4.

Motivația școlară

Există mai multe forme ale motivației: extrinsecă și intrinsecă.

Motivația extrinsecă își află determinarea în afara subiectului. Cea intrinsecă își află
originea în interiorul individului. Motivația extrinsecă, cu sursa în exterior (cadouri, laude,
premii, bani din partea părinților), nu reprezintă decât o modalitate de a îndeplini un scop. Elevul
învăță nu din plăcerea de a învăța, ci din dorința de a obține anumite lucruri. Subiectiv, motivația
extrinsecă este trăită ca un sentiment de teamă de eșec sau de stări afective pozitive, dar acestea
sunt de scurtă durata și nemobilizatoare.
Strâns legată de performanțe școlare ridicate este motivația intrinsecă.
Aceasta își are sursa chiar în activitatea de învățare. Când elevul învăță din plăcere,
atunci și efortul necesar este mai redus, iar satisfacțiile sunt pe măsură. Ceea ce îl determină să
învețe se află în interiorul lui, în bucuria și mulțumirea pe care le trăiește cu toată ființa lui.
Activitatea de învățare este deci determinată și intrinsec și extrinsec. Un elev poate să
învețe pentru că este pasionat sau manifestă interese pentru un obiect sau altul de învățământ.
Dar același elev poate să învețe pentru că dorește să-și impresioneze colegii, părinții sau
profesorii prin erudiția sa. Și, întrucât motivația este transformativă, este posibil ca un elev să
învețe la început pentru a le produce plăcere părinților, colegilor sau profesorilor, dar, pe parcurs,
acest tip de motivare extrinsec se poate transforma în una internă, în plăcerea și pasiunea de a
învăța. În desfășurarea acestui proces transformativ un rol important îl are educatorul, care
susține lecții sau cursuri interesante, atractive.
Motivația cognitivă își are originea în trebuința de a cunoaște. Cea afectivă izvorăște din
nevoia de a obține acordul altora pentru ideile proprii, de a trai sentimentul de plăcere în
compania celor din anturaj. Ausubel și Robinson o denumesc „trebuința de afiliere”. Ausubel
și Robinson sunt de părere că motivația performantelor (randamentului) școlar are cel puțin trei
„impulsuri” principale:
a. Impulsul cognitiv.
Acesta este orientat în întregime spre sarcina didactică fixată de educator în orele de
predare. „Impulsul cognitiv” exprimă trebuința elevului de a cunoaște, adică un aspect al
motivației cognitive.
b. Afirmarea puternică a eului.
O performanță școlară ridicată – spun cei doi autori – poate satisface această trebuința,
pentru că performanțele (realizările) de acest gen conduc la „situația socială primară”  sau
dobândită prin muncă, ceea ce în conștiința elevului dă naștere la sentimente de acceptabilitate și
respect de sine. De aceea, „afirmarea puternică a eului” este orientata atât spre rezolvarea de
sarcini școlare curente, cât și spre viitoarele obiective universitare și profesionale. De asemenea,
ea este însoțita de anxietate, de teama ce rezultă din anticiparea pierderii prestigiului și a
respectului de sine ca urmare a eșecului în activitatea de învățare. Aprobarea profesorilor
satisface „afirmarea eului”, întrucât ea constituie o confirmare a performanțelor elevului sau
acționează ca sursă de satisfacție pentru rezultatele obținute.
c .Trebuința de afiliere.
Aceasta trebuința nu este orientată nici în direcția sarcinii didactice și nici spre afirmarea
puternică a eului. Ea este centrată pe rezultate, pe performanțe ridicate care să-i asigure elevului
aprobarea din partea unor persoane (părinții, profesori) sau a unui grup cu care el se identifică, în
sensul de dependență față de acesta (D.P. Ausubel, F.G. Robinson, 1981, p. 417-418).
 Ausubel și Robinson subliniază că cele trei componente motivaționale pot acționa, în
orice moment, asupra comportamentului concret al elevului. Totuși, influența lor este dependentă
de fiecare elev în parte. În perioada micii școlarități, când elevii depun eforturi susținute prin
activitatea lor, trebuința de afiliere este mai pronunțata. În schimb, la pubertate și adolescență
mai intensă este trebuința afirmării puternice a eului, aceasta persistând și în etapa activității
profesionale. Cei doi autori au dreptate când susțin că impulsul cognitiv este potențial, tipul cel
mai important de motivație în sfera învățării conștiente (D.P. Ausubel, F.G. Robinson, 1981, p.
421). El este legat și de tendințele înnăscute ale omului spre curiozitate, spre nevoia de a ști, de a
cunoaște, care trebuie stimulată de elevi prin mijloace educaționale adecvate. Această idee o
întâlnim și la alți autori.