EMOŢIILE LA ÎNTRAREA ÎN ŞCOALĂ A COPILULUI DE 6 ANI

CAZACU FLORENTINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 11 BUZĂU

Evoluția socială și emoțională se influențează una pe cealaltă și se dezvoltă adesea "la

pachet". Multe dintre jocurile și activitățile care sunt recomandate pentru stimularea
dezvoltării sociale a copilului își aduc o contribuție substanțială și în planul emoțional al
micuțului și invers.
Copiii se compară frecvent cu alţii şi, deşi se centrează mai mult asupra lor, încep să
înţeleagă sentimentele şi perspectivele celorlalţi.
• spre deosebire de vârsta preșcolară, când copiii îşi schimbă adesea stările emoţionale de la
un moment la altul, în perioada şcolară copiii încep să menţină pentru perioade mai lungi de
timp atât sentimente cât şi gânduri;
• pe de altă parte, copiii încep să înţeleagă faptul că oamenii pot exprima mai multe emoţii
simultan, dar din motive diferite (“Sunt bucuros pentru cadoul primit, dar îmi pare rău că tatăl
meu nu este aici”) ;
• de asemenea, pe măsură ce copiii iau în considerare reacţiile celorlalţi la propriile
comportamente şi se compară cu standarde externe se consolidează sentimentele de: mândrie,
ruşine, vină;
• copiii înţeleg faptul că în funcţie de diverse situaţii, oamenii nu îşi exprimă adevăratele
emoţii, iar copiii care au controlul voluntar mai dezvoltat reuşesc să exprime emoţii adecvate
unui anumit context social şi să aibă emoţii negative de intensitate mai redusă (sunt mai puţin
explozivi când se înfurie);
• grijile şi temerile copiilor se îndreaptă acum mai mult spre modul în care sunt percepuţi de
cei din jur, incluzând acceptarea de către ceilalţi copii şi temeri legate de performanţa şcolară.
Comportamentul social si emoţiile şcolarilor se dezvoltă odată cu fiecare etapă de
vârstă şi potrivit temperamentului fiecărui copil. Unii şcolari sunt veseli şi se adaptează uşor,
în vreme ce alţii au tendinţa de a răspunde negativ în faţa unor situaţii diverse. Aptitudinile
sociale se învaţă treptat, copilul trecând de la o stare de dependenţă şi egocentrism la
creativitate, independenţă şi sensibilitate.
Reperele psihogenetice sunt instrumente psihologice de tip operaţional al căror rol
principal este de a localiza sau de a indica starea dezvoltării psihice la un anumit moment al
evoluţiei. Prin intermediul reperelor psihogenetice se controlează ordinea, conţinutul, direcţia
şi toată normalitatea dezvoltării psihice a copilului.
Totuşi, trecerea de la starea de preşcolaritate la starea de şcolaritate presupune o
modificare bruscă a regimului de viaţă, modificare ce nu este secundată de transformări tot
atât de radicale ale sistemului nervos sau al conştiinţei şi personalităţii copilului.
 Cea de-a treia copilărie, sau perioada şcolară mică, denumită şi marea copilărie, este
prima, într-o serie de perioade, care se caracterizează prin faptul că dezvoltarea psihică se face
sub influenţa foarte puternică a vieţii şcolare. În acelaşi timp, aceasta este ultima perioadă a
copilăriei, fapt ce o face să se caracterizeze prin descreşterea treptată a unor trăsături proprii
copilăriei şi prin apariţia unei atitudini mai controlate şi mai mature faţa de lumea apropiată şi
faţă de sarcinile de învăţare. Şcoala constituie o formă de acţiune educativ instituţionalizată.
Vârsta şcolară mică cuprinde elevii din clasele I şi a IV-a care au vârsta între 6 / 7 –
10 / 11 ani. În jurul vârstei de 6 ani, momentul intrării în şcoală, copilul are în general
dezvoltate premisele psihologice pentru începerea noii sale activităţi: învăţarea. Cele mai
importante dintre aceste premise sunt: trecerea gândirii la stadiul operaţiilor concrete, când
copilul este capabil să desfăşoare acţiuni nu numai cu obiectele, ci şi acţiuni intelectuale,
gândirea devenind astfel operatorie; dezvoltarea limbajului este o condiţie pentru învăţare‚ dar
şi pentru însuşirea unor noţiuni cum este cea de număr; evoluţia suficientă a sistemului
nervos, necesară pentru învăţarea citirii; întărirea osaturii mâinilor şi a muşchilor
corespunzători, care să facă posibilă asimilarea scrisului; o anumită dezvoltare a motivaţiei;
un suficient echilibru afectiv şi, mai ales, dorinţa si plăcerea copilului de a merge la şcoală.
Procesele gândirii - la vârsta şcolară mică are loc şi o dezvoltare a proceselor cognitive
raţionale, în primul rând a gândirii.
Perioada între intrarea în şcoală şi absolvirea primelor cinci clase se caracterizează
prin adaptarea copilului la condiţiile şcolare, condiţii cu totul noi pentru el. Între 7 şi 8 ani,
dezvoltarea psihică se găseşte într-un stadiu de echilibru, care favorizează activităţi de
concentrare, prilejuind astfel situaţii adecvate pentru asimilarea şi completarea de cunoştinţe,
copilul are momente de revenire cu funcţii importante în ordonarea şi stocarea noţiunilor sale.
Destul de frecvent poate fi auzit spunând: ,,..aşteaptă puţin… nu înţeleg, mai spune o dată,
cred că am să rezolv imediat….”. Astfel de exprimări pun în evidenţă atenţia sa în creştere
faţă de fenomenul înţelegerii, care are o natură afectiv reflexivă. Copilul de 7 ani este atent , îi
place să facă mici servicii cu condiţia să nu fie prea izolate şi să nu-l reţină prea mult timp de
la activităţile ce nu-i fac în mod spontan plăcere, ceea ce îi denotă că sociabilitatea este, la
aceeaşi vărstă, relativ complexă. Foarte sensibil, la aprecierile pripite copilul manifestă uneori
accese de stări plângăcioase, fenomenul fiind vizibil şi în relaţiile de joc. Între 8 şi 9 ani,
percepţia la distanţă se află în plin progres. De astfel, copilul se află într-o fază de expansiune
şi de extrovertire. Îl caracterizează rapiditatea, o atitudine manifestant euforică . Toate acestea
sunt o consecinţă a progresului înregistrat în dezvoltarea personalităţii şi a creşterii curiozităţii
copilului faţă de tot ceea ce se petrece în jurul său. La 8 ani este veşnic grăbit, mănâncă în
fugă, pleacă la şcoală cu ghiozdanul nerânduit şi cu şireturile la pantofi neglijent trase. La 9-
10 ani caracterul expansiv al conduitei se mai atenuează, copilul devine din nou mai
meditativ, îi place să insiste asupra unor activităţi mai dificile, încearcă să-şi amelioreze
rezultatele şcolare şi să-şi îmbogăţească cunoştinţele. E perioada optimă pentru stimularea
preocupărilor şi chiar a capacităţilor aritmetice, mai ales prin faptul că micul şcolar lucrează
atent şi cu interes. Începe să simtă necesitatea planificării timpului şi a activităţilor pe care
trebuie să le desfăşoare.
De asemenea, creează satisfacție, optimism, siguranță, acționând asupra resorturilor
psihologice profunde. Iată cum dezvoltarea afectivității implică organizarea intensă a
sentimentelor și emoțiilor intelectuale. Acestea devin foarte active în mica școlaritate.
Satisfacția rezolvării unor probleme grele sau a unei probleme mai puțin grele este diferită.
Efectuarea unei teme sau a unei compuneri duce la sentimente de satisfacție diferite. Această
varietate de sentimente presupune sentimente de certitudine, de îndoială, de uimire, dar mai
ales de curiozitate intelectuală. Acestea din urmă fac din copilul școlar un mic cititor pasionat,
dar este prezent și în activitatea practică, în atenția vie cu care el iscodește “pentru sine” tot
ceea ce îl înconjoară, tot ce nu pricepe.

BIBLIOGRAFIE:

o Psiologia copilului, H. Rudolph Schaffer, Editura ASCR;

o Psihologia şcolară, Nicolae Jurcau, Editura Polirom;
o Psihologia generală, Andrei Cosmovici, 1996, Editura Polirom;
o Psihologia şcolară, Andrei Cosmovici, Luminiţa Mihaela Iacob, Edt. Polirom, 1998;
o Psihologia copilului, Mihaela Gaisteanu;
o Psihologia vârstelor, Gratiela Sion;