HIDROTERAPIA

Terminologia hidroterapiei: "hidro" provine de la cuvântul grecesc hudor

= apă, therapia = tratament, balneație = utilizarea de ape minerale terapeutice în
cură externă.
Medicina desemnează prin acest termen una din ramurile terapeuticii, care
se bazează pe aplicarea externă a apei, fie în scopuri profilactice fie curative.
Hidroterapia – se definește ca fiind acea parte a fizioterapiei care
întrebuințează apa la diferite temperaturi și în diferite stări de agregare (lichidă,
solidă, gazoasă) în aplicații interne și externe.
Termenul de referință al aplicațiilor de termoterapie este temperatura "de
indiferență". Aceasta este de 25ºC pentru aer și de 34-35ºC pentru apă. Ea este
raportată întotdeauna la temperatura suprafe ței corporale care reprezintă o medie
între temeraturile cutanate extreme fiziologice ale frun ții (35ºC) și ale halucelui
(25ºC).
Noțiunea de indiferență termică este fiziologică, dar relativă, ea
depinzând de temperatura cutanată diferită a zonelor tegumentare, precum și de
procesele dinamice diferite ale corpului omenesc.
În complexul proces de termoreglare, precum și în hidrotermoterapie,
trebuie ținut cont de un factor esențial – deficitul caloric al "cojii" (înveli șul
corporal) față de "nucleu" (interiorul corporal), care este de 3º-5ºC.
În medie, în condiții de confort termic, deficitul caloric este de 40 de
calorii. La o procedură hipertermă, în primă fază, căldura procedurii este folosită
pentru anularea deficitului caloric (fiind necesară o treime din intensitatea
căldurii la procedurile fierbin ți) și apoi utilizată pentru încălzirea "nucleului",
prin convecție internă. Durata procedurilor hipoterme trebuie să fie orientată și
după deficitul caloric "coajă-nucleu" al fiecărui individ: el poate fi mare, când
"nucleul" se încălzește lent, în circa 10-12 minute, sau mic, când "nucleul" se
încălzește repede, în 5 minute, timp în care se lichidează rapid deficitul caloric.
Acest lucru presupune o prealabilă testare a termoreglării pacien ților înainte de
prescrierea procedurilor.

Efectele fiziologice ale procedurilor generale calde și hipertermice

Imunobiologice:
Se bazează pe mecanismul realizat de aportul sanguin crescut în țesuturile
inflamate (prin vasodilatație hiperemică), sângele aducând elemente componente
și necesare reacțiilor de apărare imunobiologică a organismului. Astfel se
consideră o termoterapie adjuvantă benefică – procedurile ce realizează o
creștere a temperaturii "centrale" de peste 40ºC în diferite afecțiuni infecțioase
febrile.
Spasmolitice (indicate la temperaturi de 37,3º – 37,8ºC) - pe musculatura
striată – prin acțiune miorelaxantă directă și indirectă; pe musculatura netedă –
în cazurile de contracturi musculare.
Circulatorii
Sunt o consecință a efectelor vasodilatatorii și spasmolitice pe vasele cutanate
periferice.
Antialgice
Sunt secundare, indirecte și nespecifice prin acțiunile complexe asupra
diferitelor mecanisme patogene.
Trebuie să subliniem că în centrul modificărilor produse în organism prin
aplicațiile hidrotermoterapice se află metabolismul general și echilibrul termic.
1. Împachetări locale cu parafină
Aplicațiile locale cu parafină sunt cunoscute în general sub formă de 3 metode
de utilizare:
-imersiune în parafină semisolidă (cea mai eficace din punct de vedere caloric);
-pensulări cu parafină topită;
-aplicare de plăci de parafină cu caracteristici plastice.
Plăcile trebuie să fie cât mai moi (adică la o temperatură de aplicare de 42°C-
48°C) pentru că la acest flux termic pot influen ța favorabil straturile musculare
subiacente. Aplicațiile plăcilor de parafină se fac în funcție de caracteristici
fizice cunoscute și de indicațiile terapeutice.
2. Împachetarea cu nămol
La această procedură hipertermă se folosește o cantitate de 20-25 kg nămol (la
împachetarea generală) care acoperă corpul cu un strat de 2-3 cm grosime, la o
temperatură de 42°C-47°C (la o împachetare parțială, de regulă pe jumătate de
corp, cantitatea de nămol utilizată este propor țional mai mică).
Teoretic, se cunoaște că 30 kg de nămol încălzit la temperatura menționată,
înmagazinează 180-200 cal, dar numai 50% din această acumulare calorică (90-
100 cal) se transmite corpului, restul pierzându-se în mediul exterior.
3. Baia generală hipertermă de nămol
 Această procedură de hidrotermoterapie prezintă unele caracteristici
determinate în primul rând de proprietățile fizice ale nămolului.
Nămolul are o vâscozitate de 5-8 ori mai mare ca a apei. Această
particularitate face ca straturile de nămol formate la nivelul tegumentului să
realizeze o rezistență calorică mai mare (până la de 10 ori) și gradientele
termice să fie mai mari de 5-7 ori ca la apa caldă.
În aceste condiții, transferul de căldură spre tegument este mai lent și de
aceea la o baie hipertermă de nămol se folosesc temperaturi mai mari decât la
baia hipertermă de apă simplă, toleranța cutanată fiind mai mare. Condiția
esențială la aceste aplicații este ca să nu fie efectuate mobilizări în timpul
procedurii, deoarece ar crește straturile de nămol ce vin în contact cu
tegumentele corporale, care prin convenție ar crește temperatura centrală până la
starea de șoc.
4. Băile cu bule de gaz (aer, oxigen, bioxid de carbon – CO2)
Sunt băi cu temperatură de neutralitate termică. În aceste băi, coloana de
apă este fracționată prin interpunerea bulelor de gaz, care scad presiunea
hidrostatică. În același timp, termoconductibilitatea apei este modificată foarte
puțin prin valoarea medie a termoconductibilității gazului.
Bulele de gaz se distribuie uniform pe tegument, unde produc micromasaj
și microexplozii cu stimularea receptorilor tactili.
Bulele de gaz CO2 au cel mai important impact, determinând o
vasodilatație tegumentară accentuată, mai ales după absorbția bioxidului de
carbon. În aceste condiții, temperatura de neutralitate termică a apei în care se
află scufundat corpul pacientului tratat, se reduce spre 31°C, datorită aportului
sanguin din profunzime spre suprafață, ceea ce face ca termoreceptorii din piele
să nu determine percepții termoestezice.
Astfel, băile cu bule de CO2 se vor aplica la temperaturi cuprinse între
31°C și 35°C, băile cu bule de oxigen la 33°C-35°C, băile cu bule de aer la
32°C-37°C (în aceste marje se alege temperatura de prescripție, în funcție de
confortul termic, starea bolnavului și scopul terapeutic urmărit).
Băile cu bule de gaz sunt considerate ca băi hipotermizante, aplicate în
general sub temperatura de indiferență (34°C). Ele conțin gaz carbonic dizolvat
(CO2), acid carbonic dizolvat (H2CO3) și în plus, o suspensie de bule fine de
CO2 liber (în soluție saturată de H2CO3).
Apariția și producerea de bule de CO2 se explică astfel: prin încălzirea la
temperatura băii, coeficientul de absorbție al bioxidului de carbon în apă scade,
progresiv cu temperatura, ajungând la 2,3 g/l ; apa se suprasaturează cu CO2,
gazul carbonic se degajă și apar bulele de CO2.
Bulele de CO2 formează o fină peliculă aderentă la tegument, de 0,5 mm
grosime, care joacă un rol de termoizolator. Datorită acestuia, fluxul caloric care
iese din tegument realizează un gradient termic de 1,3°C (fa ță de apa simplă, de
0,2°C). În aceste condiții, se ajunge la o rezistență mai mare pentru fluxul termic
și astfel se va reduce temperatura băii cu 1°C-2°C (la 33°C-32°C).
Se apreciază că cel mai important mecanism de acțiune al băilor cu CO2 este cel
chimic, realizat prin resorbția directă prin tegument: 30-35 ml gaz/m2 de
suprafața tegumentară. În țesuturi, CO2 eliberează substanțe vasoactive pentru
vasele capilare: acetilcolină, compuși adenilici, histamină, peptone etc. Efectul
hipotermizant al băii cu CO2 se echilibrează după baie într-un interval de 30-60
minute.
În concluzie, principalele efecte favorabile ale băilor cu CO2 în
tratamentul tulburărilor circulatorii se explică prin următoarele moduri de
acțiune:
• antrenarea economică moderată a activității cordului, fără solicitări
energetice;
• eliminarea stimulării centrale, care solicită inima;
• exercițiu efectiv al reacțiilor de adaptare neurovegetativă și endocrină la
un stres anume.
Mai adăugăm că băile cu oxigen, pe lângă efectul mecanic exercitat
asupra circulației cutanate din zona ischemiată, acționează și prin ameliorarea
oxigenării țesuturilor ischemiate, oxigenul fiind un gaz care se reabsoarbe prin
piele. De asemenea și aceasta are efect de reglare vegetativă.
Spre deosebire de băile carbogazoase, unde ac ționează mai mulți factori: hidric
(mecanic), termic și chimic, la mofete acționează numai factorul chimic. În
aceste condiții, în mofete se pot trata și bolnavi cu afecțiuni arteriale periferice
mai avansate, eliminându-se riscul efectelor factorului mecanic ce ac ționează în
băi. La mofete, efectul terapeutic are la bază numai factorul chimic, prin
resorbția CO2 în țesuturi, care produce:
• virarea pH-ului tisular spre aciditate, având consecin ță ameliorarea curbei
de disociație a oxihemoglobinei (ca și prin încălzirea tisulară realizată);
• vasodilatație prin intermediul substanțelor vasoactive eliberate;
• creșterea troficității peretelui venos (care prezintă procese degenerative
precoce) datorită vasoconstricției la arteritici.
5. Băile cu plante medicinale
Băile medicinale, au un efect relaxant, neuropsihobiologic, acționează mai
ales prin componenta chimică și cea mecanică, cea termică fiind mult mai
redusă.
Plantele medicinale folosite în hidroterapie sunt de o diversitate foarte mare, în
funcție de obiectivele urmărite. În uzul curent, pentru potențarea băilor la
neutralitate termică, băile cu plante cele mai utilizate sunt cele cu flori de fân,
mentă, salvie, mușețel, nus, coajă de stejar, de castan, salvie sau tărâțe de grâu,
malț, amidon etc.
Din aceste plante se fac infuzii sau decocturi din 500-1000 g în 2-3 l apă, care se
introduc apoi în apa de baie la neutralitate termică sau căldu ță, atunci când se
urmărește și efectul termic. Durata băii este de 20-40 minute. Temperatura
băilor în general la 35°C-37°C.
Indicațiile băilor cu plante medicinale
Băile de malț, tărâțe și amidon își mențin temperatura apei din cadă timp mai
îndelungat, în comparație cu apa comună, datorită acestor substanțe care sunt
rele conducătoare de căldura. Ele formează un amestec care se depune la
suprafața tegumentului sub forma unui strat protector, care are totodată și o
acțiune emolientă.
Au efecte bune în mialgii, dureri tendinoase, articulare, nevralgii. Sunt indicate
de asemenea în afecțiuni dermatologice, precum eczeme cronice, urticarie,
prurit.
Băile de mușețel, esență de brad, valeriană, precum și speciile aromatice
acționează eficient prin uleiurile eterice conținute. Acestea au efecte ușor
excitante asupra terminațiilor nervoase tegumentare, producând o hiperemie
ușoară cu senzație de căldură plăcută. Sunt indicate în mialgii și nevralgii,
suferințe reumatice dureroase.
Băile cu valeriană, cu mușețel, flori de fân și mentă produc efecte sedative
asupra organismului, pe când cele cu extract de brad au efect ceva mai excitant
și sunt mai indicate în afecțiunile reumatismale. Băile cu coajă de stejar, de
castan au efecte astringente asupra tegumentului și sunt indicate îndeosebi în
eczemele acute, urticarie, erupții alergice.
Băile cu malvă (nalbă) au acțiune descuamativă și emolientă. Ele sunt
recomandate în eczemele hiperkeratozice, psoriazis.
Toate decocturile de plante medicinale folosite la aceste băi, măresc
conductibilitatea electrică a mediului lichid, mai ales cele de coajă de stejar, de
castan și florile de fân. Această capacitate electrică le recomandă și pentru
utilizarea lor în băile galvanice generale, pentru poten țarea difuziunii
curentului electric galvanic în aceste proceduri.
Băile medicinale se mai pot face și cu diverse extracte de plante în soluție din
mușețel, esență de brad, extract de nămol (peloid extract) etc.
Rezumând efectele principale ale băilor cu plante medicinale, acestea sunt
miorelaxante, analgezice, biotrofice, iar cele cu mu ștar și hrean sunt în
principal resorbtive.
6. Dușul subacval
Este o procedură de hidroterapie mult solicitată și apreciată de pacienți. Se
desfășoară în căzi de baie terapeutică, cu apa la temperaturi de 36°C-38°C,
folosindu-se în timpul procedurii (15 min) un jet de apă caldă sub presiune (0,8-
1,5 atm= bari) furnizată de o pompă specială încorporată la unul din capetele
căzii sau de la un utilaj cu pompă, separat, mobilizabil pe ro ți, lângă cadă. Jetul
de apă sub presiune se proiectează în interiorul apei la circa 10-15 cm de
suprafața corporală sub un unghi de aproximativ 45°.
Jetul de apă țâșnește prin duze cu orificii de diferite diametre, furnizate
odată cu echipamentul de tratament. Terapeutul plimbă dușul pe suprafața
corporală anterioară și posterioară în anumite sensuri fiziologice, cu o anumită
viteză de mișcare, manevră repetată de 2-3 ori în intervalul celor 15 minute.
Acțiunea acestei proceduri se produce prin factorul termic (temperatura
băii și a dușului) și prin factorul mecanic reprezentat de acest masaj hidric.
Masajul acesta este puternic și totodată nedureros. Are efecte multiple asupra
tuturor grupelor musculare ale corpului (fiind o procedură generală), de tonizare
a unor mușchi hipotoni sau de relaxare a unor mușchi contractați; de asemenea,
îmbunătățește circulația periferică mai leneșă din diferitele segmente corporale,
are un efect tonic general, stimulează respira ția. Are o gamă largă de indicații
terapeutice.
7. Baia galvanică generală Stanger

Băile galvanice generale au fost introduse în terapie spre sfâr șitul sec.
XIX de către meșterul tăbăcar german Stanger din Reutlingen și perfecționate în
1930 de fiul acestuia, inginerul Stanger.
Acestea se aplică în căzi confecționate din diferite materiale plastice ca
izolant. Sunt prevăzute cu 8 electrozi pla ți, de suprafață mare, cu compoziție de
grafit, fixați (și conectați la curentul continuu) în pereții căzii de baie, câte trei în
fiecare perete lateral, unul la nivelul capului și altul jos, la nivelul tălpilor. Există
și electrozi mobili care pot fi plasați în cadă după necesitatea terapeutică, mai
frecvent folosiți pentru regiunea lombară sau pentru membrele inferioare (un
singur electrod la o aplicație terapeutică).
Modul ingenios și bine calculat în care a fost imaginată și realizată această
procedură hidroelectrică, conferă o serie de facilită ți și avantaje speciale. Una
dintre acestea este reprezentată de faptul că sensul curentului poate fi dirijat în
multiple variante între electrozi: în axul longitudinal al corpului, fie descendent
(polul pozitiv la cap), fie ascendent (polul pozitiv la picioare); în sens
transversal (la diferite niveluri ale corpului); în axa diagonală.
Totodată, polaritatea electrozilor, pozitivă sau negativă, poate fi aleasă
(schimbată) printr-un comutator special, în partea dreaptă sau stângă, superior
sau inferior, în funcție de acțiunea fiziologică dorită.
Pe de altă parte, mediul lichid care înconjoară întreg organismul permite
tratarea întregului corp. Apa devine un mediu mijlocitor între electrozi și
tegument. Curentul este repartizat pe o suprafață corporală mai mare, astfel că
densitatea curentului electric este mai redusă, neexistând pericolul (riscul) de
arsuri cutanate la intensitatea de curent aplicată. La aceste băi se combină
acțiunea curentului electric cu efectul termic al apei. Suprafața mare a
electrozilor și conducerea ușoară a curentului electric prin mediul apos permite o
acțiune semnificativă, dar bine tolerată a curentului galvanic asupra suprafeței
corporale.
Pentru o mai bună eficiență terapeutică a acestei proceduri, se pot adăuga
diferite ingrediente farmaceutice sau extracte de plante medicinale, care măresc
conductibilitatea electrică a mediului lichid și potențează difuziunea curentului
galvanic în țesuturile corpului. La o astfel de modalitate complexă (combinată)
de aplicare a procedurii participă efectul termomecanic al apei, efectul electric al
curentului galvanic și efectul chimic al ingredientelor adăugate.
Principalul efect fiziologic este reprezentat de o hiperemie reactivă
tegumentară produsă prin vasodilata ție, de mai lungă durată, având drept
consecință o îmbunătățire a circulației sanguine generale, cu efecte trofice și
nutritive tisulare consecutive.
Din aceste considerații fiziologice menționate rezultă și principalele
afecțiuni indicate în utilizarea și aplicarea procedurii: distonii neurovegetative,
cu precădere cele circulatorii sanguine (sub diversele ei aspecte), sindroame
neuroastenice de diferite grade (stadii evolutive), nevralgii și neuromialgii,
afectări ale musculaturii scheletice de cauze diferite (hipotonii de inactivitate,
posttraumatice, neurologice, periferice), tulburări ale circula ției de întoarcere
venolimfatice, suferințe ginecologice pelvine cronice nespecifice (la femei),
tulburări de climacterium, peri- și parametrite etc.