PROFILUL PSIHOSOCIAL AL ȘCOLARULUI MIC

Caracteristica majoră a dezvoltării psihice umane o reprezintă stadialitatea. Literatura

de specialitate consemnează faptul că în privinţa stadiilor dezvoltării psihice există mai multe
neconcordanţe, „determinate de preocupările mai mult sau mai puţin dominante ale unor
autori, pentru anumite vârste” (U. Şchiopu şi E. Verza). Pentru înţelegerea corectă a
problematicii educaţionale la vârstele timpurii şi pentru adoptarea unor strategii didactice cât
mai adecvate, educatorul trebuie să cunoască care sunt posibilităţile intelectuale, afective şi
volitive ale celui educat.
Pentru școlarul mic, învăţarea şcolară devine organizatorul principal al procesului de
dezvolatare psihică şi exercită influenţe hotărâtoare asupra transformaărilor din acest stadiu,
mediul şcolar reprezintă pentru copil o atitudine neutră din punct de vedere afectiv, nu mai
beneficiază de dragostea ocrotitoare a părinţilor, va trebui să se adapteze pe loc unor
constrângeri inevitabile pe care nu le-a cunoscut în cursul dezvoltării lui. El va trebui să
accepte egalitatea înaintea legii democratice, atitudine care constituie o încercare pentru
egocentrismul său acestă „înţărcare afectivă” este trăită de copil ca un şoc asemănător cu cel
al naşterii sau cu cel al pubertăţii, învăţătorul, ca deţinător al atâtor cunoştinţe oferă o nouă
imagine a adultului.
Școala creeză condiţii favorabile unei considerabile expansiuni a universului copilului
în special pe plan mental şi mai puţin în planul manipulării obiectelor, răspunzând astfel
curiozităţii copilului, trebuinţei sale de realizare, dorinţei de „a fi mare”. Datorită activităţii
şcolare copilul face un salt calitativ în asimilarea intelectuală a lumii înconjurătoare şi a
culturii mediului său social, gândirea rămâne esenţial concretă, dar este vorba de un concret
mai puţin imadiat, mai desprins de percepţia imediată.
Această perioadă este apreciată de unii autori sfârşitul la copilărie şi un început primar
al pubertăţii. Problemele acestei etape sunt legate de adaptarea şcolară şi de învăţare.
Învăţarea devine tipul fundamental de activitate, solicitând intens intelectul şi determinând
dezvoltarea unor capacităţi şi strategii de învăţare. Paralel cu acest proces copilul face
achiziţii importante – deprinderile de scris-citit, care devin condiţia şi instrumentul însuşirii
celorlalte achiziţii.
Intrarea copilului în şcoală, contactul cu specificul activităţii şcolare creează condiţii
noi favorizante pentru dezvoltarea gândirii copilului determinând un proces important în
cunoaşterea lumii înconjurătoare. Copilul îşi însuşeşte pe parcursul acestei perioade un mare
volum de cunoştinţe, dezvoltându-şi concomitent modalităţi noi de înţelegere. Astfel se
dezvoltă o serie de calităţi ale cunoaşterii cum ar fi: observarea atentă, atenţia, exprimarea în
mod desfăşurat a ideilor, imaginaţia. Dezvoltarea gândirii este condiţionată şi strâns legată de
dezvoltarea limbajului, dar şi de dezvoltarea experienţei cognitive directe – senzaţii, percepţii,
reprezentări. Învăţarea sris-cititului este considerată deschizătoarea tuturor drumurilor
elevului către informaţie şi cunoaştere. La această vârstă copilul, aplicând regulile acestui tip
de gândire, poate să desprindă trăsăturile caracteristici, definitorii ale obiectelor, fenomenelor,
persoanelor sau situaţiilor. Legat de această caracteristică gândirea copilului şcolar capătă o
calitate nouă – reciprocitatea. În această perioadă copiii încep să clasifice, să includă obiectele
după anumite însuşiri esenţiale în categorii şi clase (baza formării noţiunilor). Includerea în
clase mai relevă şi ideea că un anumit obiect sau persoană pot aparţine cel mult unei clase.
Altă caracteristică a cogniţiei şcolarului mic o constituie posibilitatea creării de serii –
aranjarea în serie a obiectelor în funcţie de mărime, grosime, culoare etc. Strâns legat de
dezvoltarea intelectuală şi implicate direct în activitatea de învăţare sunt memoria şi atenţia.
Ele capătă noi dimensiuni la această vârstă. Se cunoaşte faptul că elevii cu probleme de
concentrare a atenţiei au dificultăţi în activitatea de învăţare şi mai ales în fixarea şi
reactualizarea cunoştinţelor. În primii 6-7 ani ai vieţii atenţia este definită ca expresie a
orientării şi concentrării activităţii psihice. În general, copilul de 6-7 ani nu poate fi atent în
cadrul unei activităţi mai mult de 25-30 minute. În momentul intrării în şcoală atenţia este
destul de bine dezvoltată (atenţia voluntară este mai puţin conturată). Stabilitatea şi durata
atenţiei urmează să se dezvolte în următorii ani. Educarea atenţiei este inclusă în procesul
instructiv-educativ prin stimularea interesului copilului pentru activităţile şcolare prin
dezvoltarea dorinţei de a duce la bun sfârşit o activitate şi, în general, prin realizarea unei
motivaţii pozitive faţă de întreaga activitate de învăţare. Memoria se referă la fixarea
informaţiilor şcolare, la modul cum elevul recunoaşte şi reproduce oral sau scris ceea ce a fost
memorat. Fixarea, recunoaşterea şi reproducerea sunt legate direct de nivelul dezvoltării
inteligenţei la copil. Tot ceea ce se fixează în memorie fără ca elevul să înţeleagă, să
descopere cauzalitatea se uită repede – memoria de scurtă durată. Memoria şcolarului mic se
sprijină pe concret, pe perceptibil. De aceea, folosirea materialului didactic ilustraţii, planşe
este foarte indicată. În acest mod se face o fixare concret-senzorială care este fragmentată de
detalii nesemnificative (legată de perioada concretului în gândirea elevului mic). Copilul
păstrează informaţiile care l-au impresionat mai mult. Mai târziu, elevul îşi va organiza
activitatea de memorare selectiv.
Învăţarea se bazează pe înţelegere şi se dezvoltă nu numai prin utilizarea intensivă a
percepţiei observative şi a memoriei, ci şi a strategiilor diverse de învăţare a acestora în
situaţii foarte diverse, ceea ce dă consistenţă planului intelectual. Memorarea cunoaşte şi ea o
dezvoltare importantă, repetiţia fiind suportul ei de bază. La 7 ani, copilul poate mai uşor să
recunoască un material decât sa îl reproducă, pentru că nu are încă bine dezvoltată capacitatea
de organizare a materialului de memorat. La 8 ani, capacităţile mnezice cresc, copilul fiind
capabil să reproducă, după numai câteva citiri, poezii sau proze scurte. Procesul de învăţare se
bazează şi pe elemente motivaţionale, care pot fi intrinsecisau extrinseci. La începutul şcolii
(clasa I) copilul învaţă mai mult sub influenţa impulsurilor adulţilor, a dorinţei sale de a se
supune statutului de şcolar, care, în general, îl atrage, precum şi sub influenţa dorinţei de a nu-
şi supăra părinţii. Treptat, în motivaţie intervine învăţătoarea şi modul în care ea ştie să
valorizeze eforturile copiilor, intervine competiţia între copii. Către vârsta de 9 ani apar
interesele cognitive, care au rol în special în impulsionarea învăţării preferenţiale. Succesele
obţinute au, de asemenea, un rol important în învăţare. Succesul repetat are rezonanţe
psihologice importante, în sensul că atrage atenţia copilului asupra strategiilorprin care a fost
obţinut, fapt care duce la refolosirea şi dezvoltarea acestor strategii. De asemenea, contribuie
la dezvoltarea şi expansiunea sinelui prin crearea de satisfacţii şi încredere în sine, dezvoltă
copilului optimism şi siguranţă de sine şi consolidează poziţia de elev bun, poziţie care duce
la ignorarea micilor greşeli şi la uşurarea vieţii şcolarului. În acest fel, cu cât motivaţia
învăţării este mai puternică, iar activitatea de învăţare este mai bine recompensată, cu atât
învăţarea se poate dovedi mai intensă.
În opoziţie cu memorarea mecanică, imitativă se dezvoltă caracterul logic al
memorării – elevul înţelegând ceea ce a memorat. Spre sfârşitul acestei perioade se dezvoltă
exactitatea, promtitudinea şi rapiditatea reproducerii. Putem afirma că imaginaţia elevului mic
devine mai complexă, mai bogată, se bazează pe termeni şi împrejurări din ce în ce mai
variaţi. Creşterea impresionabilităţii şi sensibilităţi micului şcolar contribuie mult la
dezvoltarea imaginaţiei reproductive. El se entuziasmează repede, are o mare admiraţie pentru
faptele eroice şi pentru întâmplările neobişnuite, îi place să aibă roluri în care să interpreteze
personajele preferate. Învăţarea cititului îi dă posibilitatea să citească cu plăcere basme şi
povestiri, toate acestea stimulându-i imaginaţia şi interesul pentru tot ceea ce există şi ar putea
exista pe lume. În aceste condiţii imaginaţia devine instrument al cunoaşterii.
Copilul este capabil în cele mai multe cazuri să depăşească fixaţia afectivă asupra
unuia dintre părinţi datorită progreselor intelectuale şi în planul socializării. În această
perioadă este capabil de sentimente cu un grad de stabilitate mult mai mare, iubeşte şi se
ataşează de alte persoane dând dovadă de echilibru în cele mai multe situaţii. 193 În debutul
acestei perioade copilul este încă ambivalent afectiv, cu tendinţa spre extreme şi acte
excentrice, nepoliticos în unele situaţii sociale în care un anumit control ar fi de dorit. In jurul
vârstei de 10 ani exprimarea stărilor afective are la bază în mod evident imitarea adultului
fiind reţinut, iar mimica câştigând în expresivitate. Capacitatea de simulare şi empatia tind să
se evidenţieze alături de mecanismele defensive. Sentimentele morale devin din ce în ce mai
puternice influenţând comportamentul şcolarului. Sentimentul datoriei, al responsabilităţii,
ruşinea, facilitează reuşita în activitatea şcolară.
Înainte de intrarea în şcoală copilul se caracterizează prin instabilitate emoţională,
predominând afectelor. Dinamica sentimentelor este legată de creşterea gradelor de conştiinţă
a propriei activităţi şi a relaţiei cu ceilalţi. Se dezvoltă propriile dorinţe şi aspiraţii. În această
perioadă are loc creşterea sensului moral - afectiv al conduitei generale, dezvoltarea
sentimentelor şi stărilor afective legate de relaţiile afective impuse de şcoală şi aprecierea
socială a acţiunilor lor. Tot în această perioadă se dezvoltă sentimentele intelectuale. Copilul
înţelege şi resimte tot ceea ce se întâmplă în familie, conflicte, certuri, despărţiri. Sunt
semnificative pentru copil relaţiile pozitive cu părinţii sau, dimpotrivă, atitudinile de renegare,
de rejectare a unora din părinţi. Relaţiile afectuase dintre părinte şi copil, cât şi relaţiile dintre
părinţi conduc la structurarea pozitivă a personalităţii. Pentru a alege conduita educaţională
corectă, adecvată părintele trebuie să îşi cunoască foarte bine copilul. Această cunoaştere
trebuie să ţină cont de părerea celorlaţi, a învăţătorului, a psihologului şi medicului. Utile
pentru activitatea educaţională a părintelui sunt şi cunoştinţele legate de caracteristicile de
vârstă.
Şcoala şi activitatea de învăţare, prin cerinţele specifice determină modificări în toate
planurile activităţii psihice a copilului. În această perioadă, la nivelul personalităţii se
structurează trebuinţele, interesele şi atitudinile. Evoluţia personalităţii se realizează
concomitent cu dezvoltarea interrelaţiilor sociale şi valorificarea noilor experienţe de viaţă.
Dezvoltarea intereselor sociale sunt determinate de viaţa socială, în general şi de viaţa
şcolară, în particular. Am văzut că relaţiile defectuase dintre părinţi şi copii au efecte negative
(agresivitate, hiperemotivitate, instabilitate, anxietate etc). Toate acestea se răsfrâng negativ la
nivelul întregii activităţi şcolare. Armonizarea relaţiilor părinte copil, o viaţă de familie
echilibrată şi afectuasă dezvoltă trăsături de personalitate opuse celor enumerate mai sus:
copilul are încredere în forţele proprii, se adaptează uşor vieţii şcolare şi dobândeşte un real
echilibru emoţional. Rolul învăţătorului este foarte important. El devine "model" pentru
şcolar, este cel care îl face să înţeleagă mai repede şi mai bine informaţiile transmise. Modul
în care el apreciază şcolarul (corectitudinea, lipsa favoritismului) dezvoltă la copii simţul
propriei valori. Dezvoltarea sociabilităţii şcolarului mic se manifestă evident tot în activitatea
şcolară prin relaţiile cu ceilalţi copii şi se dezvoltă prin joc. La acest nivel de vârstă jocul
capătă valenţe noi. Copiilor le plac jocurile cu subiect, cu roluri. Jocul devine mai bine
organizat, regulile sunt respectate mai riguros, iar spre finalul acestei perioade sporeşte
caracterul competitiv al acestuia. Perioada şcolarului mic se caracterizează, din punct de
vedere social, prin apariţia prieteniilor, copiii devenind mai puţin dependenţi de părinţi şi mai
interesaţi de colegi, de prieteni.
Prietenia se leagă prin apariţia unor interese şi activităţi comune. Ei îşi dezvoltă
comportamente asemănătoare, preferă acelaşi gen de literatură, se exprimă asemănător, au
aceleaşi păreri despre anumite persoane. Dezvoltarea socială, spre sfârşitul acestei etape,
pregăteşte terenul pentru cea imediat următoare - pubertatea.
Concepţia de sine se formează odată cu intrarea copilului în şcoală, în special prin
modul în care este tratat de către învăţător şi de către colegi. Copiii care au o estimaţie de sine
înaltă, consideră de regulă eşecul ca fiind accidental, chiar dacă acesta îi afectează, mai mult
decât pe cei care au o estimaţie de sine medie. Spre deosebire, cei cu estimaţie joasă sunt
lipsiţi de încredere în sine, nu aderă la idei clare, nu vor să atragă atenţia asupra lor şi nu vor
să supere pe nimeni. De multe ori, estimaţia de sine a copilului nu coincide cu estimaţia
învăţătorului şi a colegilor, ceea ce creează pentru copil un spaţiu de trăiri complexe ale vieţii
şi competiţiei şcolare. În general, copiii încearcă să corespundă estimaţiei precum şi cerinţelor
părinţilor, pentru a evita răceala, reproşul, pedeapsa şi decepţia părinţilor în caz de eşec.
Deseori recurge la strategii de evitare şi, in extremis, la minciună. Este situaţia frecvent
întâlnită a copilului care îşi uită carnetul de note acasă pentru a nu i se trece nota proastă, ori
îşi uită caietul acasă, dacă nu şi-a făcut tema. Pe lângă acest tip de trăiri afective legate de
şcoală, reacţiile afective în general devin mai controlat voluntare şi creşte capacitatea de
simulare şi de ascundere a reacţiilor afective.
Integrarea socială a micului şcolar cunoaşte 3 etape: integrarea copilului în colectivul
colegilor de şcoală şi participarea lui la activităţi şcolare, ceea ce facilitează deprinderea unor
conduite sociale, precum şi conturarea unui mod de a gândi şi de a înţelege lumea şi viaţa.
adaptarea copilului la dimensiunile economice ale vieţii. Se diversifică comportamentelor de
cumpărător, dezvoltându-se în special în 2 direcţii: - cumpărător pentru familie (atunci când
este trimis de părinţi să facă cumpărături pentru casă) şi - cumpărător pentru sine (atunci când
îşi cumpără singur dulciuri; mai târziu, după 9 ani, timbre, reviste, poze, pe care le
colecţionează). După 11 ani începe să strângă bani pentru cumpărarea unor obiecte mai
consistente, pe care şi le doreşte (apare un mugur de organizare a bugetului). Către 12 ani apar
aspiraţiile băneşti, ceea ce exprimă o expansiune a sinelui material. Aceasta este şi vârsta la
care apar şi se manifestă unele mici fraude de bani sau obiecte din casă, atitudini care trebuie
sancţionate categoric, dar nu înainte de a fi explicate copilului. orientarea şcolară şi
profesională. Copiii observă persoanele cu care vin în contact, profesiunile acestora, rolul
social al respectivelor persoane şi încep să aspire la diverse profesii. O parte din conduitele
acestei profesiuni au fost deja încorporate în timpul jocurilor cu rol din preşcolaritate. Totuşi,
orientarea profesională este greu de realizat pentru copii la această vârstă, rolul părinţilor şi al
şcolii rămânând major.
La vârsta școlarității se dezvoltă foarte bine limbajul, se dezvoltă şi se accentuează
dominanta emisferică, respectiv caracterul de ambidextru, dar şi extremele: de stângaci sau de
dreptaci rămâne puternic interesul pentru joc, mai ales pentru jocul colectiv, dar apar şi
momente în care copilul preferă o activitate singulară, în genul cititului, al jocului pe
computer sau a jocului de unul singur. Apare interesul de colecţionar şi acela de jucător şi
câştigător, la 6 ani copilul este absolvit de problemele adaptării lui la viaţa socială. În acest
sens este foarte important învăţătorul, cel care face trecerea între copil şi societate (colectivul
şcolar). Dacă învăţătorul este centrat în special pe disciplină, copilul poate suferi o adaptare
socială mai dificilă, manifestată prin creşterea nervozităţii şi prin oboseală, însoţită adeseori
de tulburări somatice învăţarea scrisului şi a cititului, a calculelor elementare, care, împreună,
constituie achiziţiile de bază ale stadiului imediat după vârsta de 7 ani are loc o oarecare
detaşare psihologică atât de mediul familial, cât şi de cel şcolar, copilul devenind expansiv,
extravertit, chiar exaltat, semn că adaptarea şcolară a depăşit faza tensională. Această fază
coincide cu creşterea curiozităţii faţă de mediul extraşcolar, mediul de cartier şi cel stradal
are loc o creştere uşoară a rapidităţii reacţiilor, motiv pentru care copilul mănâncă în fugă, se
spală sau se îmbracă neglijent, umblă cu ghiozdanul desfăcut, totul în favoarea timpului
petrecut împreună cu alţi copii şi în defavoarea stabilizării deprinderilor legate de autoservire
copilul se supără repede, dar uită repede şi participă la dispute acerbe legate în general de
regulile jocurilor, toate aceste dispute devenind în sine mici lecţii privind îndatoririle şi
drepturile sale. Cam pe la vârsta de 8 ani, adaptarea trece într-o fază de echilibru, copilul
devine mai reflexiv, mai liniştit şi preocupat de probleme serioase, precum provenienţa
copiilor, apartenenţa la neam, apartenenţa socială. Acestea fac parte din momentul
identificării sociale şi a constituirii sentimentelor de apartenenţă socială. Apar jocurile
episodice, cu subiect prelungit, care continuă săptămâni întregi, reluându-se de fiecare dată de
unde au fost lăsate. Este perioada în care, în joc, copiilor le place să îşi construiască un loc al
lor: căsuţe, colibe, semn al dorinţei de spaţiu personal Mai târziu, la vârsta de 9 ani şi mai
mult, apare un element nou, organizarea jocului pe sexe. Băieţii se joacă separat de fetiţe, deşi
sunt curioşi unii în legătură cu ceilalţi şi se supraveghează reciproc. Copiii au de asemenea
tendinţa de autoperfecţionare, devin mai ordonaţi, mai perseverenţi, mai valoroşi în a-şi
planifica timpul şi activităţile Scrisul se îmbunătăţeşte, căpătând note personale, desenele şi
lucrările scrise poartă, de asemenea, amprenta personală şi se îmbunătăţesc mult.
Copiii devin mai sensibili la informaţiile sociale, la opiniile de clasă, la problemele
mediului înconjurător şi ale lumii Definitivându-se aproape ideea de socializare, ei devin
preocupaţi de colectiv, îşi exprimă prietenia şi se simt vulnerabili faţă de prieteni, faţă de
relaţiile familiale, motiv pentru care atracţia pentru colectiv poate prezenta un pericol de
asociere la tendinţe delincvente.

BIBLIOGRAFIE

Găişteanu, Mihaela (2006), Psihologia copilului, Editura Leonardo da Vinci

Birch Ann, (2000), Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, Bucureşti
Verza E., Verza Fl., (2001), Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Silvia Briceag, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București
Piaget J., (1976), Construirea realului la copil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti