Universitatea Spiru Haret București

Facultatea de Psihologie și Științele Educației

Program de licență:
Pedagogia învățământului primar și preșcolar - PIPP
Forma de învățământ: IF
ANUL 1 sem II

Evaluare pe parcurs nr.1- Psihologia dezvoltării

Dezvoltarea emoțională și caracteristicile afectivității la
copiii cu vârsta cuprinsă între 0 și 3 ani

Tudose (Anghel) L. Ana-Maria Ioana

1
 Dezvoltarea emoțională și caracteristicile afectivității la copiii cu
vârsta cuprinsă între 0 și 3 ani

I. Introducere

Dezvoltarea emoțională în primii trei ani de viață ai copilului este un proces complex
și esențial care influențează în mod semnificativ modul în care aceștia interacționează cu
lumea din jurul lor și învață să își controleze emoțiile. În această perioadă, copiii trec printr-o
serie de etape și experiențe definitorii pentru dezvoltarea ulterioară a abilităților emoționale și
sociale. Emoția, la orice vârstă este simțită, are mai multe componente și anume: răspunsurile
organice,interne, care implică sistemul nervos vegetativ, evaluarile cognitive pe care le aduce
în minte o situație particulară, expresia facială și în final reacțiile determinate de emoția
respectivă (Atkinson R. L., Atkinson R. C., Smith, & Bem, 2002, p. 491)

Alături de dezvoltarea competențelor cognitive și dezvoltarea sănătoasă a corpului,

copiii au nevoie să-și dezvolte în cât mai multe contexte inteligența emoțională. Învățarea
socio-emoțională este un element primordial în dezvoltarea copiilor, facilitând creșterea
capacității de a recunoaște, exprima, înțelege și regla emoțiile și asigurând relații armonioase
cu ceilalți. Henri Wallon (1957 apud Sion, 2003, p.71) a propus o periodizare a dezvoltării
psihice a copilului: etapa centripetă, centrată pe sine şi etapa centrifugă, orientată către lumea
exterioară şi către construirea intelectuală. În cadrul primei etape copilul se dezvoltă atât
impulsiv cât și emoțional, atingând apogeul în jurul vârstei de trei luni. Satisfacerea nevoilor
copilului devine dependentă de mediu și de ceilalți, aceasta nemaifiind automată ca în timpul
vieții intrauterine și generând o stare agitație a copilului, manifestată la nivel motric cu scopul
exprimării stării de tensiune. Începând cu vârsta de șase luni, copilul folosește preponderent
expresiile emoționale cu scopul de a relaționa cu cei din jur. Pe baza reacțiilor emotive,
dealtfel primele semne observabile ale vieții psihice a copilului, apar expresiile motrice și
vocale ale acestuia, ce vor sta la baza sociabilității și relațiilor copilului cu mediul în care
acesta trăiește.

II. Dezvoltarea emoțională a copilului în primul an de viață

2
 În primii ani de viață se dezvoltă în mod evident conduita afectivă a copilului
Dezvoltarea socială și afectivă depinde în mare parte de o serie de evenimente speciale ce
apar în primul an de viață al acestuia. Dintre acestea Ann Birch (2000, p. 29) amintește:
surâsul social, anxietatea faţă de persoanele străine sau precauţia copilului, anxietatea de
separare dar și atașamentul social. Dacă în primele săptămâni de viață surâsul este o reacție
involuntară a stării fizice a copilului, dupa 6 saptămâni el devine voluntar, ca răspuns la
alintul părintelui de exemplu. După vârsta de 2-3 luni copilul începe însă să recunoască
fizionomii, surâsul depinzând astfel de un anume context social, de anumite stări afective
determinate de gradul de familiaritate față de anumite persoane din jur. În continuare,
anxietatea de separare apare între 6 și 8 luni, când sugarul protestează atunci când este separat
de persoanele cu care are legături emoționale puternice, de obicei părinții. Dacă copilul mai
mic de 6 luni prezintă doar o stare afectivă de agitație atunci când este separat de părinți,
determinată de expunerea la noi experiențe, cei care depășesc vârsta aceasta manifestă un
disconfort extern și chiar suferință într-o situație similară de separare. Între 8 și 9 luni apare
sentimentul de precauție și stări afective precum disconfortul atunci când copilul are în față un
străin, fiind manifestată astfel anxietatea față de persoanele străine. Atașamentul social este
definit de autorul citat drept o ”legătură afectivă orientată spre un individ specific” și se
formeaza în jurul vârstei de 8 luni, atunci când apare anxietatea de separare. Odată cu
dobândirea mobilității, copilul manifestă comportamente ce semnalează apariția unui
atașament: deplasarea spre părinți și staționarea lângă ei pentru sentimentul de siguranță,
protestul atunci când este separat de adult, folosirea adultului prin contact fizic drept bază de
siguranță pentru explorarea mediului.

Cea mai importantă dintre realizările emoționale ale copilăriei timpurii este ”găsirea
echilibrului dintre impulsul de a deveni competent și independent și dorința simultană și
uneori contradictorie de iubire și protecție din partea părinților”: odată ce copilul a învățat să
meargă singur, acesta oscilează între a rămâne aproape de părinte și a face lucruri singur
urmând a se întoarce la părinte ca să își împărtășească descoperirile sau să fie consolat în caz
de eșec. Cu alte cuvinte copilul mic își exersează echilibrul între nevoia de autonomie și
nevoia de a se asigura că părintele va rămâne alături de el și îl va proteja și susține. Astfel
părintele construiește o ”bază de siguranță” care generează încrederea în sine, bază ce va fi
completată ulterior de cadrele didactice din primii ani de colectivitate (Lieberman, 2021, p.
17). În opinia lui Wallon (1957, apud Sion, 2003, p. 71), reacțiile emotive sunt primele

3
semne observabile ale vieții psihice a copilului iar emoția prima formă de comprehensiune:
”datorită emoţiilor, el va progresa în înţelegerea lumii înconjurătoare”.

III. Dezvoltarea emoțională a copilului de la 1 la 3 ani

Există o serie de nevoi sociale și emoționale pe care toți copiii de vârstă antepreșcolare
le au: nevoia de a crește într-o familie unită sub supravegherea strică și grija adulților ce au ca
principală responsabilitate binele copilului, nevoia de limite rezonabile ale comportamentului,
impuse de adulți, care să ajute copilul să își dezvolte autocontrolul, nevoia asigurării unei stări
fizice și emoționale bune, nevoia de cultivare a sentimentului de respect pentru sine și pentru
ceilalți (Sion, 2003, p. 76). După vârsta de 18 luni, copilul dezvoltă o sensibilitate emoțională
puternică și nuanțată și apare o creștere a irascibilității generată de neconcordanța dintre
nevoie foarte mare de independență, mișcare și dependența încă puternică a copilului față de
adult. Apare de asemenea un sistem de reguli cărora copilul este nevoit să li se supună pentru
a face față complexității situațiilor de viață la care este expus zi de zi și care generează
manifestări de ostilitate, mânie, negativism sau chiar agresivitate. Cele mai multe dintre aceste
manifestări/reacții au loc în cursul exercitării obiceiurilor zilnice, legate de rigorile regimului
zilnic, apoi acestea se produc sub forma reacţiilor de protest la autoritatea celor din jur, pentru
că în al treilea rând să apară că reacţiii la dificultăţile ce se creează în timpul jocului, din
cauza dorinţelor de a imprima acestora o anumită direcţie şi a imposibilităţii de a o realiza
(”Afectivitatea şi dezvoltarea ei în perioada antepreşcolară”, 2011). În cursul celui de-al
doilea an apare funcția semiotică prin identificarea la copil a unor conduite de imitație
sensori-motorie, imitarea având loc inițial în prezența modelului. Dintre aceste conduite, Jean
Piaget și Barbel Inhelder (1976, p. 56) subliniază importanța jocului, acesta fiind cosiderat de
autor ”domeniu de interferenţă pentru interesele cognotive şi cele afective”. Conform
autorilor, jocul apare încă de la vârsta de 2 ani printr-o ”culminare a jocului simbolic, care
constituie o asimilare a realului la eu și la dorințele proprii, pentru a evolua apoi în direcția
jocurilor de construcție și a jocurilor cu reguli, care marchează o obiectivare a simbolului și a
sociabilizării eului”.

Tinca Crețu (2009, p. 120) afirmă că atunci când este analizată viața afectivă a
antepreșcolarului ”trebuie să se observe că ea tinde să condiționeze desfășurarea celorlalte
laturi ale psihicului infantil, în sensul că dorințele, satisfacțiile, bucuriile copilului dirijează
4
mișcările, percepțiile, căutările, comunicările sale”. Autoarea a identificat pornind de la
această interacțiune mai multe caracteristici ale afectivității, prezente în perioada
antepreșcolară. În primul rând, spune ea, apare ”pozitivarea trăirilor afective” pe perioade mai
lungi de timp, adică dominarea trăirilor afective pozitive ca urmare a creșterii capacității
copilului de a se echilibra emoțional în contact cu mediul și cu ceilalți. O altă caracteristică
identificată a afectivității este viteza și ușurința cu care emoțiile se succedă: ”copilul este legat
de o situație din prezent și, dacă i se ia o jucărie, el plânge cu o disperare care ar rezulta din
imposibilitatea redobândirii ei în viitor”. Este amintit de asemenea caracterul superficial al
relațiilor afective pe care copilul le construiește, însă care pot duce la reacții organice
extreme, intense: ”copilul se poate speria de ceva și poate manifesta chiar reacții de vomă”.
Chiar dacă trăirile afective sunt la această vârstă în principal situative, ele încep odată cu
apropierea de vârsta preșcolară să fie influențate de amintiri sau chiar de anumite anticipări:
”dacă într-un anumite loc a primit zilele anterioare dulciuri, el va avea o anume răbdare, dacă
se află din nou aici, până i se vor împlini așteptările”. În comparație cu sugarul, relațiile
antepreșcolarului cu mediul și cu ceilalți se diversifică, emoțiile trăite fiind mai intense și
nuanțate iar exprimarea lor mai bogată, prin mai multe mijloace: ”când este supărat, se uită
urât sau are reacții verbale care exprimă aceste stări; când este vesel râde și bate din palme,
dacă aceste expresii sunt difuzate de anturajul său”. Atașamentul față de mamă, conturat în
stadiul anterior începe să se intensifice în jurul vârstei de 2 ani, când copilul reacționează
puternic la lipsa mamei, este gelos față de cei care se apropie de mama lui dar totodată vede în
ea un ”izvor de interdicții și cerințe” și îi caută constant validarea, dezvoltând anxietate
morală când simte că o nemulțumește prin ceva. De asemenea se consolidează în jurul acestei
vârste atașamentul față de figura paternă sau față de jucării/obiecte dar și sentimentul de
empatie față de ceilalți sau chiar față de personajele preferate din cărți. Toate aceste
caracteristici specifice afectivității aceste perioade se rezumă la intensificarea și diversificarea
relațiilor cu ambianța, mai ales cu cea familială, unde copilul exprimă emoții puternice, de
scurtă durată dar cu caracter exploziv,brusc, ”cu o dinamică mai degrabă capricioasă, cu slabe
semne de autoreglare, dar și cu unele constante puternice, cum sunt atașamentele și care au o
mare importanță pentru toate celelalte planuri ale psihicului infantil (Crețu, 2009, pg. 122-
123).

IV. Concluzii

Teoria atașamentului , elaborată în jurul anilor 50 de către psihanalistul J.Bowlby

ilustrează dezvoltarea atașamentului copilului mic în 4 etape, de la naștere până după vârsta

5
de 2 ani. Prima etapă este etapa de preatașament, identificată de la naștere la 6 saptamâni, în
care comportamentul este un raspuns reflexiv determinat genetic, cu valoare de supravieţuire.
În a doua etapă, cea atașamentului de acțiune, identificată de la 6 săptămâni până la 6/8 luni,
devine evidentă preferința copiilor pentru mama, aceștia manifestând explicit orientarea către
partea maternă. A treia etapă este cea a atașamentului delimitat, care se manifestă de la 6/8
luni până la 18 luni/2 ani și este caracterizat prin apariția anxietății de separare. Ultima etapă,
cea a formării unei relații reciproce, de la 18luni până peste 2 ani, copilul construieşte o
reprezentare internă a figurilor de ataşament, care îi permite să accepte lipsa celor apropiați şi
să anticipeze întoarcerea lor (Atkinson Rita L., Atkinson R.C., Smith, Bem, 2002, p. 579).
Astfel, după vârsta de un an, când copilul deja cunoaște familia și o deosebește, reacționează
diferit la ea, acesta este pregătit să se deschidă emoțional și către cei care nu fac parte din
mediul apropiat. Frecventarea unei instituții de învățământ de tipul creșei și ulterior grădiniței
aduce o mare schimbare prin creșterea numărului de relații și prin diversificarea calităților
acestor relații: ”apare necesitatea de a-și adapta comportamentul (a se purta diferit) în cele
două medii educaționale distincte, familia și grădinița” (Dumitrana, 2000, p. 8)

Bibliografie

Atkinson, R. L., Atkinson, R. C., Smith, E. E., & Bem, D. J. (2002). Introducere în psihologie
- ediția a XI-a. București: Editura Tehnica.
Birch, A. (2000). Psihologia dezvoltării. București: Editura Tehnică.
Crețu, T. (2009). Psihologia vârstelor - editia a III-a revăzută și adăugită . Iași : Polirom .
Dumitrana, M. (2000). Copilul, familia și grădinița . București: Ed. Compania .
Lieberman, A. F. (2021). Viața emoțională a copilului mic - trad. de Carmen Scarlet.
București: Editura Univers.
Piaget, J., & Inhelder, B. (1976). Psihologia copilului. București: EDP. Preluat pe 03 21,
2024, de pe https://www.academia.edu/9079078/Psihologia_copilului_J_Piaget
Sion, G. (2003). Psihologia vârstelor. București: Editura Fundației România de Mâine.

”Afectivitatea şi dezvoltarea ei în perioada antepreşcolară” (2011, 17 septembrie) accesat la

https://psihologie-constanta.ro/blog/?p=345