Esenin Iarna

Printre cei mai fervenţi admiratori ai culturii ruse, mai ales ai literaturii Rusiei, s-au
aflat şi se află încă, nu prea se ştie limpede de ce, şi românii. Să vină această admiraţie
de la spaţiul apropiat? De la conservatorismul poporului rus ca şi al poporului nostru?
Să vină de la amestecul slavilor cu daco-românii în zorii Evului Mediu? De la jalea lor
ancestrală, ca şi a noastră? De la sufletul românesc la fel de neînţeles ca şi cel rusesc?
Într-o revistă interbelică, George Călinescu, marele critic şi istoric literar, mergea chiar
până la a scrie despre ”o înrudire de temperamente etnice” între noi şi ei! Gogol, Puşkin,
Lermontov, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski, Cehov şi mulţi alţii au fost şi sunt citiţi şi
astăzi de români. Dar scriitorul rus cu cei mai mulţi admiratori în ţara noastră pare a fi
Serghei Esenin.
În ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, G. Călinescu a scris un
capitol special, ”Eseniniştii”. Însă în ţara lui natală, Esenin urcă abia de douăzeci de ani
încoace în preferinţele criticii literare de acolo, trecând de la titlul de ”poetul naturii
ruseşti” la cel de poet naţional, concurându-l pe însuşi Puşkin.
Serghei Esenin este oricum cel mai mare poet rus modern, în el întrupându-se perfect
sufletul poporului său. Este adevărat că el e şi un mare cântăreţ al naturii, cum la noi
numai Mihai Eminescu mai este. Cum se ştie, copacul preferat al poetului nostru
naţional e teiul. Al lui Serghei Esenin este mesteacănul, căruia îi închină nenumărate şi
superbe versuri. De altfel, una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale se intitulează
chiar ”Mesteacănul”:
Albul de mesteacăn
La fereastra mea
Parcă-i de argint
Învăscut în nea. //
Pe pufoase ramuri
Înfloresc ciorchini
În beteala albă
De zăpadă plini. //
Şi stă un mesteacăn
În somnu-i tihnind.
Fulgi de nea în flăcări
Aurii se-aprind. //
Şi plutind alene/
În zori, din alint,
Pe crengi îl presară
Iarăşi cu argint.
Cum în limba rusă berioza ”mesteacăn” este de genul feminin, poetul poate ipostazia
copacii în fete frumoase, pe care ar vrea să le strângă la piept:
O albă oglindă pe apa îngheţată!
Sângele îmi fierbe în gerul uşor!
Aş vrea să strâng la piept deodată
Sânii goi ai mestecănuşelor.
Esenin însuşi se închipuie un mesteacăn, ca în aceste versuri unde îşi aminteşte de casa
bunicilor:
Cu păr ca mierea, cu mâini fine, zdravăn
Şi alb e nepotul, ca un mesteacăn.
Profund legat de natură, într-o altă poezie ce începe cu ”Vifore, vifore, volbure de nea”,
poetul ar vrea să fie tot copac:
Limpede şi dulce e un cântec
Când topeşte o durere amară.
Aş dori să fiu un copac
Cu un picior în drumul de ţară.
Pe când era în plină glorie, foarte tânărul poet a fost invitat de însăşi împărăteasa
Rusiei, spre a-i citi şi ei din versurile lui. După ce i-a ascultat poeziile, ţarina l-a întrebat:
”De ce sunt versurile dumneavoastră aşa de triste?” ”Aşa e şi Rusia, majestate”, a
răspuns poetul.
Într-adevăr, versurile sale sunt de obicei triste, şi cum, de multe ori, iarna este decorul
cel mai potrivit pentru tristeţe, acest anotimp apare frecevent în opera lui Serghei
Esenin. Iarna este decorul unor tragedii înfiorătoare, nu doar în lumea oamenilor, ci şi
într-a animalelor. Iată cum se sfârşeşte celebrul poem ”Un cântec despre o căţea”:
Apoi, copleşită, când în loc de hrană
I se aruncă în râs o piatră în bot,
Căţeaua ochii îşi rostogoleşte
Ca nişte stele de aur în omăt.
Tot tragic, tot în iarnă, chiar şi în sânge, se sfârşeşte şi poezia ”Vulpea”:
Gălbuia-i coadă căzu în viforul aprins,
Ca morcovul putred era pe bot...
În vizuină intra un miros de lut nins
Şi sângele încet picura în omăt.
Totuşi iarna are şi frumuseţile ei, de aceea poetul aşteaptă cu nerăbdare prima ninsoare:
Întâia zăpadă mă zăpăceşte,
În inimă mi se aprind lăcrămioare.
Pe drumul meu albastră luceşte
Seara cu steaua ca o lumânare. //
Nu ştiu, e beznă sau e lumină?
În desiş cântă cocoşul ori vântul?
Poată că, în loc de o iarnă lină,
Lebedele au acoperit pământul. // ...
De altfel, pentru mulţi ruşi iarna este anotimpul preferat şi, cum Serghei Esenin este
poetul lor naţional, o aşteaptă cum ştie el, plină de metafore:
Drumu-n somn s-a înfundat.
Azi i s-a părut aşa:
Că nu-i mult de aşteptat
Şi-alba iarnă s-a lăsa. //
Ah, eu însumi, ieri, din crâng,
Am văzut în ceaţa-albastră:
Roiba Lună ca un mânz
Esenin însuşi se închipuie un mesteacăn, ca în aceste versuri unde îşi aminteşte de casa
bunicilor:
Cu păr ca mierea, cu mâini fine, zdravăn
Şi alb e nepotul, ca un mesteacăn.
Profund legat de natură, într-o altă poezie ce începe cu ”Vifore, vifore, volbure de nea”,
poetul ar vrea să fie tot copac:
Limpede şi dulce e un cântec
Când topeşte o durere amară.
Aş dori să fiu un copac
Cu un picior în drumul de ţară.
Pe când era în plină glorie, foarte tânărul poet a fost invitat de însăşi împărăteasa
Rusiei, spre a-i citi şi ei din versurile lui. După ce i-a ascultat poeziile, ţarina l-a întrebat:
”De ce sunt versurile dumneavoastră aşa de triste?” ”Aşa e şi Rusia, majestate”, a
răspuns poetul.
Într-adevăr, versurile sale sunt de obicei triste, şi cum, de multe ori, iarna este decorul
cel mai potrivit pentru tristeţe, acest anotimp apare frecevent în opera lui Serghei
Esenin. Iarna este decorul unor tragedii înfiorătoare, nu doar în lumea oamenilor, ci şi
într-a animalelor. Iată cum se sfârşeşte celebrul poem ”Un cântec despre o căţea”:
Apoi, copleşită, când în loc de hrană
I se aruncă în râs o piatră în bot,
Căţeaua ochii îşi rostogoleşte
Ca nişte stele de aur în omăt.
Tot tragic, tot în iarnă, chiar şi în sânge, se sfârşeşte şi poezia ”Vulpea”:
Gălbuia-i coadă căzu în viforul aprins,
Ca morcovul putred era pe bot...
În vizuină intra un miros de lut nins
Şi sângele încet picura în omăt.
Totuşi iarna are şi frumuseţile ei, de aceea poetul aşteaptă cu nerăbdare prima ninsoare:
Întâia zăpadă mă zăpăceşte,
În inimă mi se aprind lăcrămioare.
Pe drumul meu albastră luceşte
Seara cu steaua ca o lumânare. //
Nu ştiu, e beznă sau e lumină?
În desiş cântă cocoşul ori vântul?
Poată că, în loc de o iarnă lină,
Lebedele au acoperit pământul. // ...
De altfel, pentru mulţi ruşi iarna este anotimpul preferat şi, cum Serghei Esenin este
poetul lor naţional, o aşteaptă cum ştie el, plină de metafore:
Drumu-n somn s-a înfundat.
Azi i s-a părut aşa:
Că nu-i mult de aşteptat
Şi-alba iarnă s-a lăsa. //
Ah, eu însumi, ieri, din crâng,
Am văzut în ceaţa-albastră:
Roiba Lună ca un mânz
Roiba Lună ca un mânz
Se-nhăma la sania noastră.
Iarna poate fi şi un decor strălucitor al dragostei, al bucuriei:
O sanie-n goană – sania s-o vezi.
Bine-i cu iubita în câmp să te pierzi.
Iarna, cu negurile ei şi cu pământul îmbrăcat în alb, este şi anotimpul misterelor:
Tare-aş vrea să ştiu misterul
Semnelor de pe cărare.
Cine înfruntat-a gerul?
Cine-a fost az-noapte oare? //
Peste brazi aş vrea deodată
Ochii împrejur să-mi vadă:
Cine urma lui ciudată
Şi-a-mplântat-o în zăpadă?
Însă acest anotimp rămâne îndeobşte trist, sugerând chiar înstrăinarea:
Viforul neaua n-o mai răscoleşte,
Pe câmp o troică străină goneşte. //
În troică-i tinereţea mea depărtată.
Unde-i fericirea mea de-altădată? //
Totu-i neted după viforul mare,
Chiar şi nebuna troică în zare.
Cu numai trei luni înainte de moartea sa prematură, pe care, de altfel, o presimţea din
plin, poetul îşi mărturiseşte iarăşi dragostea faţă de anotimpul cel alb şi pur:
Ah, voi, sănii! Of, cailor, cai!
Pe pământ doar dracul v-a lăsat.
În semeaţa stepă, fără bai,
Clopoţelul râde-nlăcrimat. (...)
Sufletul meu totuşi nu se dă bătut,
Eu de ierni tot nu m-am săturat,
Fiindcă peste toate, ce-au trecut,
Clopoţelul râde-nlăcrimat.
În ultimul său mare poem, ”Omul cel negru”, Serghei Esenin anunţă, destul de limpede,
că a fost condamnat la moarte de CEKA, sinistra instituţie ai cărei ofiţeri aveau
uniformă neagră. Aici, iarna este decorul acestei veşti de moarte:
Geroasă e noaptea
Şi lină linişte la răscruce.
Singur sunt eu la ferestruică,
Nici oaspeţi, nici prieteni nu aştept.
Toate câmpurile s-au acoperit
Cu pulbere moale de var,
Şi pomii, ca nişte călăreţi,
În grădina noastră tresar.
Înscenată de CEKA, instituţie predecesoare vestitei KGB, ”sinuciderea” poetului a avut
loc tot iarna; astfel, în dimineaţa zilei de 28 Decembrie 1925, Serghei Esenin a fost găsit
spânzurat în camera hotelului ”Angleterre”, din Leningrad, cum i se spunea atunci
oraşului Sankt Petersburg. Nici astăzi autorităţile ruse nu au pornit cercetările asupra
asasinării celui mai mare poet modern al ţării lor!