DIAGNOZA NIVELULUI DE DEZVOLTARE PSIHOLOGICA

1. Necesitatea diagnosticului dezvoltării psihice

Prin diagnostic se înţelege o “recunoaştere, o identificare a unui proces, fenomen sau
a unei individualităţi, pornind de la detalii caracteristice. Diagnosticul corect al nivelului de
dezvoltare psihică a elevilor încredinţaţi spre educaţie face posibilă proiectarea unor
programe educative de natură să răspundă nevoilor reale ale copilor de a fi sprjiniţi
pedagogic.
Iniţierea viitorilor profesori în problemele specifice ale stabilirii nivelului de
dezvoltare psihică reprezintă un obiectiv important al unui curs de psihologia educaţiei. Pe
această bază, viitorii profesori vor putea să dea curs unui vechi, dar mereu actual, îndemn al
lui J.J. Rousseau, privind începutul oricărei munci de educaţie: “Incepeţi dar prin a vă studia
mai bine elevii, căci, desigur, nu-i cunoaşteţi deloc”
2. Modalităti de diagnoză a nivelului de dezvoltare psihică
Psihologul român Valentina Radu distinge trei moduri de definire a nivelului de
dezvoltare psihică, respectiv trei orientări teoretice în legătură cu această problemă:
a. orientarea stadial-clinică;
b. orientarea formativă;
c. orientarea psihometrică.
a). Orientarea stadial-clinică presupune utilizarea unor “indicatori” esentialmente
descriptivi privind particularităţile psihice tipice ale unei anumite perioade de dezvoltare, în
scopul determinării stadiului specific în care se găsesc elevii examinaţi.
b). Orientarea formativă porneşte de la premisa că indicatorul cel mai relevant pentru
nivelul dezvoltării psihice al unui copil într-un anumit domeniu îl reprezintă capacitatea lui
de învăţare în domeniul respectiv.
c). Orientarea psihometrică realizează diagnosticul nivelului de dezvoltare psihică
prin metoda testelor psihologice. In esenţă, se urmăreşte reacţia psiho-comportamentală a
copiilor investigaţi în faţa unor probe standardizate (teste) sub aspectele administrării şi
interpretării-cotării lor. Aceasta înseamnă că anterior aceste “probe” au fost administrate unui
mare număr de copii, cu scopul de a se stabili, pe baze statistice, “standardele” normale de
răspuns, adică performanţele obţinute de cei mai multi subiecţi la aceste probe.

A. DIAGNOZA STADIALITATII GENERALE

 Se face prin raportarea comportamentelor observate ale copilului la anumiţi
“indicatori” de normalitate, oferiţi de diferite cercetări psihologice, privind particularităţile
psihice tipice ale unei anumite perioade de dezvoltare. Iată care sunt cei mai importanţi
indicatori pentru diferitele stadii generale ale dezvoltării unui copil:
(1) Stadiul primului an de viaţă. Cele mai importante caracteristici ale dezvoltării în
acest prim stadiu sunt legate de ritmurile ridicate ale creşterii, intensa activitate senzorio-
motorie de explorare a propriului corp si a spaţiului apropiat, crearea conditiilor morfo-
funcţionale şi psihologice ale deprinderii mersului, constituirea bazelor primare ale conduitei
şi sociabilitătii, îndeosebi prin organizarea experienţei aşteptării si a privaţiunii, aparitia
primelor sentimente de teamă, mânie, simpatie, curiozitate, achiziţionarea bazelor relaţiilor
verbale, concretizate- spre sfârsitul stadiului- în întelegerea elementară a semnificaţiei
obiectelor din jur şi pronunţarea primelor cuvinte;
(2) Stadiul primei copilării (antepreşcolaritatea, 1-3 ani) Se constituie un prim
nivel de dezvoltare al conştiinţei care se exprimă prin luarea treptată în stăpânire a unor
mijloace de satisfacere a trebuinţelor si prin însuşirea unor reguli elementare de conduită
civilizată (igienă personală). Copilul se familiarizează cu însuşirile utilitare ale obiectelor
(batista, săpunul, pijamaua). Cresc posibilităţile de relaţionare verbală cu cei din jur precum
şi posibilitătile de mânuire a obiectelor. Imitaţia este foarte activă. Conduita predominantă
este cea de joc, caracterizată prin nevoia de diversificare a momentelor ludice. După o primă
perioadă de instabilitate afectivă şi de accese de negativism, copilul începe să devină atent la
impresia pe care o face celorlalţi, începe să simtă nevoia extinderii anturajului său social,
nevoia de prieteni; începe sa-şi adapteze dorintele la anumite restricţii, refuzuri, amanări.
(3) Stadiul celei de-a doua copilării ( preşcolaritatea, 3-6 ani). Incep să se pună
primele baze ale personalitătii, concretizate în trei aspecte fundamentale: extensia eu-lui;
apariţia primelor elemente ale conştiinţei morale; socializarea conduitei. Pe lângă faptul că
devine conştient de propriul “eu” corporal, preşcolarul ajunge la o imagine mai amplă
asupra propriului “eu”, întrucât începe să intuiască “ce este’, cum vrea să fie’, “cum ar trebui
să fie”; apare un simţ al proprietătii care se referă, de exemplu, la părinţii săi, bucuriile sale,
obiectele sale, prietenii săi etc.
Socializarea conduitei permite preşcolarului să treacă de la la existenţa solitară la cea
colectivă.
(4) Stadiul celei de-a treia copilării (şcolaritatea mică, 6-10 ani) Activitatea
fundamentală a copilului aflat în acest stadiu devine învăţarea şi acest fapt are importante
consecinte, căci atrage după sine o serie de restructurări în planul structural - operaţional al
activitătii sale psihice: (1) apar noi deprinderi, priceperi şi obişnuinţe; (2) se dezvoltă noi
aptitudini generale şi specializate; (3) se produc restructurări în planul afectiv-motivaţional.
Deprinderile şcolare nou apărute pot avea componente motorii sau pot fi deprinderi
intelectuale. Obişnuinţele nou exersate sunt cele de citire, de efectuare sistematică a temelor,
de comportare în şcoală, de autoservire. .Aptitudinile care se dezvoltă în mod deosebit sunt
aptitudinea generală de a învăţa. Restructurările în planul afectiv-motivaţional se realizează
în direcţiile apariţiei unor emoţii şi sentimente intelectuale, sentimente morale, precum şi a
unor sentimente estetice.
(5). Stadiul şcolarităţii mijlocii (pubertatea)- 10-14 ani. Vechea observaţie a lui J.J.
Rousseau că pubertatea reprezintă “o a doua naştere a omului” se referă, în primul rănd, la
schimbările produse în planul biologic, dar cu repercusiuni asupra psihologicului. Se constată
un puseu al creşterii care modifică în bună măsură însăşi înfăţişarea copilului.
Primii doi ani aduc modificări ale staturii, mai ales la fete. În următorii ani
transformările sunt mai pronunţate: se dezvoltă partea facială a craniului, apar cu mai multă
evidenţă caracteristicile distinctive ale celor două. Adeseori diferitele segmente ale corpului
se dezvoltă inegal, aspectul general poate deveni “caricatural” şi acest fapt îl face pe copil să
se simtă stânjenit, să adopte posturi care să “mascheze” dizarmoniile. Modificarea activităţii
glandulare, mai ales datorită intensificării activităţii glandelor sexuale şi a glandei tiroide,
poate fi cauza apariţiei unor probleme dermatologice (acneea juvenilă), sau se poate asocia cu
paloare, transpiraţii. Toate acestea pot crea o stare de disconfort psihologic, nervozitate,
iritabilitate. Aceleaşi modificări ale activităţii gladulare coincid cu apariţia interesului pentru
sexul.
“ A doua naştere a omului” la vârsta pubertăţii se poate referi şi la faptul că în această
perioadă, pe planul personalităţii, se dezvoltă conştiinţa de sine şi practic puberul îşi
descoperă o nouă identitate. Işi descoperă nu numai o nouă imagine corporală (“sinele
corporal”), ci şi noi posibilităţi intelectuale şi noi trebuinţe (“sinele spiritual”) un nou rol
social (“sinele social”), o nouă imagine despre propria vocaţie (“identitatea vocaţională”).
Pubertatea este vârsta atracţiei irezistibile spre viaţa de grup. Grupul de prieteni are o
influenţă deosebit de puternică asupra regulilor de comportare pe care le adoptă, în vreme ce
influenţa regulilor impuse de părinti şi de profesori se diminuează treptat. Nevoia de de relaţii
sociale şi de grup se îmbină cu nevoia de independenţă (începe să refuze tutela părinţilor) şi
cu nevoia de autodeterminare (ia singur hotărâri, îşi stabileşte scopuri proprii, se organizează
singur).
 Perioada pubertăţii se asociază cu apariţia primelor preocupări susţinute de
autoeducaţie. Autoeducatia presupune ca persoana sã posede anumite caracteristici, care
reprezintã totodatã condiţii ale desfãşurãrii unei asemenea activitãţi ;
 autocunoastere;
 putere de stãpânire si capacitate de autoconducere;
 fermitatea hotãrârii;
 un ideal propriu, bine conturat si constientizat;
 o conceptie clarã despre lume si despre valorile ei.
Caracteristicile unei “scoli orientante” pentru preadolescenţi :
 promovarea autoeducaţiei şi a autocunoaşterii
 practicarea unei didacticii a operaţiilor
 încurajarea activitătilor spontane şi a creativitătii
(6). Stadiul şcolarului mare (adolescenţa)- 14-18 ani reprezintă pentru cei mai mulţi
tineri o perioadă de transformări profunde în planul personalităţii.
Gândirea a intrat în ultimul ei stadiu, cel al inteligenţei formal-operaţionale, aşa că
tânărul dispune de instrumentaţia intelectuală necesară pentru a fi capabil să mediteze asupra
propriei identităti şi asupra propriului viitor. Sunt tot mai dese momentele de analiză
introspectivă în timpul cărora încearcă să găsească răspunsuri la întrebări în care revin
obsesiv cele trei predicate definitorii pentru propria sa personalitate: a fi, a avea, a putea, a
face. Tănărul se verifică pe sine însuşi în diferite ipostaze. Vrea sa afle cu precădere cât de
capabil este să se descurce fără ajutorul adulţilor, în special al părinţilor, în afara familiei, în
situaţii care presupun un oarecare risc: expediţii montane, mici escapade nocturne cu prieteni,
implicarea în activităţile unor grupuri extrafamiliale.
O anumită nesiguranţă în comportament a adolescentului poate fi explicată atât prin
faptul că se află încă în o perioadă de intense căutări a propriei identităţi, cât şi prin aceea că
nu a ajuns încă la soluţionarea unor contradicţii specifice vârstei adolescenţei. Această
nesiguranţă în comportament se concretizează în tendinţa de refugiere în compania unui
prieten intim de aceeaşi vârstă şi în adoptarea unor atitudini, adeseori tranşante, de tipul “tot
sau nimic”, faţă de valori, idealuri, societate.
Prieteniile în adolescenţă se deosebesc de “nevoia de grupare” a pubertătii prin
caracterul lor închis şi intim. Prietenul este perceput ca o persoană de încredere căreia poţi să-
i împărtăşeşti gândurile personale. Este primul “psihoterapeut” căci este dispus să asculte cu
răbdare şi înţelegere toate frământările, prezintă o totală garanţie a discreţiei, mai ales fată de
adulti , reprezintă o “pavăză’, o “supapă de siguranţă” împotriva presiunilor care vin din
partea părinţilor şi a şcolii. Spre deosebire de părinţi şi profesori, care sunt încă tentaţi să-l
trateze ca pe un copil, prietenul priveşte la proiectele de viitor ale aproapelui său de aceeaşi
vârstă cu cea mai mare atenţie şi seriozitate, apreciind cu sinceritate tot ceea ce i se pare bun.
Atitudinea faţă de părinţi şi profesori a celor mai mulţi adolescenţi reprezintă, de cele
mai multe ori, un amestec de toleranţă şi de rezervare. Evită conversaţiile cu aceştia pe teme
care se referă la propria lor persoană, pentru a nu alimenta conflicte.
Există însă şi situaţii în care adolescentul este posibil să se simtă atras de
personalitatea deosebită a unui adult. Este chiar în căutarea unei asemenea personalităti. Apt
de gândire abstractă, înclinat spre meditaţia asupra unui “Eu-ideal”, adolescentul ajunge, în
cele din urmă, să resimtă nevoia de a se construi pe sine însuşi în acord cu un ideal care să
merite orice efort de împlinirea a lui. Va constata curând că nu este capabil facă acest lucru
singur, şi astfel va simţi nevoia unui “mentor”. Este o formă de supunere ajunsă la
maturitate. “Mentorul” este “prietenul gânditor” adult, cu o puternică şi fascinantă
personalitate; el respectă persoana tânarului şi libertatea sa, îi ia în serios proiectele, îl
temperează atunci când se entuziasmează pentru sarcinile foarte dificile, îl orientează spre
bine şi nimic altceva.
B. DIAGNOZA STADIALITĂŢII SPECIFICE DEZVOLTAREA GÂNDIRII
Contribuţia cea mai importantă la descrierea principalelor stadii ale dezvoltării
intelectului uman în ontogeneză aparţine psihologului J. PIAGET. El a pus în evidenţă un
număr de patru stadii majore ale dezvoltării intelectuale:
a. stadiul inteligenţei senzorio-motorii;
b. stadiul inteligenţei preoperaţionale;
c. stadiul inteligenţei concret-operaţionale
d. stadiul inteligenţei formal-operaţionale;
În timpul fiecăruia dintre aceste stadii operează două procese – asimilarea şi
acomodarea - care constituie mecanismele de bază ale dezvoltării intelectuale şi la care ne-
am referit în capitolul anterior.
1. Stadiul inteligenţei senzorio-motorii ( 0-2 ani)
Denumirea de “inteligenţă senzorio-motorie” este legată de faptul că, în absenţa
limbajului, sugarul nu dispune nici de gândire, nici de reprezentări care să-i permită să evoce
persoane sau obiecte în absenţa lor. Stadiul inteligenţei senzorio-motorii va fi o perioadă în
care copilul va ajunge la o primă constientizare a lumii reale care îl înconjoară. In lucrarea
“Construirea realului la copil” (1937) , J.Piaget subliniază importanţa a trei achiziţii
fundamentale, specifice acestui prim stadiu, pe care el le denumeşte:
1. “schema obiectului permanent”;
 2. “constituirea grupului deplasărilor” în spaţiu;
3. “ cauzalitatea”.
1. În primele patru luni de viaţă copilului îi lipseşte “schema obiectului permanent”:
atunci când obiectul iese din câmpul său vizual, copilul încetează să mai conştientizeze
existenţa obiectului respectiv. Dacă, de exemplu, ascundem un obiect cerut de copil, el
reacţionează ca şi cum obiectul nu ar fi existat.
Treptat, începe să conştientizeze că obiectele există, chiar dacă se află în afara
câmpului său vizual. De exemplu atunci când îi cade din mână o jucărie -ieşind din câmpul
vizual - el va continua să o caute.
2. “Constituirea grupului deplasărilor” este strâns legată de schema obiectului
permanent şi este deosebit de importantă pentru conştientizarea de către copil a spaţiului
care-l înconjoară şi a timpului.
In urma acţiunilor copilului de localizare si de căutare a obiectului permanent, el
ajunge la o structură fundamentală a efectelor unor deplasări posibile în spatiu.
 “ deplasarea AB şi o deplasare BC se pot coordona într-o singură deplasare AC;
 orice deplasare AB poate fi transformată în inversa ei BA (...);
3 Cauzalitatea, aşa cum este percepută ea de copil în primii 2 ani de viată, este
denumită de J.Piaget “magico-fenomenistă”:
“fenomenistă, deoarece orice acţiune poate produce orice potrivit legăturilor anterior
observate, iar “magică”, deoarece este centrată pe acţiunea subiectului, fără ca el să ia în
considerare contactele spaţiale” (Ibidem, pag.18)
La 5 luni, copilul apucă, de exemplu, un şnur aflat deasura pătuţului său, trage de el şi face să
se clatine jucăriile legate de acesta. Imediat va avea tendinţa de a repeta gestul pentru a obţine
acelaşi efect distractive. El va continua să tragă de şnur chiar dacă de acesta nu se mai află
agăţate obiectele, întrucât nu înţelege cauza mişcării jucăriilor. Are impresia că propria sa
actiune ( de a trage de şnur), indiferent de contactele spaţiale, reprezintă unica cauză a
efectului obţinut.
2. Stadiul inteligenţei preoperaţionale (2 - 7 ani)
În acest stadiu, principalul progres este legat de capacitatea copilului de a-şi reprezenta
mintal obiectele lumii exterioare prin intermediul simbolurilor. Capacitatea de simbolizare
este în mod esenţial influenţată de dezvoltarea limbajului(copilului “începe să vorbească”) .
Piaget vorbeşte de o aşa numită “mentalitate infantilă “, ale cărei caracteristici exprimă
limitele gândirii copiilor aflaţi în acest stadiu de dezvoltare. Următorul interviu ilustrează
câteva dintre aceste caracteristici :
“Adultul : De ce este întuneric noaptea ?
Copilul : Pentru că dacă nu dormi ,Moş Crăciun nu îţi mai aduce nici o jucărie.
Adultul : De unde vine întunericul noaptea ?
Copilul : Bandiţii… Ei iau câte ceva ,dar mama trage storurile şi atunci este foarte întuneric .
Adultul : Ce face întunericul ziua ?
Copilul : Dumnezeu , El zice întunericului : “Pleacă de aici! “.
Acest interviu ilustrează mai multe caracteristici ale “mentalităţii infantile”:
Egocentrismul : copilul se plasează pe sine însuşi în centrul tuturor lucrurilor.
Sincretismul: în răspunsurile sale, copilul alătură adeseori lucruri fără o legătură logică
evidentă între ele.
Animismul gândirii reperezintă de asemenea o caracteristică a mentalităţii infantile, întrucât
copilul manifestă tendinţa de a atribui propriile sale sentimente obiectelor fizice şi în general,
de a le explica după regulile comportamentului uman.
Absenţa unor noţiuni de conservare (a cantitătilor, a greutăţii, a volumului, a lungimilor, a
mulţimilor s.a) se datorează ireversibilităţii operaţiilor gândirii. Dificultatea conservării
cantităţilor, se referă la faptul că preşcolarul mic înţelege cu dificultate că simpla
transformare a aspectului fizic (formei) al obiectelor nu modifică întotdeauna cantitatea de
substanţă încorporată. (ex. Piaget cu paharele)
3. Stadiul inteligenţei concret- operaţionale (7-11 ani)
In acest stadiu apar aşa numitele grupări operaţionale. De exemplu, copilul devine
capabil să conserve cantitătile coordonând între ele trei tipuri de operaţii.
- compensarea
- inversiunea
- identitatea
Pe la 7-8 ani asistăm la formarea unor operaţii mintale de o deosebită importanţă.
a). Serierea constă în a ordona elementele după mărimile lor crescătoare şi
descrescătoare
b). Clasificarea este rezultatul unei grupări de operaţii mintale pe care scolarul mic
devine capabil să o realizeze.
4. Stadiul inteligenţei formal-operaţionale (preadolescenţa)
Denumirea de inteligenţă “formal-operaţională” exprimă capacitatea gândirii copilului
de a face distincţia între forma logică şi continutul exprimat.
Ca urmare a capacitătii de a combina şi testa sistematic diferite tipuri de ipoteze
(”transformări”), la vârsta preadolescenţei se formează un spirit experimental, care nu ar fi
fost posibil fără această structură combinatorică.
 In concluzie, în stadiul gândirii formal operaţionale copiii dobândesc, pe de o parte,
instrumente intelectuale noi , care se concretizează în aparitia capacitătilor de argumentare, a
capacitătilor de demonstrare logică, a capacitătii de a opera cu ipoteze, iar, pe de altă parte,
dobândesc atitudini intelectuale noi.
J. Piaget a numit vârsta adolescenţei “vârsta teoriei”. Avea în vedere, desigur, nu
numai capacitătile de reflexie teoretică ale tânărului adolescent, ci şi tendinţa acestuia spre
abordarea filozofică a realitătii. Este cunoscută plăcerea cu care adolescenţii îşi cheltuiesc
timpul în discuţii prelungite despre marile probleme ale vieţii.