Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuvânt înainte..................................................................................................5
Capitolul I. Structura şi funcţia aparatului respirator........................................7
1.1. Structurile şi modalităţile prin care se realizează transportul gazos.........7
1.2. Schimbul gazos alveolo-capilar..............................................................11
1.3. Biomecanica respiratorie........................................................................12
Capitolul II. Evaluarea în kinetoterapia respiratorie.......................................19
2.1. Metode de evaluare pentru pacientul cu afecţiuni respiratorii.................19
Capitolul III. Kinetoterapia respiratorie..........................................................31
3.1. Exerciţii respiratorii..................................................................................31
3.1.1. Respiraţia de tip diafragmatic........................................................33
3.1.2. Tonifierea musculaturi ventilatorii..................................................34
3.1.3. Respiraţia segmentară...................................................................36
3.1.4. Respiraţia glosofaringiană.............................................................37
3.1.5. Respiraţia cu buzele apropiate......................................................38
3.1.6 Prevenirea şi reeducarea atacurilor de dispnee.............................38
3.2. Exerciţii de mobilizare a toracelui............................................................39
3.2.1. Exerciţii specifice..........................................................................40
3.3. Tusea......................................................................................................41
3.4. Drenajul postural.....................................................................................45
3.5. Tehnici de modulare a fluxului expirator.................................................52
Capitolul IV. Managementul afecţiunilor pulmonare obstructive şi restrictive 57
4.1. Descrierea disfuncţiei ventilatorii obstructive (DVO)...............................57
4.1.1. Boala căilor aeriene periferice
4.1.2. Bronşita cronică
4.1.3. Emfizemul
4.1.4. Astmul
4.1.5. Bronşectazia
4.1.6. Fibroza chistică
4.2. Descrierea afecţiunilor pulmonare restrictive..........................................67
4.2.1. Stările pulmonare restrictive specifice
4.2.2. Post-toracotomia
4.2.3. Pneumonia
4.2.4. Atelectazia
Bibliografie:....................................................................................................81
Cuvânt înainte
Obiective:
1. După studierea acestui material studenţii vor fi capabili:
2. Să definească kinetoterapia respiratorie.
3. Să identifice scopurile kinetoterapiei respiratorii.
4. Să cunoască procedurile adecvate de examinare pentru a evalua
pacientul cu afecţiuni respiratorii.
5. Să descrie procedeele specifice de evaluare.
Marinela RAŢĂ
4
Kinetoterapia în afecţiunile respiratorii
Structura toracelui
a. Posterior
Porţiunea dorsală a coastelor se articulează cu cele 12 vertebre
toracale la nivelul articulaţiilor costo-transversale şi costo-vertebrale.
b. Anterior
1. Coastele 1-7 se articulează direct cu sternul prin intermediul
cartilajelor costale.
2. Coastele 8-10 au fixare cartilaginoasă pe coastele menţionate
anterior.
3. Coastele 11 şi 12 sunt flotante (libere).
a. Cavitatea nazală
b. Faringele
Funcţie
a. Încălzeşte aerul inspirat până la temperatura corpului
b. Filtrează şi înlătură impurităţile din aerul inspirat. Căptuşeala mucoasă
are celule care secretă mucus (caliciforme) şi celule ciliate. Cilii şi mucusul
reţin particulele străine. Prin strănut se elimină mare parte din aceste
particule. În caz de boală sau de temperatură ridicată a organismului:
a. Membrana mucoasă tinde să se usuce, astfel că organismul secretă mai
mult mucus. Acest mucus se usucă şi ciclul se reia.
b. Acţiunea cililor este inhibată datorită uscării mucusului.
c. Pacientul are tendinţa de a respira pe gură, ceea ce scade gradul de
umezire a mucusului şi îi creşte vâscozitatea.
c. Laringele
1. Se întinde de la C-3 la C-6
2. Controlează curentul de aer şi, prin contracţia sa rapidă, previne
pătrunderea în căile aeriene a alimentelor, lichidelor şi a obiectelor străine.
Bronhiile
Din bifurcaţia traheii rezultă cele două bronhii principale care pătrund
prin hil în plămâni, unde se împart în bronhii lobare (trei pentru plămânul
drept şi două pentru plămânul stâng), diametru 8-12 mm. Acestea la rândul
lor se divid în câte 10 şi 10 bronhii segmentare proprii structurii pulmonare.
Acestea au aeraţie, vascularizaţie şi patologie proprie. Bronhiile segmentare
se divid în bronhiole lobulare care deservesc lobulii pulmonari. Ele dau
bronhiole respiratorii ce se continuă cu canalele alveolare ai căror pereţi
reprezintă dilataţii sub formă de saci în care se deschid alveolele
pulmonare.
Bronhiile lobare şi segmentare au în structura lor schelet cartilaginos,
bronhiile lobulare şi respiratorii îşi pierd scheletul cartilaginos, pereţii lor fiind
fibroelastici şi cu musculatură netedă circulară, aceasta scăzând treptat în
profunzime, la nivelul ductului alveolar fiind absentă.
Acinul pulmonar este unitatea morfo-funcţională a plămânului şi este
alcătuit dintr-o bronhiolă respiratorie împreună cu canalele alveolare care
derivă din ea şi cu alveolele pulmonare.
Alveolele primesc aer prin căile respiratorii superioare şi ramificaţiile
acestora, dar mai pot primi şi de la alveolele din cadrul unui acin pulmonar
vecin sau de la acelaşi acin.
Peretele alveolar este format dintr-un singur strat celular aşezat pe o
membrană bazală, format din celule epiteliale, numite pneumocite 1 şi 2. La
acest nivel se secretă o substanţă lipidică denumită surfactant alveolar cu
rol important în dinamica respiratorie care va deprima tensiunea de la
suprafaţa alveolelor şi deci colapsul lor va fi prevenit. În inspir nu permite
distensia exagerată a alveolelor ce ar putea fi periculoasă într-un inspir forţat,
iar în expir nu permite colabarea alveolelor.
D. Anatomia plămânilor
1. Plămânul drept prezintă:
a. Trei lobi – superior, mijlociu şi inferior
b. 10 segmente bronhopulmonare
2. Plămânul stâng prezintă:
a. Doi lobi – superior, inferior, plus lingula
b. Opt segmente bronhopulmonare
3. Pleura este compusă din:
a. Pleura viscerală – membrana care acoperă plămânii.
b. Pleura parietală – membrana care acoperă peretele cutiei toracice.
Între cele două pleure se află un strat fin de lichid pleural ce le ţine în
contact intim şi permite alunecarea lor în timpul mişcărilor respiratorii.
Presiunea din interiorul acestor foiţe este mult mai scăzută decât cea
atmosferică. Presiunea negativă care există în spaţiul foarte mic dintre
cele două pleure ajută la menţinerea plămânilor în stare de distensie.
E. Vascularizaţia plămânilor
Plămânii prezintă o vascularizaţie dublă: nutritivă şi funcţională.
Vascularizaţia nutritivă este parte a marii circulaţii şi este asigurată de
arterele şi venele bronşice. Arterele bronşice, ramuri ale aortei toracice,
aduc sânge oxigenat pentru arborele bronşic, parenchimul pulmonar şi pereţii
arterelor pulmonare. Ele pătrund prin hil, însoţind arborele bronşic până la
nivelul bronhiolelor respiratorii, nivel la care se capilarizează. De aici pornesc
venele bronşice care colectează sângele încărcat cu CO 2 pe care îl drenează,
vărsându-l în vena cavă superioară prin intermediul venelor azigos.
Marinela RAŢĂ
pCO2 = 40 mm
46 mm Hg
Hg
Inserţia este pe faţa externă a coastelor IX-XII (la nivelul unghiului costal);
- Muşchiul pătratul lombelor este un muşchi subţire şi patrulater, situat
posterior şi profund în regiunea lombară. Origine este pe creasta iliacă şi
inserţia pe procesele transverse ale vertebrelor lombare şi pe coasta a XII-a.
Toţi aceşti muşchi contribuie la coborârea coastelor şi la scăderea
diametrul transvers, facilitând expirul.
C. Complianţa pulmonară
Complianţa se referă la capacitatea de distensie (recul elastic) a
ţesutului pulmonar şi la cât de uşor se pot destinde plămânii în inspiraţie.
Plămânii normali se destind foarte uşor. Complianţa se modifică cu vârsta şi
la apariţia unor boli.
Obiective
1. Să constate problemele primare şi secundare de ventilaţie şi respiraţie
ale pacientului care ii limitează acestuia buna funcţionare fizică a
organismului.
2. Să determine dacă pacientul se pretează la participare într-un program
de recuperare kinetoterapeutică.
3. Să întocmească un plan de tratament individualizat pentru fiecare
pacient.
4. Să stabilească informaţiile de bază despre pacient, pentru a putea
măsura apoi progresele înregistrate de acesta şi eficienţa tratamentului.
5. Să determine când trebuie întrerupt tratamentul.
6. Să planifice şi să implementeze un program terapeutic pe care
pacientul să-l execute acasă.
5. Palparea
a. Simetria mişcării toracelui
Se plasează mâinile pe pieptul pacientului şi se evaluează
amplitudinea mişcării fiecărei părţi a toracelui în inspiraţie şi expiraţie. Pot fi
controlate fiecare dintre cele trei arii lobare.
1. Pentru a verifica expansiunea lobului superior, se stă cu faţa la
pacient; se plasează vârfurile degetelor mari de la mâini pe linia
mediană sternală, pe incizura sternală aflată la extremitatea
superioară a manubriului. Se întind celălalte degete deasupra
claviculei. Pacientul este pus să expire complet şi apoi să inspire
adânc.
2. Pentru expansiunea lobului intermediar, se stă în continuare în faţa
pacientului. Se plasează vârful degetelor mari pe apendicele xifoid,
restul degetelor fiind plasate lateral în jurul coastelor. Cereţi
pacientului să respire adânc.
Kinetoterapia în afecţiunile respiratorii
- Localizare;
- Înălţime şi intensitate;
- Raportul dintre sunetele auzite la inspiraţie şi cele auzite la expiraţie.
1. Sunete respiratorii normale
1. Traheal - puternic, aspru şi foarte înalt; auzit numai de-a lungul
traheei. Sunetele traheale sunt auzite egal pe durata inspiraţiei şi a expiraţiei.
2. Bronhial - puternic, sec/dogit şi înalt; auzit anterior între clavicule şi
manubriu, iar posterior între omoplaţi. Aceste sunete sunt percepute mai
degrabă în faza expiratorie, decât în cea inspiratorie.
3. Bronho-vezicular - mai slab, de înălţime medie; auzit în mod egal la
inspiraţie şi expiraţie numai anterior lângă stern şi posterior între omoplaţi.
4. Vezicular - slab, degajat, dar estompat; auzit pe toată suprafaţa
toracelui, cu excepţia zonelor de lângă trahee şi bronhii şi a zonei dintre
omoplati. Aceste sunete se aud mai îndelungat în inspiraţie, decât în
expiraţie.
2. Sunete respiratorii anormale
- Diminuarea sau dispariţia murmurului vezicular
Poate indica o hipoventilaţie localizată. Totuşi, murmurul vezicular
poate fi mascat prin interpunerea aerului (pneumotorax) sau lichidului
(pleurezie).
- Ralurile
Sunt zgomote care corespund vibraţiilor aerului circulant în conductul
aerian patologic (inflamat sau obstruat):
- ralurile crepitante sau crepitante fine: discontinue şi fine, se percep la
finalul inspiraţiei şi se compară cu zgomotul călcatului pe zăpadă. De origine
foarte distală sau alveolară, el corespunde unui exudat sau edem pulmonar;
- ralurile subcrepitante sau crepitante groase: discontinue şi groase, se
pot sesiza pe momentul inspirator şi se pot compara cu sunetul bulelor sparte
la suprafaţa apei. Se amplifică odată cu tusea şi corespunde unei obstrucţii
bronhiolo-alveolare;
Kinetoterapia în afecţiunile respiratorii
parcursul unei
activităţi fizice
normale pentru
vârsta subiectului.
3. Dispnee cu Poate Necesită pauze Nici o jenă
disconfort merge într- la mers chiar funcţională în repaus,
la mers un ritm dacă este lent. dar apare în timpul
normal pe scăzut. exerciţiilor fizice mai
teren plat scăzute decât cele
cu ajutor. normale pentru
vârsta subiectului.
4. Dispnee Poate Dispnee la Jenă funcţională la
care merge lent dezbrăcat. efort scăzut care
determină 400 metri. apare şi sau în
oprirea repaus.
efortului de
mers pe
teren plat în
ritm propriu.
5. Dispnee la Poate
efort minim merge lent
(îmbrăcat, 100 metri
pieptănat). sau să urce
8 trepte.
6. Poate
merge 10
metri şi face
baie cu
ajutor.
7. Se ridică şi
face baie cu
ajutor
8. Are nevoie
de ajutor
pentru a
mânca.
Precauţii
În învăţarea exerciţiilor repiratorii trebuie avute în vedere următoarele:
1. Nu permiteţi niciodată pacientului să expire forţat. Expiraţia trebuie să
fie relaxată şi pasivă. Expiraţia forţată conduce la creşterea turbulenţei
în căile respiratorii, ceea ce poate conduce la bronhospasm şi restricţie
crescută în căile aeriene.
Marinela RAŢĂ
Procedura
1. Aşezaţi pacientul într-o poziţie confortabilă şi relaxată, cum este
poziţia semi-Fowler (şezând, cu spatele înclinat), identificaţi tipul de respiraţie
a pacientului şi prezentaţi-i modalitatea corectă de respirare diafragmatică.
2. Plasaţi-vă mâna pe m.drepti abdominali, chiar sub marginea costală
anterioară
Kinetoterapia în afecţiunile respiratorii
Obiective
Menţinerea sau îmbunătăţirea mobilităţii peretelui toracic, trunchiului şi
umerilor atunci când ei participă la respiraţie. De exemplu, un pacient care
prezintă o tensionare a musculaturii trunchiului pe una din părţile corpului, nu
va fi capabil să-şi întindă corespunzător acea parte a toracelui pe durata
inspiraţiei. Exerciţiile care combină extensia musculaturii cu respiraţia
profundă vor îmbunătăţi ventilaţia pe acea parte a toracelui.
Întărirea sau accentuarea inspiraţiei profunde sau expiraţiei controlate.
De exemplu, un pacient îşi poate îmbunătăţi expiraţia prin aplecarea înainte a
şoldurilor sau flexând coloana vertebrală pe masură ce expiră. Această
mişcare împinge vicerele în sus spre diafragm şi ulterior întăreşte expiraţia.
III.3. Tusea
A. Mecanismul tusei
Atunci când un pacient tuşeşte se succed următoarele activităţi:
1. Apare inspiraţia profundă.
2. Glota se închide şi coardelele vocale se apropie.
3. Musculatura abdominală se contractă şi diafragmul se ridică,
determinând o creştere a presiunilor intratoracice şi intra-abdominale.
4. Glota se deschide.
5. Aerul este expirat exploziv.
b. Umidificarea
Dacă secreţiile respiratorii sunt foarte vâscoase, lucraţi cu pacientul,
după ce acesta a fost supus unei terapii de umidificare sau la un nebulizator
cu ultrasunete, ambele terapii sporind sistemul de transport muco-ciliar şi
favorizând tusea productivă (expectorantă).
c. Stimularea traheală
Stimularea traheală poate fi utilizată la copiii mici sau la pacienţii cu
tulburări de orientare, care nu pot coopera în timpul tratamentului.
i. Este o manevră disconfortabilă, fiind executată cu scopul de
a provoca reflexul de tuse.
ii. Kinetoterapeutul plasează două degete pe incizura
suprasternală şi efectuează o mişcare circulară, apasând
înspre trahee pentru a provoca reflexul de tuse.
Precauţii:
Kinetoterapia în afecţiunile respiratorii
B. Contraindicaţii
1. Hemoragie (hemoptizie severă)
a. Cantitate mare de sânge în spută.
b. NOTA: Aceasta diferă de sputa cu uşoare irizaţii de sânge.
2. Stări acute netratatate
a. Edem pulmonar sever
b. Insuficienţă cardiacă congestivă
c. Efuzie pleurală puternică (revărsat pleural)
d. Embolie pulmonară
e. Pneumotorax
3. Instabilitate cardiovasculară
Kinetoterapia în afecţiunile respiratorii
a. Aritmie cardiacă
b. Hipo- sau hipertensiune severă
c. Infarct miocardic recent
4. Intervenţii neurochirurgicale recente
Poziţionarea pacientului cu capul în jos poate provoca creşterea
presiunii intra-craniene.
g. Contraindicaţii:
Înainte de executarea percuţiei într-un program de drenaj
postural, kinetoterapeutul trebuie să ia în considerare potenţialele
beneficii şi posibilele riscuri pentru pacient. De cele mai multe ori,
este bine să se evite percuţia:
1. Peste fracturi osoase, oase cu osteoporoza.
2. Peste zone tumorale.
3. Dacă pacientul are embolus.
4. Dacă pacientul este într-o stare în care poate apărea uşor o
hemoragie, cum este cea în care numărătoarea trombocitelor indică
valori scăzute ale acestora, sau dacă pacientul este sub tratament
cu anticoagulante.
5. Dacă pacientul are angina instabilă.
6. Dacă pacientul acuza durere în zona cutiei toracice (de exemplu,
după o operaţie).
2. Vibraţia
a. Această tehnică este utilizată în conjuncţie cu percuţia toracică.
Se aplică doar pe durata expiraţiei, atunci când pacientul respiră
adânc, pentru a deplasa secreţiile către căile aeriene mai mari.
b. Vibraţia se aplică prin plasarea ambelor mâini direct pe piele, de-
a lungul peretelui toracic. În timp ce pacientul expiră, acţionaţi
comprimând uşor şi vibrând rapid peretele toracic.
c. Presiunea este aplicată în acelaşi sens cu direcţia de mişcare a
toracele.
d. Acţiunea vibratoare este realizată prin contracţia izometrică a
musculaturii extremităţilor superioare a kinetoterapeutului, de la
umeri către palmele mâinilor.
3. Scuturarea
Kinetoterapia în afecţiunile respiratorii
2. Pregătirea pacientului
a. Pacientul trebuie să poarte un tricou sau altă îmbrăcăminte uşoară.
Nu este necesară dezbrăcarea până la piele.
b. Trebuie să aveţi la dispoziţie o scuipătoare sau prosoape.
c. Pregătiţi suficiente perne pentru poziţionarea şi confortul
pacientului.
d. Explicaţi pacientului care va fi procedura de tratament.
e. Înainte de începerea drenajului postural, pacientul este învăţat cum
să respire adânc şi sa tuşească eficient.
Kinetoterapia în afecţiunile respiratorii
3. Etapele tratamentului
a. Evaluaţi pacientul pentru a identifica care segmente pulmonare
trebuie drenate.
Unii pacienţi cu boli pulmonare cronice (de exemplu, fibroza
chistică) trebuie sa fie drenaţi în toate poziţiile.
Alţii pot necesita numai drenajul acelor segmente în care s-au
acumulat secreţii.
Consultaţi zilnic fişa pacientului, pentru a verifica starea în care se
află acesta.
Verificaţi semnele vitale, cum sunt pulsul şi frecvenţa respiratorie.
Evaluaţi sunetele respiratorii cu ajutorul stetoscopului.
b. Aşezaţi pacientul în poziţia corectă de drenaj. Asiguraţi-vă că acesta
este aşezat în cea mai confortabilă poziţie.
c. Aşezaţi-vă, pe cât posibil, în faţa pacientului pentru a-i verifica
culoarea.
d. Menţineţi pacientul în poziţia dorită cel puţin 5 sau 10 minute, dacă
pacientul poate suporta acest lucru, sau atâta timp cât poziţia se
dovedeşte eficientă.
e. Puneţi pacientul să respire profund şi relaxat pe durata drenajului.
Nu-i permiteţi să se hipervetileze sau să-şi piardă respiraţia.
f. Executaţi manevra de percuţie toracică în zona care trebuie drenată
numai dacă pacientul este aşezat în poziţia corectă.
g. Încurajaţi pacientul să tuşească profund de două ori, cu putere, ori
de câte ori este necesar. În acele momente, s-ar putea ca să fie mai
Marinela RAŢĂ
4. Încheierea tratamentului
a. Aşezaţi pacientul jos şi lăsaţi-l să se odihnească o perioadă, după
şedinţa de tratament. Fiţi atenţi dacă pacientul prezintă semne de
hipotensiune posturală atunci când se ridică din poziţia de
supinaţie sau din poziţia cu capul în jos.
b. Avertizaţi pacientul că în eventualitatea în care tusea sa nu a fost
productivă pe durata tratamentului, acest lucru se poate produce
la scurt timp după şedinţa de tratament.
c. Evaluaţi eficienţa tratamentului şi notaţi observaţiile în fişa
medicală a pacientului.
Notaţi tipul, culoarea, consistenţa şi cantitatea de secreţii produse.
Kinetoterapia în afecţiunile respiratorii
Sunt grupate sub acest termen pentru că toate tehnicile folosite în scop
de dezobstrucţie se bazează pe variaţii ale fluxului respirator.
A. Tehnica expectoraţiei forţate (FET = forced expiratory technique)
Constă din una sau două expiraţii forţate, cu glota deschisă, care
debutează cu un volum pulmonar mediu pentru ca apoi să se atingă volume
joase. Seriile FET sunt întrerupte de perioade de ventilaţii diafragmatice
calme şi controlate, asociate şi cu drenajul postural. Mai este întâlnită şi sub
numele de ciclu ventilatoriu activ, (ACBT) « active cycle breathing
technique » sau « huff coughing », în traducere tuse haletantă sau suflantă.
B. Tehnica creşterii fluxului expirator (AFE = augumentation du flux
expiratoire)
Kinetoterapia în afecţiunile respiratorii
Tusea dirijată
Tusea, expiraţie forţată explozivă, este un act reflex care reprezintă
unul din elementele de apărare mecanică a arborelui traheobronşic. Tusea
poate fi controlată prin voinţă. Tusea se declanşează prin stimularea zonelor
reflexe tuşigene intrabronşice şi traheale, receptorii cei mai importanţii fiind
reprezentată de cei iritativi şi cei de tiraj.
Studiile mecanice efectuate asupra tusei spontane scot în evidenţă
următoarele:
- o inspiraţie rapidă, în medie de 70% din capacitatea vitală;
- apoi simultan se produce:
- închiderea glotei pe o perioadă de 0,2 secunde,
- o contracţie izometrică a muşchilor expiratori care antrenează o
creştere a presiunii abdominale, toracică şi alveolară,
- bronhoconstricţie;
Kinetoterapia în afecţiunile respiratorii
Tusea voluntară
Este o secuse unică care se diferenţiază de tusea spontană printr-o
inspiraţie prealabilă mai importantă, care atinge CPT. Presiunile intratoracice
induse sunt superioare celor observate la tusea spontană, datorită creşterii
forţei musculare, a retracţiei elastice a parenchimului pulmonar şi a reculului
elastic a cuştii toracice.
Tusea provocată
Este obţinută printr-o presiune exercitată asupra traheei care
stimulează receptorii sensibili la întindere. Presiunile obţinute vor fi un pic mai
superioare celor de la tusea fiziologică. Debitele sunt un pic ridicate şi
comportamentul mecanic este variabil de la individ la individ.
OBIECTIVE
După studiere acestui capitol, studenţii vor fi capabili:
1. Să definească boala pulmonară obstructivă şi boala pulmonară
restrictivă.
2. Să identifice cauzele obişnuite ale bolilor şi afecţiunilor pulmonare
obstructive şi restrictive.
Kinetoterapia în afecţiunile respiratorii
A. Definiţie
DVO este un termen general care se referă la mai multe afecţiuni
pulmonare cronice care obstrucţionează fluxul de aer în tractul respirator şi
afectează ventilaţia şi schimbul de gaze. Există un număr specific de boli
care pot fi clasificate ca fiind de natura obstructivă. Fiecare boala are
trăsăturile ei unice şi se distinge prin cauza care determină obstrucţia fluxului
de aer, începutul bolii, localizarea obstrucţiei şi reversibilitatea acesteia.
c. Fibroza chistică
d. Bronşectazia
e. Displazia bronhopulmonară
c. Modificări patologice
1. Spasm sever al musculaturii netede a arborelui bronşic.
2. Îngustarea căilor respiratorii.
3. Inflamaţia mucoasei care căptuşeşte arborele traheobronşic şi
hipersecreţie de mucus, care este de obicei aderent şi, deci,
determină obstrucţie prin creşterea numărului şi dimensiunilor
celulelor caliciforme.
4. Astmul sever, care durează mai mulţi ani, poate conduce la
emfizem.
d. Aspectul general al pacientului
1. Respiraţie cu efort şi dispnee.
2. Oboseală cronică.
3. Adesea, greutate corporală scăzută
4. Postură deficitară: umeri încovoiaţi, capul înainte, hipertrofia
musculaturii accesorii.
2. Principalele probleme apărute în astm
a. Atacuri episodice severe de dispnee.
b. Tuse: de obicei, neproductivă (uscată) pe durata atacului
astmatic, productivă mai târziu.
c. Modalitate anormală de respirare; utilizarea în exces a
musculaturii accesorii, ceea ce conduce la respiraţia cu toracele
superior şi creşterea frecvenţei respiratorii.
d. Postură deficitară: umeri încovoiaţi, capul înclinat anterior.
3. Obiectivele tratamentului şi planul de intervenţie
cu accentuarea expiraţiei
controlate, dar nu forţate.
- Folosirea respiraţiei cu buzele
ţuguiate, când este nevoie.
3. Mobilizarea şi eliminarea - Umidificarea secreţiilor prin
secreţiilor după atacurile de terapia cu aerosoli.
dispnee. - Tuşitul cu expectoraţie.
- Drenajul postural (după, nu pe
durata crizei astmatice. În timpul
crizei ar putea amplifica
bronhospasmul)
4. Posturare corectă pentru - Drenaj de postură
scăderea încovoierii umerilor şi a
înclinării capului
5. Exerciţii graduale de creştere a - Evitarea activităţilor fizice
rezistenţei şi toleranţei pentru prelungite şi puternice.
activităţile funcţionale zilnice. - Încurajarea derulării de activităţi
uşoare sau moderate pe o durată
scurtă, urmate de repaus.
- În timpul efortului fizic, folosirea
respiraţiei controlate şi ritmice.
C. Bronşectazia
Bronşectazia este o boală de plămâni obstructivă, caracterizată prin
dilataţia permanentă a bronhiilor de dimensiuni medii, obişnuit cele de
generaţia a patra până la cele de generaţia a noua, şi apariţia frecventă a
infecţiilor în aceste zone. De obicei, instalarea bolii are loc în copilărie şi
poate fi cauzată de o infecţie necrozată anterioară.
1. Tabloul clinic
a. Infecţie severă a bronhiolelor obstrucţionate şi dilatate.
b. Tuse productivă cu spută purulentă şi hemoptizie.
c. Modificări patologice:
1. Infecţii repetate ale lobilor inferiori pulmonari în bronhiile şi
bronhiolele dilatate.
2. Distrugerea epiteliului ciliat în zonele cu infecţie.
3. Acumularea de secreţii abundente şi purulente.
2. Principalele probleme
Kinetoterapia în afecţiunile respiratorii
4. Precauţii
a. Dacă apare o hemoptizie uşoară (spută cu firicele de sânge),
continuaţi drenajul de postură, dar evitaţi percuţia pentru cel puţin
24 h.
b. Dacă apare o hemoptizie severă (hemoragie), întrerupeţi drenajul
de postură până când medicul curant permite reluarea lui.
D. Fibroza chistică
Fibroza chistică (FC) sau mucoviscidoza este o afecţiune congenitală, o
boală determinată genetic (autozomală recesivă) şi constă în funcţionarea
defectuoasă a glandelor exocrine, ceea ce conduce la secreţii anormale în
organism. Boala se caracterizează prin prezenţa sodiului şi clorului în
concentraţie foarte mare în transpiraţie şi disfuncţia pancreasului. Boala
trebuie stăpânită prin dietă, administrare de enzime pancreatice de
Marinela RAŢĂ
2. Principalele probleme în FC
a. Producere crescută de mucus vâscos în plămâni.
b. Infecţii pulmonare periodice.
c. Tuse cronică.
d. Travaliu sporit la respiraţie şi utilizarea excesivă a musculaturii
respiratorii accesorii.
e. Capacitate şi rezistenţă reduse pentru activităţile funcţionale curente.
f. Posibile probleme cu acceptarea unui regim pentru toată viaţa, care
va presupune drenaj postural la domiciliu şi prevenirea infecţiilor
pulmonare.
Kinetoterapia în afecţiunile respiratorii
A. Definiţie
Marinela RAŢĂ
b. Azbestoza
c. Pneumonia
d. Sarcoidoza.
e. Tuberculoza
3. Atelectazia
4. Efuzia pleurala (revărsatul pleural)
b. Afecţiuni de origine cardiacă
1. Edem pulmonar
2. Embolie pulmonară
c. Dezvoltarea pulmonară anormală sau insuficientă: boala
membranelor hialine
d. Îmbătrânirea
6. Deviaţii posturale.
7. Oboseala musculaturii respiratorii.
8. Hipotonie generală şi oboseală
9. Pierderi de greutate.
3. Bronşectazie
4. Tuberculoză
5. Anomalii ale pleurei
b. Tipuri de operaţiei
1. Lobectomie
Îndepărtarea unuia sau mai multor lobi pulmonari, de obicei
datorită unui carcinom.
2. Pneumoectomie
Îndepărtarea unui întreg plămân.
3. Rezecţia segmentară
Îndepărtarea unui segment al unui lob pulmonar, de obicei
datorită unei tumori benigne sau afectării unor ţesuturi după boli
ca bronşectazia sau tuberculoza.
4. Pleuroectomie
O incizie a pleurei.
3. Precautii
Marinela RAŢĂ
C. Atelectazia
Atelectazia este o disfuncţie pulmonară restrictivă în care lobii sau
segmentele unui lob pulmonar sunt în colaps. Ţesutul pulmonar poate fi în
colaps datorită unei creşteri a presiunii din plămâni, cum se întâmplă în
pneumotorax, hemotorax sau în prezenţa unei cantităţi crescute de lichid
pleural. Obstrucţiile căilor aeriene datorită secreţiilor anormale sau
tumorilor pot cauza colapsul ţesutului pulmonar distal de locul obstrucţiei.
1. Tabloul clinic şi principalele probleme ale bolii
a. Absenţa sunetelor respiratorii în zona colabată din
plămân.
b. Tahipnee, cianoză.
c. Mişcări scăzute ale toracelui în zona afectată.
d. Atelectazia este predispusă să apăra la pacienţii care
acumulează secreţii şi nu pot tuşi cu expectoraţie (după o
intubare şi operaţie toracică).
2. Obiectivele generale de tratament şi planul de intervenţie
Bibliografie: