24 noiembrie

Memoria şcolarului mic

La începutul stadiului micul şcolar mai păstrează încă trăsăturile memoriei din stadiul
anterior şi anume faptul că este centrată pe detalii şi concret, este influenţată de trările afective,
este realizată fragmentar şi mai ales în forma involuntară este păstrată inegal în funcţie de gradul
în care a fost impresionat când s-a făcut întipărirea şi are predominant recunoaşterea ca formă de
reactualizare. Procesul continuu de maturizare neurofuncţională şi antrenarea constantă,
sistematică în activitatea de învăţare schimbă calitativ memoria de-a lungul celor 4 ani de şcoală.
Cele mai importante trăsături ale memoriei se dobândesc treptat astfel:

1. creşte caracterul activ al desfăşurării procesului de întipărire, în sensul că trebuind să

satisfacă anumite cerinţe ale şcolii, sursa principală de învăţare va fi lecţia şi manualul din care
se vor selecta acele conţinuturi care corespund sarcinilor ce urmează a fi primite. Mai ales către
clasele a III-a şi a IV-a elevii încep să-şi organizeze singuri şi să-şi sistematizeze materialul de
învăţare, au parcurs un lung drum împreună cu cadrul didactic de scoatere a ideilor principale, de
alcătuire a planului de idei şi acum devin proceduri mnezice personale.

2. există o strânsă legătură a memoriei cu gândirea şi o pondere din ce în ce mai mare a

memoriei logice în rezolvarea tuturor sarcinilor de învăţare, dar mai sunt unele dificultăţi în
cazul unui text mai complex al manualului când limitele sunt mult mai greu de perceput, iar
limitele dintre secţiunile care corespund unei idei sunt mai greu de stabilit. Alteori, operaţiile şi
acţiunile cognitive pot să fie mai fragile, iar în acest caz şi procedeele mnezice sunt mai slab
utilizate.

3. strâns legată de caracteristica anterior analizată este şi dominarea progresivă a

memoriei voluntare, pe măsură ce copilul înţelege relaţia dintre rezultatele sale din clasă şi
efortul lui de a învăţa. Odată cu amplificarea activităţii de învăţare la clasele a III-a şi a IV-a,
copiii dau dovadă că dispun şi de o metamemorie spuntană, adică înţeleg în ce situaţii se cere un
anumit efort şi îşi modelează memorarea voluntară în raport cu specificul sarcinilor, de exemplu
în cazul poeziilor se memorează textual, în cazul istoriei se reţin datele semnificative, dar restul
trebuie memorat sub raportul ideilor şi nu al formei verbale.

4. în şcolaritatea mică, spre sfârşitul stadiului încep să fie utilizate în mod conştient
criterii logice de organizare a materialului de învăţare, iar această tendinţă se va amplifica.
Astfel, în învăţarea unor cunoştinţe din domeniul ştiinţelor naturii, se va forma treptat o
adevărată schemă de organizare a acestora cu privire, de exemplu, la o categorie de plante. Vor
învăţa să reţină sistematic caracteristicile rădăcinii, tulpinii, frunzelor şi florilor.

5. în privinţa păstrării în memorie, mai ales cei de clasele a III-a şi a IV-a îşi dau seama
de necesitatea repetării din când în când a celor învăţate pentru a nu pierde ce au învăţat. Pentru
cei din clasele I- II, învăţătoarea trebuie să fie cea care să organizeze repetiţiile şi să le eşaloneze
în funcţie de volumul şi dificultatea materialului.

6. în funcţie de productivitatea generală a memoriei, încep să apară şi unele particularităţi

individuale şi astfel elevii se pot diferenţia între ei în ceea ce priveşte uşurinţa întipăririi, durata
păstrării şi eficienţa reproducerii. Se pot constata 4 categorii din acest punct de vedere:

a. unii învaţă repede şi ţin mult timp minte şi actualizează cât mai complet. Aceştia sunt
cei cu performanţe f bune în învăţare
b. alţii învaţă greu, dar păstrează multă vreme ce au achiziţionat şi de asemenea
actualizează bine
c. sunt şi cei care învaţă uşor, dar uită repede şi astfel rezultatele lor la învăţătură sunt
fluctuante
d. cei care au mai mari dificultăţi în învăţare acumulează greu şi uită repede.
În toate aceste cazuri învăţătoarele trebuie să dea un sprijin constant, de durată şi
diferenţiat.
Aspectele principale ale dezvoltării personalităţii copilului de vârstă şcolară mică
Intrarea copilului în şcoală, activităţile specifice acestui nou mediu sunt factorii cei mai
importanţi care generează schimbări semnificative în planul personalităţii de-a lungul ciclului
primar. Activităţile sistematice de durată, cerinţele şi exigenţele progresive vor structura
dezvoltarea capacităţilor formate anterior şi vor genera altele. O subliniere specială trebuie să
facem în legătură cu interacţiunea cu egalii (covârstnicii) care, în acest stadiu, se transformă în
factori semnificativi de dezvoltare psihică. Întâlnirea zilnică perceperea reciprocă, dialogul,
imitarea diferenţierea de celălalt, compararea cu altul, competiţia sunt mecanisme de modelare şi
perfecţionare discrete şi continue ale personalităţii şi ale tuturor structurilor
psihocomportamentale. Sub influenţa mai ales a acestor factori, se cosolodează acele
componente ale personalităţii cristalizate iniţial în preşcolaritate, cum ar fi unele aptitudini, unele
trăsături de caracter, conduitele şi conştiinţa morală şi se vor forma de asemenea altele noi.

Totodată se constată o mai bună cointegrare a componentelor personalităţii şi o creştere a

rolului însuşirilor caracteriale în structura de ansamblu a acesteia. De asemenea, în ansamblul
său, personalitatea şcolarului mic are încă o anumită instabilitate şi fragilitate caracteristică
pentru copilărie. În unele situaţii, mai ales elevul din ultimile clase se autoreglează foarte bine în
timp ce în alte împrejurări este dezorientat, inadaptat, ineficient şi are nevoie în continuare să fie
ajutat şi condus de către adult. Comparativ cu preşcolarul, şcolarul mic este capabil să desfăşoare
activităţi mult mai complexe, să stabilească relaţii mai conştiente, să demonstreze capacităţi noi
de autonomie şi independenţă. Mergând în detaliu, observăm că aptitudinile şi capacităţile
şcolarului mic sunt în real progres şi se exprimă deja în rezultate semnificative, relevate de
învăţătoare şi reprezentative pentru nivelul clasei respective. Domeniile de manifestare sunt:
desen, pictură, coregrafie, gimnastică, muzică şi începând cu clasa a III-a şi cel al compoziţiilor
literare şi al poeziei. În biografiile multor oameni de cultură se pot identifica realizările lor
notabile, de la vârsta şcolarităţii mici. Schimbări importante se produc şi în structura caracterului.
Odată cu intrarea în şcoală copilul are un nou statut, cel de elev şi-şi însuşeşte treptat rolurile
aferente întărite în acelaşi timp de aprecierile învăţătoarei şi de atenţia şi interesul părinţilor. De
asemenea, în ceea ce priveşte dezvoltarea caracterului, un rol important îl au relaţiile cu
covârstnicii. Grupul este sursa unei alte experienţe sociale decât cea oferită de mediul familial
sau de activităţi de învăţare şi este şi terenul autoafirmării, al măsurării propriilor capacităţi fizice
şi psihice în confruntarea cu egalii. Pentru dezvoltarea caracterului rămân în continuare
importante modelele oferite de părinţi sau cele difuzate de mass-media, însă influenţele acestora
din urmă sunt mai puţin intense, fiind mediate de grupul familial.

Conţinutul, organizarea şi desfăşurarea sistematică a activităţilor instructiv-educative

dezvoltă trăsături de caracter cum ar fi: sârguinţa, conştiinciozitatea, punctualitatea sau
autoexigenţa. Conţinutul, organizarea sunt în strânsă legătură cu interacţiunea cu cei de aceeaşi
vârstă. Relaţia cu egalii adânceşte sociabilitatea şi dezvoltă noi atitudini cum ar fi: respectul
punctului de vedere al celuilalt, disponibilitatea pentru colaborare şi cooperare, sentimentul clar
al aparteneţei la un grup sau mândria de a aparţine unei anumite şcoli sau clase. Trăsăturile şi
sistemul caracterial în ansamblu subordonează mai bine particularităţile temperamentale, chiar şi
copiii mai impulsivi, mai neastâmpăraţi dobândesc de-a lungul anilor de şcoală primară
capacităţi de stăpânire promptă dacă împrejurările o cer.

În ceea ce priveşte conştiinţa de sine şi imaginea de sine, cele mai importante schimbări
specifice acestui stadiu sunt următoarele: apariţia iniţială a interesului pentru viaţa interioară
proprie şi amplificarea imaginii de sine în cele trei planuri: Eul fizic, spiritual şi social. Eul fizic
are în fundamentele sale o schemă corporală consolidată, îşi dă seama de asemănarea sa cu
familia, dar şi ce-l deosebeşte de ceilalţi ai săi. Nu acordă prea multă atenţie Eu-lui fizic, mai ales
la începutul acestui stadiu. Acum trece fugitiv prin faţa oglinzii, dar spre sfârşitul stadiului va fi
mai dispus să o consulte pentru a-şi asigura ordinea în îmbrăcăminte şi chiar a-şi descoperi
calităţi care s-ar putea să aibă importanţă în relaţiile cu ceilalţi copii, dar chiar şi în aceste
condiţii rămâne o anume neimplicare afectivă caracteristică acestei vârste.

Eul spiritual începe să fie mai implicat mai ales în învăţarea şcolară, să fie influenţat de
evaluările învăţătoarei şi de aprecierea şi admiraţia colegilor. Dacă în toate aceste situaţii un
copil a avut semnale pozitive el îşi construieşte o imagine de sine pozitivă mai bună, care îl poate
susţine şi în momentele de insucces trecător, iar dacă sub aceleaşi influenţe s-a cristalizat o
impresie nefavorabilă despre sine, acel elev are tendinţa de a-şi diminua bucuria chiar când ceva
îi reuşeşte foarte bine. Însă la această vârstă ceea ce vede copilul ca fiind calităţi ale sale rezultă
mai degrabă din interiorizarea aprecierilor celorlalţi. De aceea, atât părinţii, cât mai ales
învăţătoarele trebuie să fie atenţi la felul în care îi valorizează pe copii pentru că aprecierile lor
au urmări de durată şi profunde în dezvoltarea imaginii de sine a copilului.

Eul social este puternic influenţat de viaţa de grup a şcolarului mic care este mult mai
bogată decât la preşcolar şi faţă de care el este mult mai receptiv. Şcolarul mic are conştiinţa
locului său în grupul clasă, îşi dă seama pentru ce îl apreciază sau nu colegii. În genere, elevul cu
rezultate şcolare foarte bune sau bune este preferat de toţi, este ales lider şi este un factor de
identificare pentru ceilalţi. Cel cu difcultăţi şcolare este marginalizat, izolat şi neluat în seamă. El
riscă să acumuleze multe insatisfacţii şi să-şi găsească în altă parte atenţia şi acceptarea de care
nevoie şi poate astfel să cadă influenţe nefaste.

Adolescenţa

Trăsăturile dominante ale dezvoltării psihice ale adolescentului

Adolescenţa, cuprinsă între 14 şi 20 de ani, urmată de postadolescenţa, până la vârsta de

25 de ani, se caracterizează prin foarte multe schimbări şi transformări şi de aceea a fost
considerată o a doua naştere sau un moment esenţial în dezvoltarea psihică umană. În tabloul
amplu şi complex al dezvoltării din acest stadiu pot fi relevante câteva aspecte dominante care
definesc locul adolescenţei în procesul devenirii fiinţei umane:

1. avansul cognitiv remarcabil atingându-se chiar vârfurile cele mai înalte în manifestarea
unora din capacităţile de cunoaştere
2. depăşirea identificării cu părinţii, ieşirea de sub tutela familiei şi a şcolii şi integrarea
în viaţa socială şi culturală a comunităţii
3. itensificarea conştiinţei de sine şi a căutării asidue a identităţii de sine, a unicităţii şi
originalităţii proprii
4. parcurgerea unei faze decisive în cucerirea independenţei şi autonomiei după ce se
parcurge o perioadă foarte tensionată. Această caracteristică din urmă afirmă că se produce
măcar o modificare a dependenţelor.
5. apariţia conştiinţei, apartenenţei la generaţie
6. construirea unor noi componente ale personalităţii şi dezvoltarea lor într-o structură
unitară care mediază adaptările eficiente la toate tipurile de situaţii