolnav de cancer (Necula, 2002:46-51) sau Cuvânt la moartea unui credin-
cios care a bolit mult. Înţelesul creştin al suferinţei (Bunea, 2003:137-140).
Oratorul arată că suferinţa nu este destinată exclusiv necredincioşilor,
ci şi credincioşilor, ea fiind un mijloc de apropiere de Dumnezeu. Tema
26
Karl Rahner, Tratat fundamental despre credinţă: introducere în conceptul despre
creştinism, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005, p. 151.
27
Ibidem, p. 155.
suferinţei, tema păcatului şi tema vinii se intersectează de multe ori, ele

conlucrând în procesul de argumentare. Suferinţa creştină presupune o
stare de resemnare:
În faţa morţii, a pierderilor grele, a pruncilor asemenea îngerilor, resemnarea
este o atitudine înţeleaptă, potrivită cu vrerea Creatorului. Cine ştie dacă nu
cumva supravieţuirea n-ar fi fost spre pagubă, şi a lor şi a părinţilor, deci întris-
tarea ar fi fost cu mult mai mare. (Bunea, 2003:121)
Inducerea unei alternative mai puţin plăcute ascultătorilor are ca efect
prezumat uşurarea suferinţei sufleteşti de moment. Structura gramaticală
cine ştie nu induce o incertitudine, ci concretizează dorinţa divină, a Crea-
torului. Prin abordarea unei teme care produce trăiri intense în sufletele
ascultătorilor, oratorul şi-i apropie, ei devenind astfel mult mai receptivi la
argumentele expuse ulterior, în etapa argumentării.
Prin urmare, oratorul nu evită să vorbească despre suferinţă în discur-
surile funebre – tocmai pentru a uşura suferinţa credincioşilor, pentru a
oferi o explicaţie suferinţei, ca trăire creştinească. Prin repetarea cuvântu-
lui suferinţă şi a sinonimelor acestuia, tristeţe sau durere, oratorul îşi apro-
pie ascultătorii, nu în ultimul rând datorită uşurinţei de care dă dovadă în
a vorbi despre aceste trăiri general umane.
C. Tema suferinţei este corelată, de asemenea, cu tema sacrificiului, o
temă universală în discursurile religioase, care are la bază „un sistem de
schimburi”28. Iniţiatorii noii retorici, Chaïm Perelman şi Lucie Olbrechts-
Tyteca, alocă un subcapitol argumentării prin sacrificiu. În ceea ce priveşte
necrologurile, preotul încearcă să-şi persuadeze ascultătorii în vederea accep-
tării schimbului: abstinenţa în locul fericirii veşnice. Modelul uman al sacri-
ficiului este întruchipat de Iisus Hristos, ale Cărui alegeri I-au cauzat sufe-
rinţă fizică. Această temă predomină în următoarele necrologuri: Cuvânt
la înmormântarea unui credincios pururea nevoitor către mântuire. Trăi-
rea în Domnul – Moartea Întru Domnul (Bunea, 2003:201-205), Predică la
înmormântarea maicii Teodosia Lepădat. Gura Râului, 24.01.2000 (Necula,
2002:63-73) şi Cuvânt la moartea unei femei fără familie. Munca şi rugă-
ciunea – ajutor întru necazuri (Bunea, 2003:279-281), în care citim:
E de remarcat faptul că mulţi dintre semenii noştri mor liniştiţi şi împăcaţi
sufleteşte după o suferinţă îndelungată, graţie tăriei morale pe care o au în
suflet. Ce i-a făcut pe martiri să primească cu seninătate moartea, dacă nu sufle-
tul lor scăldat în baia de lumină a razelor cereşti? Dacă sufletul n-ar sta la
cârma vieţii noastre, ne-am sfâşia ca fiarele şi n-am avea niciun ţel înalt în
viaţă. (Bunea, 2003:279)
28
D. În alte situaţii, tema predicii poate avea un caracter mult mai perso-
nal, stând în strânsă legătură cu momentele cele mai importante trăite de
persoana decedată. Pe de altă parte, în aceste predici oratorul alocă divini-
tăţii un spaţiu mai restrâns. Astfel, în cazul decesului unui cadru didactic,
al unui medic, al unui avocat ş.a. se relatează importanţa meseriei practi-
cate de către aceştia în comunitate, ei fiind priviţi ca nişte adevăraţi misi-
onari ai lui Dumnezeu:
S-ar părea că noţiunea de apostolat este legată în exclusivitate de slujba preo-
ţească sau dăscălească. Nu, ci ea cuprinde şi alte categorii de slujbaşi, pe medici,
în primul rând, cărora li se cere, pe lângă bogăţia ştiinţei lor, şi inimă dăruitoare,
fiindcă, după cum remarca Sf. Apostol Pavel: „Cunoaşterea semeţeşte, dar iubi-
rea zideşte” (I Cor., 8,1). (Bunea, 2003:217, în predica Cuvânt la moartea unui
medic. Misiunea umană a medicului);
Ce ideal mai sublim în lume decât a fi luminător al sufletelor, a deschide ochii
minţii şi ai inimii celor neştiutori, sau rătăciţi? În afară de slujba preoţească,
nici unei slujiri nu i se poate aplica denumirea de apostolat, în aşa de mare
măsură ca slujbei dăscăleşti. În sensul larg al cuvântului, fiecare dintre noi
trebuie să fie un misionar, îndeplinindu-şi chemarea pe măsura darului primit,
în cadrul familiei, neamului sau profesiunii pe care o exercită. (Bunea, 2003:212,
în predica Cuvânt la moartea unui dascăl. Apostolatul dăscălesc);
Ce teren minunat de slujire a binelui, de propăşire a oamenilor în cele ziditoare
de pace şi armonie este justiţia! Justiţia sau, cu termenul încetăţenit în morală,
dreptatea, urmăreşte să stabilească un echilibru cât mai perfect între oameni,
fiecare să-şi primească partea ce i se cuvine din bunurile morale şi materiale,
în baza dreptului la viaţă, pe care îl are de la Dumnezeu, şi în raport cu munca
pe care a depus-o pentru câştigarea lor. (Bunea, 2003:212, în predica Cuvânt la
moartea unui jurist. Iubirea – pivotul dreptăţii)
Se poate observa o amplificare voită a importanţei respectivelor mese-
rii, fiecare fiind descrisă drept o misiune apostolică importantă. În acest fel
preotul se apropie de credincioşi, deoarece discursul său urmăreşte aspecte
importante din viaţa comunităţii: educaţia, sănătatea sau justiţia, sporind
astfel încrederea ascultătorilor în reprezentanţii acestor instituţii publice.
Prin urmare, în astfel de situaţii misiunea oratorului de a identifica tema
necrologului este mult uşurată.
Alte aspecte dezbătute adesea în necrologuri sunt:
• modul în care persoana a decedat (accident, sinucidere, din cauza unei
boli necruţătoare ş.a.), temă întâlnită în următoarele predici: Cuvânt la
înmormântarea unui bolnav de cancer (Necula, 2002:47-51) sau Moartea,
osândă sau pronie divină? Predică la înmormântarea unui adult (Bişoc,
2001:80-83);
• atitudinea decedatului în faţa morţii, care poate fi de căinţă, resemnare,

încredere sau disperare: Prin iubire învingem moartea. Predică la înmor-
mântarea unui adult (Bişoc, 2001:97-100).
E. Tema discursului poate fi extrasă uneori dintr-o simplă întâmplare
rememorată în faţa auditoriului, aşa cum se întâmplă în Predică la înmor-
mântarea unui ofiţer în rezervă, creaţie proprie a oratorului, care scoate în
evidenţă talentul narativ şi argumentativ al acestuia:
Faptul că ne cunoaştem de ceva mai bine de trei ani îmi îngăduie să vă readuc
aminte cât de mult vă iubea însă. Să vă readuc aminte că n-a fost moment feri-
cit sau nefericit al vieţii dumneavoastră de familie în care să nu vă fie alături,
multora din voi şi sprijin familiilor atunci când boala sau mai recent, nu-i aşa,
moartea, îi atacă pe câte unul din camarazii săi. (Necula, 2002:25-31)
F. Deseori discursul abordează teme religioase cu caracter general, cum
ar fi:
• nemurirea sufletului: Sufletul nostru, germenele veşniciei (Bişoc,
2001:129-133);
• dreapta judecată a lui Dumnezeu: Cuvânt la moartea unui creştin indi-
ferent. Dreapta judecată (Bunea, 2003:251-256);
• iubirea ca modalitate de obţinere a vieţii veşnice: Prin iubire învin-
gem moartea. Predică la înmormântarea unui adult (Bişoc, 2001:97-
100);
• rugăciunea ca mijloc de ajutorare a sufletului decedatului: Cuvânt la
moartea unei femei fără familie. Munca şi rugăciunea – ajutor întru
necazuri (Bunea, 2003:279-281) ş.a.
În astfel de discursuri predomină latura didactică, de instruire a credin-
cioşilor în vederea obţinerii mântuirii sau însuşirii principiilor unei vieţi
creştineşti. Aceste teme sunt adaptate la contextul social al comunităţii
respective, fiind presărate cu exemple moralizatoare din viaţa comunităţii
sau din viaţa decedatului. Un asemenea exemplu îl constituie predica Cuvânt
la înmormântarea unei bune credincioase, membră a comitetului parohial,
pusă mereu în slujba misiunii Bisericii:
De multe ori oamenii se laudă cu lucrurile materiale pe care, cu mâini trupeşti,
le ridică. Fie că e vorba de o casă, fie de o grădină sau un câmp bine cultivat.
Sunt unii oameni a căror muncă se exprimă în primul rând în câştiguri sufle-
teşti, în zidiri de har, de Duh Sfânt. O astfel de zidire a înălţat şi roaba lui
Dumnezeu E. Milostenia – care a făcut-o cunoscută mai ales în rândul copiilor
– atenţia sporită spre durerea aproapelui (şi vecinii ei prezenţi aici ne sunt
mărturie o dată în plus de aceasta) lucrul bine făcut au marcat viaţa întreagă
a doamnei E. (Necula, 2002:39-40)
Predicile de înmormântare vechi aveau un caracter panegiric mai accen-

tuat şi abordau îndeosebi teme precum cea a păcatului, a judecăţii divine
sau a suferinţei, tematica lor nefiind aşadar foarte diversificată, prin com-
paraţie cu necrologurile recente. Diferenţa se explică prin influenţa mijloa-
celor de informare în masă (vezi emisiunile cu caracter religios Spirit şi
credinţă sau Cuvântul credinţei de pe postul de televiziune TVR 3, emisiu-
nile de pe postul de televiziune şi de radio Trinitas, desenele animate cu
tematică creştină ş.a.), care au contribuit la „ridicarea nivelului informaţi-
onal, chiar dacă, evident, nu toate informaţiile receptate sunt ziditoare de
suflet”29. Un alt factor decisiv este obligativitatea studierii, în sistemul
educaţional primar şi gimnazial, a disciplinei „Religie”, predată de perso-
nal didactic calificat.
După această etapă urmează „pregătirea materialului în vederea elabo-
rării predicii”30, respectiv consultarea de cărţi de specialitate (de spiritua-
litate etc.), apoi identificarea argumentelor. Majoritatea argumentelor folo-
site de către orator provin din patristică sau din Biblie, rareori apelându-se
la argumente obiective, ştiinţifice.
Această chestiune o vom dezbate pe larg în capitolul al patrulea al tezei
noastre, dedicat mijloacelor de realizare a persuasiunii.
III.2.2. Dispoziţia (dispositio)

Odată identificate argumentele cele mai adecvate, urmează etapa ordo-
nării acestora în interiorul discursului în aşa fel încât să existe coerenţă în
exprimarea ideilor. Este necesară, în vederea persuadării auditoriului, o
înlănţuire logică a argumentelor, în aşa fel încât acestea să se sprijine reci-
proc, fiind validate de argumentele anterioare sau de cele care le urmează.
Încă din primele clase primare învăţăm cum să expunem un text respec-
tând anumiţi „paşi”, apoi învăţăm să identificăm etapele care structurează
un text literar în proză. Aceste etape sunt indispensabile, deoarece ele asi-
gură receptarea corectă a mesajului de către toţi receptorii.
Acesta nu este însă singurul plan, de fapt existând mult mai multe pla-
nuri: planul disertaţiei, planul jurnalistic şi planul juridic31, ele nefiind
însă adecvate discursurilor argumentative, a căror finalitate diferă de a
celorlalte tipuri de discurs. În acest caz vorbim despre planul argumentativ,
care este „acelaşi încă din Antichitate, semn al eficienţei sale deosebite”32.
Planul argumentării este format din etapele discursului, care sunt în număr
29
30
31
Philippe Breton, Convinge fără să manipulezi. Să învăţăm să argumentăm, Editura
Institutul European, Iaşi, 2009, p. 104-106.
32
Ibidem, p. 106.
de patru: exordiul, naraţiunea, confirmarea şi peroraţia. Etapele discursu-

lui structurează discursul doar la suprafaţă; există numeroase modele de
analiză şi de redactare, dintre care amintim doar modelul lui Frans H. van
Eemeren şi Rob Grootendorst şi modelul lui Stephen Edelston Toulmin.
În necrologuri, mai mult decât în celelalte tipuri de discursuri argumen-
tative, se respectă, în ordonarea argumentelor, o logică clară. Etapele dis-
cursului sunt uşor de identificat, între acestea existând o segregare logică.
În această etapă a redactării discursului se pot realiza scheme logice, în aşa
fel încât argumentele să fie poziţionate cât mai bine. Aceste scheme, denu-
mite de unii cercetători diagrame, ţin de „structura intimă în special a
argumentelor mai complexe”33, ele fiind, de fapt, reprezentări grafice ale
poziţionării argumentelor în interiorul discursului. În tentativa de a realiza
o schemă argumentativă ne supunem unui anume risc, deoarece „suntem
obligaţi să interpretăm cuvintele oratorului, să completăm verigile lipsă”34.
Prin urmare, interpretarea unui text argumentativ cu ajutorul acestor
scheme poate varia faţă de „gândirea reală a oratorului”35, ducând la una sau
la alta dintre multiplele interpretări posibile ale textului. Pe de altă parte,
dacă unui text i se pot atribui mai multe interpretări, acestora le vor cores-
punde, implicit, o multitudine de scheme sau de diagrame argumentative.
Pentru a prezenta modul în care se realizează o diagramă, vom analiza
un fragment din predica Iad sau rai? (Predică la înmormântarea unui
adult):
(1) Poate aur şi argint nu avem să dăm, nici obiecte, nici mărfuri, nici un ajutor
efectiv oarecare. (2) Înseamnă că suntem sortiţi să nu facem nimic, să fim nepă-
sători, surzi, orbi la nevoile aproapelui? (3) Oricând şi oriunde, în ciuda împre-
jurărilor celor mai neprielnice, (4) ceva tot ne rămâne de făcut: nefericitului
din preajma noastră îi putem dărui un cuvânt de mângâiere, expresia cea mai
simplă a iubirii. (5) Cu o vorbă bună putem răcori sufletul cel mai pustiit al
unui semen. (6) Deci să nu pierdem, atunci când ni se oferă, prilejul de a şterge
sudoarea de pe faţa celui nemângâiat, ca milostiva Veronica, (7) sau de a îndulci
sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de afecţiune asemenea tâlharului celui
bun. (Bişoc, 2001:79)
În fragmentul de mai sus am identificat şapte argumente, a căror dispu-
nere am schematizat-o în Figura 1.
33
Dumitru Tiutiuca, Retorica şi teoria argumentării, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti şi Editura Universitară Danubius, Galaţi, 2010, p. 148.
34
35
Ibidem, p. 231.
Figura 1
Primul argument are rolul de a-l sprijini pe cel de-al doilea, care, împre-
ună cu argumentele trei, cinci, şase şi şapte, serveşte ca suport pentru cel
de-al patrulea, argumentul esenţial din respectivul paragraf.
La nivelul studierii paragrafelor, această metodă este utilă, ea ilustrând
cu claritate rolul fiecărui argument. Bineînţeles că această schemă poate fi
aplicată oricărui discurs argumentativ, în întregimea sa. În conceperea
unui discurs se poate porni de la câteva argumente, care pot fi dezvoltate
ulterior, alocând fiecărui argument câte un paragraf. Prin urmare, se poate
realiza o diagramă a întregului discurs, pornind de la argumentele esenţi-
ale din fiecare paragraf, evidenţiindu-se astfel complexitatea discursului
supus analizei. Fiecare paragraf se construieşte în jurul unei singure idei,
adică al unui argument principal susţinut de celelalte argumente (propozi-
ţii) prezente în interiorul paragrafului. Rareori identificăm mai multe argu-
mente principale în interiorul aceluiaşi paragraf.
O schemă ipotetică a întregului discurs ar cuprinde etapa exordiului,
apoi pe cea a naraţiunii, situată în centrul schemei deoarece aici oratorul
introduce subiectul supus argumentării, apoi celelalte două etape ale dis-
cursului, argumentarea şi peroraţia, care sprijină naraţiunea. Dacă în necro-
loguri se poate identifica şi etapa propoziţiei, atunci aceasta va ocupa locul
central în argumentare, susţinută fiind de celelalte etape. O astfel de schemă
va avea o formă circulară, cu teza supusă argumentării poziţionată în cen-
trul cercului şi celelalte etape dispuse în jurul acesteia.
Prin urmare, etapa dispunerii argumentelor este foarte importantă, deoa-
rece receptarea mesajului – şi implicit persuadarea auditoriului – nu se pot
face decât respectând o dispunere logică a argumentelor.
III.2.3. Elocuţia (elocutio)

A treia etapă în elaborarea discursului argumentativ este elocuţiunea.
În această etapă, oratorul, dispunând deja de argumente ordonate logic,
formulează propriu-zis predica.
Cercetătorii francezi Pascal Picq, Laurent Sagar, Ghislaine Dehaene şi
Cécile Lestienne36 îşi pun întrebarea: care sunt mijloacele prin care poţi să
induci combinaţii de idei în creierul altcuiva? Răspunsul este, din punctul
nostru de vedere, evident: limbajul, privit ca mijloc universal de comunicare.
Elocuţiunea presupune tocmai acest lucru, ea fiind „partea ornamentală,
îmbrăcămintea lingvistică a discursului”37, care constă în identificarea şi
urmarea unui anumit stil al predicii: „organul elocuţiunei este stilul sau
graiul, adică chipul cuvântărei”38.
Stilul în care este redactată predica este esenţial în vederea obţinerii
persuasiunii. Pentru a o obţine trebuie îndeplinite două criterii: claritatea
mesajului şi naturaleţea39. Într-adevăr, unele limbi prezintă un avantaj în com-
paraţie cu altele, deoarece, cum se spune, „sună mai bine”. Într-adevăr, o
limbă în care predomină vocalele, o limbă cu silabe scurte, cu o utilizare
mai frecventă a consoanelor africate sau a fricativelor în detrimentul con-
soanelor oclusive este mai „melodioasă” prin comparaţie cu celelalte limbi.
Putem aminti aici limba engleză şi limba italiană, ambele îndeplinind cri-
teriile enumerate mai sus.
Claritatea discursului rezultă din câteva caracteristici ale stilului: corec-
titudinea, puritatea gramaticală, precizia şi concizia stilului40. Un discurs
care conţine erori gramaticale poate pune în pericol corectitudinea recep-
tării mesajului de către auditoriu, nemaivorbind de diminuarea respectu-
lui auditoriului faţă de autoritatea oratorului. Cu alte cuvinte, un astfel de
discurs are un efect negativ asupra „popularităţii” vorbitorului. Acest lucru
este evident în cazul persoanelor publice, intens mediatizate, ale căror dis-
cursuri trezesc un interes ridicat.
În limba română s-au dezvoltat, de-a lungul timpului, cinci stiluri func-
ţionale specifice fiecărui tip de discurs: stilul bisericesc, stilul administrativ-
juridic, stilul beletristic, stilul ştiinţific şi stilul publicistic41.
36
Pascal Picq, Laurent Sagar, Ghislaine Dehaene, Cécile Lestienne, Cea mai frumoasă
istorie a limbajului, Editura Art, Bucureşti, 2010, p. 5.
37
38
***, Retorică românească. Antologie, ediţie îngrijită şi prefaţată de Mircea Frînculescu,
Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 112.
39
Toader, Retorica, p. 109-112.
40
Vezi Grigoraş Costache, Omiletica şi catehetica. Partea a II-a, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1993, p. 411-413.
41
Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 281.
Stilul bisericesc, specific discursurilor religioase, cuprinde, la rândul

său, mai multe substiluri, clasificate „în funcţie de subiectul tratat şi în
funcţie de ascultători”42: stilul folosit în panegiric, în necrolog, în predica
de la praznic etc. Trebuie să existe o concordanţă între forma discursului
şi conţinutul de idei43, preotul adaptându-şi stilul la tipul de auditoriu.
De cele mai multe ori, stilul folosit de preoţi în necrologuri se caracteri-
zează prin simplitate, aceştia rostind discursuri formate din enunţuri clare,
scurte, înfrumuseţate de figuri retorice. Limbajul folosit în astfel de cazuri
este „apropiat de cel liturgic”44. Prin urmare, fragmentele inserate de pre-
ot din diverse surse se integrează perfect în stilul predicii. Vom exemplifica
printr-un fragment din predica Cuvânt la înmormântarea unei bune cre-
dincioase, membră a comitetului parohial, pusă mereu în slujba misiunii
Bisericii, fragment care respectă întru totul aceste principii:
Preaiubită familie,
Preaiubită familie parohială!
Am ascultat împreună cu atenţie, atât cântarea liturgică a înmormântării,
cât şi glasul lui Hristos din Evanghelia Învierii, glas pe deplin adeverit întru
slava Sa. Şi asemeni acestora, sufletul nostru se mută din întristare în nădejde,
din cutremur în întărire întru învierea noastră.
Sigur că ne este greu tuturor. Familie mică şi familie mare. Familia de-acasă
a doamnei E. Şi familia din Casa lui Dumnezeu, familia bisericească – parohia
noastră. Pentru că însoţirea noastră de astăzi nu este una întâmplătoare, ci una
care are în miez pe Hristos, făcând aşadar din Biserică – precum zicea Sf. Ioan de
Kronstadt (Spicul viu) – „adunarea celor care cred în Tine Doamne fără făţăr-
nicie”. Cum dar să nu tresalte în noi inima când sora aceasta se va da ţărânei,
după ce mai întâi morţii s-a dat. Cu ea o dată câte ceva din noi se întoarce în ţărâ-
nă, dar, tot cu ea o dată, ne întăreşte în slăvită revedere în Hristos, cu Hristos.
Pentru mine personal, tanti M. a fost un sprijin real. Şi-am să vă explic de
ce. Când oamenii privesc cu suspiciuni preoţia, aruncându-i în spate vrute şi
nevrute, când Bisericii îi sunt răpite sau minimalizate faptele ei cele mari, oameni
de genul dânsei sunt adevărate baloane de oxigen pentru preotul tânăr în misiu-
nea pe care el şi-a asumat-o, iar Dumnezeu i-a hărăzit-o. Ori doamna E. a fost
mereu un astfel de sprijin în misiunea mea. Mereu atentă, luând în serios gân-
durile pe care le-am voit a fi înfăptuite spre binele parohiei, a umplut cu matu-
ritatea ei lipsa de experienţă pe care tinereţea preoţiei mele o purta întru sine.
N-a fost zi slujitoare în care, asemeni mironosiţelor femei, ca una din ele, să nu
alerge spre mormânt spre a-L afla pe Hristos Cel Înviat, Cel Care, cum deseori
mărturisea, i-a făcut viaţa mai uşoară.
De multe ori oamenii se laudă cu lucrurile materiale pe care, cu mâini trupeşti,
le ridică. Fie că e vorba de o casă, fie de o grădină sau un câmp bine cultivat.
42
43
Grigoraş Costache, Omiletica şi catehetica. Partea a II-a, Editura Universităţii „Alex-
44
Sunt unii oameni a căror muncă se exprimă în primul rând în câştiguri sufle-
teşti, în zidiri de har, de Duh Sfânt. O astfel de zidire a înălţat şi roaba lui
Dumnezeu E. Milostenia – care a făcut-o cunoscută mai ales în rândul copiilor
– atenţia sporită spre durerea aproapelui (şi vecinii ei prezenţi aici ne sunt
mărturie o dată în plus de aceasta) lucrul bine făcut au marcat viaţa întreagă
a doamnei E. (Necula, 2002:38-40)
În această predică, preotul uzează de figuri retorice precum aliteraţia
(în întărire în învierea noastră), repetiţia (Familie mică şi familie mare.
Familia de-acasă a doamnei E. Şi familia din Casa lui Dumnezeu, familia
bisericească – parohia noastră) şi metafora (cum dar să nu tresalte în noi
inima). Cu toate acestea, nu avem de-a face cu un text literar, figurile de
stil având, în necrologuri, rolul de a înfrumuseţa discursul, de a menţine
trează atenţia auditoriului sau de a-l emoţiona.
Alteori, stilul utilizat este mai „rece”, oratorul detaşându-se de ascultă-
tori şi elaborând un discurs invadat de neologisme sau de termeni specia-
lizaţi, stil întâlnit în câteva necrologuri recente. Cu toate acestea, necrolo-
gul rămâne un discurs în care preotul se apropie mult de sufletele ascultă-
torilor, creând emoţie şi alinându-le suferinţa. Predicile de înmormântare
vechi se remarcă printr-un stil solemn, spre deosebire de unele predici
recente, în care îşi face simţită prezenţa stilul colocvial, apropiat de cel
familial. Solemnitatea discursului rezultă şi din limbajul utilizat, adică din
apelul la citate bilice sau la înţelepciunea sfinţilor. Oratorul formulează
sfaturi sau – mai rar – îşi intimidează auditoriul apelând la ameninţări, în
scopul de a îndrepta unele abateri din activitatea ascultătorilor.
III.2.4. Memoria (memoria)

Dacă elaborarea propriu-zisă a discursului a luat sfârşit în etapa prece-
dentă, a elocuţiunii, ultimele două etape, memoria şi declamarea, scot în
evidenţă competenţele de memorare şi de expunere ale oratorului. Etapa
memorării discursului este foarte importantă, deoarece un discurs care nu
are o expunere fluidă, ci prezintă multe întreruperi, cauzate de o slabă fixare
în memoria oratorului, îşi pierde din forţa de persuadare. Problema memo-
rării discursurilor a fost dezbătută, încă din Antichitate, de retori precum
Cicero sau Quintilian, care au făcut diferite recomandări în vederea memo-
rării discursurilor: realizarea conexiunii între evenimente şi locuri, evita-
rea memorizării excesive de imagini, segmentarea materialului memorat,
utilizarea unor semne şi scheme mnemotehnice, aplicarea principiului
asocierii, utilizarea memoriei vizuale, învăţarea în linişte etc.45
45
Eugen Jurca, Retorică şi omiletică. Curs practic. I. omilia exegetică şi cea tematică,
Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2009, p. 140-142.
De cele mai multe ori, un discurs foarte lung va crea probleme de memo-
rare. Pe de altă parte, un discurs de mică întindere este un discurs ce conţine
puţine argumente şi deci deţine o forţă de persuadare scăzută. În orice caz,
oratorul trebuie să-şi adapteze discursul la capacităţile proprii de memorare.
III.2.5. Declamarea (pronuntatio)

Ultimă etapă, a declamării, este unica dintre cele cinci etape care e vizi-
bilă publicului ascultător. Etapa rostirii „a fost separată de întregimea Reto-
ricii şi autonomizată în arta teatrală”46, oratorul devenind astfel un adevă-
rat actor pe scenă47. Oratorul, având deja discursul în întregime sau doar
un plan al acestuia întipărit în minte, îl reproduce în faţa auditoriului.
Emoţia şi teama de eşec constituie piedici în rostirea discursului, piedici
care pot fi însă evitate, cu timpul, prin exerciţii de dicţie sau prin obţinerea
unei experienţe consistente. Practica este singura cale prin care preoţii îşi
pot îmbunătăţi performanţa de expunere.
Discursul funebru trebuie pregătit în detaliu înainte de a fi rostit în faţa
auditoriului, deoarece, după cum am arătat în analiza invenţiei, preotul
trebuie să treacă în revistă elementele esenţiale din viaţa decedatului, ca
un prim pas în identificarea argumentelor ce vor fi folosite în predică. Toate
componentele enunţării îşi păstrează importanţa: timbrul, tonul, volumul,
modularea vocii, dicţia, pronunţia, pauzele de respiraţie, debitul şi ritmul
verbal48. Intonaţia este, de asemenea, un factor generator de atmosferă, ea
reprezentând „o modalitate de proiecţie a unor structuri latente asupra
discursului pe care-l modelează”49. Rostirea predicii trebuie să fie o conti-
nuare firească a serviciului religios, oratorul păstrând solemnitatea şi
caracterul ceremonios al cuvântării, dar având totuşi o atitudine mai apro-
piată de ascultători. Teologul George Aramă consideră că una dintre cali-
tăţile necesare rostirii este cunoaşterea muzicii, „pentru ca astfel să ştie
a-şi mlădia vocea după trebuinţă şi a nimeri intonarea şi accentuarea”50.
Din acest punct de vedere, preoţii sunt avantajaţi, deoarece educaţia teolo-
gică presupune studii muzicale.
Spre deosebire de emiţătorii altor tipuri de discursuri argumentative,
cum sunt cele politice sau juridice, de cele mai multe ori preotul nu acordă
46
1998, p. 203.
47
48
Eugen Jurca, Retorică şi omiletică. Curs practic. I. Omiletica exegetică şi cea tematică,
49
Mariana Neţ, O poetică a atmosferei: Rochia de moar, Editura Univers, Bucureşti,
1989, p. 30.
50
George Aramă, Curs de Omiletica pentru cl. a VI-a a seminariilor, Bucureşti, 1922, p. 19.
o mare importanţă gesticii sau mimicii sale, adoptând o atitudine apropiată

de cea statică. Într-adevăr, cu greu ne putem imagina un preot gesticulând
foarte amplu sau mişcându-se cu agilitate în faţa auditoriului în timpul
rostirii predicii, teatralitatea fiind exclusă aproape în totalitate din orato-
ria de amvon. Cu toate acestea, unele discursuri funebre presupun o gestică
mai pronunţată.
În cazul în care îşi citeşte discursul, oratorul trebuie să ţină cont de
semnele de punctuaţie, de pauze, de intonaţie, urmând întocmai forma
scrisă. Pentru aceasta este necesară o bună cunoaştere a limbii în care se
redactează predica, respectiv a limbii române51.
Retorica se intersectează cu ştiinţele sociale, deoarece trebuie să ţină
seama de „eficacitatea simbolică a riturilor de instituire; adică de puterea
lor de a acţiona asupra reprezentării realului”52. Foarte importantă este
atitudinea pe care o adoptă preotul după momentul enunţării predicii.
Eventualele laude sau critici primite după rostirea predicii trebuie „accep-
tate cu respect, dar şi cu smerenia cuvenită”53.
III.3. Etapele discursului

Cele patru etape ale discursului, exordiul, naraţiunea, confirmarea şi
peroraţia54, sunt indispensabile analizei discursului. Între ele se poate inter-
cala, aşa cum se întâmpla în special în discursurile funebre vechi, şi etapa
partiţiei, al cărei scop era de a prezenta ascultătorilor planul predicii. De
exemplu, în predica Propovedania VII. La prunci morţi. Şi intrând Isus.
De întristarea, şi de neîntristarea pentru prunci morţi, oratorul face şi un
scurt rezumat al ideilor ce urmează a fi expuse:
Jele mare cu adevărat au părinţii când le mor fiii, despre carea mai întâi vom
zice. Însă nu se cade să se supere mult pentru moartea lor, carea va fi altă parte
a zicerii mele. Amândouă acestea pănă ce pe scurt le voiu arăta, mă rog ca puţin-
tică aşteptare să aveţi. (Nicorescu, 1907:59)
O altă etapă de multe ori omisă în discursurile funebre recente, dar
prezentă în majoritatea discursurilor funebre vechi, este etapa propoziţiei.
Am identificat această etapă în discursul Propovedania X. Cuvântare la
îngropăciunea unui preot: „Cu cât mai vârtos, voi cinstiţi poporeni, să cade
Ibidem, p. 202.
51
52
53
54
Numărul etapelor unui discurs variază, ajungându-se la maximum şapte etape: exor-
dium, narratio, digressio, propositio, partitio, confirmatio şi peroratio. Vezi Eugen Jurca,
Retorică şi omiletică. Curs practic. I. Omilia exegetică şi cea tematică, Editura Galaxia
Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2009, p. 120-136.
după cuviinţă să jeliţi pe părintele vostru cel mutat acum din lume (N.N.),
prin carele nu viaţa trupească [...], ci viaţă sufletească [...] aţi primit.” (Nico-
rescu, 1907:104-105)
Respectarea planului clasic şi a tuturor etapelor unui discurs în vechile
predici de înmormântare sunt argumente importante în sublinierea impor-
tanţei pe care slujitorii Bisericii o acordau etapelor discursului. Prin urmare,
nu pot fi supuse îndoielii cunoştinţele de retorică ale predicatorilor români
din vechime. Spre deosebire de necrologurile din secolele trecute, în dis-
cursurile funebre recente oratorii evită să ofere ascultătorilor indicii asu-
pra structurii predicii, eliminând aşadar, în vederea menţinerii interesului
ascultătorilor, etapa partiţiei.
Rolul etapelor este de a structura discursul, contribuind la obţinerea
coerenţei acestuia. În continuare vom analiza necrologurile din perspectiva
lor, evidenţiind-le caracteristicile individuale.
III.3.1. Exordiul
Prima parte a discursului, exordiul, „are menirea să-l pregătească pe ascul-
tător făcându-l favorabil înainte de a expune celelalte părţi ale cuvântării”55.
Oratorul apelează, încă din această etapă, în vederea persuadării audito-
riului, la multiple strategii şi figuri retorice.
Şi în necrologuri, rolul introducerii este de a atrage atenţia auditoriu-
lui, de a-l pregăti emoţional pentru tema discutată şi de a-l îmbărbăta,
subliniind apropierea sufletească a oratorului faţă de ascultători. Acest lucru
poate fi evident încă de la prima frază: „Cu inimile cernite de durere, petre-
cem astăzi, la locul de odihnă veşnică, pe credinciosul (N) [...].” (Bunea,
2003:144); sau: „Cu inimile îndoliate petrecem astăzi, pe ultimul drum, la
locul de veşnică odihnă, pe enoriaşul parohiei noastre (N), [...].” (Bunea,
2003:192) Oratorul se include astfel în rândul persoanelor îndoliate. Fiind
un model de comportament pentru ascultători, preotul nu îndeamnă nici-
odată la deznădejde, la răzvrătire, ci doar la speranţă şi la încredere.
Un alt rol important al frazei iniţiale este de a separa în mod clar actul
liturgic de predica de înmormântare. Pentru a-şi apropia ascultătorii, pre-
otul foloseşte diverse formule de adresare: „Iubită familie, Binecuvântată
adunare!” (Necula, 2002:19); „Iubită familie, Prea Cucernice Părinte,
Domnilor ofiţeri şi subofiţeri, Binecuvântaţi fraţi!” (Necula, 2002:25);
„Scumpă familie! Copii iubiţi!” (Necula, 2002:32) sau „Cinstiţilor ascultă-
tori!” (Iorga, 1909:87).
55
În unele situaţii, predica poate începe cu un citat preluat dintr-o lucrare

istorică, filosofică ş.a. Scopul este de a trezi interesul ascultătorilor ape-
lând la argumentul autorităţii, adică la etos. Oratorul profită de autorita-
tea persoanei citate, pornind în argumentare cu un avantaj, prin compara-
ţie cu celelalte tipuri de exordiu. În predica Viaţa ca pregătire pentru întâl-
nirea cu Cristos (Predică la înmormânarea unui tânăr) întâlnim un astfel
de citat, preluat din Nicolae Iorga: „Gândul morţii să-ţi slujească în orice
clipă pentru a înţelege preţul vieţii.” (Bişoc, 2001:62)
Uneori sunt citate personalităţi marcante aparţinând altor culte religi-
oase decât cel creştin-ortodox, cum ar fi Papa Paul al VI-lea:
Cine să ne asculte plângerea, dacă nu tu, Dumnezeul vieţii şi al morţii? Tu nu
ne-ai auzit rugăciunea pentru scăparea acestui nevinovat; dar tu, Doamne, nu
i-ai părăsit sufletul său nemuritor pecetluit cu credinţa în Cristos, care e Învi-
erea şi Viaţa (Insegnamenti di Paolo VI, XIV, 1978). (Bişoc, 2001:43)
O modalitate de a evita plictisul poate fi identificată în necrologul Invi-
taţie la bucurie (Predică la înmormântarea unui copil), al cărui autor
recurge, în exordiu, la întrebarea retorică: „Se întâmplă de multe ori ca, la
un necaz, la o durere ce ne apasă, să începem să ne tânguim, să-I cerem
socoteală lui Dumnezeu pentru ceea ce ni se întâmplă, spunând: De ce toc-
mai eu? Cu ce am greşit? De ce m-a pedepsit Dumnezeu atât de crunt?”
(Bişoc, 2001:34). Succesiunea de întrebări retorice are rolul de a apropia
ascultătorii de orator, de a-i face părtaşi la predică, deoarece toţi credincio-
şii şi-au pus aceste întrebări de-a lungul vieţii. Predica devine astfel inte-
resantă încă de la primele fraze, tema abordată fiind „de mare actualitate”56.
Acest tip de exordiu, rar întâlnit în necrologuri, poartă denumirea de ex
abrupto sau vehement57. O altă denumire a acestui tip de exordiu este înfo-
cat sau repede, denumire pe care o găsim la Simeon Marcovici58.
Dimpotrivă, în exordiul insinuant „oratorul pătrunde (aşa cum arată
termenul latinesc insinuatio) pe ocolite şi cu fineţe în mintea şi inima ascul-
tătorilor spre a-i câştiga”59. În Propovedania XV (La îngropăciunea prun-
cilor), oratorul începe în felul următor:
Mulţi sunt între oameni, care îşi ţin ruşine să înveţe ceva dela cei mai de jos şi
mai tineri decât dânşii; iară Dascălul cel mare, Domnul nostru Isus Hristos,
pofteşte, ca tocma şi dela pruncii, cari cu mult mai de jos şi mai mici sunt decât
56
57
58
***, Retorică românească. Antologie, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Mircea Frîncules-
cu, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 90.
59
noi, să învăţăm. Ba încă lucruri ca acelea să învăţăm dela dânşii, fără care nice-
cum nu putem să intrăm întru împărăţia ceriurilor, fără care nicicum nu putem
ajunge să fim lăcuitori raiului. „Adevăr zic vouă: de nu vă veţi întoarce, şi să fiţi
ca pruncii, nu veţi întra întru împărăţia ceriurilor”. (Nicorescu, 1907:154)
Tema acestui exordiu este combaterea unei prejudecăţi: „ruşinea” de a
învăţa de la cei mai tineri sau de la copii. În astfel de cazuri este necesară
o pregătire atentă a necrologului, deoarece prejudecăţile sunt foarte greu
de eliminat. Încă de la prima frază, oratorul îşi acuză ascultătorii de faptul
că le este ruşine să înveţe de la semenii mai tineri, însă o face în mod indi-
rect, pentru a nu-i îndepărta, folosind pronumele nehotărât mulţi sau, ca
figură retorică, eufemismul. Oratorul subliniază apoi imediat importanţa
învăţăturilor pe care le putem obţine, învăţături necesare intrării în împă-
răţia ceriurilor, principalul obiectiv al credincioşilor. Iată cum oratorul
poate apela, doar în exordiu, la argumentul autorităţii, la eufemism şi la
repetiţie.
Al treilea tip de exordiu se numeşte moderat sau simplu şi „este între-
buinţat în cazurile când nu sunt necesare explicări prealabile şi în situaţi-
ile când oratorul crede că auditoriul din faţa sa nu este potrivnic temei pe
care o va trata”60. Un exordiu moderat identificăm în Predica la înmor-
mântarea unui ofiţer în rezervă:
La astfel de bărbătească adunare nu mă tem ca nebărbătoasa moarte să-i fure
din nădejde, nici să-i slăbească din dragoste, nici să-i ştirbească din credinţă.
Căci dacă astăzi robul lui Dumnezeu V., colonel al Armatei Române, îşi doarme
somnul de veşnică odihnă dinaintea noastră, nu trebuie să uităm că toată viaţa,
ca ofiţer, şi-a pregătit sufletul pentru înfruntarea cu moartea şi, după cum datele
vieţii sale ne-o spun, el n-a fost un fricos, în balanţa sufletului căruia să conteze
prea mult vrăjmaşa aceasta care l-a cuprins. (Necula, 2002:25)
În această introducere, oratorul formulează judecăţi generale cu privire
la viaţa unui ofiţer de armată, ea putând fi adaptată la decesul oricărui
cadru militar. Exordiul introduce, în linii mari, temele ce vor fi dezbătute
în acest necrolog: curajul în viaţă, în faţa morţii şi forţa de a trece peste
toate obstacolele vieţii. Tonul utilizat este unul uniform, fără fluctuaţii
majore.
Cea mai mare frecvenţă în necrologuri o are însă exordiul solemn, „carac-
terizat prin înălţimea ideilor vehiculate şi prin stilul strălucit în care sunt
compuse”61, exordiu care implică uneori şi o nuanţă de patetism. Acest tip
de exordiu este specific discursurilor funebre vechi, în timp ce în zilele
noastre oratorul are libertatea de a alege orice tip de exordiu. În primele
60
Ibidem, p. 68.
61
Ibidem, p. 73.
fraze din predica Cuvânt la moartea unui dascăl. Apostolatul dăscălesc

identificăm exordiul solemn, punctat de o multitudine de figuri de stil, care
vor da strălucire predicii:
Profund impresionaţi de moartea fulgerătoare, care a smuls din mijlocul nos-
tru pe un luptător falnic în arena vieţii, pe un dascăl luminat şi entuziast, pe
un familist devotat, ne găsim adunaţi – în număr impresionant – în jurul sicri-
ului cu osemintele lui pământeşti, să-i aducem prinosul nostru de recunoştinţă,
de preţuire şi de creştinească pietate. (Bunea, 2003:211)
Un alt exemplu concludent îl identificăm în predica Cuvânt la moartea
unui tânăr. Întrebuinţarea cu folos a fiecărei clipe a vieţii pământeşti:
Deşi soarele dogoreşte pe bolta cerească, ziua de astăzi este tristă, este îndoliată.
Oriunde îţi arunci privirea, întâlneşti numai lacrimi şi suspine. Plânge casa
aceasta, de crezi că ea are suflet să înţeleagă, că o fiinţă, în plin avânt spre vii-
tor, a căzut lovită de o moarte necruţătoare. O boală grea i-a măcinat puterile,
lăsând îndureraţi pe cei dragi: tată, mamă şi fraţi. (Bunea, 2003:124)
În exordiu putem întâlni, de asemenea, un scurt fragment narativ urmat
imediat de o scurtă analiză, care reprezintă, de fapt, introducerea propriu-
zisă în predică. Astfel de fragmente narative au rolul de a instrui audito-
riul în diferite probleme esenţiale. Un asemenea fragment narativ apare,
de exemplu, în deschiderea predicii Cuvânt la moartea unui credincios
vârstnic. Starea sufletului după moarte. Judecata particulară:
Un dregător din vechime a chemat – într-o zi – la sine pe trei dintre fruntaşii
înţelepţi ai ţării sale şi le-a pus următoarea întrebare: „Ce cred ei că este cel mai
îngrozitor în lumea aceasta?”. Primul a răspuns: „boala”, al doilea: „bătrâneţea”,
iar al treilea a spus: „Cel mai îngrozitor lucru este, să stai în faţa morţii, şi să pri-
veşti înapoi la o viaţă plată, irosită în preocupări minore, fără nici o vibrare a ini-
mii şi fără nici o faptă ziditoare, care să te facă vrednic de a ţi se pomeni numele.”
Într-adevăr, aşa stau lucrurile! Numai viaţa trăită în slujba realizării bine-
lui sau a căutării adevărului, este demnă de o pioasă şi recunoscătoare amintire.
Important este să ne ştim folosi de fiecare clipă, să folosim timpul cu înţelep-
ciune în slujba unui ideal, să găsim calea de a nu trăi sufocaţi într-o găoace, să
găsim calea de a ne ridica deasupra egoismului, care ne ispiteşte şi ne stăpâneşte
frecvent.
Ferice de cei ce în clipa morţii, privind înapoi, nu se îngrozesc de ea, fiindcă
în drumul vieţii lor pământeşti au semănat binefaceri, lumină şi înţelepciune.
Din rândul acestora face parte şi adormitul în Domnul (N), pe care l-am proho-
dit astăzi şi-l vom aşeza, după datina noastră creştinească, la locul de veşnică
odihnă. Viaţa lui a fost un imn închinat legii strămoşeşti, remarcându-se prin
purtarea sa creştinească pilduitoare, putând fi asemănat cu pomul răsărit lângă
izvoarele apelor, care îşi dă rodul la vremea sa, cum zice psalmistul (Ps., 1,3).”
(Bunea, 2003:187)
Prezenţa unui fragment introductiv este necesară în orice predică, ora-

torul recurgând la introducere chiar dacă tema discursului este cunoscută
tuturor ascultătorilor. În consecinţă, exordiul are rolul de captatio benevo-
lentiae, de a concilia auditoriul, „pe care oratorul se străduie să-l facă
atent, dispus să primească informaţia (receptiv, n.n.) şi binevoitor (afabil,
n.n.)”62.
III.3.2. Naraţiunea
A doua etapă a discursului, naraţiunea, presupune „o expunere a fapte-
lor ce serveşte la comunicarea unor date privitoare la cauză sau la subiec-
tul tratat”63. Un proverb care subliniază importanţa naraţiunii în argu-
mentare, atribuit atât americanilor nativi, cât şi lui Platon, este: „Those
who tell the stories, rule the world”64, traductibil în limba română prin:
„Cel care spune poveşti conduce lumea”. Prin intermediul ficţiunii (sau: al
naraţiunii) oratorul are libertatea de a zugrăvi o lume imaginară, lipsită de
constrângeri de tipul „adevărat / fals”, „posibil / imposibil”. Pe de altă parte,
o îndepărtare prea mare de realitate poate avea efecte negative în argu-
mentare, ea nefiind plauzibilă.
Un exemplu de asemenea fragment narativ întâlnim în predica Propo-
vedania X. Cuvântare la îngropăciunea unui preot:
Şi cumcă aşa este: Năluciţi-vă un ticălos fecior, pe carele într-un câmp pe la
miezul nopţii, l-au rănit protivnicii lui cu rană de moarte. Cade ticălosul la
pământ, şi întorcând ochii şi într-o parte şi într-alta, nu vede pe nimene: strigă,
şi nime nu-l aude; umblă să se ridice, şi iară cade pentru slăbiciunea. I-se scurge
sângele, şi aducându-şi aminte ticălosul de păcatele, întru care a petrecut până
acuma, se uită în sus cătră ceriu, vede direptatea lui Dumnezeu ridicată asupra
lui; în lăuntrul lui cunoştinţa nedumerită carea îl mustră; de desubtul lui vede
iadul deschis, carele îl aşteaptă: de unde spăimântat, năduşit şi tremurând nu
ştie ce să facă, ca să se mântuie de osânda sa cea prea de-aproape. – Să spunem
că trec pe acolea toţi împăraţii pământului, toţi aceştia nu au atâta putere, cât
să-i rumpă lanţurile, cu care este legat sufletul lui. Ba să treacă toţi sfinţii, ori
cât sunt astăzi în ceriu, nice unul nu-l poate deslegà. Vie acolo toţi îngerii, arhan-
ghelii, scaunele, domniile, începătoriile, puterile, stăpâniile, heruvimii şi sera-
fimii, – pot drept să se roage pentru dânsul, ca să se deslege, iară ei a-l deslegà
nu pot. Întoarcă-se către patriarhi, cătră proroci, cătră pustnici, cătră mucenici,
62
Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limba-
jului, Editura Babel, Bucureşti, 1996, p. 113, cit. în Eugen Jurca, Retorică şi omiletică.
Curs practic. I. Omilia exegetică şi cea tematică, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş,
2009, p. 120.
63
64
Proverb preluat de la: http://tipiheaven.wordpress.com/2009/08/25/some-native-ame-
rican-proverbs-and-wisdom/ (data accesării: 18.11.2012)
cătră cei întru feciorie; patriarhii cu credinţa lor, prorocii cu ştiinţa lor, pustni-
cii cu canonirea lor, mucenicii cu sângele lor, cei întru feciorie cu curăţia lor, –
pot ei drept să se roage, ca să se deslege, iară a-l deslegà nu pot. Ce e mai mult!
De va năzui însăşi la maica lui Dumnezeu, măcar că ea este foarte puternică stă-
până, poate drept să se roage pentru dânsul, ca să fie deslegat, iară a-l deslegà
nici ea nu poate. Întru această mare strâmtoare, necaz şi năduşală fiind ticălosul
acel tânăr, se întâmplă de trece pe acolo un preot, aude vaiete, aleargă acolo,
vede pe fecior în strat de moarte şi aproape să-i iese sufletul: îl mângâie, îl îmbăr-
bată spre pocăinţă, îi dă nădejde bună, să ispovăduieşte tânărul cu inima înfrântă,
îl desleagă preotul. Şi iată îndată căzute lanţurile păcatelor cele mai tari decât
adiamantul de pe ticălosul acela; dreptatea lui Dumnezeu bagă sabia în teacă şi
se dumereşte: fug diavolii batjocoriţi; se stânge văpaia cea nesăţioasă şi vecinică a
iadului, şi iadul este silit a-şi închide gura; ceriul tot dănţuieşte de bucurie. Aceasta
este, fraţilor, puterea preotului celui creştinesc. (Nicorescu, 1907:110-111)
Nu vom insista asupra evoluţiei semantice a termenului de naraţiune în
literatura de specialitate, ci ne vom mărgini doar la a indica importanţa
analizei narative biblice, analiză ce şi-a însuşit metodele analizei literare
moderne, care vizează modul „cum şi-a structurat autorul intriga (înlăn-
ţuirea logică a evenimentelor)”65.
Aceste fragmente narative au rolul de a introduce indirect tema supusă
dezbaterii de către orator, rareori ea fiind enunţată în mod direct de către
acesta, în propositio. Alegerea lor trebuie făcută cu mare atenţie, în aşa fel
încât subiectul să fie dedus cu uşurinţă de către ascultători, evitându-se
acele fragmente care pot genera mai multe interpretări. Orice text narativ
„reprezintă un act de comunicare lingvistică şi deci un vorbitor implicit”66,
neexistând povestiri care „se spun” singure.
Fragmentele narative ocupă totuşi un spaţiu restrâns în predici, deoa-
rece componenta care deţine ponderea cea mai semnificativă este cea argu-
mentativă. Prin urmare, necrologurile nu sunt texte pur argumentative,
deoarece ele conţin „argumentări şi porţiuni neargumentative”67.
Ne punem aşadar următoarea întrebare: de ce se folosesc fragmente nara-
tive în necrologuri? O explicaţie ar fi următoarea: o înşiruire continuă de
argumente necesită un efort cognitiv sporit din partea auditoriului, în vede-
rea asimilării şi a înţelegerii în totalitate a acestora. În această situaţie poate
interveni, ca fenomen subsidiar oboselii, plictisul. Un alt motiv ar fi respec-
tarea cu stricteţe a modelului clasic de redactare a predicilor. Acest lucru
se datorează în mare parte influenţei traducerilor predicilor Sfinţilor Părinţi.
65
66
Mieke Bal, Naratologia. Introducere în teoria naraţiunii, Editura Institutul European,
Iaşi, 2008, p. 11.
67
reşti, 2005, p. 46.
Importanţa fragmentelor narative pentru discursurile religioase se dato-

rează şi folosirii parabolelor de către Iisus Hristos. Vasile Gordon identifică
o serie de avantaje ale parabolelor, care sunt istorioare simple, intuitive,
uşor de ţinut minte; prin intermediul lor se pot critica mai uşor păcatele,
fără ca cei de faţă să se simtă vizaţi în mod direct; ele solicită mai mult
gândirea decât vorbirea directă şi dau posibilitatea de a ascunde unele ade-
văruri sfinte sau taine dumnezeieşti68. Prin urmare, utilizarea de „poves-
tiri” în discursurile religioase a devenit o tradiţie bine împământenită în
oratoria de amvon. Discursurile funebre vechi conţineau chiar câte mai
multe fragmente narative, apropiate din punct de vedere al tematicii abor-
date. De exemplu, în predica Propovedania X. Cuvânt la îngropăciunea
unui preot69, Samuil Clain inserează în etapa argumentării trei fragmente
narative, fiecare dintre ele sprijinind câte o ipoteză susţinută de către orator.
Unele fragmente narative cuprind de fapt argumente mascate, dar la fel
de puternice precum cele expuse în etapa argumentării. Aici oratorul îşi
exprimă direct intenţia de a oferi auditoriului un text narativ, el optând
pentru „un macroact”70 care are atât o componentă argumentativă, cât şi
una narativă. Se observă astfel o îmbinare de indicatori argumentativi şi
narativi. Acest tip de fragment narativ îşi aduce aportul la argumentare,
scopul utilizării lui nefiind doar cel de a delecta. Naraţiunea atrage aten-
ţia, place auditoriului, prezentând anumite fapte ordonate cronologic care,
în mod indirect, ascund un număr de argumente ce vor fi, mai apoi, enun-
ţate clar. Alteori, fragmentele inserate nu conţin o componentă argumen-
tativă, rolul lor fiind doar de a introduce indirect tema supusă dezbaterii.
Prin urmare, în analiza unui discurs mixt „se cere efectuată o operaţiune
prealabilă de delimitare a componentei argumentative a textului de restul
lui”71. Identificarea pasajelor narative este uşor de realizat, în unele predici
de înmormântare naraţiunea separându-se de restul predicii prin interme-
diul unor expresii de tipul „Se povesteşte că” (Bişoc, 2001:115), „Se spune
despre” (Bişoc, 2001:122) sau „Am înfăţişat – sumar – învăţătura creştină”
(Bunea, 2003:255). Cu toate acestea, de cele mai multe ori, trecerea de la
exordiu la naraţiune rămâne nemarcată.
În cele ce urmează vom indica principalele surse narative folosite în
predicile de înmormântare: textele biblice, patristice şi literare.
68
69
Ioan Nicorescu (ed.), Propovedanii la îngropîciunea oamenilor morţi de Preotul Samuil
Clain de Sad izvorâte. Editate acum pentru întăia oară cu litere latine, după ediţia de la Sibiu,
anul 1842, Tiparul tipografiei diecezane ort. române a Aradului, Arad, 1907, p. 104-113.
70
71
Ibidem, p. 192.
III.3.2.1. Textele biblice ca surse narative

Biblia constituie un izvor foarte important de texte narative, utilizate
cu o frecvenţă ridicată în necrologuri. Interpretarea textelor biblice a iscat
numeroase controverse de-a lungul timpului, oratorii putând consulta, în
vederea evitării erorilor de interpretare, diverse lucrări teologice care cuprind
comentarii biblice. Fragmentele biblice constituie unul dintre cele mai puter-
nice argumente care pot fi folosite în necrologuri. În predica Cuvânt la
moartea unui credincios decedat subit. Rugăciunile celor vii pentru cei
morţi întâlnim un fragment preluat din Vechiul Testament, fragment care
subliniază importanţa rugăciunii celor vii pentru salvarea sufletelor capti-
ve în iad, rugăciunea reprezentând şi tema principală a acestui necrolog:
Citim în Cartea a II-a a Macabeilor următoarele: „Iar a doua zi au venit cei ce
erau cu Iuda, precum a fost rânduit ca să ridice trupurile celor omorâţi şi să le
aşeze cu rudeniile în părinteştile morminte. Şi a aflat sub hainele fiecăruia din
cei morţi lucruri închinate idolilor Iamniei, de la care îi oprea legea pe Iudei, şi
tuturor vădit lucru a fost că pentru stare pricină au căzut aceştia. Şi toţi bine-
cuvântând pe Judecătorul cel drept, pe Domnul, cel ce arată cele ascunse şi
întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut, ca de tot să
se şteargă. Şi făcând adunare de bani după numărul bărbaţilor a trimis la Ieru-
salim, să aducă jertfă pentru păcat, foarte şi cuvios lucru pentru socotinţa învi-
erii morţilor! Că de n-ar fi nădejde că vor învia cei ce mai înainte au căzut, deşert
şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor ce cu bună
cucernicie au adormit, foarte bun dar este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic
gând a fost, că a adus jertfă de curăţire pentru cei morţi, ca să se slobozească
de păcat”. (Bunea, 2003:168)
Cei mai însemnaţi predicatori din Vechiul Testament sunt profeţii Isaia,
Ilie şi Ioan Botezătorul. Prin intermediul predicilor, profeţii „spun poporului
ce păcate îi pasc, fără să se teamă de cineva [...]; predica lor producea căinţă,
inclusiv izbăvire în sânul ascultătorilor”72. Cuvintele lor produc în conti-
nuare emoţii puternice, datorită mustrărilor şi avertismentelor evocate.
Fragmente preluate din Biblie întâlnim şi în predicile de înmormântare
vechi, din secolul al XVIII-lea:
Precum firea deşteaptă pe oameni, ca să jelească moartea părinţilor săi: aşa
Israiltenii nu mai puţin de şeptezeci de zile necurmat plânseră pe Iacob tatăl
lor; şi îngropându-l în pământul lui Hanaan, la Aria lui Atad, carea este dincolo
de Iordan, unde pentru mai mare cinstea, toţi bătrânii căsii lui Faraon şi mul-
ţime necurmată din tot Egiptul la petrecanie se adunase, cu atâta amărăciune,
cu atâta jele, suspinuri şi glăsuiri în şepte zile pe loc îl tânguiră, cât răpiţi de
mirare lăcuitorii pământului au pus locului acelui nume: „Plângerea Egiptu-
lui”, (Facere, c. 50, st. 11). (Nicorescu, 1907:104)
72
Fragmente precum cele de mai sus nu sunt totuşi întâlnite foarte frec-
vent în predicile de înmormântare. Adesea, oratorul formulează el însuşi
naraţiunea, apelând la scurte citate din Biblie, care au rolul de a-i servi
drept suport pentru cele enunţate:
În fiecare an, la 20 august, Biserica noastră sărbătoreşte pe profetul Samuel,
din Vechiul Testament, care s-a remarcat, în acele vremuri îndepărtate, şi ca
un conducător ideal al unui popor întreg, al poporului iudeu. El a fost un con-
ducător energic şi stăruitor pentru bunul mers al ţării. El este pildă de urmat,
pentru cei ce sunt în slujbe înalte, ca şi pentru cei ce îndeplinesc rosturi mai
modeste în viaţa obştească.
Samuel este fiul Anei, cea dispreţuită de prieteni şi rudenii, pe motivul că
nu avea copii. Rugăciunea i-a fost ascultată; Cel milostiv i-a dăruit un copil, pe
care l-a numit Samuel, în tălmăcire: „Cerut de la Dumnezeu”. El şi-a modelat
sufletul sub ochii oblăduitori ai mamei, aşa cum zice Sf. Scriptură: „Şi a crescut
Samuel şi Domnul a fost cu el şi n-a rămas neîmplinit nici unul din cuvintele
lui” (II Regi, 3,19).
Într-adevăr, Samuel a fost „bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincio-
şilor şi în calea păcătoşilor nu a stat, şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut. Ci în
legea Domnului a fost voia lui, şi la legea lui cugeta ziua şi noaptea”... Unul ca
acesta este asemenea „unui pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său
va da la vremea sa, şi frunza lui nu va cădea, şi toate câte va face, vor spori”
(Ps., 1,1-3). De roadele pomilor nu se bucură pomul care e împodobit cu ele, ci
cei ce le mănâncă. Tot aşa, de viaţa prea frumos împodobită cu daruri sufleteşti
a lui Samuel, s-a bucurat un întreg popor, care, sub conducerea lui, a propăşit
în pace, în linişte, belşug şi fericire. Înfrângând pe filisteni, i-a determinat pe
aceştia să restituie Chivotul Legii, astfel că poporul a putut să-şi satisfacă cerin-
ţele religioase după rânduiala din strămoşi.
La sfârşitul vieţii sale, Samuel a întrebat poporul, dacă l-a cârmuit bine sau
a fost nedrept cu el. Iată ce spune el: „Iată-mă, mărturisiţi asupra mea înaintea
Domnului şi a unsului lui, de am luat cuiva boul, de am luat cuiva asinul, de am
asuprit pe cineva şi de am apăsat pe cineva, de am luat de la cineva mită şi am
închis ochii la judecata lui, şi vă voi despăgubi”.
Şi au răspuns toţi. „Tu nu ne-ai nedreptăţit, nici nu ne-ai asuprit, nici nu ai
luat nimic de la nimeni”...
Ca o încheiere de mărturisire sub formă de jurământ, Samuel a zis către
popor: „Martor ne e Domnul şi martor şi unsul lui în ziua aceasta, că voi n-aţi
găsit nimic asupra mea! Iar ei au zis: Martor” (I Regi, 12,1-5).
Iată cum îşi încheie Samuel slujba de conducător, cu conştiinţa deplin împă-
cată că „a umblat cu vrednicie, după chemarea cu care a fost chemat” (Efes., 4,1).
Mărturisirea lui făcută sub formă de jurământ, rămâne o pildă grăitoare pentru
toţi cei de sunt rânduiţi în slujbe, împlinindu-le „spre a plăcea aproapelui în
ceea ce este bine, spre întărirea sufletească” (Rom., 15,2). (Bunea, 2003:236-237)
În fragmentul de mai sus descoperim nouă citate, care, chiar dacă nu

participă la fluidizarea discursului, îşi aduc contribuţia la argumentare.
Identificarea citatelor de către ascultători este lesne de făcut, deoarece se
observă diferenţele majore de stil şi de lexic între acestea şi restul discur-
sului. Traducerile textelor biblice au păstrat tradiţia de secole, în ultimul
timp neexistând modificări majore de stil. Prin urmare, topica specifică
textelor vechi (şi au răspuns toţi) sau utilizarea de termeni care au ieşit din
uzul actual al limbii române (hulitor, unsul etc.) constituie indicii clare, care
separă scurtele citate din Biblie de restul predicii. Aceste caracteristici spe-
cifice textelor biblice sunt însă cele care dau credibilitate întregului text
narativ. Faptul că oratorul recurge la citate şi nu relatează întreaga „poveste”
cu propriile cuvinte este o caracteristică a discursului religios. În necrolo-
gurile vechi, învăţăturile morale, creştineşti desprinse din versetele biblice
„se împletesc în chip exemplar”73 cu episoade din viaţa răposatului. În pre-
dica Propovedania XI. Cuvântări la îngropăciunea unui protopop şi iero-
monah identificăm două astfel de exemple. Primul este:
Nu ne putem îndoi cumcă părintele nostru protopop (N.) ca următor lui Hris-
tos „a început a face şi a învăţa” (Faptele apostolilor, c. 1. st. 2.), adecă: Celece
a învăţat însuş întâi le-a făcut, iară ca să ştim, ce a făcut, să cade mai întâi să
ştim, ce a învăţat. (Nicorescu, 1907:115)
Cel de-al doilea exemplu, foarte asemănător primului, are rolul de a
reaminti ascultătorilor ceea ce s-a argumentat în prima parte a predicii:
Aşa şi celelalte, care am arătat în partea cea dintâi, că a învăţat, toate însuşi
întâi le-a făcut într’atâta, cât ceeace se zice despre prorocul Samuil (I. Carte a
Împăr., c. 3. st. 19.): „Nici unul din toate cuvintele lui nu au căzut pe pământ”.
Aşa şi de părintele nostru protopop (N.), nimene nu poate arăta nimica, carea
să fi învăţat el, şi să fi fost deşartă învăţătura lui, adecă: să nu fi făcut şi el
celece a învăţat pe alţii să facă. (Nicorescu, 1907:120-121)
Pentru elaborarea celorlalte categorii de discursuri argumentative ora-
torii nu deţin resurse atât de valoroase, cunoscute de marea majoritate a
ascultătorilor, aşa cum este Biblia în rândul creştinilor.
III.3.2.2. Textele patristice ca surse narative

Textele patristice sau ale Sfinţilor Părinţi reprezintă, de asemenea, o
sursă bogată de fragmente narative. Termenul părinte îl desemnează pe
„fiecare scriitor bisericesc, care mai târziu va fi menţionat în scrierile teo-
logice ca martor vrednic de laudă al dreptei credinţe”74. În ceea ce priveşte
73
74
Theodor Nikolaou, Teologie şi cultură, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2001, p. 13.
Biserica Ortodoxă, „Scriptura şi tradiţia reprezintă o unitate [...]; începu-

turile patristicii nu se pot delimita clar temporal şi literar de Noul
Testament”75. Prin urmare, textele patristice se apropie ca valoare – ideo-
logică şi argumentativă – de textele biblice. Ele reprezintă, de fapt, o con-
tinuare firească a primelor texte creştine, având rolul de a le explicita şi de
a le adapta la o societate aflată într-o continuă schimbare.
Iată un exemplu de pasaj aparţinând Sfinţilor Părinţi identificat într-un
necrolog:
Unii Sf. Părinţi, ca Sf. Efrem Sirul, Sf. Chiril al Alecsandriei, ş.a., au încercat
să explice mai amănunţit judecata particulară. Explicaţia lor este în consonanţă
cu ceea ce spun cântările şi rugăciunile Bisericii [...]. Potrivit descrierii Sfinţi-
lor Părinţi, judecata particulară se face astfel: după despărţirea de trup, sufle-
tul merge la judecată însoţit de îngeri buni şi de îngeri răi. El trece prin anumite
vămi, în prezenţa îngerilor buni şi a demonilor, unde i se cercetează trecutul şi
trebuie să dea socoteală de toate actele săvârşite în viaţa pământească. Dacă
reuşeşte să treacă de toate vămile, [...] (Molitvelnic, Bucureşti, 1950, p. 187).
(Bunea, 2003:189)
După cum am arătat, cuvintele Sfinţilor Părinţi au un rol preponderent
didactic, de interpretare a anumitor pasaje insuficient explicate în Biblie,
în vederea educării ascultătorilor. Autoritatea lor nu poate fi contestată de
către ascultători, deoarece astfel ar fi pusă în cumpănă judecata unor sfinţi
canonizaţi de Biserica Ortodoxă. Discursurile funebre vechi abundă în citate
preluate din Sfinţii Părinţi, deoarece acestea, alături de textele biblice,
erau singurele surse pe care preotul le avea la îndemână în procesul de
elaborare a predicilor. De exemplu, în Propovedania X identificăm citate
preluate din cuvântările a trei Sfinţi Părinţi:
• Sfântul Atanasie: „întâlnindu-se în drum cu vreun preot, îndată cădea
în genunchie înaintea lui; nice nu se ridicà, pănă când sărutându-i mâna
nu dobândeà dela dânsul blagoslovenie” (Nicorescu, 1907:107);
• Sfântul Grigorie: „Preoţia şi însuşi îngerii o cinstesc” (Nicorescu,
1907:107-108);
• Sfântul Augustin: „Să minunează ceriul pentru puterea aceasta, se
înspăimântează iadul, se cutremură diavolul” (Nicorescu, 1907:112).
În cuvântările de înmormântare mai noi preoţii nu uzează de citate
foarte vaste din Sfinţii Părinţi, ei intercalându-le cu texte literare sau cu
comentarii proprii. Prin urmare, argumentul autorităţii (etosul) este cel
care domină în aceste pasaje. Limbajul folosit de preoţi este unul neutru,
fără figuri retorice, în vederea facilitării înţelegerii mesajului emis. Cel mai
frecvent sunt citaţi următorii Sfinţi Părinţi: Sfântul Ioan Gură de Aur,
Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Vasile cel Mare.
75
Ibidem, p. 17.
III.3.2.3. Textele literare ca surse narative

Fragmente preluate din texte literare, scrise atât de autori români, cât
şi de autori străini, se întâlnesc frecvent în necrologurile recente. Dintre
autorii străini citaţi în predici îi amintim pe scriitorii francezi George Ber-
nanos şi Alphonse de Lamartine, pe germanii R.M. Rilke şi Thomas Mann
şi pe englezul Oscar Wilde. Cele mai frecvente rămân totuşi fragmentele
preluate din autori români consacraţi, cum ar fi Gala Galaction, Mihai
Eminescu, Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, Dimitrie Bolintineanu sau
George Coşbuc.
Astfel de fragmente aduc o tentă de modernitate necrologurilor, intro-
ducându-le în sfera interpretării literare. Prin adoptarea lor, oratorul pătrunde
într-o lume ficţională, pe care o adaptează însă la lumea reală, şi anume la
contextul în care ţine cuvântarea.Vorbitorul trece astfel în plan secund,
lăsând prim-planul naratorului sau unui personaj dintr-un text literar. Cu
toate acestea, oratorul îşi asumă punctul de vedere al acestuia, care repre-
zintă punctul de pornire în argumentare.
Au o frecvenţă ridicată textele literare monologale, dialogurile apărând
doar sporadic. Cu toate acestea, dialogurile dintre personajele unei opere
literare dau dinamică discursului, vorbitorul şi ascultătorii identificându-se
cu ele. Oratorii recurg atât la texte în proză, cât şi la versuri. De exemplu,
în predica Iad sau rai? (Predică la înmormântarea unui adult), oratorul
citează personajul principal din romanul Jurnalul unui preot de ţară de
Georges Bernanos:
Infernul nu ţine de lumea asta. Nu ţine de lumea asta şi mai puţin încă de lumea
creştină. O pedeapsă veşnică, o veşnică ispăşire – e un miracol că ne-am putut
face o asemenea idee aici, jos, unde îndată ce am comis o greşeală, e destul o
privire, un semn, o chemare mută pentru ca iertarea – ca un vultur – să se năpus-
tească asupra-ne din înaltul cerului. (Bişoc, 2001:77)
Descrierea infernului a reprezentat şi reprezintă o temă frecvent întâl-
nită în literatura universală; e de ajuns să amintim celebra descriere reali-
zată de Dante Alighieri în Divina comedie. Autorul romanului Jurnalul
unui preot de ţară (1936) nu descrie propriu-zis infernul, ci subliniază,
prin intermediul acestuia, bunătatea lui Dumnezeu, Care iartă cu uşurinţă
păcatele. Atitudinea personajului principal din acest roman este una opti-
mistă, uşor de integrat în necrolog. Întreg discursul va fi structurat în jurul
ideii de bunătate a lui Dumnezeu şi de uşurinţă cu care putem obţine ier-
tarea păcatelor. Stilul întrebuinţat aici este cel indirect-liber, stil care are
„un efect de distanţare ironică atunci când e folosit pentru redarea vorbirii
unui personaj şi un efect de apropiere ce creează simpatie pentru personajul
al cărui flux al conştiinţei este redat în acest mod”76. Oratorul îşi apropie
astfel ascultătorii, datorită simpatiei pe care i-o poartă personajului a cărui
gândire optimistă este redată în discurs. Vocea oratorului „mimează per-
spectiva personajelor, în raport cu care nu este decât cu foarte puţin mai
«obiectivă»”77.
Exprimarea gândurilor unui personaj în legătură cu ceea ce se vorbeşte
presupune „utilizarea limbajului emotiv”78. Cercetătorul Vasile Florescu
utilizează sintagma „emoţie estetică”79. Emoţia reiese din folosirea unor
cuvinte cu expresivitate ridicată: miracol, a se năpusti sau veşnică ispăşire.
Oratorul uzează aici şi de argumentum ad verecundiam (argumentul auto-
rităţii), argument inclus de cercetătorul Drăgan Stoinanovici în categoria
argumentelor cu caracter sofistic utilizabile în următoarele situaţii: „trans-
ferarea autorităţii dintr-un domeniu într-unul diferit, conflictul între auto-
rităţi de statură egală şi perimarea în timp”80. Utilizarea fragmentelor lite-
rare, care sunt produse ale imaginaţiei, nu poate fi suficient de puternică în
argumentare, cu atât mai mult cu cât autorul nu îşi asumă în mod direct cele
afirmate, ci face apel la vocea unui personaj. Prin urmare, aceste argumente
au un caracter sofistic pronunţat, datorat transferului autorităţii unui creator
de literatură asupra religiei. Judecăţile emise de scriitori în domeniul religiei
nu pot constitui argumente de necombătut, întrucât ele exprimă preferinţele
sau opiniile acestora într-un domeniu diferit de cel în care s-au afirmat.
Altfel spus, textele literare nu pot avea aceeaşi forţă de argumentare ca tex-
tele biblice sau cele patristice, dar pot scoate auditoriul din starea de plictis.
În predica Cuvânt la înmormântarea unui tânăr. Întrebuinţarea cu folos
a fiecărei clipe a vieţii pământeşti întâlnim două astfel de fragmente:
Omeneşte judecând, în astfel de împrejurări, mintea se întreabă: De ce s-a
oprit moartea la cei ce n-au avut răgaz să-şi plinească chemarea în lume? De ce
nu s-a oprit la bătrâni gârboviţi de ani şi neputincioşi, sau la nelegiuiţi? Sau,
cum zice poetul: „Să moară bătrânul ce fruntea înclină/ Ce plânge trecutul de
ani obosit/ Să moară şi robul ce în lanţuri suspină/ Să moară tot omul cu sufle-
tul zdrobit” (D. Bolintineanu). [...]
Sau, cum zice poetul. „Dar, ţinta niciodată nu-i/ A ta! Şi-n gând tu tot ce-ţi pui/
E numai vis, că Dumnezeu/ Te poartă în voia Lui” (G. Coşbuc, Ideal). (Bunea,
2003:124-125)
76
Mieke Bal, Naratologia. Introducere în teoria naraţiunii, Editura Institutul Europe-
an, Iaşi, 2008, p. 12.
77
1989, p. 36.
78
Ibidem, p. 60.
79
80
Primul fragment provine din poezia O fată tânără pe patul morţii de

Dimitrie Bolintineanu, în care se deplânge injusteţea morţii unei tinere.
Semnele de punctuaţie, în speţă semnul exclamării, şi repetarea de trei ori
a verbului a muri, la modul conjunctiv, sunt indicii ale unei stări emotive
intense. Al doilea fragment prezintă, dintr-o perspectivă tragică, modul în
care soarta, reprezentată prin voinţa lui Dumnezeu, poate fi potrivnică
persoanelor tinere şi sau imaculate moral.
Ca atare, apelarea la fragmente literare poate reprezinta o opţiune
avantajoasă în cazul conceperii necrologurilor. Ele provoacă şi întreţin
emoţii în rândul ascultătorilor, contribuie la argumentare şi aduc un plus
de estetism stilului predicii.
III.3.3. Confirmarea
Din punctul de vedere al obiectivului generic al predicii de înmormân-
tare, şi anume obţinerea adeziunii publicului la teza enunţată de preot,
confirmarea poate fi privită drept cea mai importantă etapă a predicii. Aici
este cuprins „întreg arsenalul de probe materiale şi de argumente propriu-
zise [...]; ţelul principal al celui care vorbeşte este de a dovedi auditoriului
că un lucru este adevărat, just sau bun”81. Prin urmare, oratorul va folosi
toate argumentele de care dispune, într-o ordine logică.
La retorii latini, argumentarea a căpătat două forme distincte: suaso-
ria, argumentare „care avea scopul să-i convingă pe ascultători despre ade-
vărul tezei susţinute”82, şi controversia, „în care oratorul combătea (cu înver-
şunare) obiecţiile adversarului”83, în necrologuri întâlnindu-se ambele tipuri.
Prin controversia, oratorul stabileşte un dialog imaginar cu adepţii altor
culte religioase sau cu necredincioşii, combătându-le punct cu punct prin-
cipalele argumente.
În predica Cuvânt la moartea unui credincios frământat de probleme
eschatologice. Netemeinicia milenarismului oratorul combate doctrina mile-
naristă (sau: hiliastă), aducând contraargumente preluate din Biblie. Deşi
acest aspect va fi dezbătut mai jos, în subcapitolul IV.1.8., îl vom ilusta încă
de pe acum prin câteva fragmente din predica amintită:
Ce susţin mai de aproape adepţii mileniului? Pornind de la textul din Apo-
calipsă, 20,1-14, ei susţin că împărăţia de o mie de ani se va întemeia la a doua
venire a Mântuitorului, când El va învia pe cei drepţi şi va împărţi cu ei o mie
de ani; după aceasta vor învia „cei morţi în păcate”, păcătoşii, va avea loc apoi
judecata, sfârşitul lucrurilor vremelnice şi intrarea în veşnicie [...].
81
82
83
Ibidem, p. 80.
Nicăieri în Sf. Scriptură nu se vorbeşte decât de o singură venire a Mântui-

torului. Învierea de apoi va fi una singură şi a tuturor deodată, a celor drepţi şi
a celor păcătoşi (Ioan, 5,25-29; Matei, 25,3-46). Un singur seceriş pentru grâu
şi pentru neghină (Matei, 13,30; 42-43). O singură dată va veni mirele pentru
toate fecioarele (Matei, 25,1-13); o singură dată va veni stăpânul să ceară soco-
teală lucrătorilor din via sa (Matei, 21,3-419); deodată va cere socoteală despre
talanţii pe care i-a încredinţat slujitorilor Săi (Matei, 25,14-30). După învierea
morţilor, urmând judecata, nu mai rămâne loc pentru o împărăţie de o mie de
ani. (Bunea, 2003:246-249)
Teoria argumentării sau neoretorica a circumscris acestei etape a dis-
cursului teoria dispoziţiei, adică a organizării argumentelor în interiorul
argumentării84. Astfel, se recomandă ca, atunci când dispunem de un număr
semnificativ de argumente, să recurgem la o „prezentare gradată [...] în
aşa fel încât discursul să crească”85 în intensitate, iar atunci când nu dispu-
nem de multe argumente, „să-l prezentăm mai întâi pe cel de necombătut pen-
tru a impresiona auditoriul”86. Pe de altă parte, se poate apela şi la o alternare
de argumente puternice şi mai puţin puternice, deoarece argumentele de
necombătut sunt cele care vor rămâne în mintea ascultătorilor. Astfel le
putem acorda acestora un răgaz, în vederea asimilării lor. Aceste îndrumări
cu privire la dispunerea argumentelor pot să fie sau nu respectate de oratori,
importante fiind forţa individuală de persuadare a argumentelor şi dispune-
rea logică a acestora, în aşa fel încât între ele să existe o susţinere reciprocă.
În necrologuri se întâlnesc o varietate de argumente şi de strategii argu-
mentative, care vor fi prezentate pe larg în capitolul al patrulea al tezei noas-
tre, capitol destinat mijloacelor de realizare a persuasiunii în necrologuri.
III.3.4. Peroraţia
Peroraţia este ultima parte a discursului argumentativ, prezenţa ei fiind
necesară şi obligatorie. Cercetătorii şi-au îndreptat atenţia asupra ei încă
din Antichitate, încercând să identifice elementele constitutive ale unei
încheieri reuşite.
Retorii antici considerau ca fiind obligatorie existenţa a două compo-
nente ale peroraţiei: recapitularea, care presupune o reluare succintă a
temei argumentate în discurs şi a celor mai convingătoare argumente folo-
site, şi mişcarea afectelor, care presupune apelul la patos, adică la argu-
mente de ordin emotiv87.
84
1998, p. 203.
85
86
Ibidem, p. 269.
87
Editua Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2009, p. 136.
Cercetătorii contemporani au ajuns la concluzia că în peroraţie (sau:

epilog), oratorul recurge, în realitate, la trei procedee distincte: la cel „de
amplificare (cu efect de insistenţă), al doilea, la apeluri emoţionale şi ulti-
mul procedeu: apelul la o structură recapitulativă (în care se rezumă
argumentaţia)”88. Amplificarea este identificată ca element de noutate,
considerându-se că emoţiile au un efect cu atât mai puternic cu cât ele sunt
amplificate şi întreţinute în discurs. Prezenţa tuturor celor trei elemente
constitutive ale peroraţiei nu este obligatorie. Cu toate acestea, apelul la
sentimentele auditoriului se face simţit în majoritatea dicursurilor fune-
bre. Quintilian sublinia faptul că apelul la emoţii trebuie făcut cu atenţie,
deoarece emoţiile puternice sunt de scurtă durată89.
În finalul predicii intitulate Predica la un tată – De un 31 decembrie –
identificăm cele trei elemente constitutive:
„Prezenţa noastră e semn pentru Dumnezeu că ne iubim şi că plecarea nici
unuia dintre noi nu ne e uşor de purtat decât împreună. Nu vă temeţi dar!
Pruncul ce-acum dă Betleemului şi lumii întregi lumină, poartă cu Sine şi pece-
tea nemuririi noastre întru Înviere. El, Pruncul cel neprimit în casă omenească,
Căruia pământul peştera-I dăruieşte dar de naştere, face din gropile noastre
puncte de lucitoare lumină. Luaţi aminte la starea noastră şi să cerem lui Hris-
tos ca cele împreună lămurite astăzi să ne fie de folos mântuirii.
Dumnezeu să-l odihnească dar cu drepţii pe cel adormit, iar nouă, familie şi
comunitate, să ne dea har la mântuire!
Amin!” (Necula, 2002:18)
În acest fragment putem sesiza măiestria cu care preotul îşi încheie
predica. Astfel, el reia pentru ultima dată tema discursului, şi anume fap-
tul că moartea trupească nu înseamnă dispariţia omului, sufletul având o
existenţă veşnică, existenţă asigurată de sacrificiul pe cruce al lui Iisus
Hristos. De asemenea, el argumentează această teză apelând la structuri
anaforice, date de repetarea cuvântului prunc. Prin intermediul acestor
afirmaţii, oratorul provoacă emoţii, sentimentele care îi stăpânesc pe ascul-
tători în această etapă a discursului fiind optimismul şi speranţa învierii.
Propoziţia exclamativă Nu vă temeţi dar! amplifică aceste trăiri, predica
încheindu-se, de asemenea, cu un îndemn: Luaţi aminte ...
În etapa finală a necrologurilor, oratorul recurge la formule de încheiere
specifice, cum ar fi: „Odihneşte cu drepţii pe robul Tău!” (Bunea, 2003:176),
„Întru pomenire veşnică numele lui!” (Bunea, 2003:205), sau, simplu,
„Amin!” (Necula, 2002:42). Alteori, preotul uzează de încheieri-standard,
care pot fi „alipite” oricărui necrolog:
88
89
Pentru ce a avut luminos în viaţa aceasta, suntem încredinţaţi că Dumnezeu

Cel Atotdrept îi va da defunctului răsplata cuvenită, pe măsura vredniciei sale.
Pentru întrelăsările ivite, fie din cauza imperfecţiunii umane, fie din cauza ispi-
tirilor ce l-au încercat şi pe el, cerem de la Dumnezeu „să nu fie dat morţii”,
adică osândei veşnice, cum zice psalmistul (Ps., 117,19), ci iertării celei neîm-
puţinate. (Bunea, 2003:191)
În fragmentul de mai sus, preotul nu apelează la patos, el mulţumindu-se
să evidenţieze corectitudinea deciziei luate de Dumnezeu, dar şi rolul ascul-
tătorilor, care, prin rugăciunile lor, Îl pot îndupleca pe Acesta în sensul
iertării păcatelor decedatului.
Ca o altă modalitate de încheiere, peroraţia poate cuprinde „o întâmplare
care să rezume într-o oarecare măsură tema tratată”90. Astfel, în finalul
predicii Cuvânt la moartea profesoarei Ana Voileanu-Nicoară oratorul recită
o scurtă poezie proprie, intitulată „Cântec de laudă morţilor”:
Voi dormi ca niciodată
Fără mâine, fără ieri,
Fără deşteptări amare
Fără dor de mângâieri.
Voi dormi cum doarme luna
Zbor prin veac cu miezul stins,
Somn de colb sclipind în soare,
Vis de Stea şi cerul nins.
Şi un zumzet de albine
Ce îngână slava ta
Împleti-se-va şi cântu-mi,
Moarte, soră, Doamna mea! (Bunea, 2003:292)
Limbajul figurat produce prin sine însuşi emoţii, componenta emotivă
fiind cea care primează în această încheiere. Reacţia ascultătorilor în faţa
unui asemenea tablou este una de întristare.
În alte predici, etosul şi patosul contribuie în egală măsură la persuada-
rea auditoriului, ca de exemplu în predica Viaţa ca pregătire pentru întâl-
nirea cu Cristos (Predică la înmormântarea unui tânăr), care se sfârşeşte
cu spusele părintelui Charles de Foucauld:
Tată milostiv, eu mă abandonez în mâinile tale. Fă cu mine ce vei vrea tu. Orice
vei face cu mine eu îţi mulţumesc. Sunt gata să primesc totul, să accept totul.
În mâinile tale îţi încredinţez sufletul cu toată iubirea inimii mele. Eu te iubesc
şi vreau să mă dăruiesc ţie cu totul, cu cea mai mare încredere că tu eşti Tatăl
meu. Amin. (Bişoc, 2001:66)
90
Inspirându-se din vorbele rostite de Iisus Hristos pe cruce: „Tată, în

mâinile Tale Îmi încredinţez Duhul”, Charles de Foucauld a dezvoltat ideea,
adăugând iubirea şi speranţa, elemente esenţiale ale creştinismului, ca
arme împotriva destinului care pare uneori nedrept.
Atunci când se apelează la sentimentele auditoriului prin intermediul
unui fragment foarte bine conceput, adeziunea acestuia este aproape asi-
gurată. Prin urmare, în peroraţie oratorul foloseşte o multitudine de stra-
tegii de persuadare şi de figuri retorice, printre care se evidenţiază repeti-
ţia, comparaţia şi metafora. Cu puţine excepţii, printre care se numără şi
cele menţionate mai sus, peroraţia conţine un sfat, o binecuvântare adre-
sată de preot ascultătorilor sau o trecere în revistă a tezei supuse argu-
mentării şi a argumentelor celor mai puternice.
Discursurile funebre sunt discursuri argumentative cu caracter conser-
vator, care respectă modelul clasic de redactare. Identificarea etapelor lor
nu necesită depunerea unui efort consistent, ele separându-se în mod logic.
Cu toate acestea, deoarece se observă o multitudine de modalităţi de expu-
nere, de strategii retorice, dar şi de teme supuse argumentării, putem con-
cluziona că oratorii dau dovadă, în realizarea necrologurilor, de creativitate
şi de inspiraţie.
III.4. Concluzii parţiale

Discursurile religioase, deşi prezente într-o multitudine de forme şi ser-
vind mai multor scopuri, sunt, după cum am argumentat anterior, discur-
suri persuasive care conţin elemente specifice, atât în ceea ce priveşte forma,
cât şi în ceea ce priveşte conţinutul lor.
În prima parte a acestui capitol am evidenţiat trăsăturile specifice dis-
cursului religios, prin comparaţie cu celelalte tipuri de discursuri argu-
mentative. Discursurile funebre nu aparţin exclusiv unui gen, ele inte-
grând caracteristici ale mai multor genuri. Ele au caracter exegetic şi ana-
litic, dar şi tematic şi sintetic.
Cu toate acestea, cele mai importante observaţii asupra discursurilor
funebre au vizat etapele elaborării lor, precum şi etapele identificate în
interiorul lor.
Analizând elementele constitutive ale etapelor de elaborare a discursu-
rilor funebre am identificat o diversitate de teme, printre care: tema vinii
şi a păcatului, tema judecăţii divine, tema suferinţei, tema nemuririi sufle-
tului ş.a. Pe de altă parte, se observă o adaptare a necrologurilor recente la
problemele contemporane, cum ar fi dependenţa de alcool, problemele finan-
ciare sau prezenţa în vieţile tinerilor a diverselor tentaţii. Odată identifi-
cate tema şi argumentele de rigoare, oratorul le va dispune într-o ordine
favorabilă argumentării.
În cadrul analizei etapei dispoziţiei am prezentat, pentru a scoate în

evidenţă importanţa organizării discursurilor funebre, diverse modele de
analiză a dispunerii argumentelor. Elocuţiunea constă în identificarea şi
urmarea unui anumit stil în predică. De cele mai multe ori, necrologurile
apelează la stilul solemn, bogat în figuri retorice. În această etapă se fina-
lizează redactarea predicii. Ultimele două etape, memoria şi declamarea,
presupun memorarea, respectiv enunţarea predicii în faţa ascultătorilor.
Ele scot în evidenţă talentele oratorice ale vorbitorului, de ele depinzând
reuşita discursului. Totodată, foarte importantă este atitudinea pe care o
adoptă preotul în faţa ascultătorilor, atât în timpul rostirii predicii, cât şi
în momentele imediat următoare.
În partea a treia a acestui capitol am realizat o analiză a etapelor discur-
surilor funebre vechi sau recente. Aici am identificat toate tipurile de exor-
diu: ex abrupto sau vehement, insinuant, moderat şi solemn, exordiul solemn
având frecvenţa cea mai mare în necrologuri. În etapa naraţiunii, de multe
ori oratorul apeleză la diverse surse, cum ar fi textele biblice, patristice sau
literare, în defavoarea propriilor creaţii. Acest lucru se explică prin varie-
tatea de surse aflate la îndemâna preoţilor, a lipsei „darului povestirii” sau
a timpului insuficient necesar elaborării unui text narativ autentic. Etapa
argumentării are drept obiectiv general obţinerea adeziunii publicului la
teza enunţată de orator, aceasta fiind cea mai importantă etapă a predicii.
Ultima etapă este peroraţia, care poate conţine un sfat sau o binecuvântare
adresată de preot ascultătorilor. Pe de altă parte, tot în această etapă se
trec în revistă teza supusă argumentării şi argumente cele mai puternice.
Oratorul optează deseori pentru formule de încheiere specifice discursuri-
lor religioase.
În concluzie, analiza necrologurilor scoate în evidenţă caracterul mai
puţin omogen al predicilor de înmormântare recente, prin comparaţie cu
predicile vechi. Oratorul modern dispune de o libertate mai mare în a-şi
alege tema supusă dezbaterii şi de o varietate crescândă de surse de inspi-
raţie: texte biblice, texte patristice, texte literare, lucrări ştiinţifice din dome-
niul filosofiei, logicii ş.a. Prin urmare, se observă o evoluţie evidentă în
ceea ce priveşte modul de organizare şi conţinutul predicilor.
CAPITOLUL AL IV-LEA
MIJLOACE DE REALIZARE A PERSUASIUNII

ÎN NECROLOGURI
IV.1. Tipologia strategiilor argumentative

Analiza unui discurs argumentativ presupune „depăşirea nivelului
frastic (unde ne cantonase structuralismul), a eşantionului «context-free»
prin reîncorporarea factorilor sociali apţi să dea o semnificaţie complexă
secvenţelor discursive”1. De aceea, în analiza mijloacelor de realizare a
persuasiunii vom avea în vedere componenta socială, respectiv mediul în
care se rosteşte predica, dar şi tipul de ascultători căruia îi este adresată.
Atunci când vorbim despre „mijloace”, ne gândim la acele posibilităţi mate-
riale sau spirituale la care poate apela cineva pentru a realiza un scop. Aici
scopul este convingerea, iar mijloacele la care poate apela oratorul sunt
strategiile retorice (oratorul dispunând de un scop, „obţinerea persuasiunii
şi de o succesiune de alegeri ce traduc un plan”2, alternarea argumentelor
în funcţie de eficienţa acestora), argumentele şi figurile retorice. Am înlăn-
ţuit cele trei mijloace în funcţie de nivelul la care operează fiecare dintre ele.
Vorbim adesea despre strategie ca despre „un ansamblu de operaţii şi
manevre, realizate în vederea atingerii unei victorii”3 sau, în cazul de
faţă, a unui scop bine definit. O definiţie complexă a strategiei este cea
conform căreia aceasta desemnează „ansamblul demersurilor de persua-
dare, planul de acţiune, ştiinţa şi arta de a folosi cele mai adecvate mijloace
pentru atingerea scopului acţiunilor”4. Oratorul îşi ademeneşte audito-
riul de partea sa asemenea unui animal de pradă, recurgând la strategii şi
la figuri retorice, după care îşi expune teza, pas cu pas. Vorbim astfel despre
o logică a argumentelor care organizează discursul. Puterea de persuadare
1
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura ALL, Bucu-
reşti, 2000, p. 136.
2
Ibidem, p. 112-113.
3
***, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Aca-
demia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic
Gold, Bucureşti, 2012.
4
Septimiu Chelcea, Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare, Editura
Economică, Bucureşti, 2006, p. 193.
nu constă doar în aportul individual al fiecărui argument, ci, mai ales, în

modul în care acestea se îmbină. Altfel spus, „forţa unui discurs depinde
nu atât de proprietăţile lui intrinseci, cât de forţa mobilizatoare pe care el
o exercită”5. Relaţia dintre strategie şi tactică este una strânsă, ea putând
lua forma unei piramide a cărei bază este formată din diferite tactici; pe
măsură ce urcăm spre vârf, identificăm diferite strategii „care să culmineze
cu strategia de a ieşi învingător”6, strategie dorită de orice orator.
Strategia este un concept mai vast decât tactica, ea presupunând o pre-
gătire mai îndelungată; efectul acesteia este, la rându-i, mai puternic decât
al tacticii. O strategie bine întocmită asigură succesul discursului. Bineîn-
ţeles că în interiorul unei argumentări identificăm mai multe strategii reto-
rice, poziţionate în aşa fel încât să servească aceluiaşi scop şi completându-se
una pe cealaltă în argumentare. Încă din Antichitate, de la Aristotel, s-a
procedat la „întocmirea unui inventar de tehnici de argumentare, cu sco-
pul de a-l face sistematic şi exhaustiv”7. Cu toate acestea, acest demers s-a
dovedit, în timp, a fi ineficient, din cauza evoluţiei artei retorice şi a multi-
tudinii de tipuri de discursuri argumentative, care au prea puţine elemente
comune. Astfel, numărul de strategii şi de tehnici de argumentare este în con-
tinuă creştere. Acest fenomen se răsfrânge şi asupra discursurilor religioase.
Noua retorică redefineşte conceptul de strategie, vorbind despre o logică
deschisă, „care nu exclude neprevăzutul, nedeterminarea şi orice alterare
posibilă a adevărului admis iniţial, restaurând astfel continuitatea realului”8.
Ea nu exclude posibilitatea unor interpretări multiple a discursului, spre
deosebire de retorica clasică, în care se admitea o singură interpretare. Ea
îi acordă ascultătorului posibilitatea de a „transcende liniaritatea discur-
sului şi de a se juca construind şi deconstruind relaţiile între evenimentele
introduse progresiv”9. Interpretările multiple nu se îndepărtează foarte
mult de adevărul general exprimat de discursul propriu-zis, ci doar accen-
tuează una sau mai multe faţete ale acestuia, asemenea unui cub ale cărui
laturi nu pot fi privite concomitent. De-a lungul timpului s-au formulat
numeroase modele de argumentare, în scopul de a înlesni munca oratoru-
lui în procesul de redactare a discursului.
Necrologurile sunt, cu puţine excepţii, discursuri cu o întindere redusă,
care respectă tiparul discursiv clasic şi abordează o singură problemă.
5
6
Camelia Mihaela Cmeciu, Strategii persuasive în discursul politic, Editura Universitas
XXI, Iaşi, 2005, p. 16-17.
7
8
reşti, 2000, p. 37.
9
Camelia Mihaela Cmeciu, Strategii persuasive în discursul politic, Editura Universitas
XXI, Iaşi, 2005, p. 122.
Cap. IV: Mijloace de realizare a persuasiunii în necrologuri 89
Discursurile religioase nu acceptă interpretări multiple, existând un sin-

gur „adevăr”, care, pentru a fi înţeles cu uşurinţă, trebuie exprimat cât
mai clar. Devierea de la unicul adevăr creştin ne apropie de ereziile combă-
tute cu ardoare de către slujitorii Bisericii. Necrologurile au avantajul de a
fi rostite în faţa unor ascultători care nu sunt potrivnici doctrinelor şi în-
văţăturilor creştineşti, scopul lor fiind întărirea credinţei sau înlăturarea
oricăror îndoieli cu privire la acestea. Majoritatea strategiilor şi a tehnicilor
folosite de către orator au în vedere autoritatea sacră, deoarece „Biserica –
lipsită de putere şi slăbită de neîncrederea celor mulţi faţă de inconsecvenţa
morală a capilor săi – va recurge la mijloacele coerciţiei şi ameninţării”10.
Cercetătorul Aurel M. Cazacu11 propune o clasificare a tuturor tehnici-
lor de argumentare, având în vedere scopul utilizării lor, în tehnici deduc-
tive şi tehnici inductive.
În acest capitol vom prezenta strategiile argumentative folosite de ora-
tori în necrologuri. Pornind de la rolul performativ al negaţiei şi al intero-
gaţiei, retorica tăcerii, rolul limbajului metaforic, strategia persuasivă a
arhetipului credinciosului, strategia dublului joc moral, tehnica persuasivă
a imperativului, tehnica invocării de exemple paralele şi tehnica eliminării
alternativelor, vom surprinde frecvenţa şi rolul acestora – şi nu numai – în
necrologuri. Toate aceste strategii şi tehnici persuasive ilustrează complexi-
tatea discursurilor religioase şi efortul depus de preoţi în elaborarea acestora.
IV.1.1. Rolul performativ al negaţiei

De multe ori ne aflăm în situaţia de a convinge pe cineva să nu acţioneze
într-o anumită direcţie sau să nu ia o anumită decizie, iar primul lucru
care ne vine în minte este să-i prezentăm consecinţele acelei acţiuni. Ade-
sea, trecerea în revistă a consecinţelor este precedată de construcţii pre-
cum nu este bine sau nu trebuie să faci acest lucru, pentru că... Spunând
asta am apelat deja la negaţie, pentru a sublinia importanţa săvârşirii unei
acţiuni şi consecinţele acesteia. Cu toate acestea, simpla înlănţuire de pro-
poziţii negative este uneori insuficientă pentru a convinge.
Dacă oratorul se găseşte în ipostaza de contestatar al unei teze, primul
pas în direcţia convingerii ascultătorilor este aducerea acestora pe o pozi-
ţie de indecizie, fapt ce va reprezenta, pentru el, un câştig evident. Urmă-
torul pas este cel al asumării unei consideraţii, încheind cu convingerea
auditoriului12.
10
Gheorghe Teodorescu, Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura Nemira, Bucu-
reşti, 2000, p. 41.
11
Aurel M. Cazacu, Teoria argumentării, Editura România Press, Bucureşti, 2007, p. 73-79.
12
Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003,
p. 143.
În necrologuri se întâlnesc, de regulă, doar ultimele două etape, deoarece

oratorul nu se confruntă cu un auditoriu ostil tezei sale. De aceea negaţia
trebuie folosită cu precauţie şi cu inteligenţă, pentru a produce efectul
scontat.
În necrologuri se observă o frecvenţă ridicată a cuvintelor negative for-
mate cu ajutorul prefixului ne- (nefericit, necredincios, neînsufleţit etc.), în
detrimentul utilizării antonimelor (trist, ateu, decedat etc.), deoarece pri-
mele atrag atenţia mai eficient asupra discursului.
Ca teorie a argumentării, neoretorica a fost identificată cu „teoria con-
firmării şi respingerii”13. Ambele posibilităţi de argumentare, confirmarea
unei teze sau respingerea alteia, sunt strategii de persuadare la fel de efi-
ciente. Negaţia are, în comunicare, o importanţă egală cu a propoziţiilor
afirmative sau interogative, cele trei acoperind toate posibilităţile de expri-
mare: fie negăm, fie afirmăm, fie întrebăm ceva. Mereu ne situăm într-una
din cele trei ipostaze atunci când comunicăm, neexistând o a patra posibi-
litate. Comunicăm pentru a obţine un lucru şi deci, aplicând acest dezide-
rat negaţiei, negăm pentru a obţine un lucru – de cele mai multe ori acesta
fiind persuadarea ascultătorilor.
Identificarea negaţiei în interiorul discursurilor este uşor de realizat,
datorită mărcilor specifice acesteia: nu, nimeni, nicăieri, nimic etc. Filoso-
ful Ludwig Wittgenstein a formulat un „principiu al nereprezentării”, care
postulează faptul că aşa-numitele „constante logice” (nu, şi, sau etc.) nu
denumesc ceva şi, prin urmare, că negaţiei logice nu-i corespunde nimic în
planul realităţii14. Numeroşi filosofi (Kant, James, Bergson ş.a.) şi logicieni
(Lotze, Sigwart, Wunt ş.a.) au considerat negaţia ca fiind „destinată să
anuleze o afirmaţie anterioară. Propoziţia negativă devine astfel un act
secundar, de delimitare, de salvare în faţa erorii şi tocmai aceasta i-ar con-
stitui caracteristica”15. Acest lucru este aplicabil în cazul negaţiei descrip-
tive, negaţia polemică presupunând, dimpotrivă, consolidarea propoziţiei
pozitive respinse, iar nu anularea ei16.
În exemplul Mihai nu este bogat, este extrem de bogat., negaţia polemică
face rabat de la caracteristica esenţială a negaţiei – şi anume respingerea
unei afirmaţii –, fiind, din acest punct de vedere, similară propoziţiilor afir-
mative. Forţa de convingere a negaţiei polemice este exponenţial mai mare
13
1998, p. 203.
14
Petre Botezatu, Semiotică şi negaţie. Orientare critică în logica modernă, Editura
Junimea, Iaşi, 1973, p. 191.
15
Ibidem, p. 192.
16
reşti, 2000, p. 115.
decât a negaţiei descriptive, deoarece ea „depăşeşte opoziţiile convenţionale

(de dicţionar ca de pildă bogat /vs/ sărac) în favoarea unor opoziţii noi, dis-
cursive, de tipul «rule change creativity»”17. În predica Fiţi gata! Predică
la înmormântarea unui adult, preotul apelează la negaţia polemică pentru
a indica necesitatea cunoaşterii consecinţelor morţii: „Aşadar, moartea nu
este niciodată o simplă constatare de fapt. Ea este constituită de o dublă
cunoaştere: că lipseşte cineva drag şi că este inevitabilă.” (Bişoc, 2001:89).
Prin negaţia polemică întărim afirmaţia care iniţial a fost negată, efectul
fiind mai puternic decât dacă afirmaţia nu ar fi fost negată deloc.
Întâlnim negaţia chiar şi în titlurile predicilor: Milele Domnului nu
s-au sfârşit, milostivirile lui nu încetează (Predică la înmormântarea unui
copil)18, Cuvânt la moartea unui bunic (Nemurirea sufletului)19, Cuvânt
la moartea unui credincios frământat de probleme eschatologice (Netemei-
nicia milenarismului)20 etc.
Negaţia poate fi privită şi ca o importantă sursă de ironie. În predica
Cuvânt la moartea unui credincios accidentat (Veşnicia – reversul clipei),
preotul ironizează aportul ursitei în viaţa credincioşilor: „La ce bun goana
aceasta chinuitoare, când ursita nu acordă niciun favor, nici chiar celor
vrednici [...]?” (Bunea, 2003:269). Mesajul transmis este că „ursitoarele”
nu pot uşura de greutăţi viaţa oamenilor, răspunsul la această dilemă fiind
exprimat imediat: viaţa este „un bun dat, care trebuie trăit, sporit şi valori-
ficat, viaţa de aici fiind condiţie necesară pentru viaţa de dincolo.” (Bunea,
2003:269)
Negaţia comportă şi alte două categorii: negaţia clasică şi negaţia neclasică.
Prima se concretizează în două moduri de exprimare, forma explicită şi
forma implicită, iar cea de-a doua are doar formă implicită (sau: absorbită,
interiorizată)21. Negaţia implicită presupune „absorbţia negaţiei prefixate
de pe conjuncţie, către interiorul acesteia şi are variantele: p/q, p este incom-
patibil cu q, nu are loc p sau nu are loc q, dacă p atunci nu q”22, unde p şi q
sunt două elemente diferite, nu neapărat aflate în relaţie antonimică. Este
necesar ca termenul opus să fie cât mai apropiat de negaţia implicită, pen-
tru ca aceasta să poată fi sesizată cu uşurinţă.
17
Ibidem, p. 116.
18
Alois Bişoc (coord.), MORS FIDELIUM, IMITATIO CHRISTI. Predici la înmormân-
tare, Editura Sapientia, Iaşi, 2001, p. 43-47.
19
mântare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 172-176.
20
Ibidem, p. 246-250.
21
Gabriel Iliescu, „Negaţia clasică şi neclasică în limba naturală”, în Analele Universităţii
„Spiru Haret”. Seria Studii Filologice, Nr. 12, Editura Fundaţiei România de mâine,
22
Ibidem, p. 170.
Un exemplu evident de repetare a negaţiei explicite printr-una implicită

îl identificăm în predica Cuvânt la moartea unei preotese. Misiunea educativă
a preotesei: „Evident, aducerea noastră la viaţă nu este întâmplătoare, ea s-a
făcut cu un rost, avem de îndeplinit o chemare în lume.” (Bunea, 2003:207)
Rostul negaţiei implicite este acela de a evita repetarea aceluiaşi cuvânt,
contribuind la fluidizarea discursului. Importanţa repetării negaţiei nu o
vom sublinia în subcapitolul „IV.3.2. Rolul anaforei retorice în necrologuri”.
Predica Moartea în Cristos. Predică la înmormântarea unei persoane în
vârstă conţine fragmentul „Moartea nu este un faliment. Moartea este un
pasaj, o trecere spre viaţa veşnică.” (Bişoc, 2001:114), în care observăm că
elementele moarte şi faliment se află în relaţie de opoziţie, o relaţie care nu
poate fi anticipată de către ascultători. De obicei identificăm moartea ca
fiind opusă vieţii, existenţei sau eternităţii, dar nu falimentului, care repre-
zintă o situaţie economică dezastruoasă. Preotul apelează însă la această
strategie argumentativă tocmai pentru a da o explicaţie cât mai clară morţii,
folosind un termen cunoscut de majoritatea oamenilor secolului al XXI-lea.
În predica Cuvânt la moartea unui bătrân evlavios (Sancţiunea divină.
Judecata obştească) întâlnim negaţia neclasică, manifestată prin alătura-
rea elementelor cu sens opus:
Al doilea act al judecăţii obşteşti va fi aducerea tuturor noroadelor în faţa Drep-
tului judecător, după ce, la trâmbiţa arhanghelului, vor fi înviat toţi oamenii
care au populat pământul de la începutul lumii, mari şi mici, bogaţi şi săraci,
drepţi şi păcătoşi, creştini şi păgâni. (Bunea, 2003:193)
Un tip special de negaţie este negarea propoziţiei anterioare, atunci
când aceasta este negativă, astfel susţinându-se ceea ce s-a negat în prima
propoziţie. Această negaţie poate produce confuzie în rândul ascultători-
lor. În consecinţă, acest tip de negaţie se utilizează rar în necrologuri.
Pornind de la conceptul de asertabilitate introdus de Frege, Constantin
Sălăvăstru face distincţia între propoziţie şi atitudine propoziţională, ultima
fiind introdusă prin cuvintele afirm şi neg. Aristotel a observat această
diferenţă pornind de la distincţia între dictum şi modus în analiza propo-
ziţiilor modale23. Spre deosebire de negaţia descriptivă, propoziţiile intro-
duse prin neg au o subiectivitate mai pronunţată, autoritatea vorbitorului
bazându-se aşadar pe un argument mai slab.
Datorită multiplelor sale forme şi întrebuinţări, importanţa negaţiei în
argumentare este incontestabilă. Reprezentând un subiect dezbătut pe
larg atât de retori şi de lingvişti, cât şi de filosofi, în necrologuri negaţia
este una dintre cele mai importante şi mai utilizate strategii argumentative.
23
p. 137.
IV.1.2. Rolul performativ al interogaţiei

În orice argumentare se porneşte de la o întrebare, care deschide calea
pentru mai multe răspunsuri posibile, răspunsuri aflate într-o relaţie de
opoziţie sau de respingere. Exprimarea întrebării este utilă argumentării,
deoarece „îmbină fericit mijloacele de atac cu cele de apărare în raport cu
opţiunile produse de auditoriu”24. Această întrebare poate fi exprimată în
primele fraze ale discursului, ea fiind cea care „dă tonul şi creează atmo-
sfera dezvoltării argumentative a intervenţiei discursive de ordin retoric”25.
Alteori, interogaţia retorică se întâlneşte chiar în titlul predicii: Cuvânt la
moartea unui credincios care şi-a înţeles chemarea. Există o deşertăciune a
vieţii? (Bunea, 2003:102-105), Iad sau rai? Predică la înmormântarea
unui adult (Bişoc, 2001:76-79) etc.
În deschiderea predicii Cuvânt la înmormântarea unui alcoolic, orato-
rul recurge la interogaţia retorică: „Desigur că întrebaţi: «Ei, acum ce-are
să mai spună părintele, pentru că noi toţi, şi el ca noi, ştim cât de adânc
îngropat era în păcatul beţiei omul acesta, cât de mult rău a făcut femeii
acesteia şi fiului ei». Aşa este.” (Necula, 2002:43) Se creează astfel în mod
voit o stare de confuzie, din cauza faptului că rolul discursurilor argumen-
tative nu este de a pune întrebări, ci de a da posibile răspunsuri. Preotul se
destăinuie ascultătorilor, prezentându-le dificultăţile prin care a trecut în
elaborarea acestei predici, misiunea de a-i convinge de nemurirea tuturor
sufletelor, chiar şi ale celor care au săvârşit multe păcate de-a lungul vieţii,
fiind dificilă. Modul în care oratorul se prezintă în faţa auditoriului, fără
a-şi spune numele, ci doar prin intermediul cuvântului părintele (utilizând
aşadar figura retorică numită antonomază) indică importanţa funcţiei
sale, de unic preot al comunităţii.
De altfel, de cele mai multe ori interogaţia rămâne neexprimată, identi-
ficarea ei căzând în sarcina ascultătorilor. Oratorul îşi asumă, în interiorul
unui discurs, unul dintre mai multe răspunsuri posibile, încercând să-i
demonstreze validitatea. După cum arăta Michel Meyer, dacă nu ar exista
mai multe răspunsuri posibile la o întrebare am discuta mai puţin sau nu
ar mai exista dezbateri26. Cu alte cuvinte, o întrebare care nu presupune
mai multe răspunsuri valide nu poate face subiectul unei argumentări.
Inserarea unei întrebări simple, care acceptă răspunsuri de tipul da sau
nu, poate fi o strategie eficientă în argumentare, deoarece majoritatea ascul-
24
Constantin Sălăvăstru, Raţionalitate şi discurs, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
25
Ibidem, p. 183.
26
Michel Meyer, Principia rhetorica. Teoria generală a argumentării, Editura Universi-
tăţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, p. 23.
tătorilor vor răspunde, chiar şi în mod indirect, afirmativ la acea întrebare27:

„Este uşor să înţelegem că nunta este prilej de chef şi de benchetuială, nu-i
aşa? Cum auzim de nuntă, cum ne gândim ce bucate alese vor fi pe masă.
Dar bucatele cele alese ale tainei cununiei ţin de această taină a martiraju-
lui, a morţii cu Hristos.” (Necula, 2002:69, în Predică la înmormântarea
maicii Teodosia Lepădat. Gura Râului, 24.01.2000). Rezultă că este mai
profitabil, din punctul de vedere al oratorului, să utilizeze o întrebare, decât
o afirmaţie.
Numeroase discipline îşi află originea în întrebările puse de savanţi sau
de oameni de cultură, în general, numeroase descoperiri ştiinţifice pornind
de la simplele întrebări de ce? şi cum? Dorinţa permanentă de a afla răs-
punsuri la aceste întrebări a stat la baza dezvoltării umanităţii. Cu toate
acestea, nu toate întrebările pot primi răspunsuri convingătoare, caz în
care tot ceea ce putem face este să ne asumăm un răspuns, următorul pas
fiind să încercăm să-i convingem pe ceilalţi de corectitudinea răspunsului.
Cel mai adesea, întrebările strecurate în discursurile argumentative se
adresează auditoriului, oratorul nefăcând parte dintre cei care trebuie să
răspundă. Astfel, publicul devine participant activ, depăşindu-şi statutul
de simplu receptor al mesajului. Cităm din predica Cuvânt de pomenire la
o tânără liceeană:
Când vă veţi aşeza mai bine şi durerea-şi va fi pierdut din tărie, vă rog să încer-
caţi să vă amintiţi ce culoare aveau ochii colegei voastre. Ce mâncare prefera,
de care băiat îi plăcea sau ce tip de băiat îi plăcea? Ştiu că A. era extrem de
veselă. Ce-o făcea să fie atât de bucuroasă înaintea voastră, cu toată drama
unei familii rupte de divorţ şi-a unui trai nu foarte îmbelşugat? Când i-aţi dă-
ruit ultima oară surâsul vostru, ei, care era surâsul vostru? Cum şi cât ar fi
contat ea înaintea voastră dacă toate acestea n-ar fi avut loc? Iată-L pe Dum-
nezeu măcar scos din culpa că n-o iubea pe A. Văzând-o mai mereu singură – şi
voi ştiţi mai bine despre cele ale însingurării ei – i-a anulat singurătatea. Veţi
zice: „Da, dar însingurându-ne pe noi!” Nu vă minţiţi. Stând faţă-n ceafă la
şcoală, mii de ore în patru ani de liceu, n-aţi fi reuşit niciodată să vă vedeţi aşa
de faţă în faţă ca acum, stând împreună în jurul mormântului lui A. Dar ce zic
al mormântului – stând în jurul ei. Niciodată mai vii şi mai adevăraţi ca acum.
(Necula, 2002:33-34)
În exemplul de mai sus, preotul apelează la interogaţie pentru a ilustra
justeţea morţii tinerei respective, moartea fiind un prilej de bucurie, deoarece
acum ea nu mai este singură, ci este cu Dumnezeu, iar scopul acestei trage-
dii a fost de a-i uni pe cei vii. Prin urmare, în mod paradoxal, moartea lice-
enei a produs o apropiere a acesteia de colegi. Oratorul nu ezită să răspundă
27
Noah J. Goldstein, Steve J. Martin, Robert B. Cialdini, 50 de secrete ale artei persua-
siunii, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 69-71.
în numele ascultătorilor (Veţi zice: „Da, dar însingurându-ne pe noi!”),

preluând din atribuţiile acestora, încercând să le anticipeze răspunsul şi
reacţia. Nu întârzie să apară nici argumentele care-i susţin propria teză:
n-aţi fi reuşit niciodată să vă vedeţi aşa de faţă în faţă ca acum [...] Nicio-
dată mai vii şi mai adevăraţi ca acum. Iată cum moartea cuiva apropiat ne
face să devenim mai vii ca niciodată – în sensul conştientizării importanţei
vieţii. Adeseori uităm că trăim, că suntem vii şi, totodată, victime ale mor-
ţii. Argumentele aduse de preot, având în centrul lor interogaţia, sunt
foarte convingătoare.
Alteori, oratorul se include şi pe sine în rândul celor care întreabă şi,
prin urmare, al celor ce îşi doresc să găsească un răspuns:
Suntem confruntaţi frecvent cu această întrebare. De ce, adeseori, virtuoşii cad
victimă bolilor, implicit suferinţelor? Privite lucrurile din perspectiva creştină,
răspunsul la aceste grele şi ineluctabile întrebări, se rezumă la următoarele. În
paradis, omul nu ştia ce este suferinţa, el era „îmbrăcat cu mărirea de sus”.
Datorită păcatului, nu pătrus în viaţa omului grijile, necazurile, ura, amărăciu-
nile, suferinţa şi moartea. (Bunea, 2003:137, în predica Cuvânt la moartea
unui credincios care a bolit mult. „Înţelesul creştin al suferinţei”)
Apelând la interogaţie, oratorul fraternizează cu publicul ascultător,
din dorinţa de a şi-l apropia: suntem confruntaţi frecvent cu această între-
bare. Astfel, vorbitorul şi ascultătorii se află pe poziţii egale, de persoane
care doresc să afle răspunsul la o întrebare care îi preocupă în egală măsură.
Succesiunea de întrebări retorice şi de răspunsuri împrumută deseori
din caracteristicile conversaţiilor terapeutice. De exemplu, în predica Cuvânt
la moartea unui tânăr. Întrebuinţarea cu folos a fiecărei clipe a vieţii pămân-
teşti, preotul concepe un dialog între sine şi părinţii tânărului decedat:
Omeneşte judecând, în astfel de împrejurări, mintea se întreabă; De ce s-a
oprit la cei ce n-au avut răgaz să-şi plinească chemarea în lume? De ce nu s-a
oprit la bătrâni gârboviţi de ani şi neputincioşi, sau la nelegiuiţi? [...] Creştinii
găsesc răspunsul la aceste chinuitoare întrebări în cuvântul relevat al lui Dum-
nezeu – prin profeţi ai Unicului Său Fiu Iisus Hristos. Potrivit crezului nostru
creştin, voia lui Dumnezeu cârmuieşte destinul nostru. „Gândurile mele nu
sunt ca gândurile voastre şi căile mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de
departe sunt cerurile de pământ, aşa de departe sunt căile mele de căile voastre
şi cugetele mele de cugetele voastre” (Isaia, 55,8-9). (Bunea, 2003:124)
Fragmentul se deschide cu sintagma omeneşte judecând, oratorul subli-
niind astfel faptul că judecata umană este supusă erorii. În aceeaşi ordine
de idei, eronate sunt şi întrebările pe care foarte puţini credincioşi au cura-
jul să le rostească, fiind necreştineşte să ne întrebăm de ce moartea a răpit
pe cineva tânăr şi nu pe un bătrân sau pe un nelegiuit. Prin urmare, prin
intermediul întrebărilor retorice oratorul îşi surprinde auditoriul, oferindu-i

în acelaşi timp răspunsuri.
O ultimă ipostază a interogaţiei este cea în care oratorul şi ascultătorii
fac un schimb ipotetic de roluri, publicul fiind cel care întreabă: „Mă între-
baţi de ce sunt creştin? Fiindcă îmi dau seama că viaţa omului nu se poate
încheia printr-un act de disperare.” (Bişoc, 2001:86, în predica Credinţa ca
mărturie a vieţii veşnice. Predică la înmormântarea unui adult) După cum
am observat şi din exemplele anterioare, oratorul nu rămâne niciodată
dator publicului cu un răspuns. Validitatea argumentului nu este însă dată
numai de răspuns, ci şi de modul în care este formulată întrebarea.
Cercetătorii au identificat două tipuri de interogaţie: interogaţia pro-
priu-zisă (fără valoare retorică) şi interogaţia retorică. Ducrot a afirmat
despre interogaţia retorică faptul că
în timp ce se pune întrebarea, pretinde că răspunsul este evident pentru sine şi
pentru alocutor, care nu poate să aibă asupra acestui punct cea mai mică ezitare
[...]. Funcţia de interogaţie retorică este astfel aceea de a face pe altul să recu-
noască ceea ce el ştie deja, sau cel puţin de a-l face să ia cunoştinţă28.
Interogaţia retorică subliniază ceva ce este deja recunoscut, atât de către
vorbitor, cât şi de ascultători, ca fiind adevărat, şi care susţine teza supusă
discuţiei.
În continuare vom dezbate mai pe larg problema interogaţiei retorice.
Aceasta este definită în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române drept un
„procedeu retoric constând în adresarea unor întrebări, nu pentru a obţine
răspuns, ci pentru a comunica o idee, o atitudine”29. Pornind de la această
definiţie, constatăm că întrebarea retorică nu este o întrebare propriu-zisă,
ci, mai degrabă, o afirmaţie deghizată în întrebare. În acest fel se suspendă
caracteristica esenţială a interogaţiei, nevoia de a obţine un răspuns, iar
„valoarea intrisecă a întrebării este exploatată pentru realizarea unui act
de argumentare”30. Cu alte cuvinte, enunţurile interogative de acest fel
conţin informaţii care contribuie la argumentare, informaţii exprimate
prin intermediul supoziţiilor, care sunt „anumite aserţiuni, de adevărul
cărora depinde validitatea întrebării”31.
28
Oswald Ducrot, „La valeur argumentative de la phrase interrogative”, în Logique, argu-
mentation, conversation, Peter Lang Verlag, Bern, 1983, p. 79-110, cit. în Constantin
Sălăvăstru, Discursul puterii: încercare de retorică aplicată, Editura Tritonic, Bucureşti,
2009, p. 280.
29
***, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Ling-
vistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
30
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura ALL,
31
Constantin Sălăvăstru, Raţionalitate şi discurs, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Moartea fratelui nostru trebuie să ne provoace şi pe noi la o adevărată revizu-

ire a atitudinii noastre faţă de viaţă. Ne pregătim noi pentru întâlnirea cu Cris-
tos? În faţa morţii nu contează ce vârstă avem, dacă suntem tineri sau bătrâni,
copii sau adulţi. Ceea ce este important în faţa morţii este ce facem cu viaţa
noastră pentru ca moartea să nu ne găsească nepregătiţi. (Bişoc, 2001:64, în
predica Viaţa ca pregătire pentru întâlnirea cu Cristos. Predică la înmormân-
tarea unui tânăr)
Întrebarea retorică Ne pregătim noi pentru întâlnirea cu Cristos? este,
de fapt, un îndemn adresat de preot atât ascultătorilor, cât şi sieşi.
Un alt tip de interogaţie retorică include întrebările adresate de orator
divinităţii, întrebări care nu pot primi răspuns. Alteori se apelează la frag-
mente de dialoguri între Iisus şi alte personaje biblice, dialoguri cu o mare
forţă de convingere.
În consecinţă, interogaţia retorică îndeplineşte calităţile unui argu-
ment, ea justificând o anumită teză. Acest tip de interogaţie conţine nu
doar întrebarea, ci, uneori, şi răspunsul corespunzător ei, răspuns acceptat
în mod unanim de către toţi ascultătorii. Ea este un mijloc de ghidare a
ascultătorilor în direcţia dorită de către vorbitor, subliniind faptul că atât
acesta, cât şi ascultătorii sunt frământaţi de aceleaşi întrebări.
IV.1.3. Strategia persuasivă a utilizării arhetipului credinciosului

Spre deosebire de tehnicile şi strategiile de argumentare analizate ante-
rior, strategia persuasivă a arhetipului credinciosului este, prin natura ei,
specifică exclusiv discursurilor religioase.
În societatea modernă evoluţia şi-a făcut simţită prezenţa în toate dome-
niile, astfel încât „nu mai putem avea încredere în propriile noastre cunoş-
tinţe în mai multe domenii şi, ca atare, ne vedem nevoiţi să recurgem la
cunoştinţele pe care le deţin experţii”32. Specializarea pe domenii restrânse
a devenit astăzi un fenomen absolut firesc, problema fiind de a-i identifica,
în fiecare dintre aceste domenii, pe experţii a căror autoritate nu poate fi
pusă sub semnul întrebării. În ceea ce priveşte oratoria de amvon, în lite-
ratura omiletică românească autoritatea este recunoscută Sfântului Ioan
Gură de Aur şi Mitropolitului Antim Ivireanul.
Strategia arhetipului este cel mai bine caracterizată prin argumentul
autorităţii (sau: al prestigiului), deşi, în timp, „argumentul autorităţii a
fost atacat în numele adevărului”33. Având în vedere faptul că discursurile
32
Karyn C. Rybacki, Donald J. Rybacki, O introducere în arta argumentării. Pledarea şi
respingerea argumentelor, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 241.
33
religioase nu au în vedere doar opoziţia „adevărat vs. fals”, cum se întâmplă

în cazul discursurilor ştiinţifice, argumentul autorităţii este foarte important.
Pe de altă parte, autoritatea nu poate fi atribuită oricui. De aceea vom
schiţa, în continuare, trăsăturile necesare unei persoane pentru a accede
la acest statut.
Existenţa arhetipurilor presupune existenţa unei ierarhii. Arhetipul
credinciosului reprezintă un model care însumează un număr de calităţi
necesare fiecărui credincios, dintre care menţionăm, în primul rând, cre-
dinţa, iubirea şi corectitudinea. Între tipurile ideale tronează Iisus Hristos,
reprezentantul suprem al modelului creştin, „o fiinţă absolut perfectă”34.
Prin urmare, locul superior în această ierarhie este ocupat de Dumnezeu.
Această concepţie este exprimată în mod direct în predica Cuvânt la moar-
tea unui credincios care a bolit mult. Înţelesul creştin al suferinţei: „Mode-
lul divin a creştinilor este Iisus Hristos, care urcând drumul Golgotei, a
văzut lumina cea neînserată a învierii. Cei ce au suferit aici cu Hristos, vor
şi învia cu El.” (Bunea, 2003:139)
Superioritatea lui Iisus Hristos rezultă în mod evident din minunile pe
care Acesta le-a săvârşit de-a lungul existenţei Sale pe Pământ: „valoarea
pe care o atribuim actului ne incită la a atribui o anumită valoare persoa-
nei, dar nu este vorba despre o valorizare nedeterminată”35, acţiunile Sale
fiind unica modalitate de identificare a superiorităţii Sale, spre deosebire
de persoanele pe care le cunoaştem în mod direct, a căror personalitate şi
al căror comportament deţin, alături de acţiunile lor, o importanţă sporită
în determinarea superiorităţii sau a inferiorităţii lor. Pentru Kant, mode-
lul divin se află în fiecare dintre noi: „nu avem alt criteriu al acţiunilor
noastre decât comportarea acestui om divin din noi, cu care ne comparăm,
ne judecăm şi, prin aceasta, ne corectăm, deşi niciodată nu-i putem atinge
perfecţiunea”36. Preotul are misiunea de a-i face pe credincioşi conştienţi
de acest model de conduită existent în noi, prin intermediul lui Iisus Hris-
tos, deoarece El, deşi este Dumnezeu, a fost, pe Pământ, asemenea nouă.
Cu toate acestea, piedica în atingerea acestui ideal este tocmai umanitatea
noastră, limitele naturale fiind cele care nu ne permit „o realizare într-un
exemplu fenomenal”37. Oamenii sunt, în general, supuşi aceleiaşi evaluări,
prin intermediul acţiunilor lor, acţiuni care, în cele din urmă, îi vor defini
în ochii celorlalţi. Prin urmare, preotul acordă o atenţie sporită celor expuse
în discursul său, aceasta fiind, de altfel, singura modalitate de a evidenţia
Ibidem, p. 377.
34
Ibidem, p. 363.
35
36
Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 443.
37
superioritatea lui Iisus Hristos şi de a-I defini personalitatea şi caracterul,

în aşa fel încât să contribuie la sporirea sau la diminuarea calităţilor sau a
caracteristicilor persoanelor evocate.
Régis Boyer identifică trei atribute ale arhetipului:
• dimensiunea temporală – drept prototip, având un aspect atemporal
şi primordial;
• dimensiunea etică – drept model ideal, care nu are nimic primordial;
• dimensiunea metafizică – drept tipul suprem, absolut, imaginea per-
fectă care transcende circumstanţele particulare38.
Chiar dacă discursurile pe care le avem în vedere sunt rostite la înmor-
mântări, deci la sfârşitul existenţei pământeşti a cuiva, atemporalitatea îşi
face simţită prezenţa tocmai prin intermediul divinităţii sau prin sufletul
care, asemenea lui Dumnezeu, este nemuritor. Elementul esenţial al creş-
tinismului este nemurirea sufletului, adevărul vieţii veşnice. Iisus Hristos
este lipsit de păcat, fiind modelul perfect spre care tinde orice credincios.
El se identifică cu fiecare creştin, depăşind simpla existenţă omenească:
„Că Hristos Domnul S-a identificat de la început cu oricare din mădularele
Bisericii al cărei Cap este. Că nu-I este străină nici o dramă a celor care-I
poartă învierea marcată prin Sfântul Botez şi prin Sfânta Mirungere.”
(Necula, 2002:49) Prin urmare, Iisus îndeplineşte toate cele trei criterii
necesare pentru a deveni arhetip.
De cele mai multe ori, „înainte de a invoca o autoritate, o confirmăm, o
consolidăm, îi conferim seriozitatea unui martor valabil”39. Această tehnică
este foarte des întrebuinţată în necrologuri. Autoritatea unui personaj
este amplificată atunci când acesta e pus în legătură cu persoane a căror
autoritate este de necontestat. Ea funcţionează asemenea unei reguli de
proximitate a autorităţii, alăturarea a două persoane ducând la un trans-
fer al autorităţii celei mai puternice către cea mai puţin puternică. Un
astfel de argument identificăm în predica Cuvânt la moartea unui credin-
cios care a bolit mult. Înţelesul creştin al suferinţei:
Adeseori, pot fi auziţi oameni care susţin că o anumită suferinţă i-a purificat,
i-a întărit, i-a metamorfozat. Sunt artişti mari, care au mărturisit că n-au putut
să picteze decât împreună lumina şi suferinţa. În viziunea acestora, suferinţa
îndurată pentru realizarea binelui, pentru durarea unei opere nemuritoare, cu
încredere şi nădejde în Dumnezeu, care „lucrează totul cu înţelepciune”, aduce
biruinţă. (Bunea, 2003:139)
38
Régis Boyer cit. în Camelia Mihaela Cmeciu, Strategii persuasive în discursul politic,
Editura Universitas XXI, Iaşi, 2005, p. 141.
39
La aceeaşi ierarhie a arhetipurilor credincioşilor, dar pe o treaptă infe-

rioară, acced şi diferite categorii de oameni, spre exemplu persoane care au
avut un rol important în comunitatea respectivă datorită muncii pe care
au prestat-o: medicii, profesorii, preoţii ş.a. Astfel de modele întâlnim în pre-
dicile: Cuvânt la moartea unui preot. Apostolatul preoţesc (Bunea, 2003:90-
93), Propovedania X. Cuvântare la îngropăciunea unui preot (Nicorescu,
1907:104-113) sau Slujirea lui Cristos, garanţia vieţii veşnice. Predică la
înmormântarea unui preot (Bişoc, 2001:134-138). În astfel de situaţii, cali-
tăţile sau defectele unui membru al grupului sunt redistribuite asupra între-
gului grup – sau, invers, calităţile ori defectele grupului influenţează modul
în care este perceput fiecare dintre membrii săi. De aceea, oratorul alege să
insiste în argumentarea sa, după caz, fie asupra calităţilor individuale, fie
asupra calităţilor grupului din care a făcut parte persoana decedată.
Alte categorii care acced la acest statut, în afară de cele deja menţionate,
sunt:
• copiii: „copiii sunt o comoară” (Bişoc, 2001:39), Cuvânt la moartea unui
prunc. Tăria morală a creştinului. Optimismul creştin (Bunea, 2003:119-
123)
• părinţii sau bunicii: Cuvânt la moartea unui bunic. Nemurirea sufle-
tului (Bunea, 2003:172-176), Cuvânt la moartea unei bunici. Viaţa veşnică
(Bunea, 2003:177-181). Calităţile acestora sunt amplificate în mod voit, ei
devenind adevărate modele demne de urmat.
• categoria specială a slujitorilor Bisericii: preoţi, călugări, călugăriţe
sau cântăreţi bisericeşti, a căror misiune apostolică şi sacrifiu nu rămân
nemenţionate în necrologuri. De exemplu, în predica Cuvânt la moartea
unui cântăreţ bisericesc. Misiunea cântăreţului bisericesc în buna desfăşu-
rare a serviciilor divine, preotul insistă asupra portretului psihologic ima-
culat al cântăreţului:
Cu plecarea din viaţă a cântăreţului (N), strana bisericii noastre rămâne vădu-
vită de măiestria glasului său cucernic, prin care lăuda pe Domnul şi făcea să
vibreze inimile noastre, ale tuturor. [...] Moartea lui lasă un gol mare, şi nu se
ştie când şi dacă vom găsi un urmaş pe măsura omeniei şi priceperii sale în cele
tipiconale. Era cunoscut pentru punctualitatea sa la sfintele slujbe, pentru grija
pe care o avea de a imprima actelor de cult, chiar celor mai mărunte nota cu
adevărat creştinească, şi pentru înţelepciunea dovedită în colaborarea cu sluji-
torii de altar. (Bunea, 2003:226)
Prin urmare, imaginea arhetipului transcende fiinţa umană, acesta deve-
nind unic reprezentant, în predică, al „breslei” din care decedatul a făcut
parte. Spre deosebire de divinitate, doar anumiţi oameni, cu realizări deo-
sebite, obţin acest statut. Rolul elitelor este unul „terapeutic, al excelenţei
sociale pentru o lume aflată în dezacord şi derapaj moral”40. Astfel, prin

intermediul discursului funebru contemporan se încearcă instaurarea
unui model superior celor popularizate de mass-media. Rolul terapeutic
reiese din simpla evocare a unor persoane – sau a divinităţii – ca exponenţi
ai binelui, ca dovezi ale existenţei binelui în lume. De aici şi starea de bine,
de optimism, pe care preotul încearcă să o inducă în timpul predicii.
Rareori întâlnim în discursurile funebre personaje opuse arhetipului,
modele negative, care nu trebuie urmate; aceasta deoarece predicile de
înmormântare încearcă să surprindă viaţa decedatului într-o lumină cât
mai favorabilă. Asemenea exemple întâlnim în predicile Cuvânt la moartea
unui sinucigaş şi Cuvânt la moartea unui convertit din culegerea Rostuiri
în eternitate. Cuvânt de învăţătură la botez, cununie şi înmormântare de
Ioan Bunea, sau în Cuvânt la înmormântarea unui alcoolic din culegerea
De ce eşti trist, popor al Învierii? Predici la înmormântări şi parastase,
scrisă de preotul Constantin Necula.
Nu lipseşte nici imaginea diavolului, întruchiparea răului absolut: „Încă
nu s-au vindecat rănile prezenţei acestui om în mijlocul nostru. Scandalu-
rile şi modul nenorocit în care se purta şi purta beţia lui printre noi. Un soi
de duh drăcesc scăpat din funduri din iad.” (Necula, 2002:43) În această
situaţie, oratorul încearcă să compromită imaginea decedatului, opunând-o
imaginii divinităţii.
Atunci când etosul şi patosul se împletesc în vederea persuadării audi-
toriului, jertfa personală, respectarea legilor morale şi creştineşti care pre-
supun cumpătare produc emoţii. De regulă, această strategie se dovedeşte
a fi foarte eficientă în toate tipurile de discurs argumentativ – politic, publi-
cistic sau juridic –, în fiecare dintre aceste domenii existând modele a căror
autoritate nu poate fi contestată.
IV.1.4. Tehnica persuasivă a utilizării imperativului

În acest subcapitol vom porni de la observaţiile autorilor GALR, care
consideră că imperativul se distinge de celelate moduri verbale personale
prin două caracteristici specifice: „segmentul fonic este caracterizat prin
prezenţa accentului frastic”41, imperativul „necunoscând distincţiile de
timp: prezent (viitor) vs. trecut (perfect)”42. Aceste două caracteristici sunt
foarte importante în procesul de persuadare, în primul rând deoarece
tonalitatea diferită a imperativului se răsfrânge asupra întregii propoziţii
40
Gheorghe Teodorescu, Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura Nemira, Bucu-
reşti, 2000, p. 123.
41
***, Gramatica limbii române (GALR) I Cuvântul, Academia Română, Institutul de Ling-
vistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 378.
42
Ibidem, p. 378.
imperative, făcând ca aceasta să se separe de restul discursului, să iasă din

tipar şi să fie uşor de identificat de către ascultători.
Tehnica persuasivă a utilizării imperativului este bine-venită în toate
etapele discursului, ea aflându-se în strânsă legătură cu patosul, deoarece
propoziţiile imperative produc, în primul rând, emoţii. Imperativul este
specific argumentelor ad baculum („cu băţul”), care din punct de vedere
„lingvistic pot lua o formă imperativă”43. Un exemplu de acest fel am iden-
tificat în discursul Predică la un tată. De un 31 decembrie:
Prezenţa noastră e semn pentru Dumnezeu că ne iubim şi că plecarea nici unuia
dintre noi nu ne e uşor de purtat decât împreună. Nu vă temeţi dar! Pruncul
ce-acum dă Betleemului şi lumii întregi lumină, poartă cu sine şi pecetea nemu-
ririi noastre întru Înviere. (Necula, 2002:18)
Propoziţiile imperative au iscat dintotdeauna numeroase dezbateri, ele
reprezentând construcţii care, din perspectiva stilisticii, sunt extrem de
complexe.
Problema imperativului a fost dezbătută şi de Immanuel Kant în Critica
raţiunii practice, filosoful observând existenţa a două modalităţi de luare a
unei decizii dictate de voinţă. În primul rând, există un imperativ condiţi-
onat (sau: ipotetic), care are în vedere nevoile personale, şi apoi un impe-
rativ categoric (sau: necondiţionat), care are caracter universal44. Impera-
tivul categoric acţionează în aşa fel încât acţiunile individuale să obţină
caracter universal, devenind modele de comportament45.
În mod evident, în necrologuri predomină imperativul categoric, cu valoare
morală. Pornindu-se de la exemple particulare, imperativul exprimat în
acele contexte dobândeşte caracter generalizator, acesta fiind, de fapt, efec-
tul pe care exemplele moralizatoare din predici sunt menite să-l aibă. Prin
intermediul cuvântului, Dumnezeu „porunceşte fiecare etapă a acţiunii
creaţiei”46; prin cuvântul Lui începe definirea originii Universului uman şi
a lumii terestre; prin intermediul lui Moise, Dumnezeu transmite omenirii
cele zece porunci; Iisus Hristos porunceşte, la rândul Său, oamenilor: „Poruncă
nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi.”
(Ioan, 13, 34). Toate aceste porunci au caracter universal, caracteristic impe-
rativului categoric, Dumnezeu adresându-le tuturor credincioşilor.
În unele contexte, imperativul are rolul de a prezenta în mod explicit
ceea ce a fost deja dezbătut, în mod implicit, anterior folosirii sale. Un
43
Camelia Mihaela Cmeciu, Strategii persuasive în discursul politic, Editura Universi-
tas XXI, Iaşi, 2005, p. 191.
44
Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Editura Paidea, Bucureşti, 2003, p. 56 şi urm.
45
Ibidem, p. 56.
46
Alexandru Ţiclea, Retorica, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 21-22.
exemplu în acest sens se întâlneşte în discursul Predică la înmormântarea

unui ofiţer în rezervă: „Nu ştiu dacă avem voie să fim trişti, pentru că ordi-
nul lui, ultim, şoptit printre buze, iubitoarei sale soţii şi nouă, celor ce-i
veghem plecarea, a fost: «Nu plângeţi!». Se cuvine dar să ne ştergem lacrima.”
(Necula, 2002:30) Indecizia exprimată prin intermediul lui nu ştiu este
imediat anulată de utilizarea imperativului nu plângeţi, oratorul fiind con-
ştient de forţa de persuadare a unei astfel de exprimări, rezultată din tre-
cerea de la o aparentă incertitudine la certitudine. Acest tip de argument,
exprimat prin intermediul cuvintelor decedatului – cu atât mai mult cu cât
acestea au fost ultimele sale cuvinte – este, de fapt, o ultimă dorinţă, care
mereu trebuie îndeplinită. Rareori întâlnim un argument de o asemenea
putere. Cel mai adesea, preotul intuieşte sau presupune ceea ce decedatul
ar fi spus în ceasul morţii sau ce ar fi dorit să se întâmple după înmormân-
tarea sa: „Copiilor le lasă un testament. Să-l cinstească şi să-l mângâie pe
tatăl lor, să se iubească între ei.” (Bunea, 2003:159, în predica Cuvânt la
moartea unei mame. Icoana mamei)
Respectarea unor reguli sau a legilor are ca efect obţinerea unei recom-
pense. Acelaşi principiu funcţionează şi în predicile de înmormântare. Un
asemenea exemplu identificăm în predica Cuvânt la moartea unui enoriaş
virtuos. Viaţă – Moarte – Înviere – Preamărire:
Ferice de cei ce fac din viaţa lor un imn glorios lui Dumnezeu, slujesc binelui,
omeniei, adevărului, „răscumpărând vremea” (Efes., 5,16). Ei găsesc la fiecare
pas o floare, o îndestulare, ca atare sunt învredniciţi de recunoştinţă din partea
oamenilor şi răsplată din partea lui Dumnezeu. Ei ştiu că temeiul „vieţii de
dincolo” este „viaţa de aici”, întreagă, deplină, bogată în agoniseli sufleteşti,
trăită până la capăt cu toată puterea sufletului. Ei ştiu că dăruind din sufletul
lor trăiesc deplin, şi cu cât dau mai mult trăiesc mai deplin. (Bunea, 2003:223)
Cu alte cuvinte, orice bucurie presupune un sacrificiu, legea compensaţiei
făcându-şi pe deplin simţită prezenţa aici. După cum afirma Jean-Jacques
Rousseau în Contractul social, „fiecare cetăţean îşi pune persoana sub con-
ducerea supremă a voinţei generale, care nu este decât expresia voinţei
poporului”47, oratorul încercând, în acelaşi mod, să inducă ascultătorilor
faptul că, deşi voinţa generală, a tuturor, nu ţine cont de Dumnezeu, ei toţi
ar trebui să-şi îndrepte atenţia către mântuirea sufletului:
Omul modern nu mai ţine cont de Dumnezeu, de legile sale, nu mai crede în vic-
toria morţii, în supravieţuire, în viaţa veşnică. [...] Uneori ne trezim atunci când
Dumnezeu ne cheamă la el. Oare ce vom face? Cum ne vom prezenta în faţa lui
Dumnezeu? [...] Aceste gânduri să fie pentru noi un ghid. (Bişoc, 2001:49)
47
Jean-Jacques Rousseau, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, Editura Ştiinţifică,
Enunţurile cu un pronunţat caracter moralizator „sunt în mare parte

propoziţii imperative”48. În cazul de faţă, oratorul cere auditoriului să acţio-
neze diferit de restul societăţii moderne, voinţa lui Dumnezeu fiind supe-
rioară voinţei omului.
Utilizarea imperativului reprezintă, prin urmare, o tehnică eficientă de
persuadare a auditoriului, apelul la forţă fiind necesar în acest tip de dis-
curs. În necrologuri, imperativul exprimă uneori interdicţia de a ne pierde
speranţa (nu plângeţi, nu disperaţi etc.), iar alteori, porunci sau îndem-
nuri de urmat în vederea obţinerii mântuirii.
IV.1.5. Rolul utilizării limbajului metaforic

Limbajul metaforic reprezintă, datorită multitudinii de efecte pe care le
produce, domeniul de cercetare al mai multor discipline. El emoţionează şi
persuadează auditoriul şi înfrumuseţează discursul, toate acestea petre-
cându-se în acelaşi timp, într-o proporţie mai mare sau mai mică. În textele
literare predomină latura emotivă şi cea estetică, în timp ce în discursurile
argumentative dominant este caracterul persuasiv. Aportul limbajului meta-
foric la argumentare a fost observat încă din Antichitate, de-a lungul tim-
pului realizându-se numeroase clasificări ale figurilor retorice.
Excelenţa lingvistică în omiletică sau în predicile de înmormântare ne
oferă adevărate modele, care se remarcă prin două caracteristici esenţiale:
„distincţie şi corectitudine”49. Distincţia vizează exprimarea sau stilul
predicii: „valoarea apare întotdeauna din abatere, electivă sau nu, de la
uzul cel mai răspândit”50. Dacă stilul este „elevat, nobil, sublim, autorul
va fi la fel de admirat în toate timpurile”51. Prin urmare, cele care dau dis-
cursului nobleţe şi eleganţă sunt figurile de stil. Corectitudinea se află în
strânsă legătură cu noţiunea de gramatică, aceasta reprezentând un „sis-
tem de reguli savante desprinse ex post din discursul efectuat şi instituite
ca norme imperative ale discursului care urmează a fi efectuat”52. Un dis-
curs care conţine abateri de la norma limbii este un discurs care doar foarte
greu ar putea convinge.
Limbajul metaforic rezultă, în mod necesar, din utilizarea de figuri reto-
rice. Discursurile funebre, mai vechi sau mai noi, nu fac rabat de la această
regulă, necesitând un proces complex de elaborare, ce implică un studiu asi-
duu şi o documentare bogată. Aici, oratorul are posibilitatea de a-şi exprima
48
1991, p. 312.
49
50
Ibidem, p. 79.
51
52
liber opiniile, fiind cunoscute adevărate modele de discursuri religioase extrem

de critice cu privire la faptele sau la comportamentul unor persoane – chiar
dacă iertarea este una dintre cele mai importante virtuţi ale creştinătăţii.
Analiza figurilor retorice „ţine în primul rând de preocupările retoricii
şi ale stilisticii, mai puţin de cele ale teoriei argumentării”53, retorica neavând
ca obiectiv principal repertorizarea lor, ci „cunoaşterea principalelor carac-
teristici ale acestora şi înţelegerea forţei lor, aşa cum se manifestă ea azi”54.
În ceea ce ne priveşte, vom prezenta, cu toate acestea, în vederea ilus-
trării importanţei limbajului figurat, câteva exemple de figuri retorice întâl-
nite în necrologuri, ordonate alfabetic. Nu vom include metafora, căreia
i-am dedicat întreg subcapitolul următor.
• alegoria:
Corabia vieţii pământeşti a adormitei în Domnul (N) s-a zbătut zi de zi în fur-
tună, dar valurile n-au înghiţit-o. Ea a vâslit cu înţelepciune şi cu lăudabil
curaj, având ochii sufletului îndreptaţi spre Dumnezeu şi dreptatea lui. (Bunea,
2003:280);
• aliteraţia:
Din dorinţa de a ne dovedi că în noi mai palpită o oarecare scânteie a umanului,
care va face din cel plecat atât de rănit din mijlocul nostru, un punct de foc în
pomelnicul nostru de oameni pentru care ne rugăm. (Necula, 2002:45);
• aluzia religioasă:
De-a lungul drumului vieţii pământeşti, adormitul în Domnul (N) a fost pildă,
grăitoare de felul înţelept cum trebuie chivernisită familia, în slujba căreia a
stat până în ultimele clipe ale vieţii. (Bunea, 2003:192);
• amplificarea oratorică:
O jele şi amar mare! O plângere şi obidă ce au părinţii când îşi văd pe fiii săi cei
iubiţi morţi! (Nicorescu, 1907:59);
• anadiploza:
Speranţa devine certitudine în unirea noastră cu Cristos prin Botez. Botezul
este semnul credinţei noastre în unirea noastră cu Domnul: am murit împreu-
nă cu Cristos şi am înviat împreună cu el. (Bişoc, 2001:46);
• antiteza:
Călătoria vieţii pământeşti poate avea două înfăţişări. Una, „este calea cea lată
care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află” (Matei, 7, 13), e drumul celor ce
n-au cunoscut pe Dumnezeu şi nu s-au conformat poruncilor Lui. Aceştia au
53
reşti, 2005, p. 85.
54
apucat drumul prin pustietăţi şi au alunecat pe povârnişul păcatului, ajungând

la bătrâneţe să stea în faţa morţii, cu o viaţă prăpădită, irosită în preocupări
minore, plată, fără nimic pozitiv pe răbojul ei. De altă parte, este „calea cea
îngustă care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află” (Matei, 7, 14; Luca, 13, 24).
E drumul celor ce-şi pun viaţa la adăpostul legilor morale, de-a lungul călătoriei
pământeşti ei cunosc osteneli, muncă, suferinţă, dar găsesc – în compensaţie – la
fiecare pas, o bucurie sufletească, o floare înmiresmată. (Bunea, 2003:172-173);
• asonanţa:
Eu sunt Pâinea vieţii, cine mănâncă din această pâine va trăi în veci şi eu îl voi
învia în ziua de apoi (cf. In 6, 35.54). (Bişoc, 2001:87);
• binecuvântarea55:
Dumnezeu să-l odihnească dar cu drepţii pe cel adormit, iar nouă, familie şi
comunitate, să ne dea har de mântuire. (Necula, 2002:18);
• caracterul:
Cum că părintele nostru nostru protopop (N.) a fost învăţător înţelept, puter-
nic propoveduitor şi mare ştiinţă a avut din sfintele scripturi nu este îndoială;
[...] necurmat era pururea, şi fără osteneală întru propoveduirea cuvântului lui
Dumnezeu, nu numai în biserica poporului său, ci prin toate bisericile protopo-
piatului său. (Nicorescu, 1907:116);
• climaxul:
Mustrat de conştiinţă, Cain se ascunde de ochiul lui Dumnezeu, care îl urmă-
reşte. Face cort, cetate, boltă sub pământ, nădăjduind într-o pace a sufletului.
(Bunea, 2003:142);
• cominaţia:
Sfârşit tragic au avut şi vor avea toţi criminalii, aceşti monştri morali, fiindcă
„cumplită este moartea păcătoşilor” (Ps., 33, 20). (Bunea, 2003:142);
• comparaţia:
Moartea trupească nu poate fi înspăimântătoare decât pentru cel care trăieşte
trăgând cu frică totul spre sine însuşi, îndoind la pământ toate crengile credinţei
ce voiau să crească spre cer, totul devenind în jurul său pământesc şi mărginit.
Pentru noi creştinii însă, moartea nu constituie decât o ultimă eliberare a unei vieţi
de pe acum dăruite. Nu există înviere decât numai prin moarte. (Bişoc, 2001:82);
• elipsa:
Variate întrebări se pun minţii noastre, apăsătoare sentimente ne încearcă, în
astfel de împrejurări, cum este cazul de faţă. Reflectăm mai profund atât asupra
55
Spre deosebire de celelalte tipuri de figuri retorice, binecuvântarea se întâlneşte cu
precădere în discursurile religioase.
morţii cât şi asupra vieţii. [...] Nu-i ştim termenul când se exercită să ne întoar-
că în veşnicia din care am purces. (Bunea, 2003:221)
În acest exemplu, subiectul noi rămâne neexprimat (noi reflectăm, noi
nu-i ştim). Mai mult, nici acele variate întrebări nu sunt exemplificate de
orator. Expresiile eliptice, opuse „stilului stilistic amplificator”56, sunt carac-
teristice unui stil „eliptic, flegmatic, reticent, neemoţional”57. Elipsa este,
prin urmare, o modalitate de a omite ceea ce uneori pare inutil de spus sau
este subînţeles, precum în exemplul de mai sus. Repetarea pronumelui noi ar
fi adus un minus stilului predicii, oratorul renunţând la utilizarea acestuia.
În alte situaţii, expresia eliptică poate avea un caracter retoric. Figurile
retorice care au ca element definitoriu omisiunea sunt apocopa, aposiopeza,
brahiologia, litota, elipsa şi entimemul.
Stilul eliptic „invită la descoperirea unor conotaţii variate, mai mult
chiar, [...] el pretinde un anumit tip de lectură în care coeficientul de parti-
cipare al cititorului este dintre cele mai ridicate”58. Prin urmare, stilul elip-
tic dă ascultătorilor posibilitatea să umple „golul” după cum consideră ei
de cuviinţă – ceea ce, din perspectivă retorică, poate fi o armă cu două tăi-
şuri. Ca atare, oratorul nu dă ascultătorilor o libertate deplină, el utilizând
această tehnică doar atunci când este convins că ascultătorii vor umple golul
exact aşa cum şi-a propus el. Un exemplu am identificat în predica Cuvânt
la moartea unui jurist. Iubirea – pivotul dreptăţii:
În cazul de faţă, ca şi în alte cazuri similare, suntem ispitiţi de gândul filosofă-
rii asupra vieţii, dar îndeosebi asupra morţii. Pe noi creştinii, în afară de raţiune,
ne ajută să dăm un răspuns satisfăcător, în privinţa destinului nostru, lumina
învăţăturii revelate în forma desăvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos. (Bunea,
2003:133)
Preotul dezbate în această predică perspectiva creştină asupra morţii,
perspectiva filosofică fiind, practic, inexistentă. El a decis să nu o dezvolte,
considerând că este suficient doar să atragă atenţia asupra faptului că oame-
nii pot fi ispitiţi de aceste opinii. O altă cauză a omisiunii poate fi pudoarea
oratorului, cauzată de situaţia de enunţare. Taina preoţiei implică adopta-
rea unui discurs lipsit de termeni sentenţioşi, chiar dacă uneori predicile
se dovedesc a fi foarte caustice.
• eufemismul: „Spuneam dar că astăzi ne stă dinainte, fără suflarea cea
obişnuită, un om de excepţie.” (Necula, 2002:26) Se poate observa faptul
că preotul evită termenul mort, substituindu-l cu adormit în Domnul, fără
suflarea cea obişnuită sau cel de care ne despărţim. În schimb, substantivul
56
Vera Călin, Omisiunea elocventă. Preliminarii la o retorică a elipsei, Editura Enciclo-
pedică Română, Bucureşti, 1973, p. 5.
57
Ibidem, p. 5.
58
Ibidem, p. 8.
moarte nu este evitat, deoarece, în credinţa creştin-ortodoxă, conotaţia nega-

tivă a acestuia este suprimată. Astfel, cu puţine excepţii, moartea este imper-
sonală, este o stare la care accede omul: „Moartea este o cruce.” (Bişoc, 2001:
67) Exprimări eufemistice se regăsesc însă în modul în care oratorul îl suge-
rează pe diavol: „duh drăcesc scăpat din funduri de iad” (Necula, 2002:43)
• exemplul: „Cetit-am iarăşi despre un cuvios, carele zicea: că de s-ar
întâmpla să se întâlnească deodată cu un preot, şi cu un înger, întâi s-ar
închina preotului, apoi îngerului. Dară ce mirare este de aceasta, dacă şi
însuşi îngerii aceiaşi ne învaţă să facem.” (Nicorescu, 1907:107) Exemplul
este o tehnică de persuadare foarte eficientă şi foarte des utilizată în necro-
loguri. În discursurile retorice, în general, exemplul este elementul pri-
mordial în două tehnici de persuadare: tehnica invocării de exemple para-
lele şi tehnica persuasivă a eliminării alternativelor, tehnici analizate în
două subcapitole separate.
• ironia: „Marele premiu al vieţii veşnice nu se va acorda celor ce n-au
făcut răul, adică, de ruşinea oamenilor, de teama să nu se îmbolnăvească,
de teama să cadă în primejdie, s-au retras în cochilia lor.” (Bunea, 2003:194)
De regulă, preoţii evită să apeleze la ironie, deoarece, după cum am arătat
deja, discursul religios este un discurs solemn.
• paradoxul: „Dar moartea nu trebuie să ne întristeze, căci ea nu este o
pierdere, ci un câştig.” (Bişoc, 2001:39) Deşi se recomandă ca procedeele
stilistice care produc ambiguitate să fie evitate în predicile de înmormân-
tare, o astfel de exprimare are un caracter foarte ambiguu.
• proverbul: „În doi urcuşul nu e greu.” (Bunea, 2003:208)
• repetiţia: „Viaţa pământească este un vis scurt; dar din orice vis te
deştepţi. Moartea este trezirea din visul pământesc la realitatea vieţii veş-
nice.” (Bunea, 2003:206)
• tabloul:
Cuvântul meu este, aşadar, unul care să vă pună la inimă icoana aceasta a unui
om netemător, prieten de nădejde şi muncitor tenace, a cărui trecere în rezervă
(de foarte curând întâmplată) n-a reuşit să-i anuleze conştiinţa de ofiţer de stat
major şi nici pe cea de om operativ, gata să-şi brăzdeze chipul de nesomn de
dragul odihnirii noastre. (Necula, 2002:25-26)
Această figura retorică, ce presupune „descrierea detaliată a unor eve-
nimente, acţiuni”59 sau persoane, se întâlneşte frecvent în necrologuri.
După cum demonstrează exemplele de mai sus, în necrologuri se întâl-
neşte o varietate de figuri retorice, fapt ce subliniază trăsătura estetică
pronunţată a acestora. Dintre figurile retorice întâlnite în discursurile
funebre, o frecvenţă ridicată o au metaforele, repetiţiile şi antitezele.
59
IV.1.6. Rolul metaforei în necrologuri

Limbajul metaforic este, după cum a observat Tudor Vianu, „poezia
însăşi”60. Metafora a fost adjudecată, de-a lungul timpului, de retorică, poe-
tică şi lingvistică, iar recent ea a devenit „un topos central în cunoaştere”61,
adică o componentă a epistemologiei. Este necesară o diferenţiere între
imaginea oratorică şi cea poetică a metaforei: „scopul celei poetice e uimi-
rea (ékplexis), iar a celei din discursuri este înfăţişarea (enárgeia) limpede
a lucrurilor; amândouă urmăresc totuşi să dea stilului patos şi mişcare”62.
Nu vom insista asupra definiţiilor date conceptului de metaforă, deoarece
acestea se regăsesc în majoritatea studiilor de estetică şi de stilistică. Se
impune însă menţionarea contribuţiei lui Paul Ricoeur, unul dintre cei mai
importanţi teoreticieni ai metaforei, care a inclus-o în categoria figurilor
de „discurs, alcătuite dintr-un singur cuvînt şi definită ca trop prin
asemănare”63. Tot Ricoeur a stabilit şi rolul metaforei în argumentare.
Metafora cu rol argumentativ a fost definită de către Chaïm Perelman şi
Lucie Olbrechts-Tyteca prin raportare la analogie: „o analogie condensată,
rezultând din fuziunea unui element al forei cu un element al temei”64.
Aceiaşi autori au definit conceptele de foră şi temă după cum urmează:
„propunem să numim temă mulţimea termenilor A şi B, la care se referă
concluzia [...] şi să numim foră mulţimea termenilor C şi D, care servesc la
a susţine raţionamentul”65. Pentru a identifica uşor tema şi fora, vom exem-
plifica printr-o metaforă preluată din necrologul Predică la o educatoare pen-
sionară. 2 ianuarie: „Pomul se cunoaşte după roadele sale. Iar rodul stră-
daniei educaţionale a acestei femei sunt oamenii pe care i-am aflat pe stradă,
care acum au ei înşişi copii care merg la grădiniţă.” (Necula, 2002:21) Aşadar,
tema este exprimată prin cuvintele rod şi femeie, iar fora, prin pom şi rod.
Spre deosebire de textele non-argumentative (texte descriptive sau
fragmente narative), în care rareori întâlnim metafore cu rol argumenta-
tiv, în majoritatea discursurilor argumentative, deci şi în necrologuri, iden-
tificăm ambele tipuri de metaforă – ca, de exemplu, în predica Cuvânt la
moartea unei bunici. Viaţa veşnică:
60
Tudor Vianu, Despre stil şi artă literară, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, p. 29.
61
reşti, 2000, p. 118.
62
***, Tratatul despre sublim, tradus din greceşte cu un studiu introductiv de C. Balmuş,
Editura Atelierele „Adevărul”, Bucureşti, 1935, p. 50, cit. în Ştefan Munteanu, Stil şi expre-
sivitate poetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 179.
63
Paul Ricoeur, Metafora vie, Editura Univers, Bucureşti, 1984, p. 12.
64
65
Ibidem, p. 454.
Adevărul asupra împărăţiei veşnice, a vieţii celei veşnice, este cheia de boltă a
creştinilor, fiindu-le împărtăşit de însuşi Iisus Hristos. [...] În oceanul vieţii
omeneşti încă a existat un astfel de loc, peste care nici un muritor n-a putut
trece fără să sufere naufragiu: moartea. (Bunea, 2003:177-178).
Metafora retorică cheia de boltă a creştinilor are scopul de a explica impor-
tanţa cunoaşterii adevărului creştinesc, în timp ce metafora poetică oceanul
vieţii omeneşti are rolul de a înfrumuseţa discursul şi de a emoţiona ascul-
tătorii.
Existenţa mai multor tipuri de metaforă permite analizarea acestora
dintr-o perspectivă multiplă: sintactică, semantică şi pragmatică: „o meta-
foră reprezintă fie (sintactic) o abatere de la contextul de sens, fie (seman-
tic) o substituţie de sens specifică, fie (pragmatic) o formă deosebită de
expresie/efect”66. Metafora cheia de boltă a creştinilor din exemplul ante-
rior reprezintă o abatere interesantă de la contextul semantic, deoarece
termenul boltă este singurul din context care desemnează un spaţiu celest,
în timp ce sintagma cheie de boltă nu desemnează un referent exterior,
real, ci amplifică importanţa deţinerii acestei chei, adică a cunoştinţelor de
religie.
Caracterul argumentativ al metaforei poate fi subliniat, în primul rând,
în cadrul analizei pragmatice. Cu ajutorul metaforei, oratorul îşi propune
să prezinte ascultătorilor, în mod direct, imagini care descriu cu fidelitate
lucruri puţin cunoscute de către aceştia. De exemplu, în predica Moartea
în Cristos. Predică la înmormântarea unei persoane în vârstă oratorul ape-
lează la două metafore succesive, în scopul de a ilustra viziunea creştină
asupra morţii: „Moartea este ca o cheie a vieţii. Moartea nu este un sfârşit,
dar un început.” (Bişoc, 2001:106)
Metafora cu rol argumentativ se deosebeşte de metafora lingvistică
printr-o caracteristică definitorie: „semnele menţinute în procesul de selec-
ţie semică sunt semne evaluative, subiectiveme (în terminologia lui C. Ker-
brat-Orecchioni)”67 sau, după cum a observat cercetătorul Gheorghe Mihai,
„adevărul admirat e servit de figura de stil a metaforei, adevărul iubit e
servit de figura metaforei retorice”68.
În predica Cuvânt la înmormântarea unei bune credincioase, membră a
comitetului parohial, pusă mereu în slujba misiunii Bisericii, oratorul
66
Heinrich Plett, Ştiinţa textului şi analiza de text: semiotică, lingvistică, retorică, Edi-
tura Univers, Bucureşti, 1983, p. 156.
67
***, Tratatul despre sublim, din greceşte cu un studiu introductiv de C. Balmuş, Edi-
tura Atelierele „Adevărul”, Bucureşti, 1935, p. 50, cit. în Ştefan Munteanu, Stil şi expresi-
vitate poetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 179.
68
1998, p. 332.
utilizează metafora cu rol argumentativ în scopul de a emoţiona ascultăto-

rii: „Când clopotele noii catedrale – pe care atât de mult şi-a dorit-o înălţată
– vor bate la prima slujbă a Învierii, în glasul lor va fi glasul ei, al bucuriei
că iată, în veac, prin strădanie omenească şi har dumnezeiesc, se mai pot
înălţa lăcaşuri de sfântă şi binecuvântată locuire.” (Necula, 2002:41-42)
Prin intermediul metaforei în glasul lor va fi glasul ei, oratorul atribuie
vocii persoanei decedate, membră în comitetul parohial, caracteristicile
glasului clopotelor, emiţătoare de sunete cu rolul de a vesti serviciul divin
şi, deci, de a produce emoţii ascultătorilor. Astfel, vocea enoriaşei decedate
dobândeşte „forţa magică” a sunetului clopotelor (sau: puterea de a alunga
grindina şi spiritele rele sau de a vesti apropierea asupritorilor), de a anunţa
faptul că încă se mai pot înălţa lăcaşuri de sfântă şi binecuvântată locuire.
Metaforele care introduc o judecată de valoare sunt „mai uşor de reţinut
decât sensul propriu”69 al termenului pe care îl înlocuiesc.
O altă caracteristică a metaforei este aceea că ea participă la crearea
unui text de atmosferă, care „mimează o lume fictivă, pe care emiţătorul şi
receptorul şi-o imaginează sau o rememorează în egală măsură. De aceea,
lumea textului de atmosferă se află întotdeauna în prelungirea celei actu-
ale, de care o desparte o frontieră laxă”70. Predicile de înmormântare sunt
texte de atmosferă, caracterizate prin „zone de intensitate maximă şi zone
de intensitate minimă”71, evidenţiate prin intermediul limbajului figurat.
Rolul argumentativ al acestui tip de metaforă constă în valorificarea a
două trăsături distinctive ale acesteia: „schimbarea domeniului de referinţă
[...], iar, pe de altă parte, [...] posibilitatea introducerii unei ierarhii de tipul:
«e un pic caţă», «e caţă», «e foarte caţă»”72.
În predica Cuvânt la moartea unui credincios pururea nevoitor către
mântuire. Trăirea în Domnul – Moartea Întru Domnul, identificăm meta-
fore care introduc o ierarhie exprimată în mod direct:
Întâmpină cu seninătate ceasul morţii cei ce au iubit pe Dumnezeu în zilele
vieţii lor pământeşti, cu toată puterea sufletului şi a inimii lor. [...] Trec liniştiţi
pragul morţii cei ce n-au uitat niciodată frăţeasca iubire a aproapelui, ştiut fiind
că mântuirea trece pe la aproapele. Încheie călătoria pământească în Domnul
cei ce şterg lacrimile celui ce plânge, ajută pe cel nevoiaş, iartă jignirile, mâhnirile,
69
70
1989, p. 22-23.
71
Ibidem, p. 25.
72
amărăciunile ce li s-au pricinuit, nu plătesc pentru bine cu rău, nu răspund la

rău cu rău. [...] Vrednic de intrare în împărăţia lui Dumnezeu este acela, care
a făcut să se sălăşluiască împărăţia lui Dumnezeu în sufletul lui. [...] Moare în
Domnul creştinul adevărat, care în curgerea întregii vieţi n-a amânat pocăinţa
păcatelor „e mâine”, zi necunoscută oricui, ci le-a spălat în baia naşterii a doua,
în Mărturisire. (Bunea, 2003:202-203)
Prin intermediul metaforelor cu rol argumentativ, oratorul zugrăveşte
ultimele clipe de viaţă ale credincioşilor, momente trăite în mod diferit de
aceştia, în funcţie de lucrurile pe care le-au înfăptuit de-a lungul vieţii:
întâmpină cu seninătate, trec liniştiţi pragul morţii, încheie călătoria pămân-
tească în Domnul, vrednic de intrare în împărăţia lui Dumnezeu, moare în
Domnul. Oratorul nu apelează întâmplător la cuvinte precum seninătate,
linişte, vrednicie, care sugerează, prin expresivitatea lor ridicată, modul în
care creştinii întâmpină moartea.
Prin urmare, atât metafora cu rol argumentativ, cât şi cea lingvistică îşi
aduc contribuţia în procesul de argumentare, deoarece ambele au rolul de
a produce emoţii. Odată asigurată participarea afectivă a ascultătorilor,
oratorul şi-a facilitat activitatea de persuadare.
IV.1.7. Tehnica persuasivă a invocării de exemple paralele

Tehnica analogiei este una dintre cele mai vechi tehnici de argumentare,
prezentă, de la Aristotel încoace, în toate tratatele de retorică, precum şi la
I. Kant, D. Hume, J. Stuart Mill, R. Whately ş.a. Tehnicii argumentative a
invocării de exemple paralele îi este complementar, în logică, „raţionamen-
tul prin analogie”73, analogia făcând parte din seria „identitate-asemănare-
analogie, în care ea constituie nivelul cel mai puţin semnificativ”74.
Aceeaşi tehnică a fost redenumită de Gheorghe Mihai tehnica valorifi-
cării evidenţei: „tehnica aceasta a comparaţiei este retorică dacă şi numai
dacă prin ea, notele evidenţiate sunt relevante cognafectiv pentru conclu-
zie, către un public determinat şi, într-o împrejurare anume, conţinutul
cognitiv al concluziei sporeşte”75. O altă definiţie a acestei tehnici se referă
la întemeierea realităţii „prin recurgerea la cazul particular”76, fiindu-i
atribuită un tip special de raţionament, „raţionamentul prin analogie”77.
73
reşti, 2005, p. 70.
74
75
202-203.
76
77
Ibidem, p. 453.
Foarte des întrebuinţată în discursurile argumentative religioase, încă

din Antichitate, tehnica invocării de exemple paralele şi-a menţinut până
în zilele noastre statutul de tehnică de argumentare eficientă. Prin inter-
mediul exemplelor, oratorul „tinde să atribuie elementelor pe care se spri-
jină statutul cel mai înalt posibil, statutul care se bucură de acordul cel
mai larg”78. Astfel, unor argumente care doar cu dificultate ar putea fi
acceptate ca fiind veridice, oratorul le poate amplifica puterea de argumen-
tare prin intermediul exemplelor similare, dar cu o valoare de adevăr mai
ridicată decât a lor.
Cu ajutorul exemplelor, „sentimentele şi impresiile personale sunt adesea
exprimate ca judecăţi de valoare larg împărtăşite”79, aşa cum se întâmplă
în Predica la înmormântarea unui ofiţer în rezervă: „Există un punct, acolo
la buza de groapă, când, după rugăciunea de iertare, pare că nu mai este
nimic de zis. Şi totuşi... veţi auzi, la momentul coborârii în mormânt, cân-
tându-se Imnul României [...]. Ce şi-ar mai putea dori mai mult un băr-
bat?” (Necula, 2002:31) O judecată de valoare individuală, dorinţa de a
auzi imnul naţional, este transformată, prin intermediul acestei strategii
retorice, într-o judecată de fapt cu caracter universal valabil.
Arthur Schopenhauer indică o modalitate inedită de a verifica dacă anu-
mite enunţuri pot fi privite drept exemple, modalitate care „constă în a
extrage din ceea ce spune oratorul unele concluzii contrare gândirii sale”80.
Aşadar, ca urmare a folosirii exemplelor, ascultătorilor li se prezintă o con-
cluzie care este susţinută tocmai prin intermediul exemplelor. Când nu
este prezentată o concluzie, sau când aceasta nu poate fi dedusă cu uşurinţă
de către ascultători, înseamnă că nu este vorba despre această tehnică argu-
mentativă.
Prin utilizarea mai multor exemple care conţin elemente în mod evi-
dent similare, vorbitorul nu-şi propune întotdeauna să generalizeze aspec-
tele comune care unesc aceste exemple, ci uneori îşi propune doar să accen-
tueze importanţa conceptului respectiv sau să clarifice, prin intermediul
unei analogii sau al parabolelor, o eventuală neclaritate. Iisus Hristos a
utilizat în predicile Sale numeroase parabole, deoarece „ele dau posibilita-
tea de a se feri, de a ascunde unele adevăruri sfinte sau taine dumnezeieşti”81.
Prin intermediul acestora, oratorul trezeşte interesul ascultătorilor, ofe-
rindu-le un material de analizat. În predica Cuvânt la moartea unui prunc.
78
Ibidem, p. 223.
79
Ibidem, p. 223.
80
Arthur Schopenhauer, Parerga şi Paralipomena, Despre logică şi dialectică, cit. în
Chaïm Perelman, Lucie Olbrechts-Tyteca, Tratat de argumentare. Noua retorică, Editura
81
Tăria morală a creştinului. Optimismul creştin întâlnim această tehnică

persuasivă:
„Asemenea ierbii şi florilor este viaţa noastră. „Toată făptura este ca iarba, şi toată
mărirea ei ca floarea ierbii; uscatu-s-a iarba şi floarea a căzut” (I Petru, 1,24).
Iarba şi florile închipuiesc viaţa noastră. Florile răsar, cresc, devin podoabe
frumoase şi încântătoare pentru ochii noştri, dar repede pălesc şi se veştejesc.
Omul, „floarea creaţiunii”, pe care Dumnezeu „l-a mişcat puţin faţă de îngeri,
cu slavă şi cu cinste l-a încununat” (Ps., 8,5), e asemenea florilor, abia venit pe
lume şi nu apucă să-şi toarcă firul vieţii pământeşti până la capăt. O întâmplare
năpraznică sau o boală mistuitoare îi curmă pe neaşteptate viaţa, lăsând inimi
îndoliate, suflete adânc îndurerate. „Mare e moartea / Cu râsul în gură / Când
arzătoare, viaţa / Ne-o credem în noi / Moartea în miezul fiinţei / Plânge în noi”
(L. Blaga, Epilog). Copiii sunt o mare bucurie la naştere, dar şi o cumplită durere
la moarte. (Bunea, 2003:120)
Acest tip de analogie apare foarte frecvent în necrologuri. Viaţa omului
nu este comparată întâmplător cu o floare, floarea simbolizând puritatea,
frumuseţea şi iubirea şi putând fi interpretată, în tradiţia creştină, ca un
semn al învierii. Comparaţia continuă prin asemănarea omului cu îngerii,
fiinţe superioare nouă. Astfel de analogii au rolul de a sublinia frumuseţea,
slava şi cinstea creştinului.
Alteori, analogiile întâlnite în necrologuri nu par a avea elemente comune
relevante, paralela dintre prieteni şi bani sau dintre rude şi fapte bune
având rolul de a stârni interesul şi curiozitatea ascultătorilor:
Căci, în această lume a consumismului şi materialismului, mulţi sunt cei care
uită de realităţile escatologice, realităţi care ar trebui să preocupe mult mai
mult fiinţa umană; şi toţi oamenii, ca de altfel şi acest răposat, are trei prieteni:
unul îl însoţeşte în viaţă, dar îl părăseşte pe patul de moarte, al doilea îl pără-
seşte la mormânt, al treilea însă îl însoţeşte până la tribunalul lui Dumnezeu.
Primul prieten este banul şi bogăţia, pe care omul le părăseşte imediat când
moare. Al doilea sunt rudele care îl însoţesc până la mormânt, iar al treilea,
faptele bune care întovărăşesc omul până la tribunalul lui Dumnezeu şi alături
de rugăciunile celor dragi, îi obţin mila şi răsplata veşnică. (Bişoc, 2001:91)
De multe ori, analogiile create de orator dovedesc o creativitate bogată,
mesajul transmis de acestea fiind profund persuasiv:
Sărbătorindu-şi ziua de naştere, un tânăr primi în dar de la un prieten, un
ghiveci ce conţinea doar pământ. Surprins de acest ciudat cadou, îl întreabă:
„Acesta este cadoul tău pentru mine?” „Da, ştii, credeam că o să-ţi placă” „Cum
poate să-mi placă un simplu ghiveci?” „E adevărat, nu ţi-am adus o floare, ci
doar un ghiveci plin cu pământ; dar crede-mă pe cuvânt că în el se află sămânţa
celei mai rare flori din lume. Acordă-i în fiecare zi atenţia ta şi toarnă-i apă cât
e necesar, iar eu îţi făgăduiesc că vei ajunge să te bucuri de frumuseţea ei, pe
care acum nici măcar nu o bănuieşti. Eforturile îţi vor fi răsplătite din plin.
Sămânţa veşniciei a fost sădită în fiecare dintre noi, dar pentru că e doar un
germene, am primit şi misiunea de a ne ocupa zilnic de îngrijirea ei. Sămânţă
rară a veşniciei este sufletul nostru nemuritor, germene, pe care nici haosul şi
nici toate energiile pământului la un loc nu-l pot produce şi nici hrăni.” (Bişoc,
2001:131)
În unele predici, acelaşi argument este folosit în susţinerea unor teze care
par a nu avea nimic în comun. Astfel, în predica Cuvânt la moartea unui
bătrân evlavios. Sancţiunea divină. Judecata obştească oratorul insistă
asupra răsplăţii divine:
„Marele premiu al vieţii veşnice nu se va acorda celor ce n-au făcut răul, adică,
de ruşinea oamenilor, de teama să nu se îmbolnăvească, de teama să cadă în
primejdie, s-au retras în cochilia lor. Din contră, premiul se va acorda celor ce
au făcut binele. Mântuitorul nu zice „Întrucât n-aţi făcut niciun rău, moşteniţi
împărăţia cerurilor”, ci zice: „Întrucât aţi făcut binele unui din aceşti fraţi ai
Mei, Mie Mi-aţi făcut”. Împărăţia cerurilor nu se dă celor care nu fac răul, ci
celor care dau un codru de pâine celor lipsiţi, îmbărbătare celor deznădăjduiţi,
reazem celor neputincioşi. Aici este miezul moralei creştine: iubirea efectivă a
aproapelui. „Întru aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea
dragoste unii faţă de alţii” (Ioan, 8,35).” (Bunea, 2003:194)
Folosind un citat biblic, preotul afirmă că Iisus se identifică cu toţi oame-
nii, numindu-i fraţi. Aceeaşi idee, de coexistenţă între Hristos şi credin-
cioşi, apare şi în predica Cuvânt la înmormântarea unui bolnav de cancer.
Cuvânt rostit la Priveghi, în care preotul apelează la aceeaşi tehnică persu-
asivă, în scopul de a-şi convinge auditoriul cu privire la suferinţa trupească
împărtăşită de Iisus cu credincioşii suferinzi:
„Dar întrebarea persistă: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” Ce vădeşte
ea? Că Hristos Domnul S-a identificat de la început cu oricare din mădularele
Bisericii al cărei Cap este. Că nu-I este străină nici o dramă a celor care-I poartă
învierea marcată prin Sfântul Botez şi prin Sfânta Mirungere. Că, aşa cum
trupul uman îi este caracteristic, rana căpătată, oricât de mică şi de orice mădu-
lar al trupului, oricât de mic ar fi, doare tot trupul în capul lui, tot astfel şi
Hristos – Capul este conştient şi împreună-pătimitor cu orice mădular al Bise-
ricii – Trupul Său cel Tainic [...]. Cancere, cancere, pentru ce mă prigoneşti?”
(Necula, 2002:49-50)
Se observă o tendinţă de lărgire a contextului de utilizare a unui citat
scripturistic (Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?), generalizare ce pre-
supune „trecerea în concluzie de la puţin la mult, [...] de la unii la toţi”82.
Utilizarea în predici a pronumelui nehotărât simplu toţi are un caracter
82
206.
generalizator: „Sf. Apostol Pavel ne sfătuieşte stăruitor s-o facem: «Vă îndemn,
deci, înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, pentru toţi oame-
nii» (I Tim., 2, 1). În expresia «toţi oamenii» se cuprind viii şi morţii deo-
potrivă.” (Bunea, 2003:169)
Cu toate acestea, cel mai adesea analogiile descriu raiul şi iadul, două
locuri care pot fi „vizualizate” doar cu ajutorul unei imaginaţii bogate. De
exemplu, în predica Cuvânt la moartea unui credincios evlavios şi drept.
Sancţiunea divină. Rai – Iad, oratorul apelează la analogii pentru a ilustra
fericirea din rai şi chinurile din iad:
Intrând în bucuria Domnului (Matei, 25,23), drepţii se vor învrednici de o feri-
cire integrală direct proporţională cu faptele lor; va fi „odihna în Domnul”. Nu
va fi aceeaşi fericire pentru toţi, ci deosebită, pe măsura faptelor fiecăruia.
„Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor.
Iar stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa este şi la învierea morţilor”
(I Cor., 41-42) [...] Chinurile din iad vor fi gradate, după mărimea faptelor
(Rom., 2,6; I Cor., 5,10). „Sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pre-
gătit, nici n-a făcut voia lui, va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut dar a făcut
lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a încredinţat mult,
mult i se va cere” (Luca, 12,47-48). Pedepsele vor fi diferenţiate. Astfel, unii vor
fi lipsiţi de vederea lui Dumnezeu şi de comunicarea sfinţilor, alţii se vor chinui
în văpaie sau vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară etc. (Bunea,
2003:184-185)
Alteori, când oratorul îşi propune să clarifice o anumită regulă, el furni-
zează „exemple pe cât de diferite posibil, căci se arată în acest fel că, în
cazul de faţă, aceste diferenţe nu contează”83. Astfel de exemple identifi-
căm în predica Propovedania X. Cuvântare la îngropăciunea unui preot:
„Precum povesteşte Strabo: întru început nu era obicei să fie neşcine împărat,
carele să nu fi fost împreună şi preot; ba încă unele neamuri, precum între
etiopieni, preotul, carele aici nu era împărat, putea pre acela ce era împărat să-l
pună jos din scaun [...]. Aşa între Nemţii cei de demult nici un judecător nu
putea pre vreun vinovat osândi spre moarte, dacă nu, ca în locul lui Dumnezeu,
iscălea judecata preotul [...]. Sfântul Antonie cel mare [...] întâlnindu-se în
drum cu vreun preot, îndată cădea în genunchie înaintea lui; nice nu se ridica,
până când sărutându-i mâna nu dobândea dela dânsul blagoslovenie. Cetit-am
iarăşi despre un cuvios carele zicea: că de s’ar întâmpla să se întâlnească deo-
dată cu un preot, şi cu un înger, întâi s’ar închina preotului, apoi îngerului [...].
Căutaţi acuma oare cade-se să le fie greu creştinilor a da cinste acelora, pre
carii înţelepciunea cea nezidită cu dumnezeiasca sa smerenie, bine a voit la
atâta înălţime a’i ridica? (Nicorescu, 1907:106-108)
83
Necrologurile sunt, în genere, discursuri bogate în analogii, necesare

atât în vederea clarificării unor fenomene necunoscute ascultătorilor şi impo-
sibil de receptat prin intermediul simţurilor, cât şi în vederea trezirii inte-
resului, prin adaptarea discursului la comunitatea în care este rostit.
Exemplele sunt alese în aşa fel încât să fie cunoscute ascultătorilor, având
loc o reinterpretare a lor din perspectiva oratorului. Astfel, credibilitatea
tezei este amplificată de exemple veridice, a căror autenticitate nu poate fi
pusă sub semnul întrebării. Aici intervine analogia ca factor esenţial, ca
unică modalitate de a ilustra necunoscutul prin intermediul cunoscutului.
IV.1.8. Tehnica persuasivă a eliminării alternativelor

Respingerea alternativelor prin intermediul negaţiei, ca element cen-
tral al acestei tehnici, presupune o inventariere a tuturor posibilităţilor şi
optarea pentru o singură alternativă viabilă. Dacă oratorul nu deţine sufi-
ciente argumente care să-i susţină opţiunea, alternativa respingerii celor-
lalte opţiuni poate fi, atunci când nu există un număr mare de alternative,
o tehnică eficientă de argumentare. De exemplu, deseori preotul respinge
învăţăturile „necreştineşti”, argumentele altor comunităţi religioase decât
cea ortodoxă fiind combătute punct cu punct. Tehnica persuasivă a elimi-
nării alternativelor serveşte unui scop opus tehnicii invocării de exemple
paralele, cu toate că ambele apelează la acelaşi mijloc pe persuadare, şi
anume la exemple. În ambele situaţii exemplele au rol moralizator. Tehnica
eliminării alternativelor poate fi privită drept o utilizare particulară a stra-
tegiei negaţiei retorice.
Această tehnică persuasivă este predominantă în predica Cuvânt la
moartea unui creştin ispitit de credinţe deşarte. Necromanţia – învăţătură
anticreştină, oratorul eliminând alternativa comunicării, prin intermediul
necromanţiei, cu spiritele celor decedaţi:
„Într-adevăr, creştinii n-au nevoie de vorbirea cu morţii, spre a afla calea mân-
tuirii. Cine o practică, face dovada necredinţei sale. Dacă vrea cineva să fie
aproape sufleteşte de cei dragi, plecaţi din această lume, o poate face exclusiv
prin rugăciune. Sfinţii Părinţi nu primeau nici un fel de arătare, de teama de a
nu intra în contact cu spiritele cele rele demonii, care se substituie celor bune
ştiind că „însuşi Satana se preface în înger al luminii” (II Cor., 11,14; Ioan, 4,1-3).
Ca atare, să nu fim stăpâniţi de mândria diavolească de a chema sufletele celor
plecaţi dintre noi, fiindcă ne smintim în credinţa noastră, deoarece este lămu-
rit că între cei vii şi cei morţi «prăpastia mare s-a întărit», ca nimeni să nu
poată trece la noi (Luca, 16,26).” (Bunea, 2003:261)
Acest exemplu este elocvent în privinţa dezavuării practicilor necreştine
de comunicare cu morţii. Prin intermediul negaţiei din structura predicatului
n-au nevoie, oratorul elimină alternativa comunicării cu „spiritele”. În

acest fragment întâlnim un număr de patru verbe la forma negativă, toate
fiind folosite în acelaşi scop: n-au voie, nu primeau, nu intra şi să nu fim
stăpâniţi.
Tehnica eliminării alternativelor poate fi folosită şi atunci când oratorul
îşi instruieşte auditoriul în vederea săvârşirii corecte a unor ritualuri creş-
tineşti, ca în necrologul Predică la înmormântarea maicii Teodosia Lepă-
dat. Gura râului, 24.01.2000 (Necula, 2002:63-73). Creştinismul ne învaţă
că nu există decât o singură cale pentru obţinerea mântuirii.
Alte situaţii în care întâlnim această tehnică sunt atunci când oratorul
îşi instruieşte auditoriul în privinţa modului în care trebuie privit sfârşitul
vieţii, ca în predica Cuvânt la moartea unui credincios care a bolit mult.
Înţelesul creştin al suferinţei (Bunea, 2003:137-140), sau asupra modului
în care trebuie trăită viaţa în vederea obţinerii mântuirii sufletului, ca în
predica Cuvânt la moartea unui bunic. Nemurirea sufletului (Bunea,
2003:172-176).
Relativ rar utilizată în discursurile funebre, deoarece doar arareori ora-
torul îşi propune să respingă o anumită teză, tehnica eliminării alternati-
velor posedă totuşi o forţă de persuadare ridicată. Alături de celelalte teh-
nici şi strategii de argumentare, ea aduce o contribuţie destul de importantă
la argumentare.
IV.2. Figurile retorice

IV.2.1. Definirea conceptelor de „argument” şi „figură retorică”
Pentru a identifica relaţia implicită dintre argument şi figura retorică
trebuie să pornim de la tipul de discurs în care cele două elemente predo-
mină, şi anume de la discursul argumentativ.
În timp, retorii şi filosofii au acordat o importanţă mai mare uneori ar-
gumentului, alteori figurii retorice. În primă fază, argumentul era elemen-
tul central al textului argumentativ, treptat ajungându-se la descoperirea
importanţei cuvântului, adică a ornării în argumentare. Cuvântul este cel
care convinge, el „face şi desface”, fiind deseori folosit cu acest sens. Fraza
de început a Evangheliei lui Ioan subliniază importanţa cuvântului: „La
început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvân-
tul” (Ioan 1,1). Pe de altă parte, niciodată propoziţia (în cazul nostru: argu-
mentul) nu este privită de către vorbitori ca fiind cea care convinge.
O opinie diametral opusă am indentificat la cercetătorul Pierre Bourdieu,
care consideră că „puterea cuvintelor nu este altceva decât puterea delegată
a purtătorului de cuvânt, iar cuvintele lui – adică, indisociabil, materia
discursului său şi modul său de a vorbi – constituie cel mult o mărturie,
una oarecare, printre altele, a garanţiei delegării cu care este investit”84.

Prin urmare, autoritatea vorbitorului insuflă încredere ascultătorilor,
dând credibilitate discursului. Autoritatea cu care preotul a fost investit de
către Biserica Ortodoxă joacă un rol important în argumentare, ea nefiind
totuşi suficientă atunci când discursul se adresează unui public educat, cu
un spirit critic dezvoltat.
Discursurile religioase (predicile) erau denumite, între secolele al XVI-lea
şi al XVIII-lea, propovedanii (din sl. propovědati) sau cuvinte (din lat. con-
ventus), de exemplu: Cuvânt improvisat la înmormântarea mitropolitului
Veniamin Costachi85.
Complexitatea figurilor de stil a fost descrisă în subcapitolele destinate
limbajului metaforic şi metaforei. Figurile retorice ocupau un loc esenţial
în retorica clasică, frumuseţea discursului fiind cea care asigura succesul
procesului de convingere a auditoriului. S-a ajuns până la opinia conform
căreia obiectul retoricii ar fi constituit din ceea ce unii au numit „limbaj
figurat”, iar coerenţa sa conceptuală ar depinde de conceptul simetric al
„limbajului natural”86. Astfel, figura retorică ar avea un rol superior faţă
de argumentele propriu-zise. Pe de altă parte, noua retorică nu mai este
arta vorbirii elegante, redescoperindu-se importanţa argumentului ca ele-
ment central al argumentării87.
Tzvetan Todorov consideră că ambele viziuni sunt în mod egal simplifica-
toare, deoarece reduc discursul la doar una dintre componentele sale: „dis-
cursul întreţine cu lumea nu unul, ci două tipuri de raporturi căci, alături
de o parte a lumii care este cognoscibilă, există şi o alta, interpretabilă”88.
În consecinţă, atât argumentul, adică acea propoziţie considerată adevărată
şi utilizată în scopul demonstrării altei propoziţii89, cât şi figura constituie
elemente centrale ale discursului argumentativ. Toate argumentele ser-
vesc aceluiaşi scop: justificării unei anumite teze.
Tot Tzvetan Todorov sublinia faptul că disciplina care investighează
unităţile superioare frazei este retorica, ea operând cu noţiuni şi cu metode
diferite de ale lingvisticii90. Acest lucru explică motivul pentru care retorica
84
85
Vezi Nicolae Iorga, Cuvântări de înmormântare şi pomenire (din veacul al XVI-lea,
până la 1850), Editura „Neamul românesc”, Vălenii-de-Munte, 1909, p. 87-88.
86
Magda Jeanrenaud, Tzvetan Todorov. De la hegemonia modelului lingvistic la orizon-
tul etic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1999, p. 252.
87
reşti, 2000, p. 5.
88
89
90
are o existenţă atât de îndelungată, de milenii, fiind singura disciplină care

studiază discursul în întregimea sa. Într-adevăr, retorica studiază relaţia
dintre argumente, înşiruirea logică a acestora şi modul în care ele participă
la persuadarea auditoriului. Cu toate acestea, în ultimul secol au apărut şi
alte discipline, cum ar fi pragmatica sau poetica, ce şi-au fixat acelaşi dome-
niu de cercetare: discursul.
Dacă considerăm argumentul o propoziţie, atunci figura retorică se află
la un nivel inferior acestuia, fiind un cuvânt sau o sintagmă care participă
la argumentare. Conceptul de figură retorică i-a preocupat pe învăţaţi încă
din cele mai vechi timpuri, odată cu naşterea retoricii. De-a lungul timpu-
lui au existat numeroase definiţii ale acestui concept, astfel încât identifi-
carea unui punct comun care să le unească este dificilă. Primii teoreticieni
ai retoricii au pornit de la cuvânt şi de la construcţiile de cuvinte, definind
figura ca „o deviere de la uzul lingvistic normal”91. Această deviere se reali-
zează fie prin ideea de „plus”, identificată la Gorgias şi la Sf. Augustin, fie
prin „abaterea” de la normă, care poate avea loc la toate nivelele limbii:
fonetic, morfologic, sintactic şi chiar grafemic, sau, mai simplu, ca formă
lingvistică cu conţinut poetic92. Mai mult, figura retorică este considerată
unitatea fundamentală a abaterii lingvistice93. În interiorul argumentului
se pot identifica figuri retorice, care-i sporesc forţa. Pe de altă parte, „o figură,
al cărei efect argumentativ nu este reuşit, va cădea la rangul figurilor de
stil”94. De altfel, prezenţa figurilor retorice în interiorul argumentelor nu
este imperios necesară.
Pierre Fontanier distinge între idee, exprimată cu ajutorul cuvintelor, şi
judecată, expresie a gândirii spiritului uman95. Orice propoziţie poate fi
privită ca o judecată individuală asupra unui lucru, concept etc. Ideile se
reunesc în gândire, exprimarea acesteia realizându-se prin intermediul jude-
căţii. Altfel spus, figurile retorice sunt idei emise de către vorbitor, iar argu-
mentele sunt, la rândul lor, judecăţi. De exemplu, propoziţia Florile miros
frumos reprezintă o judecată emisă de vorbitor asupra subiectului propo-
ziţiei. Această propoziţie poate fi privită ca un argument, ea putând fi ata-
cată de către interlocutor prin intermediul următorului argument: Cucuta
este o plantă a cărei floare miroase urât.
În anumite situaţii, figurile retorice pot fi exprimate chiar printr-un
enunţ complet, ceea ce face greu de separat cele două concepte. De exemplu,
91
92
93
Ibidem, p. 26.
94
95
Pierre Fontanier, Figurile limbajului, Editura Univers, Bucureşti, 1997, p. 28-39.
majoritatea sloganurilor şi a lozincilor sunt construcţii care pot fi caracte-

rizate drept figuri retorice. Sloganul publicitar Doncafe: Cafea cu suflet
este un asemenea exemplu, în care întâlnim o metaforă ce poate fi reţinută
cu uşurinţă şi care îi poate îndemna pe oameni să cumpere acest sortiment
de cafea. Prin urmare, astfel de enunţuri pot avea o forţă de persuadare
mare.
Sensul judecăţilor (argumentelor) poate fi analizat din punctul de vedere
al obiectului (sensul obiectiv), în litera (sensul literal) sau în spiritul expre-
siei (sensul figurat sau intelectual)96. Noi vom avea în vedere doar sensul
figurat, generat de cel literal „în funcţie de împrejurările în care apar şi se
manifestă, de intonaţia vocii sau de legătura care se stabileşte între ideile
exprimate şi cele care nu sînt exprimate”97.
Argumentul este adeseori privit ca un motiv sau ca o motivare a unei
acţiuni sau a unei afirmaţii. Acest lucru duce la o îngustare a sensului aces-
tui termen. El reprezintă un raţionament folosit pentru a susţine sau pen-
tru a respinge o altă afirmaţie.
H. Portine identifică trei funcţii ale noţiunii de comunicare: funcţia de
informare, funcţia de exprimare şi funcţia de argumentare98. Putem merge
mai departe, afirmând că cele trei funcţii sunt specifice oricărui tip de
enunţ, deci şi enunţurilor argumentative. Alături de scopul său principal,
orice argument are şi scopul de a informa, fie aducând noi informaţii, fie
actualizând informaţiile deţinute deja de auditoriu, precum şi scopul de a
exprima ideile şi sentimentele oratorului. Intensitatea celor trei funcţii
variază în funcţie de scopul general în care este utilizat acel enunţ.
Figurile retorice pot participa la argumentare prin ele însele, sensibili-
zând auditoriul, sau în interiorul unui argument, ele putând fi simple modi-
ficări sonore ale unor cuvinte (figurile fonetice) sau, dimpotrivă, înlănţuiri
complexe de cuvinte sau de propoziţii (figurile sintactice). Multitudinea
figurilor şi a argumentelor conduce la crearea unei relaţii complexe între
acestea.
Raportul dintre figura retorică şi argument pare, la prima vedere, unul
de subordonare. În realitate, cele două concepte sunt complementare, ele
putând exista independent sau putând servi unor scopuri diferite. Atât figu-
rile, cât şi argumentele pot produce sentimente, deci ambele participă la
argumentare. În enunţul Prezenţa norilor semnalează apropierea unei furtuni
nu identificăm nicio figură retorică, cu toate că acest enunţ este un argu-
ment care susţine apropierea furtunii. Prin urmare, figura retorică nu este
indispensabilă argumentului. Acest lucru este evident în textele ştiinţifice,
96
Ibidem, p. 39.
97
Ibidem, p. 43.
98
care au ca finalitate convingerea auditoriului. Dacă analizăm enunţul

„Pentru producerea unui fulger trebuie să apară formaţiunea de nori numită
cumulonimbus calvus ce apare doar în după-amiezile de vară când este
foarte cald şi în interiorul lor se schimbă polarităţile capetelor (ca la bate-
rie), producându-se descărcările electrice”99, observăm că argumentele sunt
bine întemeiate, chiar dacă autorul nu recurge la figuri retorice. Argumen-
tele ştiinţifice sunt rar utilizate în discursul religios, deoarece în predici
limbajul figurat joacă un rol esenţial. Acest tip de argument este foarte
greu de combătut, utilizarea lui presupunând un efort susţinut din partea
oratorului. Altfel spus, argumentele raţionale (logosul) au o mare putere
de convingere, fiind utilizate în scopul de a întări argumentele de ordin
emoţional (patosul) şi argumentele autorităţii (etosul). Textele ştiinţifice
nu recurg la figuri deoarece ele abundă în argumente raţionale, care asigură
convingerea auditoriului.
Trebuie remarcat şi modul în care oratorul îşi adaptează discursul la
auditoriu. Astfel, în predicile de înmormântare oratorul recurge, pentru
a-şi îndeplini scopul, la argumente de ordin emoţional, deoarece auditoriul
este receptiv la astfel de argumente, şi, prin urmare, şi la figuri retorice.
Alte trei tipuri de argumente întâlnite în necrologuri sunt: argumentul
risipei, argumentul direcţiei şi argumentul depăşirii.
Argumentul risipei aduce justificări în vederea faptului că „întrucât a
fost deja începută o lucrare, întrucât au fost acceptate nişte sacrificii care
s-ar pierde în cazul renunţării la proiect, trebuie să se continue în aceeaşi
direcţie”100. În discursul Predică la înmormântarea unui ofiţer în rezervă
am identificat un astfel de argument:
Icoana pe care ne-o lasă în urmă robul lui Dumnezeu V. este aceea a unui ofiţer
corect. Într-un mediu în care păcatele rod, din nefericire, starea de conştiinţă
cu îndărătnicie, omul acesta s-a păstrat, cum a putut mai bine, cât mai aproape
de Dumnezeu.” (Necula, 2002:26-27)
Argumentul direcţiei constă în „punerea în gardă contra utilizării pro-
cedeului etapelor: dacă cedezi de această dată, va trebui să cedezi puţin
mai mult data viitoare şi Dumnezeu ştie unde te vei opri”101. Acest argu-
ment are aşadar la bază principiul jocului de domino: dacă cedezi o dată,
vei ceda din ce în ce mai mult în viitor. În predicile de înmormântare, prin
intermediul argumentului direcţiei preotul atrage atenţia ascultătorilor
99
Explicaţia acestui fenomen a fost preluată de la: http://www.tpu.ro/stiinta-si-filosofie/
de-ce-nu-tuna-si-fulgera-iarna/ (data accesării: 04.03.2012)
100
101
Ibidem, p. 345.
asupra faptului că, odată supuşi păcatului, putem deveni victime ale diver-
selor „patimi”, cum ar fi alcoolul, drogurile sau fumatul. De aici rezultă în
mod direct pedeapsa divină. Un exemplu concludent am identificat în pre-
dica Cuvânt la înmormântarea unui alcoolic:
Mă uit la frăţiile voastre, bărbaţii participanţi la îngroparea aceasta şi mă gân-
desc că trebuie să fi învăţat ceva din drama acestui contemporan: anume că
alcoolul rămâne un duh al diavolului şi că dacă la tinereţe el pare un prieten de
nădejde, pe parcurs el devine un trădător parşiv, ucigaş. (Necula, 2002:44)
Argumentul depăşirii descrie „posibilitatea de a merge mereu mai departe
într-un anumit sens, fără să se întrevadă o limită în această direcţie, şi
aceasta cu o creştere continuă de valoare”102. Figurile retorice care însoţesc
de obicei acest argument sunt hiperbola şi litota103 În discursurile funebre,
virtuţile preoţilor sau suferinţele martirilor a căror viaţă a fost dedicată
propovăduirii creştinismului, ceea ce într-un final le-a cauzat şi decesul,
sunt ilustrate prin intermediul acestui argument, aşa cum se întâmplă în
predica Propovedania X. Cuvântare la îngropăciunea unui preot (Nicorescu,
1907:104-113).
Figurile retorice se folosesc cu preponderenţă în discursurile politice,
religioase şi publicitare. În consecinţă, prezenţa figurilor retorice este con-
diţionată de tipul discursului argumentativ, pe când prezenţa argumente-
lor este imperios necesară indiferent de tipul discursului argumentativ.
Figurile retorice, la rândul lor, pot exista şi independent de argumente.
Tropii, de exemplu, au doar rol ornamental, adică înfrumuseţează discursul,
dar nu participă la argumentare. Dând citatul „Căci toţi se nasc spre a muri /
Şi mor spre a se naşte”, autorul predicii Cuvânt la moartea unui medic104
nu-şi propune să persuadeze cititorul prin cuvintele poetului, cu toate că
observăm metafora se nasc spre a muri, care semnifică faptul că orice sfâr-
şit reprezintă un nou început. Astfel de citate sunt folosite de obicei la înce-
putul predicilor, ele reprezentând punctul de pornire în argumentare.
În consecinţă, figurile retorice şi argumentele sunt elemente esenţiale
oricărui text argumentativ, ele participând împreună la argumentare şi,
fără a se afla într-o relaţie de subordonare, produc, împreună, un impact
mai puternic asupra auditoriului.
Nu putem vorbi despre figuri retorice fără să aducem în discuţie problema
stilului. Încă din Antichitate, preocuparea fundamentală a învăţaţilor a
fost de a indica procedeele de exprimare şi de compoziţie ce se impun celui
102
Ibidem, p. 351-352.
103
Ibidem, p. 354.
104
mântare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 216.
ce foloseşte cuvântul rostit pentru a da discursului o formă îngrijită şi adec-

vată conţinutului105. Din punctul de vedere al discursului, stilul înseamnă
o alegere şi o rânduire proprie a cuvintelor în frază, rezultând o fizionomie
distinctă a modului de exprimare al unui orator, care îl diferenţiază de
ceilalţi. Stilul este astfel cel care dictează forma, argumentele fiind partea
de conţinut a discursului.
În concluzie, discursul argumentativ nu poate exista fără argumente,
indiferent de multitudinea figurilor retorice care participă la argumentare.
Reuşita unui discurs argumentativ constă în modul în care oratorul reu-
şeşte să îmbine cele două elemente în discursul său, punînd în acest fel în
valoare forţa lor de argumentare.
IV.2.2. Tipurile de figuri retorice şi importanţa lor în necrologuri

În acest subcapitol vom prezenta principalele clasificări ale figurilor reto-
rice şi ale argumentelor, exemplificându-le cu fragmente din predici de înmor-
mântare.
Pierre Fontanier se numără printre puţinii teoreticieni ai figurilor reto-
rice care fac distincţia între figurile de semnificaţie şi de expresie (denumite
şi tropi) şi figurile din celelalte clase (non-tropi: figuri de construcţie, de stil,
de elocuţie şi de gândire), care apar prin substituirea unui semnificat cu
altul, semnificantul rămânând identic106. Astfel, el exclude din retorică sti-
listica lingvistică. Clasificarea figurilor retorice propusă de el are la bază
criteriul semantic, deoarece sensul este cel care trebuie supus analizei, şi
nu forma, operaţia corespunzătoare fiind substituţia.
Una dintre cele mai complexe clasificări ale figurilor retorice din punc-
tul de vedere al formei (sau: al semnificatului), o întâlnim la Heinrich
Plett107, care identifică, la toate nivelele limbii, două tipuri de deviaţii: devi-
aţia lingvistică şi echivalenţa lingvistică. La baza fiecărei deviaţii lingvistice
se află un anumit segment lingvistic: fonemul, morfemul sau propoziţia.
În continuare vom prezenta principalele figuri retorice întâlnite în interio-
rul argumentelor, clasificate în funcţie de nivelul la care are loc deviaţia ling-
vistică, precum şi aportul lor la convingerea şi persuadarea ascultătorilor.
A. Figurile fonologice se clasifică în figuri sonore şi figuri prozodice.
Aceste figuri dau o notă distinctă discursului; ele atrag atenţia ascultători-
lor, dar nu au forţă de convingere, astfel încât argumentele care au în
structura lor aceste figuri impresionează prin formă şi mai puţin prin con-
ţinut. Prin urmare, oratorii recurg rar la acest tip de figuri retorice.
105
Ştefan Munteanu, Stil şi expresivitate poetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 24.
106
Pierre Fontanier, Figurile limbajului, Editura Univers, Bucureşti, 1997, p. 8.
107
tura Univers, Bucureşti, 1983, p. 157-322.
Figurile sonore sunt consonantice şi vocalice: barbarismele, aliteraţia,

asonanţa etc.
Barbarismele sunt prezente în număr foarte mic în predicile de înmor-
mântare, lucru explicabil prin caracterul conservator al acestui tip de pre-
dică, cuvintele împrumutate din alte limbi fiind foarte rar utilizate. Pe de
altă parte, atunci când sunt folosite, ele atrag imediat atenţia auditoriului,
scopul lor fiind de a alunga starea de plictiseală şi, eventual, de a atrage
atenţia ascultătorilor tineri, care sunt mai familiarizaţi cu astfel de cuvinte.
Identificarea aliteraţiilor în discursurile orale, deci şi în predicile de înmor-
mântare, este greu de realizat, deoarece necesită un efort de concentrare
din partea auditoriului. Adeseori aliteraţiile trec neobservate de către ascul-
tători, deşi ele aduc un plus stilului discursului, conferind propoziţiilor
muzicalitate. În predica Cuvânt la moartea unui jurist. Iubirea – pivotul
dreptăţii identificăm aliteraţia celui – adânci – celui – ce, care are exclusiv
funcţia de a înfrumuseţa discursul, întrucât ea nu posedă o „încărcătură”
retorică puternică: „Celui cu adânci bătrâneţe şi celui ce de toate se învăluie
şi este neîncrezător şi a pierdut răbdarea [...].” (Bunea, 2003:133)
Aliteraţiile sunt mai uşor de identificat în discursurile scrise, unde se
pune accent atât pe stil, cât şi pe formă, dorinţa autorilor fiind de a realiza
discursuri care să impresioneze şi prin puterea de convingere a argumen-
telor, dar şi prin frumuseţe.
Figurile prozodice se referă la accent, la pauze şi la variaţiile de tonali-
tate (sau: de înălţime). Aceste figuri sunt utilizate frecvent în necrologuri,
în special pauza retorică, al cărei rol este de a acorda un răgaz auditoriului
pentru a reflecta asupra celor spuse de către orator. Pauza retorică se află
în corelaţie cu întrebarea retorică şi cu negaţia retorică. Ea se întrebuin-
ţează pentru a marca etapele unei predici, oratorul făcând câte o scurtă
pauză după rostirea ipotezei, după încheierea naraţiunii, dar şi atunci
când formulează cele mai importante argumente. Caracteristice discursu-
rilor funebre sunt şi variaţiile de tonalitate. Astfel, vorbitorul utilizează o
tonalitate ridicată (uneori un ton ameninţător) pentru a reliefa aspectele
cele mai importante din predică, sau o tonalitate blândă, atunci când doreşte
să aline suferinţa ascultătorilor.
B. Figurile morfologice se clasifică, la rândul lor, în două categorii:
• figuri ale abaterii morfologice:
► deviaţia internă a cuvântului: adiţia, substracţia, permutaţia şi
substituţia morfologică;
► deviaţia legată de context: diastratică, diatopică, diacronică şi exogenă.
• figuri ale echivalenţei morfologice:
► jocurile de cuvinte: omofon, polisem, omonim, homeofon şi homeograf;
► repetiţiile: anafora, epifora, anadiploza şi poliptonul.
Cu puţine excepţii, atunci când preoţii introduc cuvinte sau citate din
alte limbi, în necrologuri se inserează, de obicei, sintagme sau propoziţii
din limba latină (exogene): „Pentru fiinţa umană, moartea este prezentă în
toate lucrurile ca limita lor evidentă, potrivit adagiului horaţian: «Mors
ultima linea rerum est».” (Bunea, 2003:75, în predica Cuvânt la moartea
unui intelectual. Viaţă – moarte). De cele mai multe ori, aceste citate sau
cuvinte nu sunt traduse în limba română. O excepţie este următoarea:
„Ideea aceasta este exprimată şi pe pietrele de mormânt din cimitirele ora-
şelor mari, prin aforismul: «Memento mori» (Adu-ţi aminte de moarte).”
(Bunea, 2003:144, în predica Cuvânt la moartea unui tată văduv. Bărbăţia
creştină). Necrologurile vechi sunt, în schimb, mult mai sărace în astfel de
exemple.
Repetiţia, cu variantele sale (anafora, epifora, anadiploza şi poliptonul),
este un procedeu retoric ce scoate în evidenţă elementul central dintr-un
paragraf sau din întreg discursul. În exemplul următor observăm tripla
repetare a cuvântului muncă: „Munca este o lege a firii. În comunitatea
din care face parte, fiecare ins îşi are locul şi misiunea sa, astfel că munca
e pusă în slujba întregului, are o funcţie socială. Nu există muncă înjosi-
toare, toate sunt de folos, fiindcă toate slujesc propăşirii obşteşti.” (Bunea,
2003:243, în predica Cuvânt la moartea unui inginer. Misiunea creatoare a
creştinului) Preotul identifică atât virtuţile meseriilor, cât şi necesitatea
exercitării acestora, capacitatea de a munci reprezentând una dintre cele
mai importante atribute ale omului. În mod indubitabil, propoziţiile citate
mai sus sunt argumente centrate pe cuvântul muncă.
Printre cuvintele cel mai frecvent întâlnite – şi repetate – în necrologuri
se numără: moarte, viaţă, suferinţă şi iertare:
De multe ori întâlnim suferinţa, atât în viaţa proprie, cât şi în viaţa altora. Şi,
de fiecare dată, ne întrebăm: ce rol are suferinţa în viaţa noastră? De ce trebuie
să suferim? Încercăm să găsim un răspuns, dar ne simţim neputincioşi în faţa
acestui mister. Unii se revoltă împotriva lui Dumnezeu când sunt în suferinţă.
Alţii se întreabă: de ce Dumnezeu nu înlătură suferinţa din viaţa omului? În
acest sens, scriitorul francez Paul Claudel ne oferă următorul răspuns: „Dum-
nezeu nu a venit să înlăture suferinţa, nici chiar să o explice, ci a venit ca să o
umple cu prezenţa sa”. Aşadar, Dumnezeu este prezent în fiecare om care suferă
şi care, fără a se revolta împotriva lui, acceptă de bună-voie suferinţa. Pentru
orice om, suferinţa acceptată de bunăvoie, poate fi o adevărată întâlnire cu
Cristos, poate fi momentul adevăratei convertiri, o convertire care să-i aducă în
inimă pacea, liniştea, bucuria sufletească. Modelul prin excelenţă al omului
care acceptă de bunăvoie suferinţa, este, fără îndoială, Cristos Domnul. (Bişoc,
2001:63; în predica Viaţa ca pregătire pentru întâlnirea cu Cristos. Predică la
înmormântarea unui tânăr)
În acest paragraf, substantivul suferinţă şi verbul a suferi apar de zece

ori, astfel încât ele vor rămâne cu siguranţă întipărite în minţile credincioşilor.
Repetiţia este un fenomen lingvistic foarte des întâlnit şi un procedeu
de persuadare aflat la îndemâna oricui. Prin comparaţie cu figurile retorice
analizate anterior, repetiţia, cu variantele sale, are o forţă de convingere
superioară, chiar dacă nu aduce un plus estetic discursului.
Antiteza dintre viaţă şi moarte nu este la fel de puternică precum cea
dintre bine şi rău, ilustrată adesea prin opoziţia dintre Dumnezeu şi diavol:
Viaţa omenească îşi are specificul ei, ea este o excepţie a morţii, aşa cum lumina
este o excepţie a întunericului universal. Între ele, viaţă – moarte, este o core-
laţie, o legătură indisolubilă, de aceea, spre a avea o moarte senină, vieţii i se
cere să-şi pună de acord pulsaţiile cu gândul veşniciei. (Bunea, 2003:212, în
predica Cuvânt la moartea unui dascăl. Apostolatul dăscălesc)
C. Figurile sintactice se clasifică în figuri ale deviaţiei sintactice (cuprin-
zând utilizarea de paranteze, elipsa, zeugma etc.) şi figuri ale echivalenţei sin-
tactice, de tipul paralelismului, care este o „figură gramaticală repetată”.
Parantezele au următoarele întrebuinţări:
• de a aduce lămuriri suplimentare: „Cu alte cuvinte, pentru a aprinde
lumina în suflete – îndeosebi în sufletele copiilor – se cere să ardă întâi în
sufletul învăţătorului.” (Bunea, 2003:212-213, în predica Cuvânt la moar-
tea unui dascăl. Apostolatul dăscălesc);
• de a delimita comentariile proprii: „Viaţa acestora – adeseori – se carac-
terizează printr-o linie mereu ascendentă, ei nu se mulţumesc cu o trăire
mijlocie a vieţii.” (Bunea, 2003:236, în predica Cuvânt la moartea unui
slujbaş pentru binele obştesc. Slujirea intereselor obşteşti)
• de a marca o sentinţă: „Deci, după învierea morţilor, urmând îndata
judecată, nu mai rămâne loc pentru trâmbiţata – desigur greşit – împără-
ţie de 1000 de ani.” (Bunea, 2003:232, în predica Cuvânt la moartea unui
epitrop parohial (decedat în Vinerea Mare şi înmormântat a doua zi de
Paşti). Moarte – Înviere (Conlucrarea epitropului cu parohul în chivernisi-
rea bunurilor parohiale)).
E. Figurile semantice sunt de două tipuri: figuri ale deviaţiei semantice
(tropii: metafora, metonimia, sinecdoca etc.) şi figuri ale echivalenţei seman-
tice (izotopiile, comparaţia, sinonimia şi antiteza). Tropii sunt figurile reto-
rice cele mai frecvent utilizate în discursul argumentativ. Adeseori se face
o confuzie între figuri retorice şi tropi, însă, după cum am arătat, figurile
retorice nu se reduc la tropi, tropii fiind doar o categorie de figuri retorice,
alături de celelalte tipuri de figuri.
D. Figurile de stil au fost clasificate în: figuri de cuvinte, figuri de gân-

dire, figuri de pasiune şi figuri gramaticale108.
E. Figurile grafemice se împart în figuri ale deviaţiei grafemice (deviaţii
de accent, folosirea incorectă a semnelor de punctuaţie, marcarea necores-
punzătoare a paragrafelor etc.) şi figuri ale echivalenţei grafemice. Cu excep-
ţia deviaţiei de accent, aceste figuri se întâlnesc în discursul scris, iar nu
cel rostit, nefiind, prin urmare, caracteristice necrologurilor.
Figurile retorice ocupă un loc important în discursurile funebre, deoa-
rece acestea sunt menite, prin natura lor, să atragă atenţia ascultătorilor,
să emoţioneze, să liniştească şi să aline suferinţa despărţirii de cineva drag.
IV.2.3. Concluzii parţiale

Cele două concepte fundamentale ale oricărui discurs argumentativ,
figura retorică şi argmentul, se află într-o relaţie foarte strânsă, ele împle-
tindu-se una cu cealaltă. Multitudinea de figuri retorice şi de argumente
duce la stabilirea unor relaţii complexe între acestea.
După cum am arătat în primul subcapitol, figurile retorice şi argumen-
tele au iscat, încă din Antichitate, numeroase dezbateri şi controverse, ast-
fel încât stabilirea unor puncte comune este dificilă. Prezenţa figurilor reto-
rice este condiţionată de tipul de discurs argumentativ, în timp ce prezenţa
argumentelor este întotdeauna imperios necesară. Figurile retorice din
interiorul argumentelor au două roluri: de a „întări” forţa argumentelor şi
de a înfrumuseţa discursul. Cele care au doar un rol estetic se situează pe
o treaptă inferioară celor care îndeplinesc ambele roluri. Dacă unii savanţi
definesc retorica drept „arta de a vorbi bine”109, alţii consideră argumentul
a fi elementul central al argumentării.
În partea a doua a acestui subcapitol am prezentat şi am exemplificat
principalele tipuri de figuri retorice şi modul în care ele contribuie la argu-
mentare. Am clasificat figurile retorice în şase categorii, în funcţie de nive-
lul la care are loc deviaţia: figuri fonologice, morfologice, sintactice, seman-
tice, de stil şi grafemice.
Deoarece numai astfel poate să persuadeze auditoriul, discursul religios
recurge la argumente, deseori însoţite de figuri retorice. Durerea cauzată
de decesul unei persoane dragi este alinată prin intermediul cuvintelor
bine alese. Argumentele privind nemurirea sufletului şi viaţa de după
moarte sunt însoţite de cuvinte blajine, deci de patos. Un asemenea exem-
plu îl identificăm în predica: Iad sau rai? Predică la înmormântarea unui
adult:
108
109
Ibidem, p. 17.
Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi ne vrea pe toţi în casa sa. Însă noi suntem atât
de puţin pregătiţi pentru a crede că Dumnezeu ne va ierta păcatele oricât de
sinceră şi de fierbinte ar fi căinţa noastră. Omului [...] îi trebuie un efort consi-
derabil ca să creadă cu adevărat în posibilitatea ştergerii depline a păcatelor
sale. (Bişoc, 2001:78)
În ciuda aparenţelor, aceste fraze debordează de optimismul motivat de
certitudinea pe care o simte oratorul atunci când vorbeşte despre iertarea
păcatelor, utilizând adjectivul deplin: ştergerii depline a păcatelor sale. În
al doilea rând, frazele sunt construite în jurul unui subiect de persoana
întâi plural: noi suntem atât de puţin pregătiţi. Prin folosirea acestui tip de
subiect se realizează o comuniune spirituală între cel care rosteşte discur-
sul funebru şi oamenii care suferă de pe urma trecerii în nefiinţă a persoa-
nei care face subiectul predicii. Acestor oameni li se acordă un sprijin moral;
ei nu trebuie să se simtă singuri în faţa acestei încercări.
IV.3. Rolul anaforei în argumentare

Perspectiva actuală în analiza discursurilor argumentative, în general,
şi a predicilor de înmormântare, în particular, pune accentul, în egală măsură,
atât pe conţinutul semantic al discursurilor, cât şi pe forma lor.
Vom reuni, în continuare, cele două componente esenţiale ale discursu-
lui, pornind de la textul predicilor, prin identificarea anaforei, ca figură de
stil, a rolului ei în înfrumuseţarea discursului şi, apoi, a aportului ei la
argumentare. Vom porni de la etimologia cuvântului anaforă, vom indica
principalele direcţii în analiza acesteia (ştiut fiind că există două tipuri de
interpretări: una stilistică şi una retorică), vom exemplifica prin fragmente
din necrologuri şi vom încheia prin formularea unor concluzii.
IV.3.1. Definirea conceptului de „anaforă”

Cuvântul anaforă (din gr. ana „din nou” şi pherein „a transporta”)110 a
pătruns în limba română pe filieră franceză, din fr. anaphore, care provine,
la rândul său, din lat. anaphorá. Anafora este îndeobşte definită drept repe-
tarea aceluiaşi cuvânt la începutul mai multor fraze sau părţi de frază –
definiţie ce surprinde, în linii mari, complexitatea conceptului. Val. Panai-
tescu o consideră a fi „repetarea unui cuvânt (sau a unui grup de cuvinte)
110
Întâlnit în majoritatea dicţionarelor explicative. Vezi ***, Dicţionarul Explicativ al
Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Uni-
vers Enciclopedic, Bucureşti, 1998; ***, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a
doua revăzută şi adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2012; Florin Marcu, Dicţionar de Neologisme,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1986 etc.
la începutul mai multor versuri sau la începutul mai multor fraze succesi-
ve dintr-un text în proză”111.
Anafora reprezintă un procedeu stilistic şi retoric des întâlnit în discursu-
rile scrise şi în cele rostite, care are rolul de a accentua una sau mai multe
idei, deci de a participa la argumentare în scopul de a întări un argument.
Adesea repetăm cele spuse pentru a ne face înţeleşi sau pentru a subli-
nia importanţa afirmaţiilor respective sau, cel mai adesea, pentru a con-
vinge ori a ne convinge pe noi înşine; părinţii le repetă copiilor cuvinte noi
pentru a-i ajuta să le memoreze; repetiţia este şi o modalitate de realizare
a superlativului. Ea este un procedeu la îndemâna oricui, care deţine o
puternică forţă de persuadare. Se întâlneşte atât în discursurile marilor
oratori antici, cât şi în modul în care vânzătorii ambulanţi îşi atrag clienţii.
Ceea ce îi diferenţiază este utilizarea intuitivă de către cei din urmă, în
comparaţie cu conştientizarea importanţei procedeului, în cazul oratori-
lor: „acumularea sinonimelor corespunde unei intenţii persuasive”112.
Adesea ne găsim în situaţia de a repeta în minte lucruri care ne induc o
stare de linişte, de confort: „Va fi bine!”, „Doamne ajută!” etc. Repetăm nu
numai cuvinte, ci şi gesturi: facem de trei ori semnul Sfintei Cruci sau
avem propriile mici ritualuri de repetare a unor gesturi. Repetarea ne dă
siguranţa săvârşirii complete şi corecte a oricărei acţiuni.
Din perspectivă structuralistă, anafora este inclusă, alături de variantele
sale (epifora, anadiploza şi poliptonul), în categoria figurilor morfologice,
şi anume a figurilor echivalenţei morfologice113. O altă opinie o identificăm
la Ioan Toader, care include anafora într-o clasificare funcţională a figuri-
lor retorice, anume în categoria figurilor de construcţie, alături de figurile
de cuvinte, figurile de sens şi figurile de gândire114.
Numărul figurilor retorice a crescut în mod constant din Antichitate
până în prezent, pornindu-se de la cele şaizeci şi cinci de figuri înşiruite de
Cicero în lucrarea Ad C. Herrenium şi ajungându-se până la cele aproape
două sute de figuri retorice listate de Henry Peacham în lucrarea Garden
of Eloquence115.
Până în momentul de faţă am privit anafora ca fiind o repetare a unui
cuvânt sau a unui grup de cuvinte într-un text. Această definiţie nu surprinde
111
Val. Panaitescu, Terminologie poetică şi retorică, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 1994, p. 11.
112
Gheorghe Tohăneanu, Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică şi versificaţie, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 41.
113
Pierre Fontanier, Figurile limbajului, Editura Univers, Bucureşti, 1997, p. 8.
114
115
însă decât o mică parte din complexitatea acestui concept, foarte des folo-
sit, indiferent de tipul de discurs.
Lingviştii vorbesc despre segmente de discurs anaforice sau elemente
anaforice: „se consideră de obicei anaforic un segment al enunţului (cel
mai adesea un pronume sau o sintagmă nominală definită sau demonstra-
tivă) a cărui interpretare necesită recurgerea la un alt segment actualizat
înainte în lanţul discursiv”116. Sfera de utilizare a anaforei este astfel
extinsă de la repetarea unui singur cuvânt la repetarea unor segmente
discursive. Comparând cele două perspective observăm că din perspectiva
lingviştilor nu se mai vorbeşte despre repetiţie, ci despre reluare sau actu-
alizare. Dacă din perspectivă retorică anafora presupune repetarea acelu-
iaşi element în interiorul unui text, din perspectivă lingvistică anafora pre-
supune prezenţa a două elemente diferite, numite anaforic şi antecedent.
Antecedentul este elementul care va fi reluat prin intermediul anaforicu-
lui, ambele existând în interiorul aceluiaşi enunţ sau în enunţuri diferite.
Cele două elemente se află într-o relaţie de coreferinţă (sau: continuitate
referenţială), deoarece au acelaşi referent exterior.
Identificarea referentului comun celor două elemente poate întâmpina
dificultăţi datorate ambiguităţii semantice. Se dă exemplul: Mihai l-a vizi-
tat pe George, care se certase cu unchiul său. El i-a spus că acesta este vino-
vat pentru eşecurile sale. Acest exemplu, deşi puţin forţat, arată multitudi-
nea de posibile interpretări ale celor două enunţuri, pronumele personal el
putând constitui coreferinţa oricăruia dintre cei trei antecedenţi: Mihai,
George sau unchiul. Acest tip de anaforă, numită şi discursivă sau liberă117,
se întâlneşte foarte rar în necrologuri, ambiguitatea semantică fiind evitată
în discursurile argumentative, deoarece ea constituie o piedică în convin-
gerea auditoriului.
S-au oferit diverse soluţii pentru identificarea corectă a antecedentului
din construcţiile anaforice. Interesantă este cea propusă de Celia Rico Pérez
de la Universitatea din Alicante, Spania. În articolul intitulat Resolución
de la anáfora discursiva mediante una estrategia de inspiración vectorial,
cercetătoarea consideră fiecare entitate anaforică drept vector; prin urmare,
astfel de entităţi pot face obiectul tehnicilor de analiză vectorială, în aşa fel
încât vectorii mai apropiaţi vor indica relaţii anaforice mai puternice118.
Aplicând exemplului de mai sus această tehnică de comparare vectorială,
116
Elvira Oroian, Anafora şi catafora ca fenomene discursive, Editura RISOPRINT,
Cluj-Napoca, 2006, p. 28.
117
Informaţie preluată de la: http://www.scritube.com/literatura-romana/gramatica/
Anafora163151559.php (data accesării: 31.07.2012)
118
Celia Rico Pérez, „Resolución de la anáfora discursiva mediante una estrategia de
inspiración vectorial”, în Procesamiento del lenguaje natural, Madrid, nr. 15, iulie 1994.
putem identifica antecedentul: există o probabilitate ridicată ca elementul

antecedent corect să fie cel mai apropiat de anaforic, şi anume unchiul.
Această probabilitate scade pe măsură ce ne îndepărtăm de anaforic, fiind
puţin probabil ca antecedentul corect să fie George şi chiar improbabil ca
acesta să fie Mihai.
După cum am arătat, anafora a reprezentat de la bun început, înainte
de toate, o figură retorică importantă. Importanţa anaforei este subliniată
chiar de către unul dintre cele mai cunoscute proverbe latineşti: Repetitio
mater studiorum est. Pe de altă parte, în ultimele decenii, lingvistica şi
disciplinele adiacente ei (stilistica, pragmatica şi ştiinţele cognitive) au aca-
parat acest termen, în primul rând datorită importanţei sale pentru ling-
vistica transformaţională, în acest fel rolul anaforei în retorică fiind neglijat.
Ceea ce uneşte toate clasificările şi viziunile asupra anaforei este repeti-
ţia sau reluarea ca element esenţial; dar nu orice repetiţie, ci doar cea de la
începutul enunţurilor. De ce doar de la început? În primul rând pentru a o
diferenţia clar de repetiţie, care, la rândul ei, este o figură retorică de tip
anaforă şi, în al doilea rând, deoarece cuvintele care deschid un enunţ sunt
de o importanţă deosebită în argumentare. Ele rămân întipărite în mintea
ascultătorilor deoarece, de obicei, elementele de început ale enunţului au
cea mai mare importanţă. În aceeaşi ordine de idei, anafora şi-a extins
treptat sfera semantică, ajungând să se desprindă de repetiţie aproape în
totalitate, ea şi repetiţia devenind, în gramatică, două concepte paralele.
Astfel, anafora nu mai presupune repetarea unor cuvinte, ci reluarea aces-
tora în interiorul aceluiaşi enunţ sau în enunţuri învecinate. Ea ajunge să
se intersecteze cu deixisul, deixisul discursiv sau textual putând fi conside-
rat o formă de anaforă119.
Rodica Zafiu identifică doar două abordări principale ale acestui feno-
men lingvistic. Prima are la bază teoria generativă iniţiată de N. Chomsky, în
care „anafora e o categorie gramaticală fundamentală, alături de pronomi-
nale şi de expresii pronominale referenţiale”120. Cea de-a doua îşi are rădăci-
nile în „lingvistica textului, în care, chiar mai devreme, cercetările asupra coe-
ziunii şi coerenţei au acordat un rol important mecanismelor anaforice”121.
În ceea ce ne priveşte, vom avea în vedere cu precădere a doua abordare,
deoarece ne-am propus o abordare retorică a analizei unui tip de discurs.
119
656.
120
Rodica Zafiu, „Observaţii asupra anaforei în limba română actuală”, în Gabriela
Pană Dindelegan (coord.), Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române, Editura Universităţii
din Bucureşti, 2004, p. 239.
121
Ibidem, p. 239.
Nu vom exclude însă din analiza noastră nici prima abordare, deoarece
gramatica şi retorica pot face front comun în analiza unui discurs argu-
mentativ.
Se vorbeşte din ce în ce mai des despre „gramatica argumentativă”, ca
fiind cea care uneşte cele două perspective. Una dintre lucrările de referinţă
din această sferă îi aparţine lui Vicenzo Lo Cascio, care identifică două
componente esenţiale ale gramaticii argumentative: o componentă sintac-
tico-textuală, care indică structura lingvistică a textului, şi o componentă
pragmatică, care precizează condiţiile de uz în situaţiile comunicaţionale,
dar şi procedurile de evaluare122:
„Ea permite identificarea explicită a fiecărei fraze şi după ce a fost iden-
tificată structura în aspectele sale pragmatice şi gramaticale, dă posibilita-
tea de a evalua dacă sunt acceptabile diferitele aspecte ale textului. Adică
permite să stabilim dacă şi de ce o argumentare ne convinge sau nu să
apreciem dacă sunt acceptabile diferitele aspecte ale textului”123.
Pentru a sublinia importanţa anaforei în analiza discursurilor, GALR îi
consacră un întreg capitol, conceput de cercetătoarea Rodica Zafiu124.
Apollonius Discolos, unul dintre primii gramaticieni greci care au vorbit
despre anaforice, a făcut distincţia între pronumele care trimit la obiecte,
deicticele, şi cele care trimit la segmente de discurs, anaforicele125. Prin
urmare, aici putem vedea distincţia clară între anaforice şi celelalte tipuri
de pronume. În exemplul Mi-am amintit de el atunci când am citit scrisoa-
rea, pronumele personal el face referire la o persoană unică, la care anterior
nu s-a făcut referire în acest enunţ. Dimpotrivă, un exemplu în care întâl-
nim un anaforic şi un antecedent este: George a adormit la volan. El a avut
norocul să nu accidenteze pe nimeni. Termenul anaforic este el, iar antece-
dentul este George, ambele făcând referire la aceeaşi persoană.
Datorită acestui fenomen, anafora este strâns legată de deixis, deoarece
ambele preiau „interpretarea referenţială a unui element lingvistic de la
un altul, aflat în context: în contextul lingvistic, în cazul anaforei, sau în
cel situaţional, în cazul deixisului”126.
122
123
Ibidem, p. 44.
124
656-673.
125
126
Rodica Zafiu, „Observaţii asupra anaforei în limba română actuală”, în Gabriela
Pană Dindelegan (coord.), Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 240.
O tipologie detaliată a anaforei o găsim la Elvira Oroian127, care clasifică

anafora în nouă categorii: retorică, intrafrastică (sau: interfrastică), seg-
mentală (sau: rezomtivă), nominală fidelă, nominală infidelă, globală (nomi-
nalizări), asociativă (sau: indirectă), pronominală şi verbală. Iată deci mul-
titudinea de interpretări date acestui fenomen.
Conceptul de anaforă a iscat numeroase dezbateri şi interpretări, cu
precădere în lingvistica ultimului secol. Ea poate fi privită şi ca un mijloc
de dezinformare: „Pentru ca dezinformarea să aibă succes, informaţia tre-
buie să devină credinţă, iar credinţa are nevoie de asimilare, impunere şi
stabilizare a informaţiei la nivelul imaginarului. Or, o astfel de stabilizare
şi creare a credinţelor sociale este fundamental legată de repetiţie.”128
Ne propunem să subliniem, în următorul subcapitol, importanţa anafo-
rei în retorică. Pentru a nu depăşi cadrul tezei noastre, vom avea însă în
vedere exclusiv rolul ei stilistic şi retoric în necrologuri.
IV.3.2. Rolul anaforei retorice în necrologuri

Deşi în ultimul secol anafora a reprezentat subiectul multor cercetări
de lingvistică, pragmatică sau stilistică, în lucrările de retorică ea a fost
neglijată. Cu atât mai reduse numeric sunt contribuţiile cercetătorilor la
identificarea importanţei anaforei ca figură retorică esenţială în necrolo-
guri. Prin urmare, scopul principal al subcapitolului de faţă este umplerea
acestui gol, dublată de sublinierea faptului că anafora reprezintă o figură
şi un procedeu de o importanţă majoră în orice tip de discurs argumentativ.
Anafora retorică se diferenţiază de celelalte tipuri de anaforă prin fap-
tul că presupune repetarea aceluiaşi cuvânt doar la începutul frazei sau al
propoziţiei, „unde fiecare unitate repetată este interpretată într-un fel auto-
nom, făcând abstracţie şi de celelalte ocurenţe”129. Cu alte cuvinte, terme-
nii care se repetă nu se află într-o relaţie propriu-zisă de coreferinţă, această
relaţie fiind suspendată. În această situaţie, recurenţa este cea care defi-
neşte relaţia dintre elemente, cuvintele repetându-se fără a avea în comun
altceva decât forma lor. Anafora retorică este un caz special al figurii reto-
rice denumite antanaclază, „care constă în repetarea unui cuvânt, luat în
sensuri diferite, în acelaşi context”130. Prin urmare, anafora retorică se
identifică cu antanaclaza, ambele presupunând repetarea unui cuvânt
doar la început de enunţ.
127
Cluj-Napoca, 2006, p. 45-54.
128
Ştefan Stănciugelu, Logica manipulării. 33 de tehnici de manipulare politică
românească, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 78.
129
130
Dominique Maingueneau consideră că anafora retorică este numită gre-

şit anaforă, deoarece nu există nicio relaţie gramaticală între anaforic şi
antecedent. Nu se poate stabili o concordanţă gramaticală de niciun fel (de
gen sau de număr) între antecedent şi anaforic, aşa cum se întâmplă în
cazul celorlaltelor tipuri de anaforă. Antecedentul şi anaforicul nu împăr-
tăşesc decât forma comună (învelişul sonor), între ele neexistând nicio altă
legătură131.
Un exemplu de repetiţie identificăm în predica Moartea, osândă sau
pronie divină? (Predică la înmormântarea unui adult): „Pentru noi creşti-
nii însă, moartea nu constituie decât o ultimă eliberare a unei vieţi de pe
acum dăruite. Nu există înviere decât numai din moarte. Astfel că, ceasul
faţă către faţă, va fi încoronarea morţii şi a vieţii.” (Bişoc, 2001:82) Obser-
văm repetarea cuvântului moarte în trei enunţuri consecutive, de două ori
în poziţie mediană şi o dată în poziţie finală. Despre anaforă nu poate fi
vorba, deoarece nu este îndeplinită condiţia primordială a acesteia: repeta-
rea în poziţie iniţială a aceluiaşi termen sau a aceleiaşi construcţii.
Ştefan Munteanu scoate în evidenţă foarte bine diferenţa dintre figura
oratorică şi cea poetică: „scopul celei poetice e uimirea, iar a celei din dis-
cursuri este înfăţişarea limpede a lucrurilor; amândouă urmăresc totuşi să
dea stilului patos şi mişcare”132. Aplicând această observaţie anaforei, putem
afirma că anafora retorică are ca scop înfăţişarea exactă a unor aspecte, în
scopul persuadării şi emoţionării auditoriului. După cum ştim, patosul
este elementul esenţial, care are cea mai mare contribuţie în persuadarea
auditoriului necrologurilor. În acest fel, anafora retorică îndeplineşte, în
discurs, un dublu rol. Emoţionarea auditoriului se face prin apelul la cuvinte
care stârnesc emoţii, cuvinte cunoscute tuturor ascultătorilor, majoritatea
provenind din vocabularul fundamental al limbii.
În predica Cuvânt la moartea unui credincios cumpătat. Trupul – părtaş
la destinul creştinului observăm modul în care anafora retorică participă
la argumentare: „Adeseori, Sf. Scriptură vorbeşte aspru la adresa trupu-
lui: «Tot trupul este ca iarba şi mărirea lui ca floarea câmpului», zise Isaia
(40, 6). Dar tot el spune cu un verset mai înainte: «Tot trupul va vedea pe
Dumnezeu».” (Bunea, 2003:115) În prima propoziţie, trupul desemnează
componenta fizică a întregului, corpul uman. Oamenii sunt asemenea fire-
lor de iarbă, lipsiţi de individualitate proprie, aproape identici. În următo-
rul verset observăm cum acelaşi termen desemnează, de această dată, sufle-
tul omului care va ajunge la judecată în faţa lui Dumnezeu, având astfel
131
Dominique Maingueneau, Analiza textelor de comunicare, Editura Institutul Euro-
pean, Iaşi, 2007, p. 162.
132
Ştefan Munteanu, Stil şi expresivitate poetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.
179.
prilejul de a-L vedea. Iată cum cele două componente ale entităţii existen-
ţiale umane, trupul şi sufletul, sunt desemnate prin intermediul aceluiaşi
cuvânt, în scopul de a arăta că trupului, care este asemenea firelor de iarbă,
trebuie să-i acordăm o importanţă scăzută, cel care va avea prilejul să-L
vadă pe Dumnezeu fiind sufletul. Insistând asupra aceluiaşi cuvânt sau
asupra aceleiaşi sintagme, valenţele sunt şi mai bine puse în valoare133.
Un alt exemplu concludent este: „Aşa am apus eu în mormânt! Am apus
ca soarele şi voi răsări, ca soarele.”, exemplu identificat în predica Pregă-
tiţi-vă, căci soseşte ceasul lui Dumnezeu, care este ţinta existenţei noastre!
Predică la înmormântarea unui copil (Bişoc, 2001:41). Verbul a apune are
în prima propoziţie sensul de „a coborî”, indicând coborârea trupului dece-
datului în groapă. În al doilea enunţ, acelaşi verb are valoare de metaforă,
simbolizând decăderea sau degenerarea şi fiind marcat stilistic, pentru a
sublinia faptul că nu se vorbeşte despre o moarte propriu-zisă, despre o
dispariţie totală a sufletului, ci despre o degenerare, care duce spre regene-
rare, asemenea soarelui care apune seara pentru a răsări în dimineaţa urmă-
toare. Acest tip de anaforă, „pur retorică”, după cum a fost definită de Elvira
Oroian, are o forţă de convingere ridicată, deoarece ea atrage atenţia ascul-
tătorilor datorită faptului că necesită timp pentru a fi analizată. Adesea
oratorul face o pauză, după ce recurge la această figură retorică, pentru a
acorda auditoriului un scurt răgaz necesar meditaţiei. Anafora este frec-
vent folosită în etapa confirmării, în care preotul recurge, pentru a convinge
auditoriul, la argumentele propriu-zise (vezi III.3.3.). Cu toate acestea, ea
poate fi întâlnită şi în titlul predicii, în exordiu, în naraţiune sau în peroraţie.
În titlul predicii Cuvânt la moartea unei enoriaşe virtuoase. Legătura
viilor cu morţii, legătură veşnică a iubirii134 observăm repetarea în poziţie
iniţială a cuvântului legătură. Anafora are aici rolul de a explicita tipul
legăturii ce se stabileşte între vii şi morţi, o legătură fundamentată pe
iubire, care se păstrează prin intermediul rugăciunilor şi prin iubirea pe
care o purtăm în noi, despărţirea de persoana decedată neînsemnând o
despărţire definitivă.
Cuvintele rostite de preot în necrolog au rolul de a alina suferinţa apro-
piaţilor decedatului. Prin urmare, repetarea anumitor cuvinte reprezintă
o strategie des utilizată de preoţi:
Când ne naştem ni se dă în mână o lumină, dar nu ştim cât de mare e lumina.
Ştim că lumina arde, scade neîncetat, până va pâlpâi mai pe urmă: nu ştim însă
cât mai durează lumina. Când ne naştem, plecăm la drum, dar nu ştim cât de
133
134
Predică preluată din culegerea de necrologuri a lui Ioan Bunea, Rostuiri în eternitate.
Cuvânt de învăţătură la botez, cununie şi inmormântare, Editura Limes, Cluj-Napoca,
2003, p. 106-109.
lung va fi drumul acela. Ştim că drumul va avea urcuşuri şi povârnişuri, va

trece prin soare şi furtună, dar odată vom ajunge la sfârşitul lui: nimeni nu ştie
însă în care clipă va ajunge acolo. (Bişoc, 2001:38, în predica Pregătiţi-vă, căci
soseşte ceasul lui Dumnezeu, scopul existenţei noastre! (Predică la înmormân-
tarea unui copil))
Putem vorbi aici de două anafore intercalate: când ne naştem, respectiv
ştim (inclusiv forma negativă: nu ştim). În primul caz se indică un moment
anterior cunoscut, momentul naşterii, în timp ce verbul a şti, prezent de
şase ori în fragment, indică prezenţa sau absenţa unei informaţii certe.
Asemenea cazuri de anaforă aduc un plus de claritate argumentării, dar şi
stilului predicii, în această etapă a predicii rolul anaforei fiind de a intro-
duce elementele-cheie. Astfel, adverbul când trimite la un moment esenţial
din viaţa omului, naşterea, moment care produce bucurie în sânul oricărei
familii, opus morţii, moment necunoscut al existenţei, sugerat de construc-
ţia nu ştim. Verbul a şti la forma negativă întăreşte sentimentul de neaju-
torare, care conduce spre nelinişte sau chiar spre angoasă. În subcapitolul
următor vom analiza pe larg fenomenul negaţiei şi raportul acesteia cu
anafora. Fragmentul se încheie cu o avertizare adresată auditoriului: chiar
dacă nu putem anticipa clipa în care ajungem la capătul drumului, sfatul
(indirect) ar fi să ne pregătim pentru acea clipă. În acest mod, preotul atrage
atenţia asupra conţinutului predicii sale, fără să-şi asume în mod direct
cele spuse, ci apelând la forma de persoana I plural: (noi) nu ştim. Un alt
motiv pentru care foloseşte această formă verbală poate fi dorinţa de a se
apropia de ascultători, incluzându-se în rândul lor. Anafora este un mijloc
al subordonării propoziţiilor în frază, apoi al coordonării frazelor în con-
text135: la nivelul primei şi al celei de-a a treia fraze observăm cum cele
două anafore introduc propoziţii aflate într-un raport de subordonare, în
timp ce în restul frazelor ele participă la realizarea coordonării.
Anafora retorică se întâlneşte şi în etapa naraţiunii, adică în acea parte
a discursului care conţine „expunerea sau povestirea faptei ori faptelor
într-o desfăşurare gradată, cerută fiind de rezolvarea cauzei”136, formând
„corpul solid al discursului”137. Unele fragmente narative din necrologuri
sunt preluate din Biblie, ele conţinând un limbaj metaforic foarte bogat în
figuri retorice şi, deci, în anafore. Înţeleptul Sirah spune:
Adu-ţi aminte de moarte, mai înainte ca funia de argint să se rupă, adică firul
vieţii; adu-ţi aminte de moarte înainte ca vasul de aur să se spargă (inima);
135
136
137
adu-ţi aminte de moarte înainte ca perii capului tău să înflorească precum mig-
dalul, adu-ţi aminte de moarte înainte ca străjerii casei tale să tremure (braţele),
adu-ţi aminte de moarte înainte de a se rări cei ce macină (dinţii), adu-ţi aminte
de moarte înainte ca cele tari să se înconvoaie (picioarele); adu-ţi aminte de moarte
înainte ca ferestrele ce dau spre uliţă să se închidă (ochii) (Eccles., 12, 1,3-6).
(Bunea, 2003:149-150)
În interiorul acestei fraze întâlnim repetarea construcţiei adu-ţi aminte
de moarte, la început de propoziţie, de nu mai puţin de şapte ori. Anafora,
împreună cu metaforele ce sugerează părţi ale corpului omenesc (inimă,
păr, braţe, dinţi, picioare şi ochi) care suferă de pe urma îmbătrânirii sau a
unor afecţiuni, culminând cu închiderea ochilor, ca simbol al morţii, are
rolul de a-i preveni pe ascultători de iminenţa morţii. Întâmpinarea aces-
teia trebuie să se facă cu inima pregătită, cu credinţă în Dumnezeu, Care
poate uşura suferinţa. Anafora are, de asemenea, rolul de a intensifica
avertismentul formulat.
În cazul decesului unor copii sau tineri, preotul îşi adaptează discursul
la un auditoriu format într-o măsură mai mare sau mai mică din persoane
apropiate ca vârstă decedatului, colegi de şcoală şi prieteni. Acest lucru se
răsfrânge şi asupra naraţiunii, preotul uzând de povestiri pe înţelesul
acestora, uneori apelând şi la anafora retorică, aşa cum se întâmplă în pre-
dica Cuvânt la moartea unui prunc. Tăria morală a creştinului. Optimis-
mul creştin:
Într-o zi frumoasă de vară, un tată a plecat cu cei doi fii ai săi la câmp. Drumul
ducea pe lângă cimitir, pe poarta căruia se vede chipul morţii, ţinând coasa în
mână. Unul dintre copii a întrebat: „Tată, într-adevăr aşa este moartea, cum e
închipuită aici?”. La întrebare, tatăl a răspuns: „Moartea nu-i fiinţă, ea nu are
trup, ea constă în despărţirea sufletului de trup”. (Bunea, 2003:119)
Anafora pronominală exprimată prin pronumele personal ea, care face
referire la moarte, umanizează acest concept, minimalizându-i latura tra-
gică. Asistăm la un dialog colocvial între un tată şi cei doi copii, având ca
subiect înfăţişarea morţii. Anafora retorică din acest exemplu are rolul de
a uşura suferinţa părinţilor şi de a înlesni tentativa vorbitorului de a-şi
apropia ascultătorii.
Anaforele din finalul predicii, din peroraţie, au rolul de a sublinia impor-
tanţa termenului repetat. Ele constituie elementul-cheie al întregii pre-
dici, care va rămâne întipărit în mintea ascultătorilor. De aceea oratorul
construieşte cu chibzuinţă aceste anafore. Un exemplu concludent ar fi:
„Nemurirea nu este o chestiune de durată, ci de calitate. Nemurirea este
cuprinsă în limitele unei clipe, înţelegând aici anii, mai mulţi sau mai puţini
ce-i sunt hărăziţi omului pentru călătoria pământească.” (Bunea, 2003:240)
Ultimele cuvinte ale acestei predici au rolul de a insufla în inimile ascultă-

torilor speranţa şi încrederea. Chiar dacă predica este rostită la o înmor-
mântare, preotul vorbeşte despre nemurire ca despre un lucru cert, viaţa
pământească fiind doar o etapă din existenţa fiecăruia dintre noi, aseme-
nea unei clipe în comparaţie cu eternitatea.
Un exemplu similar îl identificăm în predica Cuvânt la moartea unui
credincios evlavios şi drept. Sancţiunea divină. Rai – Iad: „Dumnezeu n-a voit
iadul cu scopul de a-i vedea pe oameni chinuindu-se, ci a-i face să se pocă-
iască. Dumnezeu nu vrea iadul, pentru că nu vrea păcatul.” (Bunea, 2003:186)
Multitudinea de clasificări şi de opinii care vizează anafora poate produce
dificultăţi în identificarea acesteia. Adeseori se vorbeşte despre o interfe-
renţă între elementele deictice (deixis) şi anaforă. Pentru a ne asigura că
este vorba despre anaforă putem apela la indicii anaforici (articolul hotă-
rât şi adjectivul demonstrativ): atunci când cel puţin unul din cei doi ter-
meni, antecedent sau anaforic, este articulat hotărât sau este reluat prin
intermediul unui adjectiv demonstrativ, ne aflăm cu siguranţă în faţa unei
construcţii anaforice138.
Anafora se poate apropia, în unele contexte, de ironie, fenomen rar întâl-
nit în necrologuri. Un exemplu convingător este următorul:
Prin sinucidere, omul intră în atribuţiile lui Dumnezeu, care i-a dat viaţa ca un
dar, spre a se folosi de el, în vederea mântuirii. Sinuciderea are caracterul unei
violări nedrepte a dreptului de proprietate asupra persoanei umane, care îi
revine în exclusivitate Lui Dumnezeu (Bunea, 2003:197-198, în predica Cuvânt
la moartea unui sinucigaş. Sinuciderea. Veştejirea ei).
Ironia rezultă din faptul că, în primă fază, sinuciderea pare a fi un act
prin care omul devine Dumnezeu, Căruia Îi preia atribuţiile, pentru ca în
al doilea enunţ sinuciderea să fie caracterizată drept o violare a dreptului
de proprietate asupra propriei persoane, care nu ne aparţine nouă, ci lui
Dumnezeu.
Anafora poate reprezenta, de asemenea, nucleul unei argumentări rea-
lizate prin acumularea de informaţii şi de argumente:
Sigur că ne este greu tuturor. Familie mică şi familie mare. Familia de-acasă a
doamnei E. şi familia din Casa lui Dumnezeu, familia bisericească – parohia
noastră [...] Cum dar să nu ne tresalte în noi inima când sora aceasta se va da
ţărânei, după ce mai întâi morţii s-a dat. (Necula, 2002:38-39, în predica Cuvânt
la înmormântarea unei bune credincioase, membră a comotetului parohial,
pusă mereu în slujba misiunii Bisericii)
138
660.
Dacă la început cuvântul familie este nearticulat, el referindu-se la orice

familie, anaforicul este accentuat hotărât, subliniind unicitatea şi superio-
ritatea familiei lui Dumnezeu. În acest caz preotul apelează la anaforă
pentru a-şi convinge ascultătorii de importanţa familiei, atât pe această
lume (familie mică), cât mai ales pe lumea cealaltă (familie mare [...] fami-
lia [...] lui Dumnezeu, familia bisericească). Este un mod subtil de a apela
la patos şi la anaforă, pentru a-i persuada pe credincioşi cu privire la exis-
tenţa vieţii de după moarte şi la posibila noastră acceptare în sânul familiei
lui Dumnezeu: ne despărţim aici de o familie mică, pentru a ne alătura
unei familii mai mari, care ne va asigura aceeaşi iubire ca şi pe Pământ.
Un alt exemplu ar fi:
Creştinul este chemat să fie alături de Hristos, el are un nume ce i s-a dat la
botez, pe care trebuie să-l umple de conţinut şi să-l onoreze prin toate manifes-
tările sale. Creştinul autentic nu trece prin viaţă fără să lase în urma lui un
gând bun sau o faptă aleasă. (Bunea, 2003:255, în predica Cuvânt la moartea
unui creştin indiferent. Dreapta judecată)
Scopul utilizării anaforei nu este numai de a scoate în evidenţă ceva
important, ci şi de a aduce aminte sau de a combate neatenţia ascultători-
lor139. Ea nu dă auditoriului senzaţia de insistenţă şi nu-l plictiseşte, neim-
plicând vreo nuanţă de obsesie. Cu toate acestea, se recomandă oratorilor
să nu abuzeze de această figură retorică, deoarece ea poate crea senzaţia de
blocaj sau de lipsă de idei. Anafora poate reprezenta o armă extrem de efi-
cientă atunci când oratorii doresc să-şi convingă auditoriul să renunţe la
unele obiceiuri sau practici care nu sunt conforme cu normele ortodoxe:
faptul de a repeta cuvinte care ilustrează pedeapsa divină sporeşte şansele
de persuadare a credincioşilor.
IV.3.3. Rolul anaforei în realizarea coerenţei în necrologuri

Pentru a obţine încrederea ascultătorilor, oratorul trebuie să se asigure
că aceştia înţeleg mesajul emis, el având libertatea de a apela la o serie de
procedee care-i pot asigura succesul. Una dintre condiţiile obligatorii este
obţinerea coerenţei textului. Mai mult, necrologurile, ca discursuri rostite
de către preoţi la înmormântări, sunt creaţii individuale ale acestora, discur-
suri rostite o sigură dată, într-un anumit moment, oferindu-le aşadar o sin-
gură şansă de a convinge auditoriul de veridicitatea afirmaţiilor lansate. De
aceea, un necrolog trebuie să fie în primul rând bine structurat, deci coerent.
Cum obţinem coerenţa? Daniela Rovenţa-Frumuşani defineşte coerenţa
drept acea „proprietate de corelare a enunţurilor, de ordonare logică (reflex
al decupajului referenţial) şi de integrare a sensurilor locale într-un sens
139
global”140. Coerenţa presupune existenţa unor relaţii logice, exprimate la

nivel gramatical şi semantic, între enunţurile care compun un text. Dis-
cursul instituie trei funcţii esenţiale: funcţia de schematizare, prin care se
construieşte modelul situaţiei sau micro-universul numit schematizare;
funcţia de justificare, ce introduce chestiunea retorică, şi funcţia de orga-
nizare, ce asigură coerenţa141. Un discurs în care funcţia de organizare nu
se ridică la nivelul cerut va fi un discurs ratat, un discurs care nu poate
convinge, deoarece nu este receptat aşa cum trebuie de către ascultători.
Corelarea enunţurilor se face, la nivel gramatical, prin intermediul anafo-
rei şi al variantelor acesteia, prin pronominalizare, renominalizare etc.142
Anafora are un rol esenţial la nivel macrotextual, asigurând coerenţa la
nivelul întregului text.
În discursurile de mici dimensiuni se observă mai uşor lanţurile anafo-
rice complexe care străbat întreaga compoziţie. Din predica Iubirea aproa-
pelui – certitudinea fericirii veşnice (Predică la înmormântarea unei per-
soane în vârstă) (Bişoc, 2001:110-113), structurată în şapte paragrafe, reiese
foarte bine modul în care oratorul foloseşte anafora pentru a-şi structura
discursul. Cuvântul moarte are o frecvenţă ridicată în construcţii anaforice,
după cum urmează: în primul paragraf substantivul moarte este inexis-
tent; în paragraful al doilea el este reluat, prin intermediul construcţiilor
anaforice, de zece ori – de opt ori prin intermediul substantivului şi de
două ori prin pronumele o; în paragraful al treilea tot de zece ori; în al
patrulea doar de patru ori; în ultimele două paragrafe de câte două ori.
Alte elemente anaforice sunt: reluarea substantivului speranţă de trei ori
în primul paragraf şi de două ori în ultimul paragraf; repetarea cuvântului
viaţă de şapte ori în al treilea paragraf; repetarea cuvintelor iubire şi prie-
tenie de trei ori în paragraful al patrulea, respectiv de şapte ori în paragra-
ful al cincilea. Într-un astfel de context, anafora îşi depăşeşte condiţia de
simplă figură retorică, trecând la un nivel superior. Datorită ei, predica
începe şi se sfârşeşte pe o notă pozitivă, având ca element central speranţa
în judecata blândă a lui Dumnezeu şi în viaţa veşnică. Miezul predicii îl
constituie antiteza dintre viaţă şi moarte, ca elemente centrale ale existen-
ţei umane, dar şi importanţa iubirii şi a prieteniei – poate cele mai impor-
tante caracteristici ale umanităţii. Deşi această predică nu excelează prin
frumuseţea limbajului folosit, prin bogăţia de figuri şi strategii retorice sau
prin tăria argumentelor, ea este un exemplu de necrolog bine structurat,
excelând prin claritatea mesajului, accesibil tuturor ascultătorilor.
140
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Editura Trito-
nic, Bucureşti, 2005, p. 98-99.
141
Constantin Sălăvăstru, Modele argumentative în discursul educaţional, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1996, p. 112.
142
Ibidem, p. 98.
Emanuel Vasiliu vorbeşte despre expectaţie ca despre un element esen-

ţial în înţelegerea coerenţei, respectiv despre „conformitatea dintre modul
în care se succed propoziţiile şi expectaţia privitoare la modul de succesiune
a propoziţiilor”143. Auditoriul are de la bun început o idee despre ceea ce va
spune preotul în predica de înmormântare, cu atât mai mult cu cât deţine
unele date despre viaţa decedatului. Trebuie subliniat faptul că, în acest
context, nu ne referim numai la anafora retorică, despre care am vorbit pe
larg în capitolul precedent, ci la toate tipurile de anaforă.
Pe de altă parte, nu putem vorbi despre coerenţă fără să amintim şi coe-
ziunea. Daniela Rovenţa-Frumuşani separă în mod clar cele două concepte:
„deşi unii autori utilizează în mod nediferenţiat coeziunea şi coerenţa tex-
tuală (Dressler, Charolles) sau coeziunea ca termen general (Halliday & Hasan,
J.B. Grize), preferăm să rezervăm termenul coeziune sintaxei intrapropozi-
ţionale, conexiunii explicite, iar coerenţa domeniului conexiunii implicite”144.
Dintr-o altă perspectivă, putem identifica cel puţin două aspecte care
asigură coerenţa unui text: „dimensiunile fundamentale ale coerenţei dis-
cursului, adică temporalitatea şi referenţialitatea”145 şi regulile de coerenţă.
Dacă temporalitatea presupune o perspectivă pragmatică asupra discursu-
lui, referenţialitatea vizează şi anafora discursivă.
Cu toate acestea, John Lyons extinde sfera de utilizare a coeziunii la
nivelul morfemelor, vorbind despre „coeziunea internă” a acestora: „coezi-
unea gramaticală a cuvântului (privit ca o combinaţie de morfeme) este
discutată în termenii a două criterii: cel al «mobilităţii poziţionale» şi cel al
«stabilităţii interne»”146.
În continuare vom vorbi despre substitutele anaforice referenţiale, în
special despre profrazele da şi nu, care au o mare importanţă în argumen-
tare. Acest tip de substitute anaforice se intersectează cu una dintre cele
mai importante strategii argumentative: negaţia retorică. Profrazele da şi
nu au funcţie anaforică, deoarece ele reiau conţinutul semantic al enunţului
anterior, confirmându-l sau negându-l, după caz147. Acesta este un argument
în plus pentru a acorda anaforei o importanţă superioară celei de simplă
143
Emanuel Vasiliu, Introducere în teoria textului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
144
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Editura Trito-
nic, Bucureşti, 2005, p. 97.
145
Chiorean, Luminiţa, „Discurs eseistic. Coerenţă, referenţialitate, coeziune”, în The
International Conference “European Integration – Between Traditon and Modernity” –
IETM 2, Târgu-Mureş, România, 2007, p. 265.
146
John Lyons, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995,
p. 230.
147
670.
figură retorică sau de stil. Ea poate fi privită ca element esenţial în struc-

tura negaţiei retorice, altfel spus ca strategie argumentativă esenţială pen-
tru succesul argumentării. Astfel, pentru a înţelege mecanismul pragmatic
de funcţionare a strategiei negaţiei retorice este nevoie să identificăm con-
ţinutul ei semantic.
Finalitatea argumentării este convingerea auditoriului; una dintre prin-
cipalele condiţii pentru îndeplinirea acestui deziderat este a da auditoriu-
lui impresia că oratorul este el însuşi convins de afirmaţiile sale. Oratorul
trebuie aşadar să dea dovadă de hotărâre, de fermitate. Profraza nu repre-
zintă unul dintre cele mai la îndemână mijloace de a arăta auditoriului că
el, oratorul, este convins de ceea ce spune. Trebuie să fii puternic ca să spui
nu; folosirea acestei profraze indică tăria de caracter: „S-ar părea că noţi-
unea de apostolat este legată în exclusivitate de slujba preoţească sau dăs-
călească. Nu, ci ea, cuprinde şi alte categorii de slujbaşi, pe medici, în pri-
mul rând, cărora li se cere, pe lângă bogăţia ştiinţei lor, şi inimă stăruitoare.”
(Bişoc, 2001:217, în predica Cuvânt la moartea unui medic. Misiunea umană
a medicului) Astfel de exemple sunt însă rar întâlnite în necrologuri, deoa-
rece preotul apelează de regulă la un ton blând, care să aducă pacea în
sufletele credincioşilor.
Din perspectivă retorică, profrazele nu şi da nu lasă loc interpretării,
ele funcţionând ca nişte sentinţe date de vorbitor asupra chestiunii puse în
discuţie:
Putem noi oare prin cuvintele noastre omeneşti să aducem o mică mângâiere,
un dram de speranţă celor îndureraţi? Nu, prin cuvintele noastre omeneşti nu,
ci ajutaţi de cuvântul Domnului transmis nouă prin gura profetului. (Bişoc,
2001:62-63, în predica Viaţa ca pregătire pentru întâlnirea cu Cristos. «Predică
la înmormântarea unui tânăr»).
Anafora favorizează climaxul, producând o gradaţie ascendentă a pato-
sului. În celebrele sale discursuri împotriva lui Lucius Sergius Catilina,
Cicero uzează de anaforă prin utilizarea repetată a negaţiei nihil, în scopul
de a ilustra lipsa de caracter a lui Catilina.
Anafora este folosită şi în corelaţie cu procedeul interogaţiei retorice.
Strategia întrebării retorice este foarte eficientă în obţinerea persuasiunii,
aceasta fiind şi motivaţia frecventei sale utilizări în discursul religios. Ca o
consecinţă a întrebuinţării ei, auditoriul nu se mai regăseşte în postura de
participant pasiv la discurs, ci în cea de participant activ, căruia i se cere să
descopere răspunsurile, de cele mai multe ori evidente, la întrebări. Impli-
carea auditoriului, crearea unui dialog imaginar148 între auditoriu şi orator
nu au ca efect numai insuflarea unei anumite idei, ci şi, prin recurgerea la
148
Forma dialogală a discursului bazată pe argumente raţionale este un element esenţial
de „seducere” a auditoriului.
patos, a opiniei potrivit căreia auditoriul deţine aceleaşi răspunsuri ca şi

oratorul. Pentru a îndeplini aceste două sarcini, interogaţiile retorice sunt
sprijinite de anaforă. Astfel, întrebările retorice încep cu aceleaşi cuvinte:
Cu siguranţă ne punem întrebarea: de ce a murit aşa de tânăr? De ce ne-a părăsit
aşa de repede? [...] Rugăciunea profetului ne îndeamnă şi pe noi ca în acest
moment de mâhnire să arătăm o încredere mai mare în Domnul. El, care ne
aşteaptă în orice clipă, ca un tată iubitor, să venim la el aşa cum suntem, cu
durerile şi necazurile noastre, dar şi cu bucuriile noastre. (Bişoc, 2001:63-64, în
predica Viaţa ca pregătire pentru întâlnirea cu Cristos. «Predică la înmormân-
tarea unui tânăr»)
În acest exemplu sesizăm repetarea, folosind cuvinte diferite, a aceleaşi
întrebări: de ce a murit un tânăr? Nu se cer explicaţii legate de moarte, în
general, şi nici răspunsuri ce privesc misterul ei, ci doar răspunsul la între-
barea: de ce mor tinerii? Întrucât preotul nu dă explicaţii ale cauzei morţii,
răspunsul nu apare în această predică, întrebarea rămânând retorică. Ceea
ce putem face este doar să credem în Dumnezeu, Care ne aşteaptă aseme-
nea unui tată, şi să avem încredere în deciziile Sale.
Anafora retorică de ce amplifică impactul întrebării asupra auditoriului.
Poziţionarea acesteia la începutul predicii anunţă tema principală şi pro-
blema care va fi dezbătută. Iată aşadar cum preotul îşi anunţă tema cu
ajutorul întrebării retorice şi al anaforei. Un asemenea discurs, care por-
neşte de la o întrebare retorică şi dă de la bun început informaţii despre
subiectul sau tema supusă discuţiei, este un discurs care uşurează efortul
publicului ascultător. Acest lucru aduce un plus în ceea ce priveşte coerenţa
discursului, ascultătorii creându-şi o expectanţă în ceea ce priveşte conţi-
nutul predicii. Chiar dacă preotul nu răspunde propriu-zis la întrebarea
enunţată încă de la început, el alină suferinţa îndoliaţilor, insuflându-le
speranţa unei vieţi veşnice, a întâlnirii cu Dumnezeu şi, în cele din urmă,
a reunirii familiei în Ceruri.
Ca fenomen discursiv, anafora structurează discursul la nivelul enunţu-
rilor şi chiar la nivelul întregului, având un aport consistent la obţinerea
coerenţei textuale. Bogate în anafore, necrologurile nu fac excepţie de la
această regulă.

Anafora a evoluat, de-a lungul istoriei, de la statutul de simplă figură
retorică la cel de element esenţial în obţinerea coerenţei oricărui tip de
discurs, inclusiv argumentativ. Fiind iniţial percepută ca o variantă speci-
ală a repetiţiei, ea a fost „adoptată” de sintaxă şi, mai apoi, de pragmatică,
intersectându-se sub unele aspecte cu conceptul de deixis.
În primul subcapitol, introductiv, dedicat anaforei am încercat să defi-

nim acest concept şi să prezentăm cronologic principalele direcţii în analiza
acesteia. Astfel, anafora este privită în mod diferit de retori, de lingvişti, de
stilisticieni sau de pragmaticieni. Într-o frază de tipul Mihai şi-a amintit
că l-a întâlnit pe George, un coleg de la serviciu cu care nu se înţelegea
foarte bine, pe strada unde se afla şi locuinţa fratelui său. întâlnim nu mai
puţin de trei coreferinţe anaforice. Aflată pe o poziţie contrară „tropilor cu
o valoare negativă, a figurilor cu funcţie de suprimare [...] care se vrea
antiretorică”149, anafora este una dintre cele mai disputate şi mai discutate
figuri retorice din lingvistica modernă.
În continuare ne-am aplecat asupra anaforei retorice, scoţând în evi-
denţă importanţa acesteia în necrologuri, în tentativa preotului de a-şi
persuada auditoriul. Anafora se întâlneşte în toate etapele necrologurilor,
chiar şi titluri, putând fi, după cum am arătat, elementul care atrage aten-
ţia auditoriului chiar de la început. Auditoriul este introdus încă din pri-
mele momente ale discursului în miezul problemei discutate, lucru specific
exordiului ex abrupto (sau: vehement, patetic). Acest tip de exordiu este
adeseori întâlnit în necrologuri, deoarece acestea sunt discursurile religi-
oase în care patetismul şi tonul vehement ating cele mai înalte cote.
Decesul reprezintă un eveniment tragic pentru familia persoanei dece-
date. Pentru ca discursul să poată alina durerea şi să readucă speranţa în
sânul familiei respective, el trebuie să se ridice la nivelul evenimentului.
Or, argumentele puternice trebuie să fie însoţite de figuri şi de strategii
eficiente. Anafora este o astfel de figură retorică. Cu toate acestea, anafora
se întâlneşte cel mai des în miezul argumentării, adică în acea parte a dis-
cursului intitulată chiar argumentare şi care are o forţă de convingere puter-
nică. Ştefan Stănciugelu o include, alături de zvon, clişee, magie asociativă
şi minciună statistică, între principalele mecanisme ale dezinformării, deci
ale manipulării – ca finalitate a discursului150.
Cuvântul-cheie este acel cuvânt care trezeşte interesul ascultătorilor şi
rămâne adesea în mintea acestora. Un mijloc de a-l scoate în evidenţă este
folosirea lui repetată, anaforică, elementul anaforic devenind astfel „cheia”
care trezeşte interesul ascultătorilor, aducând un plus argumentării. Într-
adevăr, de cele mai multe ori nu este nevoie decât de simpla repetare a
unor cuvinte, pentru ca acestea să rămână întipărite în mintea ascultăto-
rilor. Prin urmare, cu cât elementul care declanşează atenţia şi interesul
ascultătorilor apare mai curând în discurs, cu atât este mai bine, deoarece
149
Vera Călin, Omisiunea elocventă. Preliminarii la o retorică a elipsei, Editura Enciclo-
pedică Română, Bucureşti, 1973, p. 9.
150
Ştefan Stănciugelu, Logica manipulării. 33 de tehnici de manipulare politică româ-
nească, Editura C.H. Beck, Bucureşti, p. 78.
anumiţi ascultători tind să-şi piardă repede interesul. Strategia opusă ar fi

plasarea elementului-cheie la sfârşitul predicii, el producând astfel uimire.
În finalul analizei dedicate anaforei am dezbătut problema coerenţei în
necrologuri şi aportul anaforei la obţinerea acesteia. În mod evident, ana-
fora contribuie la crearea unei senzaţii de continuitate – iar nu de repeti-
ţie, aşa cum ar părea la prima vedere. Ea asigură o simetrie, fiind un factor
de care textul beneficiază din punct de vedere estetic. Important este şi
raportul anaforei cu negaţia retorică, una dintre cele mai importante stra-
tegii argumentative. Prin acest demers am încercat să arătăm importanţa
anaforei ca figură retorică, în necrologuri, având mereu în minte atât rolul,
cât şi limitele sale în argumentare. Cu alte cuvinte, nu ne-am propus nici
să-i sporim şi nici să-i diminuăm importanţa.
O bună cunoaştere a figurilor retorice, aşadar şi a anaforei, este extrem
de importantă pentru oratori, însă ea nu suplineşte lipsa de creativitate
sau de argumente care să le asigure adeziunea publicului ascultător.
IV.4. Patosul în predicile de înmormântare

Patosul, etosul şi logosul sunt concepte-cheie în retorică, însuşirea aces-
tora reprezentând unul dintre primii paşi pe care trebuie să-i facă oricine
este interesat de acest domeniu. De-a lungul timpului, cercetătorii şi-au
îndreptat mereu atenţia asupra celor trei concepte, rezultând o multitudine
de viziuni şi de teorii cu privire la ele.
În demersul nostru vom porni de la etimologia cuvântului patos, vom
continua cu raportul dintre patos, etos şi logos şi vom încheia stabilind
aportul individual al acestora în predicile de înmormântare.
IV.4.1. Definirea conceptului de „patos”

Cuvântul patos provine din termenul grecesc páthos, cu sensul de „sufe-
rinţă trupească sau sufletească”, derivat din verbul paschein, „a suferi”.
Conceptul este astăzi foarte frecvent utilizat în retorică şi în argumentare,
indicând un tip special de argument, de factură emoţională. El are rolul de
a trezi sentimente de frică, bunătate, dragoste etc. în sufletele ascultătorilor.
De-a lungul celor două milenii şi jumătate de la constituirea retoricii
s-au propus sute de definiţii pentru patos, având ca element comun persu-
asiunea, termen folosit în toate domeniile de activitate, cu precădere în cel
politic şi judiciar151. Persuadarea, miza centrală a discursului argumentativ,
se realizează cu ajutorul argumentelor, acestea fiind aserţiuni care au ca func-
ţie, într-un raţionament, justificarea sau explicarea unei alte aserţiuni152.
151
152
Filosofii Greciei antice au scos în evidenţă trei moduri diferite de a argu-

menta: prin etos (argumentul autorităţii; sau, conform cercetătoarei Silvia
Săvulescu, totalitatea argumentelor de ordin afectiv şi moral153), prin patos
(argumentul emoţional) şi prin logos (argumentul raţional). În discursurile
religioase întâlnim şi un al patrulea tip de argument, specific doar acestora,
denumit „calea «supranaturală», realizată prin «minuni»”154. Ordinea apa-
riţiei argumentelor într-un discurs argumentativ este următoarea: etosul
şi logosul intervin în primă instanţă, fiind urmate de argumentul raţional,
„care are scopul de a le întări pe primele două pe măsură ce auditoriul veri-
fică corectitudinea acestora”155.
Gheorghe Ştefan consideră că „patosul este cel care domină fiinţa umană,
încât chiar convingerile raţionale nu se pot forma decât amorsate emoţio-
nal”156. Cu alte cuvinte, prezenţa patosului este imperios necesară, deoarece,
în calitate de fiinţe umane, suntem predispuşi emoţiilor, acţionând de multe
ori după cum ne dictează „inima”, adică fără a asculta raţiunea. Puterea
sentimentelor este adesea mai mare decât raţiunea şi de aceea, pentru a
convinge, oratorul trebuie să găsească argumentele care pot stârni emoţii
în sufletele ascultătorilor. Psihologul american Daniel Goleman realizează un
studiu al inteligenţei emoţionale, subliniind aportul acesteia la persuadare157.
Michael Meyer constată că, în dezvoltarea retoricii din lumea antică
occidentală, de la greci la romani, accentul s-a deplasat de la patos la etos,
trecând prin logos, Platon privilegiind patosul, Aristotel logosul, iar Cicero
etosul158. Această evoluţie şi-a pus amprenta şi asupra definirii conceptului
de retorică. Astfel, pentru Platon, retorica este o manipulare a auditoriu-
lui, realizată prin apelul la compasiune şi la convingere, adică la patos;
pentru Aristotel, în raţionament primează logosul, el fiind cel care îngră-
deşte pasiunea auditoriului în a-şi imagina ce îi place; pentru Cicero, eloc-
venţa şi figurile de stil pun în evidenţă capacităţile de stăpânire a subiec-
tului de care trebuie să dea dovadă oratorul care vrea să convingă (etosul)159.
În epoca modernă, evoluţia a avut loc în sens invers, de la logos la etos
şi apoi la patos, redescoperindu-se importanţa patosului şi a etosului în
153
Ibidem, p. 125.
154
Vistian Goia, Retorică şi argumentare. Note de curs pentru studenţii de jurnalistică
şi ştiinţe politice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007, p. 91.
155
Ian Parberry, Circuit Complexity and Neural Networks, MIT Press, Massachusetts,
1994, p. 22.
156
Gheorghe M. Ştefan, Etos – patos – logos. Eseuri despre o dialectică ternară, Editura
ALL, Bucureşti, 2010, p. 78.
157
Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, p. 35-79.
158
Michel Meyer, Principia rhetorica. Teoria generală a argumentării, Editura Univer-
sităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, p. 34.
159
Ibidem, p. 34-35.
procesul de persuadare sau de convingere a auditoriului. Astfel, după o lungă

dominaţie a logosului apare absolut firească concentrarea asupra expresi-
vităţii, adică asupra etosului, cercetătorii realizând importanţa sentimen-
telor şi a trăirilor (deci a patosului), subliniată şi de cercetările din ultimele
decenii impuse de noua retorică, analiza conversaţiei, teoria enunţării şi
teoria actelor de limbaj160. Nu vom insista asupra acestor noi direcţii în
analiza discursului, dar nu putem să nu subliniem bogăţia terminologică şi
diversitatea noilor metode de cercetare apărute în ultimii ani.
O perspectivă inovatoare asupra patosului ne este oferită în lucrarea
Etos, patos, logos de Gheorghe Ştefan, care, spre deosebire de clasicii greci,
consideră cele trei concepte ca fiind esenţiale pentru psihologia umană161.
Patosul devine astfel un concept reactiv, psihologic162, de mare importanţă
în studiul psihologiei umane. Această teorie porneşte de la Aldous Huxley,
care identifică, alături de cele două jumătăţi ale existenţei, cea raţională
(etos) şi cea spirituală (patos), o a treia entitate, spontaneitatea imagina-
rului (logos), care ne va salva întotdeauna de propriile noastre excese163:
„etosul şi logosul pot proteja fiinţa umană de excesele patosului”164. Astfel,
unitatea spiritual – raţional se va transforma în triade ale existenţei, lumii
şi omului. Conceptele de etos, patos şi logos sunt incluse în categoria triade
ale omului, fiind complementare următoarelor triade: revelaţie – sugestie
– explicaţie, contemplare – interpretare – înţelegere, Homo sapiens (cel
care dezvăluie rostul jocului) – Homo faber (cel care construieşte regulile
jocului) – Homo ludens (cel care joacă jocul)165. Patosului îi corespund reve-
laţia, contemplarea şi ludicul. Aceste triade sunt conectate între ele, rezul-
tând, pe de o parte, unitatea, iar pe de alta, complexitatea spiritului uman.
Reprezentarea grafică a triadelor se face cu ajutorul triunghiului „vibrant”166
din Figura 2.
160
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Editura Tri-
161
162
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, p. 226-227.
163
Aldous Huxley, Punct contrapunct, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 127-128.
164
ALL, Bucureşti, 2010, p. 79-80.
165
Ibidem, p. 71-97.
166
Figura 2: Pregnanţa triunghiului „vibrant
Această viziune asupra omului este una integralistă, deoarece ea încearcă

o redescoperire a psihologiei fiinţei umane prin refacerea unităţii omului,
în sensul unui echilibru între formele prin care omul se raportează la lume,
la manifestările ei spontane şi la ordinea ei structurală, opunându-le pe
rând atitudinea spirituală, insolitul imaginarului şi abordarea raţională167.
Tot sub forma unui triunghi pot fi ilustrate şi „ţintele” acţiunii fiecăruia
dintre cele trei tipuri de argumente identificate de John D. Ramage, John
C. Bean şi June Johnson, după cum urmează: logosul adresându-se mesa-
jului, etosul având impact asupra vorbitorului sau scriitorului şi patosul
adresându-se audienţei168. Prin urmare, prezenţa patosului este imperios
necesară în orice argumentare, el având cel mai intens efect asupra ascul-
tătorilor.
Patosul transpare întotdeauna dintr-o întrebare care ne emoţionează,
direct sau indirect, printr-o trăsătură care evocă o dorinţă, o necesitate sau
o teamă fundamentală169 (în cazul studiului de faţă, teama de moarte).
Pentru a declanşa şi a întreţine frica, oratorul trebuie să prezinte dimensi-
unile pericolului morţii şi incapacitatea fiinţei umane de a scăpa de aceasta;
pentru a insufla încrederea, pericolul morţii trebuie prezentat diminuat,
ea nefiind atât de cumplită; pentru a insufla ruşinea este nevoie de o pre-
zentare cât mai sumbră şi mai apăsătoare a abaterilor săvârşite de decedat
167
Ibidem, p. 71-72.
168
Informaţie preluată de pe: http://cstw.osu.edu/writingcenter/handouts/writing_fund-
ing_proposals (data accesării: 02.03.2013)
169
pe parcursul vieţii, iar pentru a îndurera, predicatorul trebuie să prezinte

moartea ca fiind o pedeapsă nemeritată170.
Prin urmare, predicile de înmormântare nu au dus niciodată lipsă de
patos, ele numărându-se printre cele mai stabile tipuri de texte, spre deo-
sebire de discursurile politice, publicitare sau didactice, mult mai dinamice
şi mai deschise către modernitate. Prin intermediul necrologurilor, tradi-
ţia retoricii s-a păstrat şi s-a perpetuat, asigurând un raport relativ con-
stant între componente: dacă un rol special îi revine etosului, o prezenţă
considerabilă o înregistrează şi patosul171.
IV.4.2. Relaţia dintre patos şi celelalte tipuri de argumente: logos şi etos

Cele trei tipuri de argumente nu pot fi analizate separat; prin urmare,
în analiza patosului vom avea în vedere atât etosul, cât şi logosul, ele coe-
xistând, de altfel, în predicile de înmormântare. Ioan Toader utilizează
conceptele de minte, inimă şi voinţă, care trebuie să se regăsească în deplină
armonie în predică, spre deosebire de celelalte tipuri de discurs (politic,
publicistic, ştiinţific şi filosofic), unde se poate constata o segregaţie mai
accentuată a celor trei tipuri de argumente, în discursul ştiinţific predomi-
nând, de exemplu, logosul172.
Cercetătorul Constantin Sălăvăstru defineşte argumentarea ca fiind o
construcţie de argumente de toate tipurile, bine ordonate în funcţie de
criterii de eficienţă argumentativă şi care numai împreună pot asigura
convingerea interlocutorului sau a auditoriului173. Cu alte cuvinte, nu putem
indica precis ordinea argumentelor pe care oratorul (în cazul de faţă: pre-
otul) trebuie să le folosească într-un discurs (predică). În schimb, prezenţa
celor trei tipuri de argumente este obligatorie în orice predică. Succesul
unei predici nu este asigurat de puterea de convingere a fiecărui argument
în parte, ci de modul în care fiecare argument participă la realizarea scopu-
lui predicii174, existând o înlănţuire logică a acestora. Retorica dispune de
un vast repertoriu de figuri folosite pentru a provoca un răspuns emoţio-
nal: ironie, apostrofă, aposiopeză etc. În acest subcapitol vom utiliza cu
precădere culegerea de predici a lui Ioan Bunea, bogată în exemple care
ilustrează aportul patosului în necrologuri.
Patosul ţine de imaginaţia omului, sentimentele acestuia fiind înţelese,
în mod tradiţional, ca totalitatea emoţiilor pe care el le trăieşte în legătură
170
171
Rodica Zafiu, „Etos, patos şi logos în textul predicii”, în Text şi discurs religios, vol.
al II-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, p. 27.
172
173
Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 27.
174
Ibidem, p. 27.
cu un anumit aspect175. Pentru a produce sentimente, putem apela la eve-

nimente exterioare (vestea reuşitei la un examen, aducerea la cunoştinţă a
morţii unui apropiat) sau interioare (aducerea aminte)176, cele din urmă
având o frecvenţă mai ridicată în predicile de înmormântare, dar înteme-
indu-se pe primele. Pornind de la exemple concrete din viaţa decedatului
sau din vieţile sfinţilor, preotul ghidează ascultătorii către evenimente inte-
rioare, care presupun o participare sufletească mai intensă:
Sfânta Scriptură abundă în exemple de oameni ce n-au ştiut să se întoarcă din
rătăcirea lor, prăbuşindu-se iremediabil, precum şi de oameni ce s-au redresat,
convertindu-se la o viaţă nouă, viguroasă. Ca exemplu negativ, amintim pe
apostolul Iuda, care a păcătuit de moarte, trădându-l pe Iisus. (Bunea, 2003:203,
în predica Cuvânt la moartea unui credincios pururea nevoitor către mântuire.
Trăirea în Domnul – Moartea întru Domnul).
Necrologul este un discurs solemn datorită momentului în care se ros-
teşte, dar şi datorită temei abordate şi figurilor folosite:
Lovitura este mare, moartea venind ca un fur, răpind comoara cea mai aleasă
a familiei, pe un soţ bun şi sârguitor şi pe un părinte iubitor şi jertfelnic, care
a fost personificarea hărniciei şi omeniei. (Bunea, 2003:166, în predica Cuvânt
la moartea unui credincios decedat subit. Rugăciunile celor vii pentru cei morţi)
Este lesne de observat modul în care locutorul acaparează atenţia audi-
toriului, datorită cuvintelor cu o forţă expresivă mare: lovitură, fur şi a
răpi. Solemnitatea discursului rezultă şi din utilizarea patosului: audienţa
începe „să simtă” că preotul are dreptate, acesta câştigând-o de partea lui177.
Înşiruirea de epitete (ales, bun, sârguitor, iubitor, jertfelnic, chiar harnic şi
omenos) are menirea de a accentua ideea că moartea nu-i alege doar pe cei
care au păcătuit, ci că toţi oamenii sunt supuşi aceleaşi sorţi.
Atitudinea predicatorului faţă de ascultători poate evolua de la apropi-
ere, atunci când preotul încearcă să aline suferinţa îndoliaţilor, înspre depăr-
tare, uneori chiar înspre o separare completă de ascultători, prin mustra-
rea acestora. Figura retorică ce se circumscrie mustrării auditoriului este
apostrofa. Un exemplu concludent îl identificăm în predica Îndemn la ve-
ghere pentru întâlnirea cu Cristos (Predică la înmormântarea unui tânăr):
Ceea ce este trist este faptul că educaţia primită de la preot sau de la părinţi în
privinţa morţii şi în privinţa vieţii veşnice îşi pierde eficienţa în faţa distracţii-
lor, a materialismului, a noii tehnologii şi a intereselor proprii. Omul modern
nu mai ţine cont de Dumnezeu, de legile sale, nu mai crede în victoria asupra
175
176
177
morţii, în supravieţuire, în viaţa veşnică. Nu mai trăieşte în prezenţa morţii,

nu se mai roagă, nu participă la sacramente. Ne lăsăm orbiţi de tot ceea ce este
rău şi nu mai vedem cerul, Împărăţia lui Dumnezeu, la care suntem chemaţi.
(Bişoc, 2001:49)
Reproşurile oratorului sunt amplificate prin repetarea de şase ori a nega-
ţiei nu, subliniindu-se astfel caracteristicile negative ale vieţii moderne:
Omul modern nu mai ţine cont de Dumnezeu, de legile sale etc. Faptul de a
fi cu toţii incluşi în această categorie, a oamenilor moderni, necredincioşi,
produce o stare de nelinişte sau chiar de nervozitate în rândul ascultătorilor.
Alături de figurile retorice asociate în mod tradiţional cu emoţia, o impor-
tanţă la fel de mare o au astăzi lexicul şi sau evocarea unor scenarii care nu
au nimic figurat178. De altfel, predicile de înmormântare nu necesită o
abundenţă de figuri retorice, deoarece subiectul lor declanşează prin sine
însuşi emoţii.
În necrologuri, relaţia dintre patos şi logos este foarte strânsă. Pentru a
determina pe cineva să săvârşească o faptă, nu este suficient să-i argumen-
tăm importanţa respectivei acţiuni, ci „este necesar să-i pregătim inima”179,
ceea ce se realizează printr-o colaborare între raţiune (logos) şi sentiment
(patos). Pe de altă parte, pasiunea mai mult întunecă judecata decât o lumi-
nează sau o ghidează180.
Pentru cineva care nu este credincios şi nu aspiră la viaţa veşnică, adu-
când în susţinerea opiniilor sale argumente raţionale, argumentele de ordin
emoţional pot fi, într-un asemenea moment, cel puţin la fel de puternice.
Relaţia dintre patos şi logos este clarificată de către D.O. Hebb şi W.R. Thomp-
son: „emoţia încetineşte procesul de gândire, făcându-l mai «interesant»”181.
Cu alte cuvinte, atunci când suntem conduşi de emoţii, argumentele de
ordin raţional nu mai au efectul scontat dacă urmează unor argumente
solide de ordin emotiv. De aceea, oratorul acordă periodic ascultătorilor
timpul necesar asimilării unor asemenea argumente, intercalând în dis-
curs şi pasaje de mai mică însemnătate.
De multe ori ne confruntăm cu justificări de tipul: „pentru că aşa mi-a
recomandat medicul”, „pentru că aşa mi-a spus preotul” etc. Recunoaştem
178
Rodica Zafiu, „Etos, patos şi logos în textul predicii”, în Text şi discurs religios, vol.
al II-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, p. 31.
179
180
181
D.O. Hebb şi W.R. Thompson, „The social significance of animal studies” în Hand-
book of Social Psychology, vol. I, Lindzey, New York, 1949, p. 553, cit. în Chaïm Perelman,
Lucie Olbrechts-Tyteca, Tratat de argumentare. Noua retorică, Editura Universităţii „Al-
exandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, p. 184.
astfel autoritatea unei persoane într-un anumit domeniu182. Etosul repre-

zintă o componentă esenţială în actul de argumentare, iar împreună cu
patosul el are o forţă de convingere sporită. Constantin Sălăvăstru identi-
fică două condiţii care trebuie îndeplinite de către o persoană pentru a
avea autoritate: să aibă competenţă în domeniul vizat, iar competenţa să-i
fie recunoscută de ceilalţi183. În orice tip de discurs întâlnim două categorii
de autoritate: a oratorului şi a persoanelor citate de către acesta. Atunci
când apelăm la acest tip de argumente trebuie să fim siguri că personalita-
tea evocată sau scrierea respectivă este cunoscută de ascultători şi că aceş-
tia le acordă respect şi încredere184.
În predicile de înmormântare, principala sursă de citate o reprezintă
Sfânta Scriptură. De asemenea, numeroase îndemnuri şi indicaţii sunt
exemplificate prin modele de comportament din vieţile sfinţilor. Sacrificiul
acestora pentru credinţă, sfaturile lor, modelul lor moral sunt cele care
produc emoţii şi sentimente ascultătorilor. Iată un îndemn al Sfântului
Apostol şi Evanghelist Ioan de a lucra, nu numai fizic, ci mai ales spiritual,
îndemn întărit prin eufemismul noaptea, care exprimă iminenta apropiere
a morţii: „Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea când nimeni nu mai
poate lucra (Ioan, 9,4).” (Bunea, 2003:134, în predica Cuvânt la moartea
unui jurist. Iubirea – pivotul dreptăţii)
Relaţia dintre etos şi patos vizează negocierea distanţei dintre emiţător
şi receptor185. Michel Meyer face o distincţie între proiecţia entităţii şi rea-
litatea entităţii, identificând etosul şi patosul efectiv, în opoziţie cu etosul
şi patosul proiectat: oratorul îşi induce o imagine despre auditoriu (etosul
proiectiv) care poate fi diferită de realitate (etosul efectiv), în timp ce audi-
toriul îşi poate forma o imagine despre orator (patosul proiectiv) care diferă,
într-o măsură mai mare sau mai mică, de realitate (patosul efectiv)186. Prin
urmare, atât oratorul cât şi auditoriul se bucură de un anumit prestigiu,
care trebuie avut în vedere. Uneori, auto-evaluarea autorităţii poate duce
la un rezultat diferit de autoritatea pe care vorbitorul reuşeşte să o exercite
asupra auditoriului, în acest caz discursul neavând impactul scontat. Au-
toritatea vorbitorului se deplasează, în timpul rostirii, către discurs, cele
două componente ajungând să se identifice. Prin urmare, predicile care
abuzează de astfel de argumente nu au mereu succes.
182
p. 173-178.
183
Ibidem, p. 173.
184
185
186
Ibidem, p. 16.
Un alt mod de a persuada auditoriul este apelul la frică, produsă de

enumerarea pedepselor date de Dumnezeu necredincioşilor. Figura de stil
care predomină într-un astfel de context este cominaţia (formularea unui
avertisment la adresa auditoriului187):
Dumnezeu îi lasă pe păcătoşi să se zbată în cumplita suferinţă, spre a-şi da
singuri seama că în cupa voluptăţilor înşelătoare este otrava care-i abate de la
rostul lor firesc şi-i duce la pieire iremediabilă. Se cunosc urmările nefaste ale
păcatului, între altele aversiunea faţă de tot ceea ce este moral şi ziditor în
lume. Suferinţa are darul de a trezi în sufletul celui păcătos, pe lângă dezgust
faţă de cele deşarte, dorul după mântuire, după un aer primăvăratec, după o
viaţă curată, virtuoasă. Dumnezeu este asemenea unui chirurg care taie şi
arde, ca să vindece şi să salveze viaţa pacientului. (Bunea, 2003:138, în predica
Cuvânt la moartea unui credincios care a bolit mult. Înţelesul creştin al suferinţei)
Un alt exemplu în care preotul apelează din plin la patos, stârnind frica
în sufletele ascultătorilor, este următorul:
Lui Cain, care a ucis pe fratele său Abel, Dumnezeu i-a zis: „Glasul fratelui tău
strigă din pământ” (Fac., 4,9). Mustrat de conştiinţă, Cain se ascunde de ochiul
lui Dumnezeu, care îl urmăreşte. Face cort, cetate, boltă sub pământ, nădăjdu-
ind într-o pace a sufletului. Dar zadarnic, până la urmă, îşi găseşte sfârşitul în
adâncul unei prăpăstii. Pilat s-a înecat. Pe Irod l-au mâncat viermii de viu.
Sfârşit tragic au avut şi vor avea toţi criminalii. (Bunea, 2003:142, în predica
Cuvânt la moartea unui credincios asasinat. Urgisirea crimei)
Preotul apelează aşadar la imagini care stârnesc groaza: mâncat de viu,
înecat, adâncul unei prăpăstii, toate acestea descriind pedepsele divinităţii
asupra criminalilor. Figura retorică prezentă aici este conglobaţia, adică o
replică tăioasă, cu efect puternic, care se bazează pe enumerarea ostenta-
tivă a unor fapte, aspecte, motive etc.188 Într-adevăr: ce poate fi mai dure-
ros decât o moarte chinuitoare?
Patosul este prezent în predicile de înmormântare mai ales atunci când
preotul apelează la exemple moralizatoare din viaţa decedatului, îndem-
nându-i pe credincioşi, în mod indirect, să urmeze exemplul acestuia:
Fiind un creştin luminat şi fervent, decedatul – pe cât i-a fost omenesc posibil
– n-a pactizat cu păcatul, ci a avut grijă să-şi curăţească şi să-şi întărească sufle-
tul cu al doilea Botez (Taina pocăinţei) şi cu Sf. Împărtăşanie. (Bunea, 2003:225,
în predica Cuvânt la moartea unui enoriaş virtuos. Viaţă – Moarte – Înviere –
Preamărire)
Succesul unei predici stă în strânsă legătură cu capacitatea predicatoru-
lui de a alege cele mai bune argumente în favoarea susţinerii tezei sale. De
187
188
Ibidem, p. 96.
aceea, prezenţa celor trei tipuri de argumente este obligatorie în orice tip
de predică, ponderea lor putând varia în funcţie de subiectul acesteia. După
cum am arătat, în predica de înmormântare predomină patosul, întrucât „în
faţa mormântului deschis, cuvântul Lui Dumnezeu capătă o forţă şi o putere
de convingere ce aduce accente de apocalipsă”189.
Înmormântarea reprezintă un moment foarte important în viaţa rude-
lor decedatului, ea provocând emoţii puternice. Decesul unei rude sau al
unei persoane apropiate este unul dintre cele mai dureroase momente din
viaţa unui om. Prin urmare, apelul la patos poate fi esenţial în convingerea
auditoriului, deoarece în astfel de momente oamenii sunt mai receptivi la
acest tip de argument. Pe de altă parte, folosirea prea multor argumente
de factură emoţională poate avea efectul contrar, de a spori amărăciunea
în sufletele membrilor familiei190, rolul preotului fiind însă tocmai acela de
a alina suferinţa acestora.
IV.4.3. Aportul patosului la predicile de înmormântare

Aportul patosului, complementaritatea şi interferenţele dintre etos, patos
şi logos se observă cel mai bine în analizele pe text. Trebuie să avem în
vedere faptul că mesajul nu este determinat numai de modul în care audi-
toriul îl va recepta ci, în primul rând, de „starea emiţătorului (afectivitate,
gândire, Weltanschauung general, dispoziţie momentană etc.)”191. Adese-
ori, preotul este, la rândul său, emoţionat de tragedia dispariţiei unuia
dintre enoriaşii săi, iar această emoţie influenţează structura discursului.
În momentul elaborării predicii, oratorul trebuie să ia în considerare toate
aceste aspecte, în aşa fel încât propriile emoţii să nu constituie un impedi-
ment în momentul rostirii discursului. În consecinţă, putem privi acele
pasaje din predică ce au ca scop îmbărbătarea auditoriului ca având acelaşi
efect şi asupra oratorului, în special dacă acesta face parte din rândul pre-
oţilor lipsiţi de o experienţă vastă în oratorie. Datorită acestui deziderat,
preoţii începători tind să compună predici de înmormântare de mică întin-
dere, care nu abundă în argumente de ordin emotiv.
Rolul terapeutic pe care îl îndeplinesc necrologurile este foarte impor-
tant. Producând emoţii variate şi intense, ele reprezintă un mijloc eficient
de ameliorare a condiţiei psihologice a apropiaţilor persoanei decedate.
Rostit cu puţine clipe înainte de înmormântarea propriu-zisă, necrologul
189
Grigoraş Costache, Omiletica şi catehetica. Partea a II-a, Editura Universităţii „Ale-
xandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1993, p. 379.
190
mântare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 63-64.
191
Tatiana Slama-Cazacu, Viaţă, personalitate, limbaj: analize contextual-dinamice,
Editura Minerva, Bucureşti, 2006, p. 21.
trebuie să uşureze suferinţa acestora. Prin urmare, de multe ori oratorul

preia rolul unui psihoterapeut, care, prin atitudinea sa îngăduitoare, acţi-
onează asemenea unui pansament pe o rană. Uşurinţa cu care abordează
subiecte ce produc emoţii şi încrederea de care se bucură în sânul comuni-
tăţii sunt atuuri pe care preotul le foloseşte în câştigarea încrederii audito-
riului. În plus, limbajul familiar şi utilizarea de întrebări retorice duc la
crearea unui dialog imaginar între orator şi auditoriu, similar unei conver-
saţii terapeutice. De exemplu, în predica Invitaţie la bucurie. Predică la
înmormântarea unui copil, oratorul concepe un dialog cu părinţii unui copil
decedat:
Se întâmplă de multe ori ca, la un necaz, la o durere ce ne apasă, să începem
să ne tânguim, să-i cerem socoteală lui Dumnezeu pentru ceea ce ni se întâm-
plă, spunând: De ce tocmai eu? Cu ce am greşit? De ce m-a pedepsit Dumnezeu
atât de crunt? Este clar. Toţi suntem loviţi de durere atunci când vedem că
moartea a luat pe cineva dintre noi, şi, mai mult, când această persoană este
doar un copil ajuns în zorile vieţii, şi care nici măcar nu a apucat să simtă, să
vadă, să guste din bucuriile şi frumuseţile pe care ni le oferă această viaţă.
Auzim adesea, în asemenea situaţii, în general din partea rudelor, exclama-
ţii de genul: Vai, ce mă fac? S-a terminat! Nu-l voi mai vedea niciodată! Am
rămas fără el! De fapt, noi vorbim din perspectiva noastră, o perspectivă egois-
tă. Ne gândim numai la noi, la ce ar fi mai bun pentru noi, dar nu ne gândim şi
la ce ar fi cel mai bine pentru acest copil. Gândurile şi planurile noastre nu sunt
gândurile şi planurile lui Dumnezeu. Noi trebuie să avem tăria de a accepta
voinţa lui Dumnezeu. (Bişoc, 2001:34)
Prin intermediul a patru propoziţii interogative şi trei propoziţii excla-
mative atribuite auditoriului, oratorul răspunde, asemenea unui terapeut,
indicând nu doar cauzele suferinţei, ci şi modul în care astfel de încercări
ale vieţii trebuie depăşite, el apropiindu-şi astfel ascultătorii. Odată câşti-
gaţi, aceştia sunt „pregătiţi” pentru a fi persuadaţi, oratorul uşurându-şi
considerabil „munca”.
Deşi nu toate necrologurile deţin această calitate terapeutică, în cele ce
urmează vom analiza predicile de înmormântare din această perspectivă,
având în vedere cele patru părţi componente ale acestora: exordiul, nara-
ţiunea, confirmarea şi peroraţia. Identificarea părţilor unui discurs repre-
zintă o operaţie esenţială pentru analiza acestuia. Pornind de la conceptul
de tehnică retorică, definit de Ioan Toader drept respectarea unei anumite
logici în redactarea şi în prezentarea unui discurs192, identificăm cele patru
etape obligatorii:
• invenţia (găsirea temei şi a izvoarelor din care se va inspira discursul);
• dispoziţia (aranjarea ideilor sau planul discursului);
192
Toader, Retorica, p. 8-9.
• elocuţia (redactarea în scris, punându-se accent pe stilul discursului);

• acţiunea (comunicarea discursului în faţa ascultătorilor).
Vorbind despre cele patru etape ale discursului, etape preluate de la
Cicero (De Oratore), Peter Dixon arată că în prima etapă, invenţia, orato-
rul trebuie să identifice două tipuri de argumente, artificiale şi neartificiale:
dacă etosul, patosul şi logosul fac parte dintre argumentele artificiale, dove-
zile incontestabile, de exemplu cele juridice, sunt argumente neartificiale193.
Încă din prima etapă a elaborării unei predici de înmormântare, preotul
trebuie să identifice dovezile (argumentele) de factură emoţională. În redac-
tarea planului discursului194, respectiv în etapa a doua, el va avea în vedere
delimitarea celor patru părţi ale discursului195. În predicile de înmormân-
tare se observă o dozare a prezenţei patosului, pornind de la exordiu, unde
patosul are o pondere scăzută, şi ajungând la peroraţie, unde patosul este
cel care primează în raport cu etosul şi cu logosul.
În discursul Predică la un tată – De un 31 decembrie – oratorul dezvăluie
auditoriului intenţia de a-l emoţiona – strategie rar întâlnită în necrologuri:
Cuvântul meu de acum nu este şi nu se vrea a fi unul care să vă scoată mai
multe lacrimi decât cele pe care, în sine, plecarea celui iubit vi le-a scos. Ci voiesc
a vă aduce mângâierea pe care, prin cântare şi cuvânt, Biserica încearcă să o
pună la inima dumneavoastră. (Necula, 2002:14)
După cum am arătat, aportul patosului în exordiu este de obicei scăzut.
În discursurile funebre predomină exordiul solemn, caracterizat prin solem-
nitatea ideilor vehiculate şi prin stilul strălucit în care acestea sunt pre-
zentate:
Cu inimile cernite de durere, petrecem astăzi, la locul de odihnă veşnică, pe
credinciosul (N), în vârstă de (x), căruia i s-au curmat zilele în urma unei boli
nu prea îndelungate, dar necruţătoare. (Bunea, 2003:144, în predica Cuvânt la
moartea unui tată văduv. Bărbăţia creştină)
În locul exordiului solemn, unii predicatori preferă exordiul ex abrupto.
Acest tip de exordiu, în care aportul patosului este mai ridicat decât în cel
solemn, se întâlneşte, totuşi, relativ rar în predicile de înmormântare. Obser-
văm că predica citată mai jos începe cu o întrebare retorică, întrebare care
îndeamnă la meditaţie asupra efemerităţii vieţii. Preotul recurge la ter-
meni cu o expresivitate puternică: umbra morţii, uluiţi, stranii. Moartea
193
Peter Dixon, Rhetoric, Methuen & CO LTD, London, 1971, p. 24-26.
194
Ibidem, p. 20.
195
Vistian Goia, în lucrarea Retorică şi argumentare. Note de curs pentru studenţii în
jurnalistică şi ştiinţe politice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007, p. 66, identifică şase părţi
componente ale discursului: exordiul, propoziţia, diviziunea, naraţiunea, argumentarea şi
peroraţia.
este comparată cu o umbră, deci cu ceva imaterial, greu perceptibil ochiu-

lui uman. Verbele de mişcare flutură şi vine dinamizează expunerea:
Cine şi-ar fi închipuit înainte cu puţin timp că deasupra casei şi familiei (N)
flutură umbra morţii? Stăm uluiţi în faţa imaginii stranii a morţii celui ce vădea
vigoare şi isteţime în toate manifestările sale. În cazul de faţă, ca şi în alte simi-
lare, se adevereşte cuvântul Sf. Scripturi: „Ca umbra de trecătoare este viaţa
noastră şi sfârşitul ei e fără întoarcere, că s-a pecetluit şi nimeni nu mai vine
înapoi” (Înţelepciunea lui Solomon, 2,5). (Bunea, 2003:257, în predica Cuvânt
la moartea unui creştin ispitit de credinţe deşarte. Necromanţia – învăţătură
anticreştină)
A doua parte a discursului, naraţiunea, este formată din pasaje narative
care servesc ca suport pentru partea argumentativă196. Naraţiunea omile-
tică atinge latura afectivă a ascultătorilor, sensibilizându-i şi determinându-i
să se identifice cu personajele prezentate. Predicatorul îi lasă să tragă sin-
guri concluzia, care reprezintă, de fapt, mesajul predicii197:
Într-o zi frumoasă de vară, un tată a plecat cu cei doi fii ai săi la câmp. Drumul
ducea pe lângă cimitir, pe poarta căruia se vede chipul morţii, ţinând coasa în
mână. Unul dintre copii a întrebat: „Tată, într-adevăr aşa este moartea, cum e
închipuită aici?”. La întrebare, tatăl a răspuns: „Moartea nu-i fiinţă, ea n-are
trup, ea constă în despărţirea sufletului de trup”. „Dar atunci pentru ce are
înfăţişarea aceasta urâtă?”, au întrebat copiii. „Pentru că fiecare om după ce
moare, ia forma aceasta de schelet, în sânul pământului”, a fost răspunsul tată-
lui. Din vorbă în vorbă, tatăl şi fiii au ajuns la câmp, care era împodobit cu
iarbă deasă şi cu flori; mai erau câteva zile până la cosit. Copiii i-au pus tatălui
lor – din nou – o întrebare: „Tată, pentru ce scheletul acela de om ţine coasa în
mână?”. Răspunsul tatălui a fost: „Vedeţi, cât de multe şi frumoase sunt florile
pe câmp? Ele încântă privirea trecătorului – cu coloritul lor variat, dar în curând
vor cădea sub lovitura coasei” [...] Asemenea ierbii şi florilor este viaţa noastră.
(Bunea, 2003:119-120, în predica Cuvânt la moartea unui prunc. Tăria morală
a creştinului. Optimismul creştin)
În fragmentul de mai sus patosul stă în strânsă legătură cu tematica.
Povestirea are în centru dialogul despre moarte purtat între un tată şi fiii
săi. Moartea unui prunc produce o mare suferinţă în sufletele părinţilor,
cunoscuţilor şi tuturor membrilor comunităţii, rolul unei astfel de poves-
tiri fiind tocmai de a atenua suferinţa. Aceasta se realizează prin apelul la
elemente din natură (zi frumoasă de vară, câmp, iarbă deasă, flori), viaţa
fiind prezentată asemenea unei călătorii. Nici moartea nu este privită ca
un eveniment tragic, acţiunea având loc într-un cadru mirific, ceea ce induce
ascultătorilor o stare de pace şi de linişte sufletească.
196
197
Ibidem, p. 27.
Deşi mult mai rar, în necrologuri se întâlnesc şi pasaje narative din opere
literare, care au o forţă de convingere foarte mare. Un asemenea exemplu
îl întâlnim în predica Cuvânt la moartea unui tată văduv. Bărbăţia creştină:
Într-o parabolă a scriitorului Oscar Wilde, intitulată: Casa judecăţii, ne este
zugrăvit portretul moral al omului cu judecată îngustă ajuns în faţa Dreptului
Judecător, pentru a da socoteală de faptele sale. Dreptul Judecător deschide de
trei ori „Cartea vieţii”, în care sunt trecute nelegiuirile păcătosului şi, pe baza
celor constatate, dă următoarea sentinţă: „În iad am să te trimit”.
N-ai să mă poţi trimite, zise omul.
De ce n-am să te pot trimite?, zise Domnul.
Pentru că în iad mi-am trăit viaţa, zise omul.
Şi se făcu adâncă tăcere în „Casa judecăţii”. După o clipă, Dumnezeu grăi şi
zise omului:
Pentru că în iad nu pot să te trimit, am să te trimit în cer. Da, da, chiar am
să te trimit.
Şi omul strigă:
N-ai să mă poţi trimite!
Dumnezeu îi zise:
De ce n-am să te pot trimite?
Pentru că niciodată şi nicăieri nu mi l-am putut închipui, răspunse omul.
(Bunea, 2003:145)
În acest fragment se poate observa contrastul dintre stările sufleteşti
ale celor doi protagonişti: Dumnezeu este calm şi binevoitor atunci când îi
vorbeşte omului, în timp ce omul este tensionat, dominat de sentimente
puternice, el strigând la Dumnezeu. Autorul recurge la figura retorică numită
paradox: omul refuză să fie trimis în iad, dar şi în rai. Paradoxul rezultă şi
din faptul că omul strigă atunci doar atunci când este trimis în rai, nu şi
când atunci este trimis în iad. Mulţi ascultători se regăsesc în cuvintele
omului, care mărturiseşte că viaţa lui a fost un iad şi că este incapabil să-şi
imagineze raiul. O astfel de mărturisire stârneşte emoţii puternice în sufle-
tele ascultătorilor. Autorul nu a folosit întâmplător ca partener de dialog al
lui Dumnezeu un oarecare om (cu judecată îngustă), neindividualizat prin
nume, deci un personaj în care oricine se poate regăsi.
Un alt exemplu concludent îl oferă utilizarea, în predica Cuvânt la
moartea unui medic. Misiunea umană a medicului, a unui scurt fragment
din poemul Luceafărul: „Deşi moartea este asociată cu viaţa, cum zice poe-
tul Mihai Eminescu: «Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte»,
totuşi sfârşitul ne doare.” (Bunea, 2003:216) Ceea ce caută predicatorul să
ilustreze este faptul că moartea nu înseamnă sfârşitul existenţei omului, ci
o trecere a acestuia în lumea de dincolo, viaţa pe Pământ fiind doar un
pasaj prin care trebuie să trecem pentru a dobândi viaţa veşnică. Ideea este
profund religioasă şi stă în strânsă legătură cu doctrina creştină. Moartea

nu produce frică, ci speranţă pentru viaţa veşnică ce urmează celei pămân-
teşti. Cuvintele viaţă şi moarte apar aşadar ca fiind complementare, iar nu
aflate în relaţie de opoziţie. Figura retorică ce exprimă acest lucru este
chiasmul.
Argumentarea este acea parte a discursului în care se probează tot ce
s-a spus în propoziţie şi s-a dezvoltat apoi în naraţiune198. În această etapă,
deci atunci când oratorul îşi argumentează teza, aportul patosului este
destul de mic, rare fiind cazurile când se apelează la acest tip de argument.
Pe de altă parte, în necrologuri, spre deosebire de celelalte tipuri de discur-
suri argumentative, preotul întrebuinţează astfel de argumente în mod
repetat. Spre exemplu, în predica Cuvânt la moartea unui credincios evla-
vios şi drept. Sancţiunea divină. Rai-Iad, preotul apelează din plin la argu-
mente de ordin emoţional, stârnind frica:
„Pedeapsa celor păcătoşi este iadul (numit şi gheena focului, pieire, foc nestins,
genune, întunericul cel mai din afară, iezerul de foc, închisoarea duhurilor şi
altele). De această stare vor avea parte cei ce au făcut rele, îndeosebi cei ce n-au
făcut acte de caritate (Matei, 25, 31-46), cei ce au comis păcate împotriva Duhu-
lui Sfânt, deci n-au fost iertate (Matei, 12, 31-32) şi cei ce nici după judecata
particulară n-au dobândit o ameliorare a situaţiei lor. Pedepsele păcătoşilor în
iad vor consta din îndepărtarea de la faţa lui Dumnezeu, durerea fizică şi morală,
ruşinea, mânia, deznădejdea, petrecerea cu diavolul şi slujitorii lui. Se vorbeşte
de mustrarea conştiinţei, exprimată prin imaginea unui vierme neadormit
(Marcu, 9, 44), ceea ce înseamnă că vor fi mereu chinuiţi de regretul de a nu fi
dus o viaţă conform legii morale. Se vorbeşte şi de o altă suferinţă a iadului,
care constă în „plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei, 22, 23), precum şi de
pedeapsa focului, în care a ajuns bogatul nemilostiv, neavând posibilitatea de a
se răcori. Focul acesta arde fiinţele păcătoşilor, fără a le nimici.” (Bunea, 2003: 185)
În acest caz, preotul apelează la patos pentru a sublinia pedepsele la
care sunt supuse sufletele ajunse în iad, sfătuindu-şi ascultătorii să nu săvâr-
şească păcate împotriva Duhului Sfânt, ci să facă acte de caritate. Pedepsele
păcătoşilor sunt zugrăvite prin enumerarea unor cuvinte deosebit de expre-
sive: durere, deznădejde, mustrarea conştiinţei, chin, suferinţă, plângere,
scrâşnirea dinţilor, pedeapsa focului, a arde în foc, a nimici. Deoarece se
observă o dozare ascendentă a suferinţei, pornindu-se de la durere şi înche-
indu-se cu arderea şi nimicirea păcătoşilor, figura retorică folosită este cli-
maxul. Duritatea cuvintelor utilizate de preot este extremă, ele stârnind
frică în sufletele ascultătorilor. Preotul oferă însă şi soluţii, respectiv îndem-
nuri de conduită, sugerând faptul că oricine, indiferent de păcatele săvâr-
şite, se poate pocăi şi poate astfel primi iertarea divină.
198
Unii cercetători au ajuns la concluzia că

frica stimulează, de obicei, receptorii să ia atitudine pentru a reduce ameninţa-
rea; [...] este important să introducem mesajele ce induc teama şi anumite reco-
mandări prin care se poate evita pericolul descris: cu cât oamenii văd mai clar
mijloacele comportamentale de atenuare a fricii, cu atât vor ajunge mai greu la
faza de negare a pericolului199.
În cazul de faţă, oratorul indică explicit modul în care iadul poate fi
evitat, arătând calea ce trebuie urmată. În consecinţă, ascultătorii nu vor
nega pericolul, ci vor proceda în aşa fel încât acesta să fie evitat.
Din contra, în alte discursuri funebre predomină argumentele de ordin
raţional şi cele ale autorităţii, adică logosul şi etosul:
Posibilitatea învierii trupului o demonstrează Mântuitorul (Ioan 12, 24) şi Sf.
Apostol Pavel cu sămânţa care se aruncă în pământ şi care nu răsare, dacă nu
putrezeşte, iar când răsare, are cu totul altă formă, forma ierbii, a pomului sau
a florii a cărei sămânţă s-a semănat (I Cor., 15, 36). Chezăşie învierii trupului
este învierea Mântuitorului, precum şi numeroasele învieri săvârşite de El în
cursul vieţii Sale pământeşti. (Bunea, 2003:232, în predica Cuvânt la moartea
unui epitrop parohial (decedat în Vinerea Mare şi înmormântat a doua zi de
Paşti). Moarte – Înviere (Conlucrarea epitropului şi parohului în chivernisirea
bunurilor parohiale))
În predici, peroraţia este importantă, deoarece ea cuprinde ultimele
cuvinte pe care le rosteşte preotul, acestea fiind în măsură să-i determine
pe ascultători să acţioneze conform îndemnului exprimat în predică – sau
să-i lase nepăsători200.
Concluzia este enunţul prezentat auditoriului pentru a adera la el201.
Prin intermediul ei se dă cea mai puternică şi cea din urmă lovitură în
scopul câştigării acestuia202. Cicero recomanda, pentru această parte a dis-
cursului, amplificarea, adică folosirea cuvintelor grave, pline, sonore, care
au forţa de a ilustra, de a mişca sufletele ascultătorilor203. Cu alte cuvinte,
aici patosul îşi aduce cel mai mare aport la persuadarea auditoriului, prin
comparaţie cu etosul şi cu logosul:
Copiilor le lasă un testament. Să-l cinstească şi să-l mângâie pe tatăl lor, să se
iubească între ei. Dacă până acum aveau o mamă pe pământ, de aici înainte au
un înger în altă lume. De purtarea lor depinde s-o întâlnească în altă existenţă.
Drept urmare, să fie buni, să devină şi mai buni, fiindcă, în felul acesta, vor
199
siunii, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 42-43.
200
201
Aurel M. Cazacu, Teoria argumenrtării, Editura România Press, Bucureşti, 2007, p. 53.
202
203
Marcus Tullius Cicero, Arta oratoriei, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2006, p. 56-57.
înţelege ceea ce pentru ea a fost crez tare, că „Lumea trece şi pofta ei, dar cel
ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan, 2, 17). Ea trece pragul mor-
mântului cu o agoniseală bogată – ca soţie şi mamă, care sufletul şi-a pus pen-
tru casa şi familia ei. Faptele ei măreţe grăiesc şi vor grăi – din neam în neam
– despre vrednicia ei. E îndreptăţită la nemurire şi pomenire veşnică. (Bunea,
2003:159, în predica Cuvânt la moartea unei mame. Icoana mamei)
În fragmentul de mai sus, predicatorul apelează la argumente de ordin
emoţional cu o putere de convingere foarte mare. El încearcă să insufle
ascultătorilor speranţa revederii, dar şi necesitatea de a deveni mai buni.
Astfel, rudele, în special copiii decedatei, trebuie să respecte învăţăturile
creştine, pentru a o putea reîntâlni în altă existenţă. Dorinţa revederii,
transpusă într-un testament nescris, ca ultimă dorinţă a decedatei, este
folosită de către orator, în discursul său, ca argument.
De cele mai multe ori, în predicile de înmormântare peroraţia are rolul
de a atenua suferinţa apropiaţilor decedatului, insuflându-le speranţa reîn-
tâlnirii într-o altă lume. Dimpotrivă, în următoarele două exemple perora-
ţia are rolul de a înfricoşa ascultătorii, scopul ei principal fiind de a-i deter-
mina să nu repete greşelile decedaţilor:
Pe cel care pleacă dintre noi, îl încredinţăm judecăţii lui Dumnezeu, despre
care psalmul spune: „Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi
mult milostiv” (Ps., 102, 8). „A Lui este dreapta judecată şi înaintea judecăţii
Lui – la timpul sorocit – ne vom înfăţişa toţi” (Rom., 14, 10). (Bunea, 2003:200,
în predica Cuvânt la mormântul unui sinucigaş. Sinuciderea. Veştejirea ei)
Deşi adormitul în Domnul (N), „ca o oaie pierdută a rătăcit”, cum zice psalmis-
tul (Ps., 118, 176), n-a uitat poruncile lui Dumnezeu, de aceea suntem încre-
dinţaţi că va fi răsplătit pentru avuţia duhovnicească agonisită în vistieria ini-
mii sale. Noi, în acest sens, ne rugăm pentru el. „Odihneşte, Dumnezeule, pe
robul Tău şi-l aşează în rai, unde cetele sfinţilor, Doamne, şi drepţii ca lumină-
torii strălucesc, pe adormitul robul Tău odihneşte-l, trecându-i lui, toate greşe-
lile”.” (Bunea, 2003:262, în predica Cuvânt la moartea unui creştin ispitit de
credinţe deşarte. Necromanţia – învăţătură anticreştină)
Preotul încearcă să încurajeze inclusiv familiile şi pe apropiaţii celor
care au săvârşit păcate de o gravitate mare, cum ar fi sinuciderea sau apro-
pierea de o „învăţătură anticreştină”, sugerând posibilitatea mântuirii sufle-
telor lor. Ca figuri retorice identificăm comparaţia (ca o oaie pierdută) şi
deprecaţia, prin care este implorată iertarea păcatelor.
Sensibilizarea auditoriului reprezintă o sarcină care presupune o muncă
serioasă şi multă inspiraţie din partea predicatorului, însă, odată atins
acest obiectiv, el poate fi sigur că şi-a atras auditoriul de partea sa. Efectul
argumentelor de factură emoţională este amplificat, pe parcursul predicii,
de utilizarea de figuri retorice care produc, la rândul lor, emoţii. În analiza
necrologurilor am identificat următoarele tipuri de figuri retorice care au

această finalitate: apostrofa, climaxul, comparaţia, deprecaţia şi metafora.
După cum reiese din cele prezentate mai sus, predica de înmormântare
abundă în patos pe tot cuprinsul său, deoarece rolul ei principal este mân-
gâierea şi îmbărbătarea sufletelor îndoliate204. Într-o astfel de împrejurare,
credincioşii se află într-o dispoziţie sufletească favorabilă receptării învăţă-
turii creştine propovăduite de preot205, care are posibilitatea de a profita de
această predispoziţie în vederea persuadării ascultătorilor, indiferent de
tema pe care şi-a propus să o argumenteze. După cum am demonstrat în
subcapitolul dedicat invenţiei, preoţii abordează teme foarte variate, utili-
zând în procesul de persuadare cu precădere argumente de ordin emotiv.

Patosul constituie elementul esenţial în persuadarea auditoriului.
Orice analiză a necrologurilor trebuie să aibă ca punct de pornire pato-
sul. Multitudinea de argumente care au rolul de a emoţiona auditoriul sub-
liniază importanţa emoţiilor în discursurile religioase. Se vorbeşte deseori
despre milă, dragoste, căinţă ca elemente esenţiale ale cultului religios
creştin.
Renumit teolog german Otto Rudolf afirma că însăşi prezenţa sacrului
şi a lui Dumnezeu creează sentimentul de spaimă datorat conştientizării
puterii copleşitoare a divinităţii, aceste experienţe fiind numite experienţe
numinoase206. În aceeaşi ordine de idei, biserica, locaş al lui Dumnezeu,
poate produce sentimente de spaimă sau de teamă în inimile ascultătorilor.
Apropierea sacrului este conştientizată de către aceştia prin simpla lor
aflare în interiorul bisericii, prin prezenţa picturilor, a preotului şi a tutu-
ror obiectelor de cult. Toate acestea contribuie la uşurarea misiunii preo-
tului de a-şi persuada auditoriul. Prin urmare, acesta, la rândul său, doar
contribuie la amplificarea sentimentelor prin apelul la patos, persuadarea
survenind uneori ca o continuare firească a discursului. Abia atunci când
discursul funebru se adresează unor ascultători a căror credinţă nu este
foarte pronunţată, misiunea preotului de a-i persuada devine mai dificilă,
patosul nemaifiind suficient. De aceea am acordat importanţă şi relaţiei
dintre patos şi celelalte două tipuri de argumente: etos şi logos.
Un alt motiv pentru care identificarea raporturilor dintre cele trei tipuri
de argumente este esenţială porneşte de la opinia behavioristei Wendy Joung,
204
mântare, Editura Limes, Cluj-Napoca, p. 63.
205
Ibidem, p. 62.
206
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 7.
care a concluzionat că scoaterea în evidenţă a erorilor „ar fi mai eficientă

din mai multe motive, printre care creşterea atenţiei şi o experienţă mai
profundă”207. Atât erorile, cât şi faptele pozitive emoţionează auditoriul,
deoarece erorile intenţionate sunt pedepsite de către divinitate, fapt ce
stârneşte sentimente de milă sau de frică, în timp ce faptele bune atrag
recompensa divină, producând în inimile ascultătorilor sentimente de bu-
curie, de uşuare şi de împăcare.

Analiza predicii Cuvântarea lui Neagoe Basarab
şi a copiilor săi: Petru, Ioan şi Anghelina,
la Mănăstirea Argeş208
Prima dintre predicile consemnate de literatura omiletică românească
este Cuvântarea lui Neagoe Basarab la a doua îngropare a osemintelor
Argeş209, datând din secolul al XVI-lea, aproximativ din anul 1519. Atât
vechimea predicii, comparabilă cu vechimea primului text românesc cunos-
cut, scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521), cât şi bogăţia de figuri şi
de strategii retorice pe care aceasta le conţine sunt motivele care ne-au
determinat să alocăm acestei predici un întreg subcapitol din teza noastră.
Predica se deschide printr-o serie de formule de salut adresate persoa-
nelor prezente, ordonate în funcţie de importanţa pe care le-o acordă Nea-
goe Basarab: Vladica Macarie, părinţi şi egumeni din sfintele mânăstiri şi
lavre, preoţi şi slujitori ai Bisericii, boieri, mireni, bogaţi şi săraci, bărbaţi
şi femei. Urmează o umilă rugăminte, adresată tuturor, de a-i asculta cuvân-
tarea, specifică stilului humilis. De asemenea, Neagoe Basarab se adresează,
încă de la primele propoziţii, şi lui Dumnezeu, pentru a-I cere ca toţi cei
prezenţi să înflorească în cer în veci ca crinul. Tipul de exordiu identificat
în acest necrolog este aşadar cel solemn, datorită înălţimii „ideilor vehicu-
late şi prin stilul strălucit”210 în care a fost conceput.
Etapele intermediare ale discursului sunt bine elaborate, predicatorul
dovedindu-se a fi un fin povestitor şi un bun orator. Patosul predomină,
obţinerea adeziunii auditoriului la tezele expuse în cuprinsul predicii spri-
jinindu-se îndeosebi pe latura emoţională. Merită menţionate în acest con-
text strânsele legături de ordin afectiv dintre mamă şi fiu şi dintre bunică
207
siunii, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 105.
208
Reprodusă integral în Anexa 1.
209
210
Ibidem, p. 73.
şi nepoţi, în jurul lor fiind ţesută întreaga structură argumentativă a pre-

dicii: Scoală, fătul meu, scoală, că au venit şi oasele moaşei [bunicii – n.n.]
tale la tine, ca să se odihnească şi ele lângă tine, pentru că şi ţie îţi este
mumă ca şi mie.
Impresionantă este abilitatea predicatorului de a-şi asuma, în timpul
rostirii predicii, diferite roluri. Astfel, domnitorul nu ezită să se prezinte ca
tată îndurerat:
O, fătul meu, căci nu mă acoperi mai bine pământul pe mine decât pe tine şi mă
lăsaşi la batrâneţele mele, când era vremea să se odihnească de către tine. Tu,
atunci, n-ai nici o grijă de mine, ci m-ai lăsat să fie totdeauna inima mea arsă şi
aprinsă de jalea ta şi ochii mei să fie la batrâneţele mele tot plini de lacrimi,
ziua şi noaptea. O, fiul meu, mai bucuros aş fi dat traiul şi zilele mele, ca să fii
tu viu. Eu îţi gătisem haine domneşti, ca să te îmbraci cu ele şi să te împodo-
beşti, ca să veseleşti inima mea şi să usuci aceste lacrimi din ochii mei; iar acum
trupul tău se dezbracă de hainele pe care i le-am gătit şi se îmbracă în pamânt,
dintru care a fost luat, după cum zice Dumnezeu.
De aceeaşi intensitate emoţională este şi rugăciunea către Fecioara Maria,
conjurată să o ajute să obţină mântuirea pe muma mea şi moaşa voastră,
care se îngroapă sub pamânt, după porunca lui Dumnezeu, auditoriul fiind
expus unui val de emoţii sfâşietoare:
Pentru aceea, şi eu, maica mea, am cugetat că doar am dobândi ceva bucurie de
la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi ajutatoarea cea bună, că noi toţi din
păcate suntem născuţi şi iarăşi păcatului lucrăm, iar pentru mila lui Dumne-
zeu şi a Preacuratei Lui Maici doar nu te va lăsa să fii osebită de la faţa Lui cea
bună. Că pe mine aşa m-a dus firea şi cugetul, că Maica Domnului nostru Iisus
Hristos este milostivă către toţi creştinii care o iubesc.
Paralela între Maica Domnului şi Doamna Neaga, mama predicatorului
(maica mea), paralelă care stă în centrul întregii predici, completează por-
tretul decedatei, constituind, practic, „lovitura de graţie”, unul dintre cele
mai puternice argumente folosite în vederea obţinerii persuasiunii. Nume-
roasele formule de adresare stimulează, la rândul lor, latura afectivă a audi-
toriului: O, maica mea şi dulceaţa inimii mele şi roaba Dumnezeului meu,
O, iubiţii mei fii şi avuţia inimii mele cea scumpă şi lumina ochilor mei cea
strălucitoare etc.
La o lectură atentă se poate obseva că ambele etape intermediare ale
predicii sunt compuse din întrebări, exclamaţii, deprecaţii, metafore şi alte
asemenea strategii şi figuri retorice, care au rolul de a înlesni procesul de
persuasiune. Vom prezenta, în continuare, caracteristicile esenţiale ale
câtorva dintre aceste strategii şi figuri cu rol persuasiv.
Exclamaţiile sunt folosite de către predicator des şi cu certă măiestrie.

Ele sunt expresii pure ale unor trăiri interioare intense, ale unor senti-
mente puternice. Iată un fragment care cuprinde doar astfel de enunţuri:
Iar când te-a văzut spânzurând pe Cruce, cine ar putea spune lacrimile curatei
Fecioare şi ale iubitului Tău ucenic! Atunci s-a pogorât Arhanghelul Mihail şi
cu Gavriil, cu Heruvimii cei cu ochi mulţi şi cu Serafimii cei cu câte şase aripi
şi neputând să caute spre mulţimea răbdării şi smereniei Tale, şi-au acoperit
feţele cu aripile lor şi se mirau şi ei de atâta răbdare şi smerenie ce ai arătat
pentru noi! Iar, pe urmă, câţi Te-au iubit şi s-au închinat sfintelor Tale patimi
şi răstignirii Tale, au zugrăvit icoane, cinstitul şi prea luminatu-ţi chip, iar câţi
au fost necredincioşi şi n-au crezut în Tine, au venit către icoana chipului Tău
şi împărătescul Tău trup l-au împuns cu suliţa şi, – o, minune! – a curse sânge,
ca şi mai înainte.
Deşi sunt elemente-cheie ale persuasiunii, interogaţiile apar, în acest
necrolog, mult mai rar. Atunci când sunt prezente, ele pot avea rolul de a
deschide un dialog mai puţin obişnuit, între auditoriu şi persoana decedată:
Deci, unii mi-au spus că te-au întrebat: ce vom face pentru sufletul tău,
după moartea ta? Iar tu ai zis: Fiindcă inima mea niciodată nu s-a putut
sătura de dragostea iubitului meu fiu, a lui Neagoe [...]. Întrucât persuasi-
unea se sprijină în mod deosebit pe patos, pe insuflarea de sentimente puter-
nice auditoriului, fiecare dintre ascultători va fi profund impresionat de
aceste cuvinte, deoarece, prin intermediul analogiei, se va gândi la propriii
părinţii. Iată cum latura emoţională a auditoriului a fost încă o dată vizată
de către orator.
Procesul de persuasiune se desfăşoară simultan cu un al doilea proces,
la fel de important, de mângâiere a apropiaţilor persoanei decedate. Prin
urmare, funcţia tămăduitoare a discursului se întrepătrunde cu funcţia
persuasivă, cele două fiind imposibil de disociat. Elocinţa oratorului impre-
sionează, fiecare ipoteză lansată fiind susţinută prin numeroase argumente.
Figurile retorice impresionează, auditoriul neputând rămâne impasibil
la frumuseţea expresivă a discursului. Metaforele, epitetele, comparaţiile
şi alte asemenea figuri retorice joacă un rol important în persuasiune. Iată
numai trei dintre cele mai reuşite metafore: inima aprinsă de dorul şi de
mila mea, ni s-a dăruit hrana raiului, strugurele cel copt, din care ne-a
curs băutura mântuirii.
Etapa de încheiere a discursului poate fi divizată în două părţi distincte.
În prima parte, peroraţia apare sub forma unei concluzii generale, cu rolul
de a clarifica auditoriului ce a fost mai însemnat în discurs, ce trebuie reţi-
nut şi – probabil cel mai important – ce trebuie aplicat. Această latură
aplicativă a concluziei decurge din caracterul exclamativ, imperativ şi, prin
urmare, persuasiv al construcţiei sintactice în care este încadrată: Vezi,
fătul meu, Teodosie, cât este de bun Dumnezeu! Fraza următoare întăreşte
cele tocmai afirmate:
Pentru aceea, cu nevoinţă şi cu umilinţă, te scoală şi te închină lui Iisus Hris-
tos, că nu se cade să stea împărăteştile şi nevinovatele rane necercetate de noi;
ci ia surguciul robului lui Dumnezeu, fiului meu şi al fratelui tău, al lui Petru,
şi acopere cu el cinstitele rane ale Domnului nostru Iisus Hristos şi să mi te
închini, fătul meu, şi să săruţi rana cea cinstită a Domnului Hristos, pentru
muma mea şi moaşa ta, Neaga, încă şi pentru mine şi pentru frăţiorii tăi, pen-
tru Petru, şi Stana şi Anghelina, deci şi pentru mine, fătul meu.
Prin urmare, sprijinindu-se în mod deosebit pe patos, oratorul îşi pro-
pune ca în partea de încheiere a discursului să insufle auditoriului ideea că
doar încrezându-se în Dumnezeu şi respectând toate perceptele creştineşti
va fi mântuit.
Cea de-a doua şi în acelaşi timp cea din urmă parte a peroraţiei şi, prin
urmare, a discursului este structurată sub forma unei rugăciuni. Ea creează
auditoriului sentimentul de optimism, dar şi senzaţia de sobrietate, dialo-
gul cu divinitatea fiind întotdeauna sobru şi încărcat de emoţie. Nu întâm-
plător ultimul cuvânt din predică este amin („Aşa să fie!”).

Analiza discursului lui Ion Heliade-Rădulescu
la înmormântarea cetăţenilor căzuţi la 19 iunie 1848211
Ion Heliade Rădulescu, unul dintre cei mai importanţi oameni de cultură
ai secolului al XIX-lea, a avut preocupări multiple, afirmându-se în dome-
nii precum literatură, istoria limbii, istoria României şi filosofia istoriei. El
a jucat un rol important în timpul revoluţiei de la 1848, „redactând fai-
moasa proclamaţie de la Islaz şi făcând parte din guvernul provizoriu”212.
Discursul funebru pe care ne-am propus să-l analizăm în cele ce urmează
a fost scris şi susţinut cu ocazia înmormântării unor revoluţionari ucişi ca
urmare a unei contralovituri a reacţionarilor. Acest discurs funebru face
parte din categoria discursurilor funebre „vechi”, întrucât respectă câteva
trăsăturile specifice acestora: exordiul este de mică întindere, naraţiunea
este de mare întindere, iar încheierea este atipică.
Discursul prezintă, în partea de început, două mijloace eficiente de cap-
tare a atenţiei auditoriului: o formulă de adresare (Fraţilor) şi un citat
scripturistic: Dumnezeu e Domn şi s-a arătat nouă, bine este cuvântat cel ce
vine întru numele Domnului. În imediata continuare a acestora se regăseşte
211
Reprodus integral în Anexa 2.
212
***, Discursul oratoric românesc. De la începuturi şi până la instaurarea regimului
comunist, Colecţia Scriitori Clasici, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Adrian Săvoiu, Editura
C.N.I. Coresi, Bucureşti, 2003, p. 19.
enunţarea temei discursului: Să luăm o temă de viaţă şi de triumf. Iată

cum, din moment ce primele două fraze ale discursului conţin elementele
esenţiale ale exordiului, acesta este scurt, direct şi axat pe atingerea unor
obiective clare.
Discursul este construit în jurul unor antiteze ce se circumscriu temei:
viaţă vs. moarte, triumf vs. doliu, fraţii noştri vs. inamicii noştri, fraţi ai
noştri vs. trădătorii voştri etc. Ultimul raport antitetic menţionat conţine
o dublă antiteză: fraţi vs. trădători şi ai noştri vs. ai voştri. Această dublă
antiteză constituie, de fapt, chintesenţa acestui discurs preponderent lau-
dativ, dar şi polemic, acordându-i un plus de coeziune şi de coerenţă.
Tonul imperativ, adresarea directă la persoana întâi plural, cuvintele
„mari”, caracterizate printr-un grad înalt de expresivitate, au un puternic
efect persuasiv: Risipiţi voi toate intrigile, desfaceţi toate împerecherile ce
urzesc tiranii, sau: Nu faceţi rău pentru rău, nu scoateţi ochi pentru ochi,
[i]ertaţi şi voi ca să vă vază că n-au inamici. Astfel de sfaturi vizează latura
afectivă a auditoriului, schimbarea atitudinală sprijinindu-se aşadar pe patos:
Fraţi Români, câţi vă aflaţi de faţă şi în toată ţara, dacă credinţa în Evan-
ghelie este tare în noi, dacă credem că cei drepţi şi martiri iartă pe ucigăto-
rii lor [...]. Se poate lesne observa că aceste sfaturi îşi găsesc sprijin în teme-
iurile ortodoxiei.
Surprinde, pe de altă parte, numărul redus de figuri retorice utilizate în
etapele intermediare ale discursului, dintre care menţionăm:
• metafora: remuşcarea cugetului, v[i]erme neadormit, inamicii acestei
libertăţi, ce voiră să o sugrume chiar în scutecele ei;
• tautologia: nu faceţi rău pentru rău, nu scoateţi ochi pentru ochi;
• enumeraţia: ca să arătăm lumii bărbăţia, înţelepciunea Românilor şi
marea lor generozitate.
Ultima etapă a discursului este marcată, asemenea primeia, printr-o
formulă de adresare: Fraţi Români. Frazele din peroraţie nu conţin cuvinte
vehemente, aspre, ci cuvinte care permit realizarea unei apropieri între
orator şi auditoriu. Tonul este blând, pe alocuri chiar rugător: cu lacrămi
vă rog. Asemenea încheierilor predicilor rostite de preoţi, ultimele cuvinte
din acest discurs sunt pline de optimism, având un profund caracter pro-
misiv: ca să ne [i]erte şi pe noi Dumnezeu, când vom fi înaintea lui ca să
arătăm lumii bărbăţia, înţelepciunea Românilor şi marea lor generozitate, ca
să fim următori libertăţilor ce am proclamat, în cari s-a desfiinţat pedeapsa
cu moartea.
Atipice sunt însă întrebările şi sfaturile din chiar încheierea cuvântării.
Acestea nu sunt clar relaţionate, fiind oarecum creatoare de ambiguitate
în rândul auditoriului, efortul cognitiv la care acesta este supus fiind supe-
rior celui depus în etapele precedente.
IV.7. Concluzii parţiale

În acest ultim capitol al cercetării de faţă am încercat să identificăm
elementele de retorică sau regulile pe care trebuie să le respecte un necro-
log reuşit. Mijloacele la care poate apela un orator în vederea persuadării
auditoriului sunt strategiile argumentative, tehnicile de argumentare şi
figurile retorice. Am întreprins aşadar o analiză exhaustivă a mijloacelor
de persuadare identificate în necrologuri, subliniind atât aportul acestora
la argumentare, cât şi limitările lor.
Strategia argumentativă indică modul de abordare a temei supuse argu-
mentării de către orator, în necrologuri identificându-se strategia negaţiei,
a interogaţiei retorice, a arhetipului credinciosului ş.a. Strategia şi tehnica
retorică se află într-o relaţie strânsă, ele putând fi dispuse vertical, aseme-
nea unei piramide în care tacticile retorice se află la un nivel inferior, iar
pe măsură ce urcăm spre vârf identificăm diferite strategii, culminând cu
cea „câştigătoare”213. Limbajul metaforic, spre deosebire de strategia argu-
mentativă sau de tehnica argumentativă, se proiectează asupra întregului
discurs argumentativ. El constituie domeniul de cercetare al mai multor
discipline, printre care se numără literatura, retorica sau pragmatica, rolu-
rile lui, îndeplinite într-o proporţie mai mare sau mai mică, fiind de a emo-
ţiona şi de a persuada auditoriul sau de a înfrumuseţa discursul. Am recurs
apoi la enumerarea alfabetică şi la exemplificarea câtorva dintre figurile
retorice întâlnite în discursurile funebre: alegoria, aliteraţia, aluzia, ampli-
ficarea oratorică, anadiploza, anafora, antiteza, asonanţa, binecuvântarea,
caracterul, climaxul, cominaţia, comparaţia, elipsa, eufemismul, exemplul,
ironia, metafora, paradoxul, proverbul, repetiţia şi tabloul.
Dintre figurile enumerate mai sus, am decis să acordăm o importanţă
sporită anaforei retorice. Astfel, am identificat două direcţii în analiza
acestui concept: direcţia retorică şi direcţia lingvistică, ele având ca ele-
ment comun reluarea (sau: repetarea) unui cuvânt sau a unui segment de
discurs. Anafora retorică presupune repetarea unor termeni care au în
comun doar forma. Am subliniat importanţa acesteia în procesul de argu-
mentare, identificând-o în toate etapele discursului retoric. Anafora con-
tribuie la crearea unei senzaţii de continuitate – nu de repetiţie obsesivă –,
aducându-şi contribuţia la obţinerea coerenţei discursului.
O importanţă covârşitoare în procesul de argumentare din necrologuri
o are patosul. În necrologuri se observă o dozare a patosului, pornind de la
exordiu, unde are o pondere scăzută, şi până la peroraţie, etapă în care el pre-
domină. Sentimentele pe care oratorul încearcă să le insufle ascultătorilor
213
Camelia Mihaela Cmeciu, Strategii persuasive în discursul politic, Editura Universi-
tas XXI, Iaşi, 2005, p. 16-17.
sunt variate: încredere, ruşine, frică sau deznădejde, de fiecare dată orato-
rul încheindu-şi predica pe o notă de optimism, trezind speranţa mântuirii
în sufletele ascultătorilor. Momentul rostirii predicii, şi anume în ultimele
clipe petrecute de ascultători alături de persoana decedată, este încărcat
de emoţii puternice datorate apropierii momentului despărţirii. Predicile
constituie finalul actului religios săvârşit de către preot; prin urmare, ape-
lul la patos poate fi esenţial în convingerea auditoriului.
Ultimele două părţi ale acestui capitol au fost destinate analizei celui
mai vechi discurs religios cunoscut în literatura omiletică românească, un
necrolog din secolul al XVI-lea, Cuvântarea lui Neagoe Basarab la a doua
îngropare a osemintelor mamei sale Neaga şi a copiilor săi: Petru, Ioan şi
Anghelina, la Mănăstirea Argeş, respectiv analizei discursului rostit de
Ion Heliade-Rădulescu la înmormântarea revoluţionarilor căzuţi la 19 iunie
1848. Pe parcursul analizei acestor discursuri de despărţire am putut observa
utilizarea unor elemente specifice discursurilor politice sau juridice. Ast-
fel, cele două discursuri se află la graniţa dintre genul epidictic şi cel deli-
berativ, împletind elemente care zugrăvesc prezentul cu altele, care antici-
pează viitorul.
Atât discursurile funebre, cât şi discursurile de despărţire reprezintă,
din punct de vedere argumentativ, discursuri complexe, care uzează de o
multitudine de strategii şi al căror limbaj abundă în figuri retorice. Diver-
sitatea şi complexitatea acestora, evoluţia lor de-a lungul timpului, pre-
cum şi influenţa exercitată de factori exteriori Bisericii au reprezentat ele-
mentele determinante în fixarea strategiilor argumentative religioase.
CONCLUZII FINALE
Analiza discursului dintr-o perspectivă complexă (retorică, pragmatică,

lingvistică) constituie una dintre cele mai recente preocupări în rândul
cercetătorilor din domeniile indicate. Nicio analiză retorică ce se doreşte a
fi completă nu ar trebui să excludă aportul acestor domenii. În vederea
obţinerii unei înţelegeri depline a acestui fenomen, ne-am structurat stu-
diul în patru capitole, două de factură teoretică, menite a clarifica o serie
de concepte cu care am operat în capitolele analitice, şi două dedicate ana-
lizei predicilor de înmormântare.
În capitolul introductiv, de mici dimensiuni, intitulat Introducere în stu-
diul retoricii. O perspectivă diacronică şi structurat, la rândul său, în patru
subcapitole, am prezentat metodic cele mai relevante definiţii ale retoricii,
atât din punct de vedere diacronic, cât şi având în vedere importanţa spo-
rită pe care o poate acorda retorul fie auditoriului, fie limbajului, fie lui
însuşi, adoptând aşadar clasificarea propusă de Michel Meyer în Principia
rhetorica. Teoria generală a argumentării. În continuare, am evidenţiat
caracterul multi-, inter- şi transdisciplinar al retoricii, preluând metode de
cercetare din domenii adiacente acesteia. O continuare firească a constituit-o
prezentarea succintă a relaţiei retoricii cu alte discipline, cum ar fi dialec-
tica, logica, filosofia, lingvistica, persintologia, stilistica, semantica, prag-
matica, sociologia, literatura, omiletica şi catehetica. În subcapitolul al
treilea am prezentat, din punct de vedere diacronic, evoluţia artei retoricii,
având în vedere cele patru etape: Antichitatea greacă, Antichitatea romană,
Evul Mediu şi perioada contemporană, a aşa-numitei „neoretorici”.
Grecia îi are ca reprezentanţi de seamă pe Aristotel, Demostene, Platon
şi Socrate, aportul Stagiritului la edificarea retoricii fiind deosebit de impor-
tant. Conform lui Aristotel, retorica reprezintă, alături de poetică, muzică
şi arhitectură, o ştiinţă care se adresează spiritului, care vizează latura
emotivă a oamenilor. El ne previne asupra faptului că lucrările anterioare
de retorică neglijau latura argumentativă a oratoriei, acordând o atenţie
prea mare producerii emoţiei. Pe de altă parte, Stagiritul nu exclude în
totalitate contribuţia afectului la persuadarea auditoriului, el admiţând că
acesta reprezintă una dintre posibilele căi de persuadare.
Oratoria romană îi are ca reprezentanţi de seamă pe Cato cel Bătrân,
Marc Antoniu, Cicero, Quintilian şi Seneca. Spre deosebire de retorica din
Grecia antică, retorica romană a avut o perioadă de dezvoltare mai scurtă,

precum şi o viziune mai pragmatică. În această perioadă s-au observat şi
primele momente de regres al retoricii, momente care prefigurau declinul
din perioada Evului Mediu.
Odată cu decăderea retoricii, în Evul Mediu are loc „naşterea” şi dezvol-
tarea oratoriei de amvon. Între cei acreditaţi cu cel mai mare aport la con-
turarea trăsăturilor oratoriei de amvon trebuie amintiţi sfinţii Vasile cel
Mare (330-379), Grigorie din Nazianz (cca. 329-390) şi Ioan Gură de Aur
(cca. 347-407), zis şi Hrisostomul.
Bazele neoretoricii au fost puse în cea de-a doua jumătate a secolului al
XX-lea de către Chaïm Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca, în al căror
Tratat de argumentare (1958) retorica a fost readusă la rangul de disciplină
independentă, redându-i-se, fie şi parţial, importanţa de care se bucura în
perioada sa de glorie.
Cel de-al doilea capitol, tot de factură teoretică, intitulat Comunicare şi
discurs. Tipuri de discurs, este configurat în trei subcapitole: Speciile dis-
cursului retoric, Taxonomia discursului şi, desigur, Concluzii parţiale.
Dacă în prima lui parte am punctat caracteristicile discursului retoric şi
trăsăturile fiecărui gen (epidictic, judiciar şi deliberativ), în cea de-a doua
am insistat asupra trăsăturilor genului epidictic, discursurile funebre fiind
incluse în rândul discursurilor epidictice.
Capitolul al treilea, Discursul religios. Etape ale discursului funebru,
îmbină elemente teoretice cu observaţii practice asupra discursurilor fune-
bre supuse analizei. Astfel, în primul subcapitol am diferenţiat elementele
distinctive de elementele comune discursurilor religioase şi altor tipuri de
discursuri argumentative. O primă observaţie vizează denumirile specifice
pe care le poartă discursurile religioase: predici, omilii şi necrologuri. Sco-
purile lor (de educare, de persuadare, de îmbărbătare, uneori chiar de mani-
pulare a auditoriului) diferă de la caz la caz. O altă caracteristică a discur-
surilor religioase este latura estetică accentuată, reflectată în multitudi-
nea de figuri retorice utilizate.
În partea a doua a acestui capitol am expus etapele de elaborare a dis-
cursurilor funebre: invenţia, dispoziţia, elocuţia, memoria şi declamarea.
În etapa invenţiei se poate vorbi despre o multitudine de posibile teme abor-
date de către predicator: tema judecăţii divine, a suferinţei, a sacrificiului,
a nemuririi sufletului, a iubirii, a importanţei rugăciunii ş.a. Etapa dispo-
ziţiei vizează organizarea argumentelor care vor contribui la persuadarea
auditoriului. Pentru o identificare cât mai precisă a argumentelor şi a rela-
ţiilor ce se stabilesc între acestea am elaborat un tip de diagramă, care se
poate aplica la diverse nivele, fiecărui paragraf, fiecărei etape sau întregu-
lui discurs argumentativ. Etapa a treia presupune formularea propriu-zisă
Concluzii finale 173
a predicii şi identificarea stilului în care ea va fi prezentată auditoriului. În

alegerea stilului, preotul are în vedere tipul de auditoriu căruia i se adre-
sează: dacă în unele predici predomină stilul solemn, eventual punctat de
neologisme şi de termeni specializaţi, alteori preotul poate aborda un stil
caracterizat prin simplitate, rezultând un discurs format din enunţuri de
mică întindere, clare, înfrumuseţate de figuri retorice. Etapa memoriei
presupune memorarea discursului, în vederea realizării unei expuneri cât
mai apropiate de varianta „pe hârtie”. Ultima etapă de elaborare a discur-
surilor, declamarea, implică rostirea acestora în faţa auditoriului. În această
etapă se pune accent pe modalităţile de suprimare a emoţiei şi pe aspectele
ce ţin de tonalitate, intonaţie, gestică, mimică, prezenţă scenică etc.
În partea a treia a celui de-al treilea capitol am analizat necrologurile
din perspectiva etapelor discursului: exordiul, naraţiunea, confirmarea şi
peroraţia. Cel mai întrebuinţat tip de exordiu este, în discursurile funebre,
exordiul solemn, cu o frecvenţă ridicată în special în necrologurile vechi.
Am identificat, de asemenea, şi celelalte tipuri de exordiu (vehement, insi-
nuant şi moderat), cu o frecvenţă mai ridicată în discursurile recente. În
această etapă, preotul recurge la diverse formule de adresare: Iubită familie,
Binecuvântată adunare! (Necula, 2002:19), Iubită familie, Prea Cucernice
Părinte, Domnilor ofiţeri şi subofiţeri, Binecuvântaţi fraţi! (Necula, 2002:25),
Scumpă familie! Copii iubiţi! (Necula, 2002:32), Cinstiţilor ascultători!
(Iorga, 1909:87) ş.a. O modalitate eficientă de a contracara blazarea audi-
toriului am identificat-o în necrologul Invitaţie la bucurie. Predică la în-
mormântarea unui copil, în care oratorul a recurs, încă din exordiu, la
utilizarea întrebării retorice, predica devenind astfel interesantă de la bun
început.
În etapa naraţiunii, vorbitorul introduce în mod indirect, prin interme-
diul unor fragmente narative, tema supusă dezbaterii, având libertatea de
a insera creaţii proprii sau fragmente preluate din diverse surse. Printre
sursele textelor narative am identificat Biblia, textele patristice sau diverse
opere literare. Am întâlnit şi predici în care oratorul uzează de mai multe
texte narative, preluate din aceeaşi sursă sau din surse diferite. Ca exem-
plu amintim predica Propovedania X. Cuvânt la îngropăciunea unui preot
(Nicorescu, 1907:104-113), în care oratorul inserează trei fragmente nara-
tive, fiecare susţinând câte o ipoteză.
Etapa confirmării concentrează toate argumentele de care dispune ora-
torul. La retorii latini, argumentarea a căpătat două forme distincte, sua-
soria şi controversia, ambele întâlnindu-se şi în necrologuri. În argumen-
tarea de tip controversia oratorul stabileşte un dialog imaginar cu adepţii
altor culte religioase sau cu necredincioşii, combătându-le punct cu punct
principalele argumente, aşa cum se întâmplă în predica Cuvânt la moartea
unui credincios frământat de probleme eschatologice. Netemeinicia mile-

narismului, în care oratorul combate doctrina hiliastă (sau: milenaristă).
Cercetătorul Gheorghe Mihai a atribuit acestei etape a discursului teoria
dispoziţiei, adică a organizării argumentelor în interiorul argumentării1.
Alternarea argumentelor puternice cu cele mai puţin puternice şi utiliza-
rea de argumente indubitabile la începutul sau la sfârşitul unui discurs
argumentativ sunt strategii de obţinere a persuasiunii.
Etapa de încheiere a discursului sau peroraţia presupune, în concepţia
retorilor antici (vezi Quintilian), prezenţa a două elemente constitutive
indispensabile: recapitularea şi mişcarea afectelor, în timp ce teoreticienii
contemporani au adus, ca element de noutate, amplificarea.
În necrologuri predomină componenta afectivă, celelalte componente
având o importanţă secundară. În concluzie, în analiza etapelor discursu-
rilor funebre am observat atât diversitatea acestora, cât şi evoluţia lor în
timp.
Capitolul final, intitulat Mijloace de realizare a persuasiunii în necrolo-
guri, este structurat în şapte subcapitole, dintre care două reprezintă stu-
dii de caz mai ample. În primul subcapitol am analizat strategiile şi tehni-
cile de argumentare întâlnite în necrologuri: rolul performativ al negaţiei,
al interogaţiei, strategia persuasivă a utilizării arhetipului credinciosului,
tehnica persuasivă a utilizării imperativului, rolul utilizării limbajului meta-
foric, rolul metaforei în necrologuri, tehnica invocării de exemple paralele
şi tehnica eliminării alternativelor.
Am identificat prezenţa în necrologuri a ambelor tipuri de negaţie, descrip-
tivă şi polemică, făcând observaţia că forţa de convingere a negaţiei pole-
mice este exponenţial mai mare decât a negaţiei descriptive. De exemplu,
în predica Fiţi gata! Predică la înmormântarea unui adult, preotul foloseşte
negaţia polemică pentru a indica necesitatea cunoaşterii consecinţelor
morţii: „Aşadar, moartea nu este niciodată o simplă constatare de fapt. Ea
este constituită de o dublă cunoaştere: că lipseşte cineva drag şi că este
inevitabilă.” (Bişoc, 2001:89) Prin intermediul negaţiei polemice se conso-
lidează afirmaţia care iniţial a fost negată, efectul fiind mai puternic decât
dacă negaţia nu s-ar fi produs.
O altă clasificare are în vedere distincţia dintre negaţia clasică şi nega-
ţia neclasică. Negaţia clasică se concretizează fie într-o formă explicită, fie
într-o formă implicită, iar cea neclasică are doar formă implicită (sau: absor-
bită, interiorizată). Un exemplu concludent de repetare a negaţiei explicite
printr-una implicită îl identificăm în predica Cuvânt la moartea unei preotese.
1
1998, p. 203.
Misiunea educativă a preotesei: „Evident, aducerea noastră la viaţă nu este

întâmplătoare, ea s-a făcut cu un rost, avem de îndeplinit o chemare în
lume.” (Bunea, 2003:207) Este necesară prezenţa cât mai apropiată a ter-
menului opus de negaţia implicită pentru ca aceasta să poată fi sesizată cu
uşurinţă. Rolul primordial al negaţiei implicite este de a evita repetarea
aceluiaşi cuvânt, ea contribuind la fluidizarea discursului.
Deseori sesizăm prezenţa interogaţiei în interiorul discursurilor argumen-
tative, şi anume în toate etapele constitutive ale acestora, ea adresându-se,
de cele mai multe ori, exclusiv auditoriului, oratorul nefăcând parte dintre
cei care trebuie să răspundă. Consecinţa ei directă este implicarea activă a
publicului, acesta depăşindu-şi statutul de „simplu” receptor al mesajului.
Alteori, oratorul se include şi pe sine în rândul celor care întreabă şi, prin
urmare, printre cei ce îşi doresc să găsească un răspuns. Succesiunea de
întrebări retorice şi de răspunsuri împrumută deseori din caracteristicile
conversaţiilor terapeutice dintre pacient şi specialist. O ultimă ipostază a
interogaţiei este cea în care oratorul şi ascultătorii fac un schimb ipotetic
de roluri, cel care întreabă fiind publicul. O astfel de interogaţie am iden-
tificat, de exemplu, în predica Credinţa ca mărturie a vieţii veşnice. Predică
la înmormântarea unui adult: „Mă întrebaţi de ce sunt creştin? Fiindcă
îmi dau seama că viaţa omului nu se poate încheia printr-un act de dispe-
rare.” (Bişoc, 2001:86) Un tip special de interogaţie retorică, specifică dis-
cursurilor religioase, constă în întrebările adresate de orator divinităţii,
întrebări care rămân fără răspuns. În consecinţă, interogaţia retorică înde-
plineşte calităţile unui argument, justificând o anumită teză, ea fiind un
mijloc eficient de ghidare a ascultătorilor în direcţia dorită de către vorbitor.
Arhetipul credinciosului întruchipează un model care deţine un număr
de calităţi, necesare fiecărui credincios, dintre care cele mai importante
sunt credinţa, iubirea şi corectitudinea. Printre tipurile ideale tronează
Iisus Hristos, reprezentantul suprem al modelului creştin. Pentru a accede
la calitatea de arhetip, o persoană trebuie să se încadreze într-una dintre
cele trei dimensiuni:
• dimensiunea temporală – drept prototip, având un aspect atemporal
şi primordial;
• dimensiunea etică – drept model ideal, care nu are nimic primordial;
• dimensiunea metafizică – drept tip suprem, absolut, imagine perfectă
care transcende circumstanţele particulare.
Este vorba despre persoane care, prin intermediul muncii pe care au
prestat-o, au avut un rol important în comunitatea respectivă: medicii,
avocaţii, profesorii sau preoţii, a căror misiune nu trece fără a fi menţionată
în necrologuri, aşa cum se întâmplă în: Cuvânt la moartea unui preot.
Apostolatul preoţesc (Bunea, 2003:90-93), Propovedania X. Cuvântare la
îngropăciunea unui preot (Nicorescu, 1907:104-113), Slujirea lui Cristos,

garanţia vieţii veşnice. Predică la înmormântarea unui preot (Bişoc,
2001:134-138). De asemenea, poate fi vorba despre copii: Cuvânt la moar-
tea unui prunc. Tăria morală a creştinului. Optimismul creştin (Bunea,
2003:119-123) sau despre părinţi ori bunici: Cuvânt la moartea unui bunic.
Nemurirea sufletului (Bunea, 2003:172-176), Cuvânt la moartea unei bunici.
Viaţa veşnică (Bunea, 2003:177-181).
Tehnica persuasivă a imperativului este prezentă în toate etapele dis-
cursului, ea aflându-se în strânsă legătură cu patosul, deoarece propoziţiile
imperative produc, prin natura lor, diverse emoţii. În unele contexte, impe-
rativul are rolul de a prezenta în mod explicit ceea ce în mod implicit a fost
deja dezbătut, ca în discursul Predică la înmormântarea unui ofiţer în rezervă:
„Nu ştiu dacă avem voie să fim trişti, pentru că ordinul lui, ultim, şoptit
printre buze, iubitoarei sale soţii şi nouă, celor ce-i veghem plecarea, a fost:
«Nu plângeţi!». Se cuvine dar să ne ştergem lacrima.” (Necula, 2002:30)
În ceea ce priveşte limbajul metaforic, acesta emoţionează şi persuadează
auditoriul şi înfrumuseţează discursul, toate petrecându-se în acelaşi timp,
într-o proporţie mai mare sau mai mică. Limbajul metaforic rezultă în mod
necesar din utilizarea de figuri retorice. În discursurile de înmormântare
am identificat numeroase tipuri de figuri retorice, cum ar fi: alegoria, alite-
raţia, aluzia, amplificarea oratorică, anadiploza, anafora, antiteza, asonanţa,
binecuvântarea, caracterul, climaxul, cominaţia, comparaţia, elipsa, eufemis-
mul, exemplul, ironia, metafora, paradoxul, proverbul, repetiţia şi tabloul.
În ceea ce priveşte metaforele, am identificat două tipuri: metafore reto-
rice şi metafore poetice. Rolurile metaforei sunt emoţionarea ascultători-
lor şi crearea unui text de atmosferă:
Când clopotele noii catedrale – pe care atât de mult şi-a dorit-o înălţată – vor
bate la prima slujbă a Învierii, în glasul lor va fi glasul ei, al bucuriei că iată, în
veac, prin strădanie omenească şi har dumnezeiesc, se mai pot înălţa lăcaşuri
de sfântă şi binecuvântată locuire. (Necula, 2002:41-42)
Prin intermediul exemplelor cu o valoare de adevăr ridicată, oratorul poate
amplifica forţa unor argumente care, de altfel, doar cu dificultate ar putea
fi acceptate de către ascultători ca fiind veridice. De asemenea, oratorul
trezeşte interesul ascultătorilor prin intermediul analogiei şi al parabolelor.
Ultima dintre tehnicile analizate de noi, tehnica eliminării alternative-
lor, este mai rar utilizată în discursurile funebre, deoarece rareori oratorul
îşi propune să respingă o anumită teză. Ea posedă totuşi o forţă de persu-
adare ridicată, ca atunci când oratorul respinge învăţăturile necreştineşti
în predica Cuvânt la moartea unui creştin ispitit de credinţe deşarte. Necro-
manţia – învăţătură anticreştină (Bunea, 2003:261).
În partea a doua a ultimului capitol am definit conceptele de argument

şi de figură retorică, clasificându-le apoi din mai multe puncte de vedere.
În partea a treia a capitolului am analizat anafora, dintr-o perspectivă
dublă: retorică şi lingvistică. Din perspectivă retorică, anafora presupune
repetarea aceluiaşi element în interiorul unui text, iar din perspectivă
lingvistică, prezenţa a două elemente diferite numite anaforic şi antecedent,
„unde fiecare unitate repetată este interpretată într-un fel autonom”2.
Termenii care se repetă nu se află într-o relaţie de coreferinţă propriu-zisă,
această relaţie fiind suspendată. În această situaţie, recurenţa este cea care
defineşte relaţia dintre elemente, aşa cum se întâmplă în predica Cuvânt
la moartea unui credincios cumpătat. Trupul – părtaş la destinul creştinu-
lui, în care observăm modul în care anafora retorică participă la argumen-
tare: „Adeseori, Sf. Scriptură vorbeşte aspru la adresa trupului: «Tot tru-
pul este ca iarba şi mărirea lui ca floarea câmpului», zise Isaia (40, 6). Dar
tot el spune cu un verset mai înainte: «Tot trupul va vedea pe Dumnezeu».”
(Bunea, 2003:115)
De asemenea, am evidenţiat rolul anaforei în realizarea coerenţei necro-
logurilor.
Patosul, un tip special de argument, de factură emoţională, apare în
necrologuri pentru a declanşa şi a întreţine teama, pentru a insufla încre-
derea sau ruşinea ori pentru a îndurera ascultătorii. Cu toate acestea, de
cele mai multe ori, cel care primează este rolul terapeutic al necrologurilor.
Producând emoţii foarte variate şi intense, necrologurile reprezintă un
mijloc eficient de ameliorare a condiţiei psihologice a apropiaţilor persoa-
nei decedate.
Am încheiat capitolul al patrulea cu analizele detaliate a două predici
din două epoci diferite: prima predică cunoscută în literatura omiletică
românească, Cuvântarea lui Neagoe Basarab la a doua îngropare a ose-
mintelor mamei sale Neaga şi a copiilor săi: Petru, Ioan şi Anghelina, la
Mănăstirea Argeş, şi discursul rostit de Ion Heliade-Rădulescu la înmor-
mântarea revoluţionarilor căzuţi la 19 iunie 1848, victime ale unei contra-
lovituri a reacţionarilor.
2 Elvira Oroian, Anafora şi catafora ca fenomene discursive, Editura RISOPRINT,

BIBLIOGRAFIE
A. Bibliografie primară
Bişoc, Alois (coord.), MORS FIDELIUM, IMITATIO CHRISTI. Predici la înmor-
mântare, Editura Sapientia, Iaşi, 2001.
Bunea, Ioan, Rostuiri în eternitate. Cuvânt de învăţătură la botez, cununie şi înmor-
mântare, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, cu o prefaţă de Ioan Chirilă,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003.
Cios, Teodor, Viaţa umană în spaţiu şi dincolo de el: predici şi iertăciuni la înmor-
mântări, Editura Universităţii, Oradea, 2003.
Iorga, Nicolae, Cuvântări de înmormântare şi pomenire (din veacul al XVI-lea,
până la 1850), Editura „Neamul românesc”, Vălenii-de-Munte, 1909.
Necula, Constantin, De ce eşti trist, popor al Învierii? Predici la înmormântări şi
parastase, Editura Tehnopress, Iaşi, 2002.
Nicorescu, Ioan (ed.), Propovedanii la îngropîciunea oamenilor morţi de Preotul
Samuil Clain de Sad izvorâte. Editate acum pentru întăia oară cu litere
latine, după ediţia de la Sibiu, anul 1842, Tiparul tipografiei diecezane ort.
române a Aradului, Arad, 1907.
B. Bibliografie secundară. Volume

***, Andocide, Lisias, Isaios, Isocrate. Pagini alese din oratorii greci, vol. I, anto-
logie, note biografice şi traducere de Andrei Marin, prefaţă şi note explicative
de Maria Marinescu-Himu, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1969.
***, Discursul oratoric românesc. De la începuturi şi până la instaurarea regimu-
lui comunist, Colecţia Scriitori Clasici, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de
Adrian Săvoiu, Editura C.N.I. Coresi, Bucureşti, 2003.
***, Gramatica limbii române (GALR) I Cuvântul, Academia Română, Institutul
de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2005.
***, Gramatica limbii române (GALR) II Enunţul, Academia Română, Institutul
de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2006.
***, Retorică românească. Antologie, ediţie îngrijită şi prefaţată de Mircea Frîncu-
lescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.
Alexandrescu, Sorin, Paradoxul român, Editura Univers, Bucureşti, 1998.
Alexandru, Horia, Vorbirea în şoaptă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995.
Aramă, George, Curs de Omiletica pentru cl. a VI-a a seminariilor, Bucureşti, 1922.
Aramă, George, Elemente de omiletică specială, Bucureşti, 1930.
Bal, Mieke, Naratologia. Introducere în teoria naraţiunii, ediţia a II-a, traducere

de Sorin Pârvu, cuvânt înainte de Monica Botez, Editura Institutul Euro-
pean, Iaşi, 2008.
Banu, Ion, Aristotel, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996.
Boiu, Zacharia, Seminţe din agrul lui Hristos. Cuventări bisericesci pe tote dumi-
nicile, prasnicele de preste an, precum şi la casuale bisericeşti, publice şi
private, Tiparul tipografiei archidiecesane, Editura autorului, Sibiu, 1898.
Borg, James, Persuasiunea. Arta de a-i influenţa pe ceilalţi, traducere de Ianina
Marinescu, Editura ALL, Bucureşti, 2011.
Botezatu, Petru, Semiotică şi negaţie. Orientare critică în logica modernă, Editura
Junimea, Iaşi, 1973.
Bougnoux, Daniel, Introducere în ştiinţele comunicării, traducere de Viorica Vin-
tilescu, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Bourdieu, Pierre, Limbaj şi putere simbolică, traducere din limba franceză de Bog-
dan Ghiu, studiu introductiv de John B. Thompson, traducere din limba
engleză de Laura Albulescu, Editura Art, Bucureşti, 2012.
Breton, Philippe, Convinge fără să manipulezi. Să învăţăm să argumentăm, tra-
ducere de Evagrina Dîrţu, Editura Institutul European, Iaşi, 2009.
Cazacu, Aurel M., Teoria argumentării, Editura România Press, Bucureşti, 2007.
Călin, Vera, Omisiunea elocventă. Preliminarii la o retorică a elipsei, Editura Enci-
clopedică Română, Bucureşti, 1973.
Ceuţa, Ioan, Arta de a predica, Editura Lumina Evangheliei, Bucureşti, 2000.
Chelcea, Septimiu, Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare, Editura
Economică, Bucureşti, 2006.
Chindriş, Ioan, Iacob, Niculina, Samuil Micu în mărturii antologice, Editura Gala-
xia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2010.
Cicero, Marcus Tullius, Arta oratoriei, traducere de Traian Diaconescu, Editura
Saeculum I.O., Bucureşti, 2006.
Cicero, Marcus Tullius, Topica. Despre argument – ediţie bilingvă, traducere, pre-
liminarii, note, comentarii şi indici de Traian Diaconescu, studiu introduc-
tiv de Constantin Sălăvăstru, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, 2010.
Cmeciu, Camelia Mihaela, Strategii persuasive în discursul politic, Editura Uni-
versitas XXI, Iaşi, 2005.
Costache, Grigoraş, Omiletica şi catehetica. Partea a II-a, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1993.
Coteanu, Ion, Gramatică, stilistică, compoziţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990.
Didilescu, I., Pavelcu, V., Logică, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti,
1990.
Dimiu, Radu, Stilul judiciar, Editura Institutului de Arte Grafice Vremea, Bucu-
reşti, 1940.
Dixon, Peter, Rhetoric, Methuen & CO LTD, London, 1971.
Drăgoi, Eugen, Înmormântarea şi pomenirile pentru morţi, ediţia a IV-a, Editura
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002.
Bibliografie 181
Driscoll, William, Manual de dezbateri academice. Comunicare. Retorică. Orato-

rie, traducere, adaptare pentru limba română şi prefaţă de Viorel Murariu,
Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, traducere de Brânduşa Prelipceanu, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1995.
Filimon, Alexandra Florentina, Analiza textului de tip argumentativ, Editura Bal-
neară, Bucureşti, 2011.
Florescu Retorica = Vasile Florescu, Retorica şi neoretorica, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1973.
Fontanier, Pierre, Figurile limbajului, traducere, prefaţă şi note de Antonia Con-
stantinescu, Editura Univers, Bucureşti, 1997.
Goia, Vistian, Retorică şi argumentare. Note de curs pentru studenţii în jurnalis-
tică şi ştiinţe politice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007.
Goldstein, Noah J., Martin, Steve J., Cialdini, Robert B., 50 de secrete ale artei
persuasiunii, traducere de Mihaela Vînătoru, Editura Polirom, Iaşi, 2009.
Goleman, Daniel, Inteligenţa emoţională, traducere de Irina-Margareta Nistor,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008.
Gordon Introducere = Vasile Gordon, Introducere în catehetica ortodoxă, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2004.
Gordon, Vasile, Introducere în omiletică, Editura Universităţii din Bucureşti,
2001.
Guia, Sorin, Elemente lingvistice ale discursului religios, teză de doctorat, Uni-
versitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007.
Haineş, Ion, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei „România de
mâine”, Bucureşti, 1998.
Hoarţă-Cărăuşu, Luminiţa, Elemente de analiză a structurii conversaţiei, Editura
Cermi, Iaşi, 2003.
Hoarţă-Cărăuşu, Luminiţa, Pragmalingvistica. Concepte şi taxinomii, Editura
Cermi, Iaşi, 2004.
Huxley, Aldous, Punct contrapunct, traducere şi note de Constantin Popescu, post-
faţă de Andrei Brezianu, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Iliescu, Maria, Wald, Lucia (red. resp.), Lingvistica modernă în texte, Bucureşti,
1981.
Ionescu, Emil, Manual de lingvistică generală, Editura ALL, Bucureşti, 1992.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversaţia. Structuri şi strategii. Sugestii pentru o
pragmatică a românei vorbite, Editura ALL, Bucureşti, 1999.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică ling-
vistică, Editura ALL, Bucureşti, 2003.
Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică şi poetică, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Jeanrenaud, Magda, Tzvetan Todorov. De la hegemonia modelului lingvistic la
orizontul etic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1999.
Jurca, Eugen, Retorică şi omiletică. Curs practic. I. Omilia exegetică şi cea tematică,
Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2009.
Kant, Immanuel, Critica raţiunii practice, traducere precedată de o schiţă biogra-
fică şi o introducere de Traian Brăileanu, Editura Paidea, Bucureşti, 2003.
Kant, Immanuel, Critica raţiunii pure, traducători: Nicolae Bagdasar, Elena Moi-
suc; studiu introductiv, glosar kantian şi indice de nume proprii: Nicolae
Bagdasar, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
Lo Cascio, Vincenzo, Gramatica argumentării. Strategii şi structuri, traducere de
Doina Condrea-Derer şi Alina-Gabriela Sauciuc, Editura Meteor Press, Bucu-
reşti, 2002.
Lyons, John, Introducere în lingvistica teoretică, traducere de Alexandra Cornilescu
şi Ioana Ştefănescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.
Maingueneau, Dominique, Analiza textelor de comunicare, traducere de Mariana
Şovea, Editura Institutul European, Iaşi, 2007.
Manoliu, Mihai, Chiorean, Iulia, Manoliu, Radu, Comunicarea. Puncte de vedere.
Cultură şi comunicare, Editura Univers, Bucureşti, 2001.
Marga, Andrei, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1991.
Meyer, Michel, Principia rhetorica. Teoria generală a argumentării, traducere de
Aurelia Stoica, studiu introductiv de Constantin Sălăvăstru, Editura Uni-
versităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010.
Mihai, Gheorghe, Papaghiuc, Ştefan, Încercări asupra argumentării, Editura Juni-
mea, Iaşi, 1985.
Mihai, Gheorghe, Psiho-logica discursului retoric, Editura Neuron, Focşani, 1996.
Mihai, Gheorghe, Retorica tradiţională şi retorici moderne, Editura ALL, Bucu-
reşti, 1998.
Movilă Curs, Mitu Movilă, Retorică. Curs, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi,
1996.
Munteanu, Eugen, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Munteanu, Eugen, Lexicologie biblică românească, Editura Humanitas, Bucu-
reşti, 2008.
Munteanu, Ştefan, Stil şi expresivitate poetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Neţ, Mariana, O poetică a atmosferei: Rochia de moar, Editura Univers, Bucu-
reşti, 1989.
Nikolaou, Theodor, Teologie şi cultură, traducere de Ioan Vasile Leb, Ioana Velica,
Adina Paraschiv, Vasile Cristescu, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2001.
Oroian, Elvira, Anafora şi catafora ca fenomene discursive, Editura RISOPRINT,
Cluj-Napoca, 2006.
Panaitescu, Val., Terminologie, poetică, retorică, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 1994.
Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2004.
Parberry, Ian, Circuit Complexity and Neural Networks, MIT Press, Massachu-
setts, 1994.
Păduraru, Carmen, Eugen Coşeriu. Contribuţii la pragmatica lingvistică, Editura
Lumen, Iaşi, 2009.
Perelman, Chaïm, Olbrechts-Tyteca, Lucie, Tratat de argumentare. Noua retorică,
traducere şi indecşi de Aurelia Stoica, prefaţă de Michel Meyer, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2012.
Bibliografie 183
Petroşel, Daniela, Retorica parodiei, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2006.

Picq, Pascal, Sagart, Laurent, Dehaene, Ghislaine, Lestienne, Cécile, Cea mai fru-
moasă istorie a limbajului, traducere din limba franceză de Luminiţa Brăi-
leanu, Editura Art, Bucureşti, 2010.
Plett, Heinrich, Ştiinţa textului şi analiza de text: semiotică, lingvistică, retorică,
traducere de Speranţa Stănescu, Editura Univers, Bucureşti, 1983.
Rahner, Karl, Tratat fundamental despre credinţă: introducere în conceptul de
creştinism, traducere din limba germană de Taloş Marius, Editura Galaxia
Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005.
Raţiu, Dan-Eugen, Moartea artei? O cercetare asupra retoricii eschatologice, Edi-
tura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000.
Reboul, Anne, Moeschler, Jacques, Pragmatica azi, traducere din limba franceză
de Liliana Pop, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2001.
Ricoer, Paul, Metafora vie, traducere şi cuvânt înainte de Irina Mavrodin, Editura
Univers, Bucureşti, 1984.
Rousseau, Jean-Jacques, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni, traducere de
S. Antoniu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2005.
Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Argumentarea. Modele şi strategii, Editura ALL,
Bucureşti, 2000.
Rybacki, Karyn C., Rybacki, Donald J., O introducere în arta argumentării. Pleda-
rea şi respingerea argumentelor, traducere de Viorel Murariu, Editura Poli-
rom, Iaşi, 2004.
Sălăvăstru, Constantin, Discursul puterii: încercare de retorică aplicată, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2009.
Sălăvăstru, Constantin, Modele argumentative în discursul educaţional, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1996.
Sălăvăstru, Constantin, Raţionalitate şi discurs, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1996.
Sălăvăstru, Constantin, Teoria şi practica argumentării, Editura Polirom, Iaşi,
2003.
Săvulescu Retorica = Silvia Săvulescu, Retorica şi teoria argumentării, Editura
comunicare.ro, Bucureşti, 2004.
Sir Ross, David, Aristotel, traducere din limba engleză de Ioan-Lucian Munteanu
şi Richard Rus, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
Slama-Cazacu, Tatiana, Viaţă, personalitate, limbaj: analize contextual-dinamice,
Editura Minerva, Bucureşti, 2006.
Stănciugelu, Ştefan, Logica manipulării. 33 de tehnici de manipulare politică româ-
nească, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010.
Stoianovici, Drăgan, Argumentare şi gândire critică, Editura Universităţii din Bu-
cureşti, 2005.
Ştefan, Gheorghe M., Ethos – pathos – logos. Eseuri despre o dialectică ternară,
Editura ALL, Bucureşti, 2010.
Teodorescu, Gheorghe, Putere, autoritate şi comunicare politică, cu o prefaţă de

acad. Mircea Maliţa şi o postfaţă de Vladimir Pasti, Editura Nemira, Bucu-
reşti, 2000.
Thucydides, Războiul peloponesiac, studiu introductiv, traducere, note, indice de
prof. univ. dr. docent N.I. Barbu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
Tiutiuca, Dumitru, Retorica şi teoria argumentării, Editura Pro Universitaria, Bucu-
reşti, editată în colaborare cu Editura Universitară Danubius, Galaţi, 2010.
Toader, Ioan, Metode noi în practica omiletică, Editura Arhidiecezană, Cluj-Napoca,
1997.
Toader Retorica = Ioan Toader, Retorica amvonului, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2002
Tohăneanu, Gheorghe, Dincolo de cuvânt. Studii de stilistică şi versificaţie, Editu-
ra Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
Ţiclea Retorica = Alexandru Ţiclea, Retorica, ediţia a II-a, revăzută, Editura Uni-
versul Juridic, Bucureşti, 2008.
Vasiliu, Emanuel, Introducere în teoria textului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990.
Vianu, Tudor, Despre stil şi artă literară, ediţie îngrijită şi prefaţată de Marin Bucur,
cuvânt omagial de acad. Al. Philippide, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965.
Vlad, Carmen, Sensul – dimensiune esenţială a textului, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1995.
Vlăduţescu, Ştefan, Concepte şi noţiuni de comunicare şi teoria mesajului, Editura
Sitech, Craiova, 2009.
Windelband, Wilhelm, Istoria filosofiei greceşti, traducere de Teodor D. Ştefă-
nescu, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Anton Adămuţ, Editura Mol-
dova, Iaşi, 1995.
C. Bibliografie secundară. Articole

Chiorean, Luminiţa, „Discurs eseistic. Coerenţă, referenţialitate, coeziune”, în
The International Conference “European Integration – Between Traditon
and Modernity” – IETM 2, Târgu-Mureş, România, 22-23 septembrie 2007.
Farcaş, Lucian, „Perspective etice în discursul profetic”, în Text şi discurs religios,
volumul al II-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010.
Iliescu, Gabriel, „Negaţia clasică şi neclasică în limba naturală”, în Analele Uni-
versităţii „Spiru Haret”. Seria Studii Filologice, Nr. 12, Editura Fundaţiei
România de mâine, Bucureşti, 2010.
Obreja Răducăneanu, Daniela, „Discurs religios – discurs specializat”, în Text şi
discurs religios, volumul al III-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 2011.
Obreja Răducăneanu, Daniela, „Încifrarea şi descifrarea textului biblic prin sim-
bolul iconic”, în Text şi discurs religios, Volumul I, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009.
Popa, Florentina, „Verbal şi paraverbal în discursul religios”, în Text şi discurs
religios, volumul al II-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, 2010.
Bibliografie 185
PS Visarion, Episcopul Tulcii, „Biserica Ortodoxă Română şi rezistenţa ei în lupta

contra statului totalitar comunist”, în Revista Teologică, Editura Andreiana,
Sibiu, nr. 3/2009.
Rico Pérez, Celia, „Resolución de la anáfora discursiva mediante una estrategia de
inspiración vectorial”, în Procesamiento del lenguaje natural, Madrid, nr.
15, iulie 1994.
Ţâra, Vasile D., „Predicile lui Petru Maior, un moment de referinţă în evoluţia
discursului omiletic românesc”, în Text şi discurs religios, volumul al III-lea,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011.
Zafiu, Rodica, „Ethos, pathos şi logos în textul predicii”, în Text şi discurs religios,
volumul al II-lea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010.
Zafiu, Rodica, „Observaţii asupra anaforei în limba română actuală”, în Gabriela
Pană Dindelegan (coord.), Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române, Edi-
tura Universităţii din Bucureşti, 2004.
D. Dicţionare
***, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
***, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a doua revăzută şi adăugită,
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Uni-
vers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2012.
Balaci, Anca, Dicţionar mitologic greco-roman, Editura Lider, Bucureşti, 2005.
Bertholet, Alfred, Dicţionarul religiilor, traducere de Gabriel Decuble, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1995.
Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor
limbajului, traducere de Anca Măgureanu, Viorel Vişan, Mariana Pău-
nescu, Editura Babel, Bucureşti, 1996.
Ferrari, Anna, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, traducere de Emanuela
Stoleriu, Dragos Cojocaru, Dana Zamosteanu, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Marcu, Florin, Dicţionar de Neologisme, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1986.
E. Surse on-line
http://cstw.osu.edu/writingcenter/handouts/writing_funding_proposals (accesat la
data de 02.03.2013).
http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/izvoare-iconografiei-scrierile-pa-
rintilor-dionisie-areopagitul-maxim-marturisitorul-gherman-patriarhul-6
8926.html (accesat la data de 06.09.2012).
http://www.scritube.com/literatura-romana/gramatica/Anafora163151559.php
(accesat la data de 31.07.2012).
http://www.tpu.ro/stiinta-si-filosofie/de-ce-nu-tuna-si-fulgera-iarna/ (accesat la
data de 04.03.2012).
http://tipiheaven.wordpress.com/2009/08/25/some-native-american-proverbs-and-
wisdom/ (accesat la data de 18.11.2012).
ANEXE
Anexa 1.
Preluată din: Vasile Gordon, Introducere în omiletică, Editura Univer-
sităţii Bucureşti, 2001, p. 78-83.
Cuvântarea lui Neagoe Basarab

şi a copiilor săi: Petru, Ioan şi Anghelina,
la Mănăstirea Argeş
Prea iubite Vladica Macarie, cela ce eşti cu mila şi cu darul lui Dumne-
zeu ales şi pus înaintea noastră, de ne luminezi şi ne străluceşti ca razele
soarelui, ca să ne arăţi şi să ne înveţi calea lui Dumnezeu şi nouă. Aşijderea
şi voi, părinţi, care sunteţi cu aceeaşi milă ai aceluiaşi Dumnezeu aleşi, şi
egumeni din sfintele mânăstiri şi lavre, şi pentru dragostea lui Hristos aţi
lăsat hrana veacului acestuia şi aţi poftit să dobândiţi faţa lui Dumnezeu
cea bună, şi să ajungeţi viaţa cea de veci. Dumnezeu, care este mult milos-
tiv şi bun, să vă dea după mila Lui, să nu se lipsească pofta voastră de cere-
rea Lui. Şi voi, preoţilor şi slujitorii Bisericii, care slujiţi sfintelor mânăs-
tiri, să primească Dumnezeu pofta şi ostenelele voastre şi să înfloriţi în cer
în veci ca crinul. Asemenea şi vouă, boieri, mireni, bogaţi şi săraci, bărbaţi
şi femei, câţi doriţi să dobândiţi mila de la Dumnezeu. O, bunul meu părinte,
vlădica Macarie, şi voi, iubitori de Hristos, cinstiţi egumeni, şi voi, fraţilor
preoţi şi posluşnici, care totdeauna lăudaţi pe Dumnezeu, aşijderea şi voi
toţi câţi sunteţi buni slăvitori creştini şi vă chemaţi mireni şi aduceţi laudă
lui Dumnezeu în toată vremea, să dea Dumnezeu să nu se despartă slava
Lui de la voi. Ascultaţi-mă şi pe mine, ticălosul, cu uşurare şi cuvintele
mele le auziţi şi le primiţi fără dosădire, că am să vă spun un dor al inimii
mele foarte amar şi cu foc şi să mă iertaţi într-acest ceas zicând puţine
cuvinte către oasele maicii mele, că, fără de iertăciunea voastră, nu voi
putea grăi.
O, maica mea şi născătoarea mea, ia şi tu iertăciune de la părinţi şi de
la fraţi, că voi să încep a grăi către tine, cu multe lacrimi şi cu grele şi
nenumărate suspine, ci te rog să mă asculţi cu dragoste, că voi să îndrăz-

nesc să fac oraţie către oasele tale cele ostenitoare!
O, maica mea şi dulceaţa inimii mele şi roaba Dumnezeului meu, câtă
dosadă ai avut pentru mine, fiind multă vreme însarcinată cu mine, ziua şi
noaptea, şi încă nu numai ziua şi noaptea, ci în toată vremea şi în tot cea-
sul ai fost însarcinată şi împovarată cu trupul meu până la vremea ce-ţi
veni porunca lui Dumnezeu să mă naşti. Atunci, o, maica mea, atâtea griji
şi scârbe ai avut, câte ai avut şi la moarte! Deci, cu porunca lui Dumnezeu,
adaose Sfinţia Sa ţie viaţa şi mie naştere. Şi după aceea, încă mai multe
ostenele şi scârbe ai petrecut pentru mine, cât stau şi eu de mă mir de mul-
ţimea lor şi nu pot să socotesc şi să număr ostenelele tale cât te-ai ostenit
pentru mine! Ştiu pe albina că se osteneşte şi ea mult, şi niciodată, de dul-
ceaţa florilor, nu se poate sătura de osteneală, încât mi se pare că ea este
mai ostenitoare decât alte zburătoare. Însă am socotit şi am chibzuit că
aceea numai ziua se osteneşte, iar noaptea ea se odihneşte. Dar pe tine, o,
draga mea maică, eu te-am gasit mai ostenitoare decât ea, – pentru ce?
Pentru că albina noaptea se odihneşte. Asemenea şi alte păsări ale cerului
toate, şi peştii din fundul mării, toţi atunci se odihnesc; iar tu, maica mea,
niciodată n-ai avut odihnă, nici ziua, nici noaptea, nici măcar un ceas, nici
te-ai săturat vreodată de osteneală. Pentru aceea, iubita mea maică, te
numesc pe tine că ai fost mai ostenitoare decât albina şi decât păsările ceru-
lui şi decât peştii mării.
O, maica mea, iar când ai vrut să te odihneşti de ostenelile tale, mare
dor şi dragoste ai avut în inima ta pentru mine. Atunci ai luat alte osteneli,
mai mari şi mai multe. Eu eram înaintea ochilor tăi mai luminat decât
razele soarelui şi niciodată n-ai avut înaintea ochilor tăi altă lumină mai
luminoasă decât pe mine, nici inima ta n-a avut altă avuţie mai dragă decât
pe mine. Drept aceea, o, maica mea, ştiu că inima şi ochii tăi până la moar-
tea ta nu s-au putut sătura de mine şi de vederea mea. Şi atunci nu mi se
întâmplă să fiu cu tine, ca să se sature ochii tăi de mine şi eu, fiul tău, să
iau iertare şi blagoslovenie de la tine. Şi poate pentru că n-am avut eu dra-
goste din toată inima către tine, n-am ajuns să fiu la moartea ta, ca să se
îndulcească inima ta de mine, dacă în vremea vieţii tale nu te-ai săturat de
dragostea mea, ci încă şi la moartea ta ţi-a rămas inima aprinsă de dorul şi
de mila mea şi ochii tăi nu s-au săturat de vederea mea. De aceea, mi se
umple sufletul de întristare, căci am ramas lipsit de tine, şi apoi am căzut
în mirare mare şi nepricepere şi nu ştiu în ce chip voi putea face odihnă
sufletului meu, pentru că nu am fost la moartea ta.
Deci, unii mi-au spus că te-au întrebat: ce vom face pentru sufletul tău,
după moartea ta? Iar tu ai zis: Fiindcă inima mea niciodată nu s-a putut
sătura de dragostea iubitului meu fiu, a lui Neagoe, de aceea şi eu acum îmi
Anexe 189
pun toată nădejdea sufletului meu şi zic: cum m-am nevoit şi m-am ostenit
eu pentru dânsul, aşa doar se va osteni şi el pentru sufletul meu.
De aceea, eu, maica mea, dacă am auzit porunca şi învăţătura ta pe care
le-ai lăsat pentru mine, pentru ostenelile tale cu care te-ai ostenit pentru
mine, şi eu încă mă voi osteni pentru tine şi pentru dragostea cu care m-ai
iubit. Şi eu încă voi iubi sufletul tău şi-mi voi aduce aminte de păcatele mele.
Deci, maica mea, eu, cu firea mea, nu aflu alt ajutor mai îmbunătăţit şi
mai milostiv decât pe Maria Preacurata Fecioară şi maica lui Iisus Hristos
Dumnezeul nostru cel viu, pentru că de la dânsa au fost toate milele şi
bunătăţile şi către dânsa am strigat şi am zis: O, Preacurată stăpână, maica
lui Dumnezeu şi preabuna ajutătoare, care eşti aleasa din toate neamurile,
că numai pentru tine îşi întoarce Dumnezeu faţa Sa întru bunătate către
noi, robii Săi. Pentru tine ni s-a deschis Împărăţia Cerului, pentru tine ni
s-a dăruit hrana raiului; pentru tine, iadul a fost robit şi satana ruşinat;
pentru tine am fost izbaviţi din legături şi din putrejune şi din temniţele
iadului. Tu eşti calea vieţii şi pentru calea ta au câştigat toţi drepţii Împă-
răţia cerului. Tu eşti viţa cea adevărată, care ai făcut nouă strugurele cel
copt, din care ne-a curs băutura mântuirii, care este mai dulce decât mie-
rea şi decât fagurele. Pentru tine au fost duşi drepţii întru Împărăţia Ceru-
lui. Tu eşti masa cea dreaptă şi curată care ne-a adus pâinea cea cerească,
din care au mâncat drepţii şi au luat bucuria cea nespusă şi negrăită, şi
pentru tine toţi s-au bucurat.
Pentru aceea, şi eu, maica mea, am cugetat că doar am dobândi ceva
bucurie de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi ajutatoarea cea bună,
că noi toţi din păcate suntem născuţi şi iarăşi păcatului lucrăm, iar pentru
mila lui Dumnezeu şi a Preacuratei Lui Maici doar nu te va lăsa să fii ose-
bită de la faţa Lui cea bună. Că pe mine aşa m-a dus firea şi cugetul, că
Maica Domnului nostru Iisus Hristos este milostivă către toţi creştinii
care o iubesc.
Drept aceea şi eu m-am nevoit şi am început a zidi Sfinţiei Sale casa din
temelie şi nu nădăjduiam ca să o isprăvesc şi să o văd sfârşită. Iar Preacu-
rata Fecioara şi nevinovata Maică a marelui Împărat ceresc, ea n-a băgat
în seamă păcatele mele, ci a săturat ochii mei de dorul ce doream şi am
văzut casa Ei gata şi sfârşită. Şi dacă am văzut aşa, m-am umplut de bucurie
şi săltându-mi inima de veselie, am zis în lauda ei: O, Preacurată Fecioară,
Scaunul şi lăcaşul Cuvântului lui Dumnezeu, fie numele tău lăudat de
acum până în veci, că eu, robul tău, nu am nădăjduit să văd pofta inimii
mele deplin, nici casa ta sfârşită. Iar după acea bucurie cu care m-am bucu-
rat văzând casa ei sfârşită, eu mi-am adus aminte de cuvintele tale, pe care
le-ai poruncit la moartea ta, zicând ce-ţi trebuie după moarte să fac eu
sufletului tău. Dar eu n-am ştiut ce lucru ar putea fi mai mare şi mai bun.
Aşadar, am adus oasele tale ca să se îngroape în sfânta casă a celei ce a

născut pe Dumnezeu. Iar la aducerea oaselor tale, eu, pentru pacatele
mele, iar nu am putut veni ca să mă satur de dorul tău, ci am trimis în locul
meu pe iubiţii mei fii Teodosie, Petru şi Ioan şi pe dragele mele fiice Stana,
Luxandra şi Anghelina, ca măcar ei să se sature de dorul oaselor tale, pen-
tru că ei îţi sunt fii şi ţie, după cum îmi sunt mie, şi pe care Dumnezeu i-a
luat în camara Sa cea cerească.
O, fiul meu, Petre, iată că-ţi trimit coroana şi diademele, pentru că tu-mi
erai stâlparea mea cea înflorită, de care pururea se umbreau şi se răcoreau
ochii mei. Iar acum stâlparea mea s-a uscat şi florile ei s-au veştejit şi s-au
scuturat şi ochii mei au rămas arşi şi pârliţi de jalea înfloririi tale. O, iubi-
tul meu Petre! Eu gândeam şi cugetam să fii Domn şi să veseleşti bătrâne-
ţele mele oarecând cu tinereţele tale şi să fii biruitor pământului. Iar acum,
fiul meu, te văd zăcând sub pământ, ca trupul oricărui sărac. Într-o vreme
îmi erai drag, iar acum te-am urât; într-o vreme îmi era milă de tine, iar
acum nu-mi este milă; într-o vreme erai bogat, iar acum eşti sărac; într-o
vreme, fiul meu, te vedeam pe pământ, iar acum te văd sub pământ. Puţină
vreme te-ai arătat ca o floare frumoasă înaintea ochilor mei şi numaidecât
te-ai dus sub pământ. Eu credeam să mă vezi tu pe mine sub pământ, dar
te-am văzut eu pe tine îngropat.
O, fătul meu, căci nu mă acoperi mai bine pământul pe mine decât pe
tine şi mă lăsaşi la batrâneţele mele, când era vremea să se odihnească de
către tine. Tu, atunci, n-ai nici o grijă de mine, ci m-ai lăsat să fie totdeauna
inima mea arsă şi aprinsă de jalea ta şi ochii mei să fie la batrâneţele mele
tot plini de lacrimi, ziua şi noaptea. O, fiul meu, mai bucuros aş fi dat traiul
şi zilele mele, ca să fii tu viu. Eu îţi gătisem haine domneşti, ca să te îmbraci
cu ele şi să te împodobeşti, ca să veseleşti inima mea şi să usuci aceste lacrimi
din ochii mei; iar acum trupul tău se dezbracă de hainele pe care i le-am
gătit şi se îmbracă în pământ, dintru care a fost luat, după cum zice Dum-
nezeu: „Din pământ eşti, şi iar în pământ te vei întoarce”. Iar sufletul tău
vede alte vederi şi nu ştiu dintr-acele vederi ce va fi văzând sufletul tău;
milostivi-se-va Dumnezeu să-ţi îmbrace sufletul tău cu mila Sa. Ci mă tem
ca să nu fie sufletul tău rămas cumva nesătul de faţa lui Dumnezeu pentru
păcatele mele.
Însă, după acestea toate, iată că-ţi zic: Scoală, fătul meu, scoală, că au
venit şi oasele moaşei [bunicii – n.n.] tale la tine, ca să se odihnească şi ele
lângă tine, pentru că şi ţie îţi este mumă ca şi mie. Şi, împreună cu ele, am
trimis şi podoabele tale: coroana şi surguciul tău şi diademele. Să se puie
cununa şi surguciul tău la Pantocrator [una dintre mănăstirile româneşti
de la Muntele Athos – n.n.], ca să se împodobească cu ele, că doar s-o milos-
tivi Domnul Dumnezeu spre voi şi v-ar dărui cununile cele ce nu vor trece
Anexe 191
niciodată. Iar diademele să se puie la veşmântul Precistei, ca să se milosti-

vească spre voi şi să vă acopere sub veşmântul ei la înfricoşata judecată şi
să vă dea viaţa cea de veci, care nu va trece niciodată.
O, iubiţii mei fii şi avuţia inimii mele cea scumpă şi lumina ochilor mei
cea strălucitoare, tu, fătul meu Teodosie şi voi, dragele mele cocoane, Stano
şi Luxandro, acum muma mea şi moaşa voastră se îngroapă sub pământ,
după porunca lui Dumnezeu. Sculaţi-vă voi şi alergaţi către îndurătorul şi
stăpânul nostru Iisus Hristos şi către Preacurata a lui Maica şi, cu multă
frică şi umilinţă, cuprindeţi în braţe cinstitele lor icoane, pentru muma-
mea şi moaşa voastră şi pentru feciorii mei şi fraţii voştri şi ziceţi aşa: O,
Stăpâne Hristoase, Împărate atotţiitorule, bunule şi iubitorule de oameni,
Doamne şi Dumnezeul cel nemincinos, care ai zis că: „Pe cel ce va veni
către Mine, nu-l voi goni afară”, drept aceea şi noi, robii Tăi, nu aflăm decât
pe Tine. Pentru aceea alergăm către Tine, ca să ne miluieşti, însă nu după
păcatele noastre, ci după mila Ta cea multă, care nu o ştie nimeni de unde
vine, nici o poate socoti. Că noi, Doamne, suntem zidirea Ta, ci nu lăsa,
Doamne, pe strămoaşa noastră şi pe fraţii noştri, faptură mâinilor Tale, să
fie batjocoriţi de Satana, ci-i primeşte în cămara Ta cea bună, – nu doar ca
pe nişte drepţi, ci ca pe nişte argaţi de cei mai proşti [simpli– n.n.].
Părintele meu, chir Macarie, şi voi, egumeni şi preoţi, şi alţi fraţi câţi vă
aflaţi întru Hristos, toţi pe care v-am rugat şi mai înainte să am iertare şi
blagoslovenie de la voi, ca să fac puţină rugă către oasele maicii mele. Pen-
tru aceea, cât am putut pricepe dintr-o parte oarecare, eu am zis şi m-am
rugat, dar să vă fie fără supărare ca să mă rog către Domnul nostru Iisus
Hristos pentru sufletul maicii mele. Că de aş fi şi vrut să mă rog mai înainte,
eu n-am îndrăznit a grăi cuvânt către Dumnezeul meu, că sunt îngreunat
şi însărcinat de păcate; iar, cu ajutorul şi cu blagoslovenia voastră, acum eu
voi îndrăzni a grăi şi a mă ruga lui Dumnezeu, împreună cu voi, cu toţi.
O, Împărate atotţiitorule, Dumnezeul cel milostiv şi iubitor de oameni,
către Tine cad, Domnul meu, şi Te rog pentru mieluşeaua Ta şi muma
mea; pentru mila Ta cea mare, să nu fie despărţită de turma Ta, în prăpăs-
tiile cele adânci, nici să fie biruită de fiarele cele cumplite şi nemilostive. Ci
Tu, Păstorul cel bun, o întoarce în staulul Tău şi o scoate din adâncul pră-
păstiilor, şi o izbăveşte de fiarele cele cumplite şi nemilostive, şi o primeşte
în turma Ta. Că numai spre mila Ta ne nădăjduim, Doamne Dumnezeul
meu. Că mila Ta n-are început, nici sfârşit. Şi pentru dragostea noastră Tu
ai făcut cerul şi încă Te-ai făcut şi fecior lui Adam, şi pentru dragostea
noastră faţa obrazului Tău cea dulce şi luminată o ai dat spre lovire de
palme şi spre scuipare şi ocara neamului jidovesc, celui nemulţumitor. Pen-
tru noi ai stătut la judecată înaintea Caiafei. O, frică şi minune, cum robul
şedea, iar Împăratul sta în picioare! Cum Ana îl batjocorea, iar Împăratul
cerurilor se smerea! Pentru dragostea noastră, Împărate Hristoase, ai lăsat

cetatea cea cerească şi Te-ai pogorât de ţi-ai răstignit trupul pe Cruce în
cetatea ovreiască şi Te-au adăpat cu oţet şi cu fiere. Pentru noi ai luat palme
peste obraz şi pătrundere de piroane. Şi când Te-au împuns cu suliţa în
coastă, fără de milă, atunci soarele s-a ascuns, luna nu şi-a mai dat lumina
ei, stelele cerului s-au întunecat, cerurile s-au înfricoşat, pământul din teme-
lie s-a cutremurat, întuneric a fost peste toată lumea, catapeteasma templu-
lui s-a rupt şi pietrele s-au sfărâmat.
Iar când te-a văzut spânzurând pe Cruce, cine ar putea spune lacrimile
curatei Fecioare şi ale iubitului Tău ucenic! Atunci s-a pogorât Arhanghe-
lul Mihail şi cu Gavriil, cu Heruvimii cei cu ochi mulţi şi cu Serafimii cei cu
câte şase aripi şi neputând să caute spre mulţimea răbdării şi smereniei
Tale, şi-au acoperit feţele cu aripile lor şi se mirau şi ei de atâta răbdare şi
smerenie ce ai arătat pentru noi! Iar, pe urmă, câţi Te-au iubit şi s-au închi-
nat sfintelor Tale patimi şi răstignirii Tale, au zugrăvit icoane, cinstitul şi
prea luminatu-ţi chip, iar câţi au fost necredincioşi şi n-au crezut în Tine,
au venit către icoana chipului Tău şi împărătescul Tău trup l-au împuns cu
suliţa şi, – o, minune! – a curse sânge, ca şi mai înainte.
O, Doamne, Împăratul meu, atâta dragoste şi patimi ai pus pentru noi,
cât nimeni nu poate socoti nici număra milele Tale câte sunt, nici de când
s-au început, nici când se vor sfârşi.
Drept aceea, şi eu, nevrednicul robul Tău, care sunt mai păcătos decât
toţi oamenii, dimpreună cu roaba Ta şi muma mea Neaga, şi cu zidirea Ta
şi feciorii mei, ne închinăm răstignirii Tale şi rănelor Împărăţiei Tale, pe
care le-ai răbdat pe Cruce pentru noi, oamenii, şi slăvim Învierea Ta, Dum-
nezeul nostru, pentru că printr-însa a fost iadul robit şi spart, şi faţa Satanei,
cea scârnavă şi spurcată, a fost ruşinată, iar drepţii au luat viaţa de veci.
Vezi, fătul meu, Teodosie, cât este de bun Dumnezeu! Pentru aceea, cu
nevoinţă şi cu umilinţă, te scoală şi te închină lui Iisus Hristos, că nu se
cade să stea împărăteştile şi nevinovatele rane necercetate de noi; ci ia
surguciul robului lui Dumnezeu, fiului meu şi al fratelui tău, al lui Petru,
şi acopere cu el cinstitele rane ale Domnului nostru Iisus Hristos şi să mi
te închini, fătul meu, şi să săruţi rana cea cinstită a Domnului Hristos,
pentru muma mea şi moaşa ta, Neaga, încă şi pentru mine şi pentru frăţi-
orii tăi, pentru Petru, şi Stana şi Anghelina, deci şi pentru mine, fătul meu.
Şi te roagă lui Dumnezeu să te miluiască şi să-i fie milă de tine şi în acest
veac, şi în cel ce va să fie. Că Dumnezeu este mult milostiv şi El însuşi zice:
„Oricine va veni la Mine, nu-l voi scoate afară”. Pentru aceea şi noi, către
nimeni altul nu ne întoarcem feţele, ci numai către îndurările şi milele lui
Hristos, că doar s-o milostivi spre noi şi ne va da traiul şi viaţa Sa, care nu
va trece niciodată, ci va trăi în ani netrecuţi şi nesfârşiţi. Amin.
Anexe 193
Anexa 2.
Preluată din: Anexa 2. Discursul oratoric românesc. De la începuturi şi
până la instaurarea regimului comunist, Colecţia Scriitori Clasici, ediţie
îngrijită, prefaţă şi note de Adrian Săvoiu, Editura C.N.I. Coresi, Bucu-
reşti, 2003, p. 21-23.
Discursul lui Ion Heliade-Rădulescu

la înmormântarea cetăţenilor căzuţi la 19 iunie 1848
Fraţilor,
Să începem iar cu „Dumnezeu e Domn şi s-a arătat nouă, bine este cuvân-
tat cel ce vine întru numele Domnului”. Să luăm o temă de viaţă şi de tri-
umf, iar nu de moarte şi de doliu; pentru că fraţii noştri ce zac aci, şi cu al
căror sânge s-au întărit libertăţile noastre, ei n-au murit, sunt vii şi au
reînviat de al doilea pe Români, întemeindu-i în drepturile lor. Ei cu ade-
vărat se pot numi martiri ai libertăţii române, şi numele lor e sacru inimi-
lor noastre.
În complotul urzit asupra drepturilor reconochistate prin curagiul şi
ordinea noastră, cauza comună şi sacră, în loc de a cădea, triumfă din nou;
şi nu putea fi altfel, pentru că s-a proclamat în numele Evangheliei, în
numele adevăratului Dumnezeu, care e tatăl tuturor şi mai vârtos al celor
asupriţi. Noi pe inamicii noştri, cu toată puterea materială şi morală ce am
avut, i-am chemat la frăţie, le-am dat sărutarea frăţească şi ei ne deteră
sărutarea Iudei. Au complotat asupra noastră, au cutezat a pune o mână
sacrilegie pe suveranitatea noastră, şi au făcut foc asupra fraţilor noştri;
au lăsat femei văduve şi copii orfani.
Această pompă însă, să nu ne fie [i]ertat, fraţilor, a o numi pompă de
îngropare. Niciodată Ţara Română n-a mai văzut o adunare mai numeroasă
la un loc; niciodată întronare sau îngropare de Domn n-a avut împrejurul
său atâţia spectatori cu inima caldă şi cu lacrămi în ochi. Aceasta nu e înmor-
mântare, e o solemnitate splendidă a trecerii la nemurire a acestor fraţi ai
noştri ce cu Dumnezeu în inimă [în]fruntară moartea şi rupseră din nou
fiarele ce vi le preparau trădătorii voştri, aceasta e o pompă de triumf şi să
nu le fie [i]ertat a vărsa nici o lacrămă. Aceasta nu e moarte, e naştere, e
viaţă, e ţeremonia botezului prin care ia un nume libertatea noastră. Sân-
gele prin care a trecut ea spre spălare e sânge din popor; acest popor îi este
naşul, şi numele i-l va da după a lui voinţă. Prin scenele întâmplate [i]eri
ajunseserăm a cunoaşte cari sunt inamicii acestei libertăţi, ce voiră să o

sugrume chiar în scutecele ei. Cu toate acestea, vă conjur, fraţilor, pe aceste
rămăşiţe ale martirilor ce stau înaintea noastră, să nu uite nimeni din noi,
că noi ne-am sculat în numele lui Dumnezeu şi să nu [i]eşim din căile lui.
Precum nimeni din noi până acum nu şi-a întinat mâinile de sânge, să le
conservăm asemenea curate până la capăt, şi cu ele curate să ne arătăm
înaintea lui Dumnezeu şi a lumii. Aduceţi-vă aminte că orice vine de la
Dumnezeu e pismuit de diavol; sângele ce s-a vărsat este tentaţia diavolu-
lui, ca să aducă să le mai verse şi alt sânge, să insufle ura şi răzbunarea în
sufletele noastre, să ne desparţă, să ne împuţineze puterile până să cădem
iar în sclavie. Voi însă cei aleşi, voi pe cari Cristos v-a numit fraţii săi, plân-
geţi pe cei amăgiţi de diavol şi nu-i condamnaţi. Nu faceţi rău pentru rău,
nu scoateţi ochi pentru ochi, după legea cea veche; credeţi că această ten-
taţie nu este alta decât ca să ne facă a [i]eşi din principiile de frăţie şi de
pace ale proclamaţiei liberatoare; ţineţi-vă însă tari într-însele, căci ele
ne-au dat tăria morală ce ne-a liberat şi ele ne vor întări în libertatea noastră.
Sufletele acestor martiri, ce stau acum înaintea lui Dumnezeu, iartă pe
fraţii lor rătăciţi cari i-au ucis; [i]ertaţi şi voi ca să vă vază că n-au inamici,
ca să vază că cu adevărat au fost amăgiţi. Remuşcarea cugetului e pedeapsa
cea mai cruntă ce se poate imagina. Rugaţi-vă lui Dumnezeu, fraţilor, să-i
mântu[i]e de această pedeapsă, de acest v[i]erme neadormit. Sufletele
drepte, ce pentru libertatea şi mântuirea română, voi cele dintâi vă înfăţişaţi
cu stâlpiri înaintea lui Dumnezeu, staţi rugătoare către cel ce s-a răstignit
şi a murit pentru libertatea oamenilor, arătaţi-vă sângele vostru, şi arătaţi
că şi voi aţi murit fără arme, ca oile spre înjunghiere pentru libertatea româ-
nilor, şi când vom avé pe Dumnezeu cu noi, nu ne vom teme de nimeni.
Risipiţi voi toate intrigile, desfaceţi toate împerecherile ce urzesc tira-
nii, ca să poată avé cuvânt străinii să intre în ţara noastră. Voi cunoaşteţi
mai bine din locaşurile drepţilor planurile ascunse şi toate cugetările rele
şi voi puteţi a ne lumina ca să ne mântuim viitorul de rău.
Fraţi Români, câţi vă aflaţi de faţă şi în toată ţara, dacă credinţa în
Evanghelie este tare în noi, dacă credem că cei drepţi şi martiri iartă pe
ucigătorii lor; dacă Dumnezeul nostru a [i]ertat pe cruce pe cei ce îl batjo-
coreau şi-i dau moartea; fraţilor, în aceste minute de durere, când ne des-
părţim de fraţii aceştia, ce muriră pentru noi, cu lacrămi vă rog să facem şi
noi ca răposaţii aceştia, să facem cum a făcut Mântuitorul lumii, Cristos,
să [i]ertăm pe cei ce au comandat să se facă foc asupra fraţilor lor, să-i [i]
ertăm ca nişte adevăraţi creştini, ca să ne [i]erte şi pe noi Dumnezeu, când
vom fi înaintea lui ca să arătăm lumii bărbăţia, înţelepciunea Românilor şi
marea lor generozitate, ca să fim următori libertăţilor ce am proclamat, în
cari s-a desfiinţat pedeapsa cu moarte.
Anexe 195
- [I]ertaţi, fraţilor, pe arestaţii voştri?

- [I]ertaţi să fie de moarte, iar nu şi de pedeapsa cuvenită.
- [I]ertare, fraţilor, evanghelică, [i]ertare şi uitare cu totul.
- Ocna e mai rea decât moartea.
- Nu, nu, la ocnă pentru toată viaţa.
- La o mănăstire dar, ca să-şi vie la cunoştinţă.

Retorica

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Retorica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ELEMENTE DE RETORICĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© 2014 Editura SAPIENTIA

III.2.1. Invenţia (inventio) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54

IV.5. Studiu de caz 1.

Perspectiva actuală asupra retoricii pune accent pe importanţa acesteia

numeros. Prin urmare, un studiu retoric al necrologurilor este posibil şi

Gordon, Introducere, p. 110.

MORS FIDELIUM, IMITATIO CHRISTI: predici la înmormîntare cuprinde

apoi cu perioada greacă clasică (Isocrate, Platon, Socrate şi Aristotel) şi cu

a strategiilor argumentative identificate în predici, urmate de precizarea

INTRODUCERE ÎN STUDIUL RETORICII.

I.1. Definiţii ale retoricii

Pierre Guiraud cit. în Florescu, Retorica, p. 14.

Ţiclea, Retorica, p. 16.

I.2. Caracterul multi-, inter- şi transdisciplinar al retoricii.

dialectica a fi apropiată de sofistică, „de unde o valorizare negativă a aces-

Având în vedere faptul că analizăm discursuri religioase funebre, se

I.3. Apariţia şi evoluţia retoricii

I.3.1. Geneza retoricii

I.3.2. Contribuţia grecilor antici

retoric, o sculptură etc. Retorica, poetica, muzica şi arhitectura sunt aşa-

I.3.3. Retorica în Roma antică

O altă lucrare teoretică de mare valoare este Institutio Oratoria, care îi

I.3.4. Retorica în Evul Mediu

I.3.6. Elemente introductive în oratoria de amvon românească.

Apostolatul social concretizează adaptarea Bisericii la noua situaţie politică

I.4. Concluzii parţiale

55 Alexandru Ţiclea, Retorica, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 117.

COMUNICARE ŞI DISCURS. TIPURI DE DISCURS

Am decis să alocăm un întreg capitol comunicării şi elementelor discur-

şi ascultător, respectiv legea politeţii şi a genurilor discursive „constituie

• după forma de adresare în: orale, citite şi scrise;

II.1. Speciile discursului retoric

„a arăta”; sau: demonstrativ), genul deliberativ (sau: legislativ) şi genul

II.1.1. Discursul epidictic

de a demonstra pur şi simplu un adevăr oarecare, ştiinţific sau filosofic”21.

majoritate a premiselor, cât şi concluziile au caracter subiectiv, niciuna din

Andrei Marga, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

de retorică analizează „diferite domenii ale cogniţiei umane (filosofic, poli-

II.1.2. Discursul judiciar

jurişti investiţi de lege cu această autoritate, teza şi argumentarea ei se

II.1.3. Discursul deliberativ

Gheorghe Mihai, Psiho-logica discursului retoric, Editura Neuron, Focşani, 1996, p.

amplitudine problematică fără precedent, [...] de deschideri procedurale

II.2. Taxonomia discursului

II.2.1. Discursul argumentativ.

Discursul se deschide cu interjecţia iată, care are rolul de a atenţiona

O altă ierarhizare, care are în vedere doar indicatorii argumentativi din

***, Gramatica limbii române (GALR) I Cuvântul, Academia Română, Institutul de

realizând de fapt „un macroact”57, atât argumentativ, cât şi narativ. În

57 Vincenzo Lo Cascio, Gramatica argumentării. Strategii şi structuri, Editura Meteor

în număr mare în etapa argumentării şi în etapa peroraţiei, atunci când

II.2.2. Discursul narativ

Se povesteşte dar în cartea despre care am amintit cum un tânăr ce se chema

II.2.3. Discursul descriptiv

portretul moral – şi, eventual, şi fizic – al persoanei decedate, dar şi frag-

II.3. Concluzii parţiale

teoretică efectuată asupra discursurilor argumentative a fost însoţită de

cu o frecvenţă mai ridicată în etapa exordiului, în care sunt necesare pen-

III.1. Diferenţe şi asemănări între retorica discursului religios

În primul rând se cuvine menţionat că discursurile religioase poartă

Caracteristicile particulare ale predicilor de înmormântare vor fi identi-

discursuri funebre ţinute de către personalităţi marcante din istoria şi cul-