opilaria si adolescenta incetosate de suferinta razboiului si-au gasit un poet de mare vibratie,

stimulator al unei generatii de poeti care au trait aceeasi tragica experienta.

Primele tresariri ale poeziei in sufletul candid al copilului n-au fost provocate, ca la alti poeti, de
lecturile timpurii, ci de zbuciumul oamenilor din satul natal bantuit de paclele si fulgerele razboiului,
precum si de atmosfera folclorica intunecata de acelasi flagel. Primul dusman care a patruns in
paradisul silvestru al copilariei poetului a fost razboiul si ceea ce nu a putut uita a fost incendierea
padurilor.

"Eu am vazut padurile arzand in vant/ Cand canonadele pe obcini bubuira/ Se inchinau prin munti cu
fruntea la pamant/ Copacii care leganandu-ma-mi doinira."

Marea seceta de dupa razboi, din Moldova anului 1946, a fost o alta experienta tragica ce a pus la
incercare sensibilitatea exceptionala a poetului tanar.

Poezia "Moartea caprioarei", a fost publicata prima oara in "Viata romaneasca" din 1954, nr. 10.Incepe
cu un tablou dezolant al naturii invinse de seceta, in imagini de-o concretete frapanta.

"Seceta a ucis orice boare de vânt./Soarele s-a topit si a curs pe pamânt./A ramas cerul fierbinte si
gol./Ciuturile scot din fântâna namol./Peste paduri tot mai des focuri, focuri/Danseaza salbatice,
satanice jocuri."

George calinescu spunea ca versurile lui Labis sant adesea discursive, descriptive, chiar narative si
totusi esenta lor este poetica. Farmecul lor provine dintr-o senzatie puternica de materie si din faptul
ca poetul pare in permanenta vrajit de univers[Contemporanul nr., 47/1958]. "Natura e dusmanoasa,
brazii sant rai, in vanatoarea foametei, cand setea ma naruie", pasii parca plutesc" pe o alta planeta,
imensa, straina si grea".

Urmeaza o strofa caracteristica lui Labis ca rapsod al padurii, vazuta ca un lacas al puritatii. In intinsul
poem"Rapsodia padurii" patrundem intr-un peisaj feeric, cu soapte si luciri diafane, in care caprioarele
dansau nestiutoare, iar ninsoarea in padure era o cenusa argintie. Versul era cantabil si viziunea
delicata. De asta data, in poemul "Moartea caprioarei", natura nu mai e prietenoasa, iar strofa ce
evoca muzical izvorul cu caprioare e un loc de asteptare pentru crima ce se va comite.

"Asteptam într-un loc unde înca mai suna,/Din strunele undelor line, izvoarele./Când va scapata
soarele, când va licari luna,/Aici vor veni în sirag sa se-adape/Una câte una caprioarele."

In "Rapsodia padurii", padurea era simbolul frumusetii, era un refugiu si un confesor al primelor
nelinisti umane. Intr-o pasta noua era turnata aceeasi simtire a naturii regeneratoare:

"Imbata-ma padure-n valuri moi/ De liniste, de iarna si de sara,/ Alunga pentru mine, pe carari,/ Prin
vant, cea mai frumoasa caprioara!"

In "Moartea caprioarei", apropierea izvoarelor ii desteapta setea chinuitoare si tot prin ste se simte
legat de caprioara ce va veni sa s-adape la izvoare si va muri:

"Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac./Ametitoare apa, ce limpede te clatini!/Ma simt legat
prin sete de vietatea care va muri/La ceas oprit de lege si de datini."

Poetul proiecteaza asupra cosmosului propria lui groaza fata de sangeroasa jertfa ce se pregateste si-
n care e implicat:

"Cu fosnet vestejit rasufla valea./Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers!/Pe zare curge sânge si
pieptul mi-i rosu, de parca/Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am sters.

In desfasurarea dramei, poetul trece de la lirismul afectiv la lirismul meditativ. La inceput, isi exprima
direct compasiunea si solidaritatea cu victima inocenta.

"Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii,

Frumoasa jertfa a padurii mele!"

Sau dupa aparitia caprioarei, sub lumina lunii:

"Vai, cum doream ca pentru-ntâia oara

Bataia pustii tatii sa dea gres!"

Dar copilul infometat, indragostit de izvoarele si legendele padurii, devine lucid si incepe sa simta
necesitatea dura a jertfei:

"Iar datina si mila sunt desarte,

Când soru-mea-i flamânda, bolnava si pe moarte."

Contrastul dramatic se infiripa intre faptura de fecioara, miraculoasa, diafana a caprioarei si oroarea
asasinarii ei in vanatoarea foametei, in timp ce s-adapa la izvoare, "la ceas oprit de lege si de datini".
Copilul ce inchide ochii umbrosi ai caprioarei simte cu durere zadarnicia milei, el oscileaza intre "minte
si inima":

"Ce-i inima!Mi-i foame! Vreu sa traiesc si-as vrea...

Tu iarta-ma, fecioara, tu caprioara mea!"

Pe urmele marilor inaintasi, Eminescu si Sadoveanu, Labis transfigureaza realitatea inaltand-o in zona
poetica a legendei, a basmului. Lupta dintre chemarea spre puritate si frumusete a copilariei si legea
dura a conservarii fiintei biologice, lupta incheiata tragic prin jertfa a ceea ce e frumos si pur, isi afla o
sugestiva expresie in convertirea mitului folcloric al fecioarei sacrificate balaurului pentru salvarea
omenirii.

Poetul insusi ne ajuta sa ne gandim la un mit folcloric, in care fecioara era transformata in caprioara:
"Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit,/Stiam ca va muri si c-o s-o doara./Mi se parea ca retraiesc un
mit/Cu fata prefacuta-n caprioara."

Moartea caprioarei-fecioare, inseamna sfarsitul copilariei, al inocentei, al ingenuitatii, intrarea in viata

aspra si nemiloasa. Mitul folcloric al caprioarei-fecioare a inspirat si pe poetul V.Voiculescu in
povestirea sa "Caprioara din vis". Aici caprioara se preface intr-o fata zvelta. Finalitatea e alta:
vanatorul renunta de a mai trage in caprioara urmarita, isi scoate jungherul si pe plaseaua lata de
fildes trage cu un varf ascutit linii infrigurate care inchipuiesc aidoma o caprioara in fuga saltata.
Sensul povestirii e ca vanatoarea a fost izvorul artei.

"Moartea caprioarei", cuprinde si alte frumuseti. Copilul si caprioara sant manati de aceeasi sete
chinuitoare. La inceput, in asteptarea caprioarei si a omorului ei, tata ii face semn sa taca, iar apa e
limpede. Dupa comiterea crimei monsruoase, tata ii face semn copilului sa bea, iar apa e intunecata.

Natura participa la drama caprioarei, ca in "Padurea Petrisorului" a lui Sadoveanu. Cand a ajuns la
izvor si a inceput sa bea, lumina lunii "cernea pe blana-i calda flori stinse de cires", ca o ultima
mangaiere. Cand viata caprioarei a zburat lin, a insoti-to "o pasare albastra".
Moartea caprioarei e evocata cu aceeasi plasticitate:

"Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,/Îsi ridicase capul, îl clatina spre stele,/Îl pravali apoi, stârnind pe
apa Fugare roiuri negre de margele."

In cel de-al doilea volum, publicat dupa moartea poetului, in 1958, "Lupta cu inertia", reapare adesea
copilul padurii si-al muntilor, obsedat de imaginea pura a cerbilor si caprioarelor. In poemul "Omul
comun", luptand cu succes impotriva inertiei, impotriva "traiului anost", a "nepasarii ursuze", poetul se
simte insanatosit in sufletul sau, redevenind copilul de altadata:

"Lumea sufletului mi-i asanata,

 Cerbii printr-insa tropota-n ceata."

Lirismul lui Nicolae Labis capata din ce in ce mai mult un caracter dramatic. Puritatea fundamentala
vine in conflict cu tot ce se opune perfecti

Referat "Moartea caprioarei"de Nicolae Labis, comentariu

Un sens fundamental al poeziei lui Labis este candoarea ultragiata.

Copilaria si adolescenta incetosate de suferinta razboiului si-au gasit un poet de mare vibratie,
stimulator al unei generatii de poeti care au trait aceeasi tragica experienta.

Primele tresariri ale poeziei in sufletul candid al copilului n-au fost provocate, ca la alti poeti, de
lecturile timpurii, ci de zbuciumul oamenilor din satul natal bantuit de paclele si fulgerele razboiului,
precum si de atmosfera folclorica intunecata de acelasi flagel. Primul dusman care a patruns in
paradisul silvestru al copilariei poetului a fost razboiul si ceea ce nu a putut uita a fost incendierea
padurilor.

"Eu am vazut padurile arzand in vant/ Cand canonadele pe obcini bubuira/ Se inchinau prin munti cu
fruntea la pamant/ Copacii care leganandu-ma-mi doinira."

Marea seceta de dupa razboi, din Moldova anului 1946, a fost o alta experienta tragica ce a pus la
incercare sensibilitatea exceptionala a poetului tanar.

Poezia "Moartea caprioarei", a fost publicata prima oara in "Viata romaneasca" din 1954, nr. 10.Incepe
cu un tablou dezolant al naturii invinse de seceta, in imagini de-o concretete frapanta.

"Seceta a ucis orice boare de vânt./Soarele s-a topit si a curs pe pamânt./A ramas cerul fierbinte si
gol./Ciuturile scot din fântâna namol./Peste paduri tot mai des focuri, focuri/Danseaza salbatice,
satanice jocuri."

George calinescu spunea ca versurile lui Labis sant adesea discursive, descriptive, chiar narative si
totusi esenta lor este poetica. Farmecul lor provine dintr-o senzatie puternica de materie si din faptul
ca poetul pare in permanenta vrajit de univers[Contemporanul nr., 47/1958]. "Natura e dusmanoasa,
brazii sant rai, in vanatoarea foametei, cand setea ma naruie", pasii parca plutesc" pe o alta planeta,
imensa, straina si grea".

Urmeaza o strofa caracteristica lui Labis ca rapsod al padurii, vazuta ca un lacas al puritatii. In intinsul
poem"Rapsodia padurii" patrundem intr-un peisaj feeric, cu soapte si luciri diafane, in care caprioarele
dansau nestiutoare, iar ninsoarea in padure era o cenusa argintie. Versul era cantabil si viziunea
delicata. De asta data, in poemul "Moartea caprioarei", natura nu mai e prietenoasa, iar strofa ce
evoca muzical izvorul cu caprioare e un loc de asteptare pentru crima ce se va comite.

"Asteptam într-un loc unde înca mai suna,/Din strunele undelor line, izvoarele./Când va scapata
soarele, când va licari luna,/Aici vor veni în sirag sa se-adape/Una câte una caprioarele."

In "Rapsodia padurii", padurea era simbolul frumusetii, era un refugiu si un confesor al primelor
nelinisti umane. Intr-o pasta noua era turnata aceeasi simtire a naturii regeneratoare:

"Imbata-ma padure-n valuri moi/ De liniste, de iarna si de sara,/ Alunga pentru mine, pe carari,/ Prin
vant, cea mai frumoasa caprioara!"

In "Moartea caprioarei", apropierea izvoarelor ii desteapta setea chinuitoare si tot prin ste se simte
legat de caprioara ce va veni sa s-adape la izvoare si va muri:

"Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sa tac./Ametitoare apa, ce limpede te clatini!/Ma simt legat
prin sete de vietatea care va muri/La ceas oprit de lege si de datini."

Poetul proiecteaza asupra cosmosului propria lui groaza fata de sangeroasa jertfa ce se pregateste si-
n care e implicat:

"Cu fosnet vestejit rasufla valea./Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers!/Pe zare curge sânge si
pieptul mi-i rosu, de parca/Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am sters.

In desfasurarea dramei, poetul trece de la lirismul afectiv la lirismul meditativ. La inceput, isi exprima
direct compasiunea si solidaritatea cu victima inocenta.

"Vai, cum as vrea sa nu mai vii, sa nu mai vii,

Frumoasa jertfa a padurii mele!"

Sau dupa aparitia caprioarei, sub lumina lunii:

"Vai, cum doream ca pentru-ntâia oara

Bataia pustii tatii sa dea gres!"

Dar copilul infometat, indragostit de izvoarele si legendele padurii, devine lucid si incepe sa simta
necesitatea dura a jertfei:

"Iar datina si mila sunt desarte,

Când soru-mea-i flamânda, bolnava si pe moarte."

Contrastul dramatic se infiripa intre faptura de fecioara, miraculoasa, diafana a caprioarei si oroarea
asasinarii ei in vanatoarea foametei, in timp ce s-adapa la izvoare, "la ceas oprit de lege si de datini".
Copilul ce inchide ochii umbrosi ai caprioarei simte cu durere zadarnicia milei, el oscileaza intre "minte
si inima":

"Ce-i inima!Mi-i foame! Vreu sa traiesc si-as vrea...

Tu iarta-ma, fecioara, tu caprioara mea!"

Pe urmele marilor inaintasi, Eminescu si Sadoveanu, Labis transfigureaza realitatea inaltand-o in zona
poetica a legendei, a basmului. Lupta dintre chemarea spre puritate si frumusete a copilariei si legea
dura a conservarii fiintei biologice, lupta incheiata tragic prin jertfa a ceea ce e frumos si pur, isi afla o
sugestiva expresie in convertirea mitului folcloric al fecioarei sacrificate balaurului pentru salvarea
omenirii.

Poetul insusi ne ajuta sa ne gandim la un mit folcloric, in care fecioara era transformata in caprioara:

"Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit,/Stiam ca va muri si c-o s-o doara./Mi se parea ca retraiesc un
mit/Cu fata prefacuta-n caprioara."

Moartea caprioarei-fecioare, inseamna sfarsitul copilariei, al inocentei, al ingenuitatii, intrarea in viata

aspra si nemiloasa. Mitul folcloric al caprioarei-fecioare a inspirat si pe poetul V.Voiculescu in
povestirea sa "Caprioara din vis". Aici caprioara se preface intr-o fata zvelta. Finalitatea e alta:
vanatorul renunta de a mai trage in caprioara urmarita, isi scoate jungherul si pe plaseaua lata de
fildes trage cu un varf ascutit linii infrigurate care inchipuiesc aidoma o caprioara in fuga saltata.
Sensul povestirii e ca vanatoarea a fost izvorul artei.

"Moartea caprioarei", cuprinde si alte frumuseti. Copilul si caprioara sant manati de aceeasi sete
chinuitoare. La inceput, in asteptarea caprioarei si a omorului ei, tata ii face semn sa taca, iar apa e
limpede. Dupa comiterea crimei monsruoase, tata ii face semn copilului sa bea, iar apa e intunecata.

Natura participa la drama caprioarei, ca in "Padurea Petrisorului" a lui Sadoveanu. Cand a ajuns la
izvor si a inceput sa bea, lumina lunii "cernea pe blana-i calda flori stinse de cires", ca o ultima
mangaiere. Cand viata caprioarei a zburat lin, a insoti-to "o pasare albastra".
Moartea caprioarei e evocata cu aceeasi plasticitate:

"Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,/Îsi ridicase capul, îl clatina spre stele,/Îl pravali apoi, stârnind pe
apa Fugare roiuri negre de margele."

In cel de-al doilea volum, publicat dupa moartea poetului, in 1958, "Lupta cu inertia", reapare adesea
copilul padurii si-al muntilor, obsedat de imaginea pura a cerbilor si caprioarelor. In poemul "Omul
comun", luptand cu succes impotriva inertiei, impotriva "traiului anost", a "nepasarii ursuze", poetul se
simte insanatosit in sufletul sau, redevenind copilul de altadata:

"Lumea sufletului mi-i asanata,

 Cerbii printr-insa tropota-n ceata."

Lirismul lui Nicolae Labis capata din ce in ce mai mult un caracter dramatic. Puritatea fundamentala
vine in conflict cu tot ce se opune perfectiunii umane. Contemplarea nu-l mai poate multumi o data ce
sufletul de copil candid e ranit de forte malefice. Maturizarea sufeteasca ii cere sa se apere impotriva
lor.

"Trecura anii. Rasii iuti rapira/ Mielul meu alb cu capul bucalat,/ Si-adeseori pe cand voiam sa-i
mangai/ Serpii frumosi de mana m-au muscat."

Despre adolescenta
Ce as putea spune eu despre adolescenta?pai...Adolescenta a fost considerata varsta de aur,
a marilor realizari, varsta marilor elanuri, integrarii sociale, varsta participarii la
progresul social dar si ingrata, a crizelor, anxietatii, nesigurantei, insatisfactiei,
contestatiei, marginalitătii, subculturii, varsta dramei, cu tot ce are ea ca stralucire, dar si
artificiu etc. etc.Ce sa inteleg eu din asta?Am sa incerc sa va spun eu cate ceva despre
adolescenta fara ca sa vorbesc ca un ciumpalac deontologic.Adolescenta este perioada de
desteptare,cand iti dai seama ca viata nu e chiar "flower power" asa cum ai vazut-o la
desenele de la Cartoon Network.Incepi sa constientizezi de faptul ca nu toata lumea iti vrea
binele,ca exista persoane care se dau drept "raniti" ca sa poata sa se foloseasca de tine ca
sa ajunga la cu totul alte chestii.La adolescenta exista aceasta teribila dorinta de afirmare
pe care adolescentul o foloseste fie pentru a impresiona pitzipoancele gletuite, fie pentru a
fi vazut de grupul care il inconjoara ca fiind un "ceva".Cand esti adolescent nimic nu iti
mai convine,vrei ca totul sa fie perfect pentru tine,desi tu nu esti perfect.Adolescenta este
perioada in care copiii incep sa-si creasca parintii!Este varsta rebela, cand adolescentul iese
din universul copilariei si se indreaptă catre lumea adulta, dar urmandu-si propriul drum.
Incepe ruperea de familie si integrarea in grupul celor asemenea lui.Adolescentul nu se
poate rupe inca definitiv de familie, ci doar partial, el este inca dependent material de
aceasta. Acestea au rolul de a realiza cresterea gradului de constientizare.Incepe să
constientizeze valoarea notei si a examenelor care ii pot influenta viitorul prin posibilitatea
alegerii unei profesii. Nu am sa va vorbesc despre transformarile fizice ale
adolescentului,pentru asta aveti parinti,bunici,matusi etc. Tot in adolescenta apare prima
iubire care are implicatii profunde asupra vietii sentimentale a adolescentului si a
viitorului adult,mai pe scurt apare "the first love".La varsta adolescentei se trece de la
stadiul de consumator la cel de creator.La aceasta varsta apar primele creatii cu adevarat
valoroase.Sa nu uitam ca la adolescenta exista o "explozie" de imaginatie,care lasa urmari
apreciate de cei din jur(in special adulti)Apare acum conflictul intre generatii din punct de
vedere al valorilor morale si al comportamentelor. Spuneti-mi voi acum de cate ori ati auzit
din partea adultilor(in special a bunicilor) acea stereotipie verbala:"Pe vremea mea...nu
era asa ceva" incat la un moment dat te plictisesti si nu te mai contrazici cu acea
persoana,o lasi balta pur si simplu!Tot acum adolescentul isi descoperă identitatea
vocationala(muzica,dans,etc.) ca urmare a procesului de "autocunoastere". 
Ar mai fi multe de spus despre adolescenta si adolescenti dar eu cred ca e destul...cam
plictisitor discursul dar na...mai dati'mi voi idei,teme,ca eu nu prea stiu! Va multumesc ca
ati avut rabdare de a citi acest "speech"! pe curand...
1. Ce înseamnă adolescenţa? (Probleme generale ale adolescenţei).
Adolescenţa reprezintă cea mai complexă etapă de dezvoltare a tânărului în
drumul său spre maturitate. “Etapă de tranziţie în dezvoltarea individului care a
depăţit puseul puberal, caracterizată prin transformări biologice şi psihologice
majore. Este perioada de trecere de la universul dependent infantil, la poziţia de
egalitate şi independenţă a universului adultului, o perioadă de intense
transformări endocrinofiziologice de descoperire a Eului, de revltă şi exaltare, de
descoperire a sensului valorilor umane, de cristalizare a sentimentelor profunde”.
(C. Gargoş – “Dicţionar de psihiatrie” – vol. I p).
Cuvântul adolescenţă este de origine latină, derivă din adolescere = a creşte, a
căpăta putere, a se maturiza.
În psihologie noţiunea de adolescenţă nu se bucură de o accepţiune unanimă din
 cauza punctelor de vedere digerite.

2. Stanley Hall – întemeietorul psihologiei adolescenţei, consideră că adolescenţa

este o perioadă de “criză” puternică, care prin ruptura cu vârsta copilăriei,
produce tulburări fiziologice, dezechilibrare şi situaţii de inadaptare socială,
adolescentul refuzând să mai fie guvernat şi solicitând propria sa autonomie.
El porneşte de la ideea că individul, de-a lungul vieţii sale, trece prin aceleaşi
stadii pe care le a parcurs cândva omenirea. Credea că antogenia repetă
filogenia şi în cazul vârstelor considera adolescenţa ca o stare neoatavică,
înclinată spre stări sufleteşti furtunoase, deoarece formele ancestrale îşi dispută
predominanţa. Storm and strees sunt cuvintele cheie care sintetizează
adolescenţa.

3. Stanley Hall, dincolo de limbajul şi stilul de gândire al epocii sale, dă un statut de

sine stătător adolescenţei, descriindu i conţinutul într-o manieră care va marca
întreaga gândire psihologică a secolului nostru. Odată cu el începe şi seria
conflictelor generate de contradicţia obiectivă dintre viziunea psihologică şi cea
socială. Viziunea socială va tinde spre recunoaşterea diversităţii, cea psihologică
spre precizarea unităţii, primii vor extinde cercetările şi în alte arii culturale,
ceilalţi se vor mărgini la ceea ce Th. Ribot numea “omul alb şi civilizat”.
Odată cu acumularea unor serii de serii de informaţii diferite şi adesea opuse
între ele s a ajuns al concluzia că psihologia unei vârste nu se manifestă în
interiorul individului decât ca trăire, ca viaţă spirituală autentică, deoarece ca
structură dinamică vie, determinantele ei sunt de fapt, în exterior, în cultura în
care se naşte aceasta.
Varietatea condiţiilor sociale făcea să oscileze graniţele adolescenţei.
4.
5. Cei care s au ocupat cu analiza acestei vârste i au fixet şi refixat mereu durate.
Hipocrate i o stabilise de la 14 la 21 ani, Doamma de Necker de Saussure între 15
şi 18 ani, Doupanloup între 12-15 ani, Compayre considera că adolescenţa începe
la 11-12 ani la fete şi la 14-15 ani la băieţi.
Durata clasificărilor şi a intervalelor de vârstă a continuat şi s a amplificat.
După Bassard şi Böll, adolescenţa se plasează între 12 şi 20 de ani, J. Piaget
consideră că adolescenţa se întinde între 15 şi 18 ani, Gessel o plasează între 10
şi 16 ani etc. Alţi psihologi, cum ar fi Gunler Clauss şi Hans Hiebsch, includ în
tinereţe două vârste distincte: pubertatea, adolescenţa timpurie şi adolescenţa
târzie şi o plasează tot în intervalul celei de a doua decade a vieţii individului. În
afara psihologiei şi a psihologiei sociale apare, de regulă, integrată în tinereţe. G.
Fauchard şi M. Devrance nu vorbesc de adolescenţă, ci de tinereţe care durează
de la 14 la 25 ani, Juan Carlos Tedesca plasează tinereţea între 15 şi 24 de ani,
UNESCO consideră că vârsta tinereţii se întinde pe acelaşi interval de timp ca şi
organizaţiile de tineret
N. Radu în “Adolescenţa – schiţă de psihologie istorică” subliniază că există în
general patru tendinţe, când comparăm periodizările de vârstă date de diferiţi
autori.
Prima, de topire a adolescenţei în copilărie. În acest caz, adolescenţa este o
 prelungire a copilăriei. Tradiţia mai nouă sau mai veche i-a considerat pe
adolescenţi un fel de copii mai mari.
A doua, de contopire a adolescenţei cu tinereţe. Aceste poziţii sunt cele mai
numeroase. Tradiţia a acceptat şi această viziune, deoarece adolescentul este şi
adult în măsura în care îndeplineşte muncile acestuia.
A treia, de separare a adolescenţei de alte vârste. Mai ales psihologii şi pedagogii
au procedat astfel.
A patra, de definire a adolescenţei prin comportamente specifice şi nu printr un
interval de timp anumit (cazul lui Wallan, H. Schelscky, W. Bernsdorf etc.), care,
pentru a simpifica lucrurile, se referă la o perioadă plasată între vârsta copilăriei
şi vârsta adultă.
Aşadar, adolescentul poate fin considerat un copil mai mare, dar şi un tânar,
când îndeplineşte aceleaşi activităţi ca şi adultul.

6. Adolescenţa este vârsta la care începe emanciparea copilului, la care se

conturează personalitatea viitoare. Psihologii s au aplecat asupra lumii spirituale
a a dolescentului, obsedaţi de ideea găsirii înăuntru a specificului acesteia. S-a
obţinut un material enorm privind diferitele “feţe” ale adolescenţei. Treptat, s-a
impus ideea că trăsăturile adolescenţilor nu trebuie căutate în “interiorul
indivizilor” ci în “exterior”. Adolescenţa reflectă ceea ce există în interior, în
societate. Pentru a spune ce este adolescenţa nu ajunge să studiem un lot sau
altul de subiecţi şi să generalizăm cuncluziile. Psihologii în general au studia
doar adolescenţii din cultura lor, iar rezultatele pe care le au obţinut le au
considerat general valabile. Superficialitatea cercetărilor e evidentă, ele nu
reprezintă decât adolescentul în general. Poate că cel mai edificator exemplu de
eroare optică îl constituie opera lui J. Piaget. Concepţia lui cu privire la etapele de
dezvoltare ale gândirii copilului s a extins în întreaga lume. Caracteristicile
piagetine ale gândirii adolescentine s au dovedit însă nerelevante pentru alte
culturi. Cercetările lui Piaget sunt valabile doar până la un anumit punct, ele au
fost reale, corect conduse, datele obţinute cu adevărat obiective. Ceea ce este
eronat nu se referă la investigaţia ca atare, ci la subiectul ei. Acesta avea
tendinţa să fie mereu altul în funcţie de cultura căreia aparţinea individul, de
epoca în care trăia, şi orice încercare de a extinde rezultatele obţinute apăreau ca
eforturi de a reduce adolescenţa istorică la cea contemporană.
Astăzi sunt certe doar trei lucruri, subliniază N. Radu. Primul: “adolescenţa
experimentală” este una particulară şi nu una generală cum ne propun psihologii
de aproape un secol. Al doilea: adolescenţa reală este întotdeauna a unei
anumite epoci istorice, clase social, familii, culturi specifice. Al treilea: dacă se
intenţionează o teorie generală a adolescenţei acest lucru e posibil numai
cunoscând formule particulare pa care le a îmbrăcat adolescenţa în aceeaşi
epocă istorică şi în altele, comparativ cu cea avută în vedere.
Majoritatea autorilor subdivizează adolescenţa în trei etape care în succesiune
cronologică sunt: preadolescenţa, adolescenţa propriu-zisă şi adolescenţa
prelungită.
Preadolescenţa (11-14 ani) se caracterizează prin întrepătrunderea şi oscilaţia
între conduitele infantile şi cele “mature”. În această etapă se conturează şi se
adânceşte mai mult individualizarea – considerându se caracteristicile
conştiinţei şi al conştiinţei de sine. Familia şi ambianţa îl consideră pe
adolescent când copil, când tânăr, ambiguitate care îi crează anxietate,
irascibilitate, chiar ostilitate. Este o fază de intensă dezvoltare psihică, încărcată
de conflicte interioare. Se conturează dorinţa de afirmare personală, creşte
nevoia de cunoaştere abstactă, dar şi de participare la roluri mai deosebite.
Tânărul manifestă momente de nelinişte, de dificultate, de concentrare, de
oboseală la efort. Expresia feţei este mai precisă şi mai nuanţată.
Individualizarea se intensifică pe planurile intelectuale şi de raţionare. Părerile
personale încep să fie argumentate şi capătă deseori o validare de generaţie.
Experienţa afectivă se nuanţează şi se impregnează de valori.
Adolescenţa propriu zisă (14-19 ani) este marcată de diversificare şi precizarea
atitudinilor particulare, şi a gândirii abstracte, îmbogăţirea cunoştinţelor,
socializarea aspiraţiilor. Exprimarea independenţei nu mai este derivativă şi
revendicativă, ci expresivă, mai naturală. Adolescentul caută mijloace personale
de a fi şi de a apărea în ochii celorlalţi. Îl interesează responsabilităţi în care să
existe dificultăţi de depăşit spre a si măsura forţele. Are loc o mai mare apropiere
faţă de valorile culturale. Se trece de la evaluarea impulsivă critică la forme de
evaluare în care caută să şi exprime originalitatea. Adolescentul îşi stabileşte
opţiunile profesionale. Îşi conturează concepţia despre lume şi vaiţă, ccapătă
drepturi şi obligaţii cinice prin majorat. Tânărul este pregătit psihologic, îl atrag
cunoştinţele pentru confruntări speciale complexe. Structură sa biologică este
fragilă. Se înregistrează debituri de psihoze, nevroze, anxietate, sinucideri.
Adolescenţa prelungită (19-25 ani) este caracterizată prin câştigarea
independenţei într-o măsură mai mare de tineri, care capătă un statut profesional
şi social, cu responsabilităţi crescute. La această vârstă simt nevoia unei
participări sociale intense, manifestându se şi un oarecare modernism. Viaţa
sentimentală este relativ instabilă dar intensă.aceasta este etapa învăţării rolului
sexual. Este o perioadă în care au locangajări matrimoniale.
În concluzie, perioadele pubertăţii şi adolescenţei cuprind cel puţin trei categorii
de relaţii legate de modificările care apar în aceste perioade.
1. Se dezvoltă preocupări ale conştiinţei de sine, ca expresie a identităţii egoului.
Procesele de identitate sunt complexe şi sinuoase, edoarece puberul şi
adolescentul sunt confruntări cu schimbări multilple, cu transformări obiective şi
subiective legate de maturitatea sexuală, de descoperirea dimensiunilor realităţii
sociale.
2. Odificarea şi transformările ce condiţionează ieşirea din conformismul infantil
au loc prin opoziţie. Modul absolut de a privi lucrurule îi conduce câteodată la
negarea conformismului a tradiţionalului, a autorităţii. El descoperă valorile
morale, estetice şi religioase, putându-se orienta spre misticism, sisteme
filosofice la modă, ideologii diverse, pentru care sacrificiul vieţii i se pare uneori
justificat. Căutarea identităţii îl face să treacă printr-o experienţă personală
densă, trecere impregnată şi de năzuinţe puternice spre demnitate şi onoare,
idependenţă şi libertate. Apartenenţa la grup este competitivă şi adesea
tensională, determinând pe de o parte sentimentul de dependenţă, şi o oarecere
 nesiguranţă.
3. Are loc găsirea unei identităţi vocaţionale axată mai ales pe trăsături de
caracter şi interese, pe aptitudini. Acest aspect al identităţii are câteodată un
drum sinuos, nerealizându-se totdeauna o concordanţă între interese şi
aptitudini.

Criza adolescenţei
În literatura de specialitate se vorbeşte de o adevărată “criză” a adolescenţei constând
în multiple conflicte interne şi externe, acte impulsice sau conduite deviante, exprimate
prin ostilitate faţă de părinţi, respingerea modelelor culturale şi a normelor morale
propuse de adult şi afirmarea unor modele constestatare de conduită.
Adolescenţa implică o serie de limitări ale libertăţi pe care tânărul le resimte, adeseori
ca o frustrare, ca un atentat la drepturile sale fireşti de a manifesta ca personalitate.
Jean Rousselet subliniază că criza presupune trei etape succesive: (“Adolescentul acest
necunoscut”), diferite între ele: etapa revoltei, etapa închiderii în sine şi etapa exaltării.

1. Etapa revoltei
Este etapa când adolescentul refuză să se supună, nu suportă să i se ordone, vârsta
zâmbetului batjocoritor. Nu are încredere în cei mari, interdicţiile şi normele ei,
societatea adulţilor este pentru adolescent o societate represivă dominatoare şi
manipulatoare. Este suspicios, respinge tot ceea ce a învăţat şi tot ceea ce i-a fost
impus. Se revoltă împotriva şcolii, a moralei, a polităţiei, a familiei (fuga de acaşă este
forma de revoltă extremă împotriva familiei). Nu acceptă autoritatea profesorilor,
dispreţuiesc materiile care nu le plac, contestă valoarea profesională a prfesorilor.
Este atrasă de pseudoliteratură, tinde să-şi manifeste originalitatea propriului său gest.
Devine extravagant în modul de a se îmbrăca.
Opunându-se adulţilor, adolescenţii îşi afirmă nevoia de a fi din punct de vedere moral,
de a-şi impune dreptul la identitate personală, prin contestarea unui univers valorico-
normativ impregnat de prejudecăţi. Lipsa de simţ civic îl face să exagereze. Descoperă
importanţa minciunii în relaţiile sociale, neagă proprietatea şi căsătoria, vrea să se facă
remarcat prin orice mijloace. Argoul, înjurăturile, expresiile jignitoare îl ajut să
completeze impresuia pe care o fac. Înclinaţia către scandal ia proporţii în momentul în
care se află în tovărăşia prietenilor de aceeaşi vârstă.
2. Perioada închiderii în sine
Excentricităţile manifastae în perioada revoltei se atenuează originalităţile de limbaj şi
comportament îşi pierd semnificaţia pe care a avut-o iniţial. Urmează etapa sensibilă a
închiderii în sine. Înzestrat cu o personalitate nouă înţelege că trebuie să cunoască
mecanismele interioare care îi determină comportamentele, curiozitatea îl împinge la
asemenea investigaţii. Este perioada introspecţiei analitice, disecă şi analizează
propriile sentimente, insistă asupra studierii defectelor sale. Această criză meditativă, în
care are loc debutul gândirii abstracte şi perfecţionarea ei, este indispensabilă unei
evoluţii normale a personalităţii. Adesea se complace în analiza şi contemplarea
propriei persoane, uneori aceste meditaţii sunt însoţite de melancolie şi tristeţe.
Dobândesc maturitatea afectivă şi echilibru intelectual, gusturile literare evoluează.
3. Perioada de exaltare şi afirmare – integrare socială
După ce examenul îndelungat de constiinţă s-a sfârşit tânărul se simte apt să reînfrunte
pe cei de aceeaşi vârstă şi pe cei mai înaintaţi în vârstă. Se simte foarte puternic,
doreşte să-şi valorifice resursele personale. Elanul acesta este rezultatul unei
îndelungate maturizări a personalităţii. Îl interesează utilizarea maximă a resurselor
interne, în scopuri sociale, economice, afective. Se pot dezinteresa de sistemul social,
năzuind spre satisfacţii intelectuale, filozifice sau vestimentare. Caută o călăuză care
poate deveni cu uşurinţă un ideal, model, aspirând să devină discipolul său. Îşi doreşte
să iubească şi să fie iubit. Acum urăsc minciuna şi ipocrizia. Descoperirea lumii
exterioare este plină de deziluzii pentru tinerii entuziaşti. Incapabili de a depăşi
dezorientarea şi dezamăgirea fug de orice contact social.

Sfârşitul crizei
Odată cu înnaintarea tânărului în vârstă amintirile pe care le-a păstrat despre începutul
crizei se şterg, fiind înlocuite cu preocupările actuale. Criza de originalitate este pe
punctul de a se încheia. Învaţă să se aprecieze în funcţie de ceea ce a fost şi nu de ceea
ce ar dori să fie. Începe să acorde mai mare importanţă acţiunii decât speculaţiilor
intelectuale.
Departe de a constitui o piedică pentru viaţa care urmează, criza de originalitate a
adolescentului reprezintă o etapă importantă şi necesară pentru maturizarea ulterioară
a individului.

Dezvoltarea conştiinţei de sine (a identităţii)

Principala problemă a perioadei pubertăţii şi adolescenţei este aceea a identificării de
sine (personale) sau a dezvoltării identităţii.
Identificarea nu este un proces siplu. Copilul şi-a construit o anumită imagine de sine
din experianţa sa generală conturată prin ochii celorlalţi. El se consideră slab sau
puternic. Experienţa influenţează imaginea de sine în timpul puseului de creştere, astfel
că copii care erau slabi şi debili înainte de ouseul puberal, au tendinţa de a se vedea mai
mici şi mai slabi decât sunt în realitate, cei care ereau puternici şi voinici tind să se
considere ca atare.
Percepţia de sine alimentează imaginea de sine. W. James a fost primul care s-a
interesat de dialectica dezvoltării conştiinţei de sine şi a distanţei dintre “eu” şi “sine”.
Sinele cuprinde 3 elemente: sinele corporal material, sinele social şi sinele spiritual.
Sinele corporal material se referă la corp, veşmintele, familie, cămin, obiecte, cărţi,
prieteni, vecini; deci sinele material se referă la tot ce posedă o persoană. Sinele social
constă din reputaţia şi recunoaşterea unei identităţianume, consideraţia pe care o
obţine o persoană în mediul său. Incorporează experianţa socială de roluri şi de
statusuri sociale. Sinele spiritual se xprimă prin conştiinţa propriei activităţi, a
tendinţelor şi aptitudiilor psihice. Aici este “sanctuarul emoţiilor şi sentimentelor” (W.
James), teritoriul actelor de voinţă, şi reprezintă trăirile prin care omul se simte mai
profud în sine însuşi atât prin percepţia lumii, cât şi prin procedesele intelectuale pe
care la posedă.
E. Erikson consideră că un rol important în dobândirea identităţii personale de către
tânăr îl exercită influeanţa modelului cultural al societăţii, care se suprapun peste cele
exercitate de familie.
Criza, care când apare se manifestă prin episoade violente şi spectaculoase este
generată – se pare – din ambiguitatea statutului adolescentin, adolescentului i se leagă
neagă identitatea de copil, dar nu i se recunoaşte încă capacitatea de a îndeplini rolurile
adultului. Pe de altă parte, în societatea contemporană, lipsesc ceremoniil şi ritualurile
de iniţiere, care în comunităţile tradiţionale consacrau statutul tânărului, intrarea sa cu
drepturi depline în viaţa socială. Recunoaşterea identităţii personale a tânărului este
prea puţin explicită, iar prelungirea duratei şcolarizării şi ezitarea părinţilor de a se
acorda un statut social pe care aspiră să-l exercite. De aici apar o serie de conflicte,
sentimente de solititudine, rebeliune, tendinţe egocentriste şi chiar o anumită oscialţie a
personalităţii adolescenrine la limita între normal şi patologic.
Formarea conştiinţei morale reprezintă cel mai dificil aspect al educaţiei. Refularea
afetivităţii, imaturitatea, nonconformismul, sentimente de injustiţie, indisciplina,
abdicarea de la sarcinile impuse de şcoală sau de familie sunt doar câteva conduite
specifice perioadei de oscilaţie între statutul de adult şi poziţia de copil al
adolescentului.
Identitatea sexuală se dezvoltă discret, fiind influenţată de modelele parentalesi
spirituale, fiind la început difuz integrată în subidentitatea familiei.
Procesul formării conştiinţei şi autoconştiinţei se ajustează prin raportarea lor la cei din
aceeaşi generaţie.
Aşadar, identitatea şi identificarea între 11 şi 13 ani se centrează pe căutarea de sine
(conflict puberal), între 14 şi 16 ani pe afirmarea de sine (conflict de afirmare) şi se
constituie subidentitatea culturală, între 17 şi 20 de ani se realizează pregătirea
profesională (prin conflicte de rol status), organizându-se subidentitatea profesională,
între 20 şi 24 de ani, integrarea profesională prin stadii de practică şi exercitarea
profesiei.

Conduitele deviante în perioada adolscenţei

Conduitele deviante infanto-juvenile ajung uneori la situaţia de comportament aberant,
cel mai frecvent întâlnindu-se iritabilitatea, instabilitatea psihomotorie şi minciuna.
Minciuna, ca manifestare morbidă a comportamentului aberant, se manifestă sub
aspectul psihoplastic al fabulaţiei şi mitomaniei. Poate avea la bază motivaţii sociale
care acţionează pe un teren psihic mai mult sau mai puţin afectat constituţional sau în
stare de maturitate idea- afectivă, sau erori ale educaţiei, rigiditatea exagerată din
partea educatorilor. În condiţii negative de mediu se poate asocia cu furtul, fuga,
vagabondajul şi consecinţele lor infracţionale.
Furtul apare ca cea mai frecventă manifestare de comportamenta aberant. Poate fi
simplu, naiv, efectuat la vedere sau u furt calificat prin efracţie. Poate fi un furt unic,
primul dintr-o serie lungă, sau o recidivă.
Motivaţiile furtului sunt multiple: furtul motivat de satisfacerea unor nevoi, dorinţe, ce
pot fi uşor anticipate, hrană, bani, obiecte de preţ, aparatură; furtul motivat de
satisfacerea imaginaţiei şi a dorului de aventură ; izvorât din tendinţa de a imita anumite
persoane, furtul ca manifestare a unor sentimente de invidie, teamă, orgoliu, mânie sau
generozitate.
Fuga este rezultatul unei labilităţi psihice tranzitorii, uneoride origine impulsivă, alteori
ca expresie a unei reacţii psihogene. Poate fi o fugă de acasă, da le şcoală, de la alte
obligaţii, ea exprimând o tendinţă de insubordonare, un simptom de inadaptabilitate
familială, şcolară sau socială, ori un începutal tendinţei spre vagabondaj şi delicvenţă.
Fuga poate fi patologică, ca simptom al unortulburări menatle sau nepatologică, ca
exprresie a unei conduite deviante, un simptom al unei tulburări de comportament, al
unei inadaptări familiael după un exces de coerciţire, al unei inadaptări şcolare
determinate de teama de profesori.
Este posibil ca fuga, susţinută de spiritul de aventură specific acestei vârste, să
urmărească imitarea unui personaj de cinema sau de legendă. Dacă se repetă fugile
devin din ce în ce mai lungi, dorinţa de întoarcere în mediul familial se estompează în
treptat, îndeosebi sub povara sancţiunilor severe, evaluând spre vagabondaj.
Vgabondajul reprezintă o ruptură totală de cămin, o viaţă nomadă, lipsită de un adăpost
stabil, de o activitate ordonată şi stabilă, cu permanente schimbări de ocupaţie. Este
asociat cu alte comportamente abnerante: furtul, spargerile, prostituţia, crima, etc.
Vagabondajul se poate datora unui deficit mental, expresiei structurii psihopatice
constituţionale, sau reprezintă ce reacţie de inadaptare la un mediu considerat ostil.
Vagabondajul şi fuga, ni constituie în sine forme de comportament aberant, dar
constituie premisa şi condiţia generării comportamentului antisocial.
Crima se răspândeşte astăzi printre adolescenţi cu o rapiditate uimitoare. Victimele
copiilor agresivi sunt copii cu adolescenţi, adulţi sau bătrâni. Acţionează fie singuri, fie
în bande mixte. La majoritatea adolescenţilor criminali există o stare specifică
paradoxală, constând în schimbări umorale înaintea de tracere la act, emit prin
comportamentul lor un apel pe care adulţii nu-l percep ca atare. În perioad
premergătoare crimei adolescenţii utilizează alcool, droguri sau alte medicamente cu
efecte asemănătoare. Se instalează o creştere a intensităţii emoţionale, nemenifestată
prin turbulennţă accentuată, agitaţie psihomotorie, tulburări de alimentaţie şi somn.
Alte cauze ale actului criminal ar putea fi: starea profundă de disperare din cauza lipsei
de speranţă, decepţiile datorate acumulării insucceselor, a relaţiilor nereuşite şi a
deziluziilor sexuale. Elaborarea şi trecerea la act demonstrează maturitatea
psihoafectivă care decurge din experienţele infantile pe de o parte, şi amintirile, trăirile
în legătură cu evenimentul morţii dobândite în urma separării sau a abandonului pe de
altă parte.
Nici un motiv nu poate explica crima. În sufletul acestor adolescenţi există o nevoie
presantă de distrugere, de eliberare de tensiuni interioare insuportabile, de reducere la
neant.
Dezinhibarea sau pervertirea sexuală este prezentă în adolescenţă, exprimând unele
trăiri particulare. Cel mai frecvent întâlnită este tentativa de viol şi apoi violul consumat,
motivat de curiozitatea provocată de sexualitate, sub inducţia materialelor şi filmelor
pornografice, la tinerii lipsiţi de o educaţie sexuală adecvată, şi mai rar, ca o manifestare
sexuală patologică.
Prostituţia, una din consecinţele vagabondajului, se manifestă la început ca o devianţă
comportamentală întâmpătoare (tendinţa fetelor care vagabondează de a coabita cu
diferiţi bărbaţi), pentru a deveni apoi o sursă de profit. Alteori ea reprezintă o
manifestare a precocităţii şi exaltării sexualităţii, în lipsa unei educaţii adecvate.
Violenţele corporale reprezintă o altă formă de comportament deviant, ca expresie
conflictuală negativă a pulsiunii agresive. Actul de violenţă la adolescent poate fi
expresia curajului, a descărcării tensiunii afective provocată de revoltă sau
contrarietate, a desconsiderării celor neputiincioşi, a unui sentiment de plenitudine a
forţei, fie un act deliberat în vederea obţinerii satisfacţiei echitabile.
Autoagresivitatea la adolescenţi
Autoagresivitatea cunoaşte o gamă variată de comportamente, care merg de la
autoironie până la sinucidere.
În literatura de specialitate, sinuciderea este considerată ca un act de disperare, de
dezagregare a conştiinţei umane. Sinuciderea la adolescenţi se caracterizează printr-o
conduită al cărei deznodământ antrenează sau nu moartea şi a cărei explicaţie
psihodinamică nu depinde de reuşită sau nereuşită, ci de personalitatea subiectului care
comite acest act. În societatea actuală frecvenţa sinuciderilor la adolescenţi constituie
un semnal al disperării.
Băieţii sinucigaşi reprezintă un procent mai mare decât fetele. Cei care au studiat
problema suicidară sunt de acord că adolescentul se dezvoltă într-un mediu psihosocial
cu perturbări grave structurale şi emoţionale. Cei mai mulţi sinucigaşi nu au familie, sau
au o familie disociată, sunt rejectaţi de mamă sau de tată, uneori de amândoi,
sinuciderea făcând parte din simptomul carenţei de autoritate.
Încadrată în autoagresivitate, sinuciderea este o formă ambigu ambivalent de
autopedepsire şi heteropedepsire, adolescentul prin acest act, îşi pedepseşte părinţii,
ştiin că astfel îi distruge din punct de vedere sufletesc, şi în acelaşi timp se pedepseşte
pe sine pentru fapte de multe ori imaginare. Adler a emis ideea că sinuciderea la
adolescent este o formă de hipercompensare faţă de sentimentul de iferioritate.
Adolescentul recurge la sinucidere pentru a demonstra lumii importanţa şi valoarea lui
şi pentru a arăta anturajului cât pierde prin dispariţia sa.
Sinuciderea adolescentului este un strigăt, un avertisment tragic, la lipsa aproape totală
de cunoaştere şi înţelegere a epocii pe care o traversăm.

Concluzii
Istoria evoluază într-un anume sens, iar după ea oamenii “adulmecă” direcţiile în care ar
putea evolua. Toate direcţiile sunt imaginabile, inclusiv cele reale, dar discernerea lor
din ansamblul celorlalte nu este deloc sigură. Adolescentul se află şi el în situaţia
întregii societăţi, dar într-un mod mai dramatic. El trebuie să aleagă în condiţii de
nelinişte generală, de presiune din partea părinţilor, a sistemului de învăţământ. Este
obligat să aleagă o carieră, un sistem de valori şi un stil de viaţă.
Adolescentul care nu poate rezista stresului, recurge la droguri, la violenţă, la
comportamnet aberante, care nu rezolvă problemele ei, dar le amână sau dă iluzia
soluţionării lor. Sunt forme de fugă periculoase din faţa vieţii, care nu pot duce decât la
amplificarea reacţiilor dezadoptative. În acest caz, refuzul, specializarea îngustă,
nostalgia trcutului şi suprasimplificarea apar ca tehnici clasice de rezistenţă la
suprasolicitare. Apar mai exact la adolescenţi, într-o formă specifică cu accent pe
violenţă sau apatie, amăgire şi iluzie.
Ion Dumitrescu şi Nicolae Andrei în “Aspiraţii şi atitudini în adolescenţă” subliniază că
dezvoltarea tânărului se produce ca rezultat al luptei dintre:
1. tendinţa efortului de voinţă în autoeducere şi neîncredrea de circumstanţă în faţa
procedeelor de autoeducare recomandate de adult.
2. sensibilitatea in faţa aprecierii morale pe care le dă colectivul şi tentaţia de a se
comporat după bunul plac.
3. năzinţa spre principalitate şi devotament în faptele majore şi lipsa de principalitate în
faptele mărunte.
4. respectul faţă de valorile mari ale culturii, faţă de autoputernicirea ştiinţei şi înclinarea
de a pune întrebări, de a combate adevăruri demult dovedite.
5. tendinţa de a analiza atent orice eveniment fapt, fenomen în grabă în generalizarea
nefondată a unor întâmplări din sfera relaţiilor intime
6. elanul romantic, visarea şi confruntarea prozaică în detalii;
7. precipitarea în a părea adult şi prima nostalgie a copilăriei, amărăciunea provocată de
“priza de conştiinţă” a ireversibilităţii vieţii;
8. încrederea în fondul bun al oamenilor şi tentaţia de a exagera unele trăsături negative
ale celor din jur;
9. spiritul de investigaţie, chibzuinţa, capacitatea muncii organizate şi lipsa de atenţie,
toleranţa faţă de dezordine;
10. orientarea spre un ideal moral, spre imitarea modelelor puternice şi teama de a lăsa
o impresie de dependenţă, opinia că imitaţia este un simptom de slăbiciune.
11. dispreţul faţă de toceală şcolărească şi preocuparea de a memora mecanic expresii
şi maxime;
12. seriozitatea exagerată şi veselia neînfrântă;
13. supraaprecierea propriilor forţe intelectuale şi autoinfluenţarea, autosugestionarea
că nu ştiu nimic;
14. curajul în faţa pericolului şi timiditatea sau stângăcia exagerată;
15. sensibilitatea puternică acolo unde se impune reţinerea şi reţinerea ostentativă
acolo unde o cere o acţiune sentimentală, afectivă;
16. sinceritatea şi destăinuirea în faţa prietenilor şi tendinţa de a masca şi “expedia”
frământarea intimă în raport su părinţii şi adulţii apropiaţi;
17. duioşia sufletească şi asprimea forţată, uneori dură a exprimării în exterior;
18. interesul selectiv pentru un anumit domeniu al cunoaşterii şi autorevizuirea prin
ignoranţă;
19. intransigenţa faţă de asprimea celor din jur şi teama de a părea o fiinţă plăpândă.
20. optimismul, voioşia şi curiozitatea pentru tristeţea lirică, deseori consemnată în
jurnale intime;
21. dorinţa de a-şi hotărî de timpuriu “cariera” şi aşteptarea continuă a ceva nou,
neprevăzut.
22. conştientizarea forţelor proprii şi tentaţia apre activităţi care le depăşesc puterile
23. dârzenia, capacitatea de rezistenţă şi exagerarea voită a durerilor person0ale.

Adolescența e cea mai frumoasă perioadă din viața noastră. Bineînțeles că fiecare perioadă are
ceva bun, dar adolescența are ceva deosebit. Poate din
acest motiv ea trece cel mai
repede. Anume în această perioadă ne pare că putem face orice, că nu există limită posibilităților.
În adolescență ne îndrăgostim prima oară, în adolescență viața ne pare maiușoară și mai
interesantă.Adolescenții se simt mai liberi. Adolescența e perioada iubirii, adistracțiilor, dar și
o perioadă decisivă, în care se formează scopul vieții noastre. De ceea cevom face și ce vom
alege în adolescență, depinde viața noastră în perioadele următoare alevieții.

Adolescența (Latin adolescentia, de la adolescere) este perioada de tranziție biologică, psihologică

și socială de la pubertate la maturitate. Intervalul de vârstă la care are loc această tranziție este ușor
diferit de la un individ la altul și depinde de mai mulți factori: sex (în general fetele intră în
adolescență înainte băieților), cadrul socio-cultural etc. Organizația Mondială a Sănătății definește
adolescența ca fiind perioada dintre 10 și 19 ani, dar în numeroase țări occidentale se consideră că
adolescența începe între 11 și 13 ani la fete, 12-14 ani la băieți, și se termină în jurul vârstei de 19-
21 de ani la ambele sexe.
Totuși adolescența clasică este perioada dintre 15-18 ani la băieți si 14-18 ani la fete.
Această perioadă de tranziție presupune atât modificări la nivel fizic, cât și modificări la nivel de
comportament și personalitate. Adolescentul devine mai preocupat de propria imagine și de poziția
sa în raport cu cei din jur (grupul de prieteni, colegii de școală). În același timp, copilul adolescent
tinde să se îndepărteze de părinți, în încercarea de a fi independent și de a decide pentru el însuși.
Nevoia părinților de control și de supraveghere devine incrongruentă cu noile nevoi de dezvoltare și
comunicare ale copilului, iar conflictele devin sursa permanentă a neînțelegerilor între aceștia.
Pentru a depăși dificultățile de relaționare, este util ca părinții să-și stabilească strategii de
comunicare în relaționarea cu copii bazate pe empatie și înțelegerea nevoilor, încredere și
respectarea intimității și a spațiului privat.
Dezvoltarea corectă a adolescenților se bazează pe stimularea mai multor arii în strânsă legătură cu
activitatea lor. Un adolescent echilibrat alege activități care contribuie la dezvoltarea caracterului,
creșterea încrederii în sine, dezvoltarea abilităților de socializare, identificarea pasiunilor și luarea
deciziilor. Părinții trebuie să încurajeze dorința tinerilor de a-și descoperi propriul talent, fiindcă
vârsta adolescenței este potrivită pentru a începe o carieră în domeniul ales.

 
Poate adolescența este perioada și a suferinților,
 
 pentru că atunci putem fi răniți cel maiușor, e o perioadă a emoțiilor puternice. Dar aceste emoții
mai puțin plăcute, devin ,
 
totuși, o amintire frumoasă peste ceva timp.
 
Adolescența e dură și crudă, nu
-
i pasă că ești doar 
 
un copil și te lovește din toate părțilecu încercări dificile, fără să
-
ți dea un ajutor, lăsându
-
te singur să răzbești. Însă, ea poate fidestul de frumoasă și chiar interesantă, dacă stai să o
privești
 din unghiul acesta al descoperirii
și al copilăriei, adolescența fiind considerata de mulți cea mai frumoasă parte din viață…
înadolescență descoperindu
-se începutul tuturor lucrurilor continuate mult mai amplu la
maturitate.În această perioadă descoperindu
-
se sentimentele, trăirile și pasiunile fiecăruia
 dintre
noi și mai ales încercarea de descoperire pe sine cu bune și cu rele.Din păcate descoperirea pe
sine este cea mai grea, întrebându-
te mereu de ce nu ești așa ori altfel poate ca ceilalți.Darrăspunsul e simplu : eu sunt eu și ei
sunt ei, astfel noi
 
toți fiind diferiți.
 
Privită din unghiul acesta al copilăriei și lăsând la o parte complexitatea adolescenței ,aceasta
reprezintă totuși niște ani frumoși din viață.Anul în care adolescentul ca mine și caoricare altul
este supus încercărilor de tot felul, încercări tratate diferit de la adolescent laadolescent, tratate cu
o totală nepăsare ori cu mult interes,
 
de aici adolescența fiind privită cu odoză de ”teribilism”, teribilism ce poate de multe ori este în
exces.Tot din acest unghi poate fi
conside
rată chiar banală și alcătuită din jocuri infantile ce se dovedesc a fi cu adevăratcomplicate cu
trecerea rapidă a timpului.