Modalități de optimizare a relației părinte –copil în condițiile slabei prezențe a

abilităților de comunicare la părinți

Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi
instruirea caracterului psiho-social. Copilul îşi dezvoltă aptitudinile sale în raport cu mediul în care
trăieşte, aşa încât primele noţiuni educative le primeşte în familie, apoi în colectivitatea preşcolară
pentru ca şcoala să consolideze şi să modeleze tot ceea ce a acumulat copilul înainte şi să adauge,
printr-un amplu sistem educativ, ultimele şi cele mai delicate caracteristici la făurirea unei educaţii
desăvârşite. Procesul de instrucţie educativă – educaţia – urmăreşte să dezvolte armonios
predispoziţiile latente ale copilului, astfel încât el să poată deveni, cu timpul, un adult cu deplină
libertate interioară, dar şi cu conştiinţa responsabilităţii sale. Educaţia îi favorizează o adaptare mai
uşoară la mediul social ambiant şi-i indică drumul către cele mai înalte îndatoriri ale omului către
societate.
Întregul proces educativ trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune pentru copil şi în
concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce
nu sunt pe măsura forţelor sale, oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de
înţelegere.
Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. Familia constituie
una din verigile sociale cele mai vechi şi mai stabile în care se conturează şi se formează
caracterele; în familie se dezvoltă spiritul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de
participare la viaţa socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi
de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism,
componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al
„celor 7 ani de acasă”.
Dacă toate aceste deprinderi nu s-au format în anii petrecuţi în familie va fi greu mai apoi, în
şcoală sau şi mai târziu la vârsta de adult să se întreprindă ceva în acest sens, cu atât mai mult cu
cât, dacă s-au format unele obiceiuri greşite sau trăsături negative de caracter, vor putea fi corectate
cu mare greutate.
Atât părinţii, cât şi educatorii în timpul procesului de învăţământ trebuie să intervină în
numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului, dar trebuie să o facă cu blândeţe,
pentru că altfel poate duce la efecte contrare pentru echilibrul copilului şi pentru conturarea
personalităţii sale. Actele de injustiţie ce i se fac de către cei din jur sunt greu tolerate. Prin structura
lor copii sunt naivi, sinceri şi cinstiţi şi este păcat să le alterăm aceste gingaşe trăsături morale prin
intervenţii brutale – bătaia fiind exclusă din rândul metodelor educative – sau prin atitudini
nesincere, meschine.

În categoria factorilor socio-pedagogici care influenţează reuşita copilului este inclusă

familia așa cum spuneam mai sus. Contribuţia ei la asigurarea progresului şcolar al copilului poate
fi pusă pe seama climatului familial ce se constituie în interiorul unităţii şcolare, precum şi a
colaborării ei cu şcoala. Multiple cercetări întreprinse în ultimii ani au scos în evidenţă o serie de
manifestări proprii acestui univers microsocial. O parte dintre ele se referă la valenţele educative pe
care le incumbă, acreditându-se ideea că rolul familiei în dezvoltarea psihosomatică a copilului este
hotărâtor, punctul de plecare al viitorului adult, aflându-se aici. Valenţele educative ale familiei sunt
o expresie directă a mediului familial, considerat ca rezultat al unei sinteze unice a tuturor relaţiilor
ce se stabilesc între membrii săi.
Se consideră că niciun alt mediu nu oferă o diversitate atât de mare de relaţii într-o unitate
socială atât de restrânsă. Climatul familial este expresia funcţională a acestor relaţii care poate
îmbrăca diferite nuanţe după cum predomină cooperarea sau tensiunea dintre membrii familiei.
Dacă într-o familie există o slabă prezență a abilităților de comunicare la părinți, încep problemele
care vor afecta copilul și întreaga lui dezvoltare socio-emoțională. Comunicarea reprezintă mai mult
decât un proces de interacțiune între persoane, este un instrument de modelare a personalității și de
construire a tipurilor diverse de relații sociale. În funcție de tipul de comunicare avut cu sine, dar și
cu alții, oamenii se pot modela ca fiind orientați spre eșec, fără încredere în forțele proprii, critici
neconstructiv sau ca fiind apreciativi, deschiși la învățare, orientați spre atingerea scopurilor
propuse și având încredere în ei.
Ca factor al progresului şcolar, climatul familial contribuie la formarea atitudinii copilului
faţă de şcoală în general, faţă de învăţătură în special. Aceasta presupune, din punct de vedere
pedagogic, crearea unui substrat motivaţional adecvat. Acţiunile educative întreprinse în acest sens
trebuie incluse într-un sistem mai larg care să vizeze personalitatea în ansamblul său. Aprecierile
generale ale părinţilor la adresa şcolii, cât mai ales preocuparea lor sistematică faţă de rezultatele şi
progresul şcolar al copiilor, stimulările şi încurajările continue, se înscriu ca modalităţi de influenţă
a acestei atitudini.
În activitatea complexă de asigurare a succesului la învăţătură al tuturor elevilor, de
prevenire a insuccesului şcolar, conducerea şcolii, învăţătorii, profesorii diriginţi, vor accentua
legatura dintre şcoală şi familie.
Cu siguranță, un climat educativ familial neadecvat poate fi diminua reuşita la învăţătură,
dar însuşi climatul educativ depinde în mare masură de calitatea adaptării şcolare, înrăutăţirea lui
fiind deseori o consecinţă a insuccesului şcolar.
 Prin regimul de viaţă pe care îl impun, părinţii contribuie la formarea unui stil individual de
muncă şi a unor trăsături de caracter necesare înlăturării dificultăţilor în activitatea de învăţare. Este
cert că acestea nu se formează prin sfaturi şi recomandări, ci în primul rând prin organizarea şi
supravegherea activităţii copilului, prin funcţionarea cât mai bună a relaţiilor intrafamiliare, prin
angajarea copilului în cadrul acestor relaţii ca urmare a investirii sale cu roluri care să-l supună unor
exersări corespunzătoare.
Principalele sarcini ce revin familiei în acest sens sunt următoarele:
a) Educarea la copii a unei atitudini normale faţă de şcoală şi învăţătură prin:
- interesul pe care-l manifestă pentru activitatea şcolară a elevului şi pentru rezultatele sale,
controlând permanent situaţia la învăţătură şi menţinând o legătură continuă cu şcoala;
- sprijinul acordat cadrelor didactice, formarea unui front comun familie – şcoală.
b) Asigurarea de condiţii optime pentru studiul elevului (loc de studiu dotat corespunzător, condiţii
materiale optime, climat favorabil etc.)
c) Asigurarea unui regim de viaţă corespunzător, care să-i susţină efortul de muncă al copilului şi
să-i creeze condiţii pentru creşterea randamentului în muncă.
Familia, primul mediu de viață al copilului, exercită o influenţă considerabilă asupra
dezvoltării acestuia. Cadrul general în care se formează copilul de cele mai multe ori este bun. O
singură problemă a familiei implică şi dificultăţi la învăţătură.
Într-o familie, în care părinţii nu se înţeleg sau sunt divergențe pe care copilul le simte,
implicit acesta începe să se consume, îşi pune tot felul de întrebări cărora nu le găseşte răspuns, îşi
simte sufletul încărcat, îşi pierde încrederea în ceea ce reprezenta pentru el dragostea, siguranța,
liniştea, nimic nu reuşeşte să-i mai reţină atenţia sau să-i trezească interesul. El frecventează în
continuare şcoala, dar e absent la ce se petrece în jurul lui. La lecţii nu mai este atent, nu mai învaţă
şi, fireşte, în aceste condiţii este apostrovat, chiar pedepsit. Din acelaşi motiv, al tensiunii familiale,
copilul este încercat de sentimente contrarii. Atmosfera de la școală unde recunoaşterea eforturilor
sale şi atmosfera creată de colegi îi produc o stare de relaxare şi mulţumire, este schimbată cu una
tristă și apăsătoare când se află acasă.
Condiţiile ţinând de starea economică materială a familiei (salarii mici, nesiguranţa zilei de
mâine privind locul de muncă sau veniturile familiei) asociate cu alți factori enumerați mai sus, duc,
de cele mai multe ori, la insucces sau chiar la abandon şcolar şi eşec.
Incapacitatea de comunicare adecvată a părinţilor cu copiii sau lipsa de interes a părinţilor
pot îndepărta copilul de părinţi. Dacă părintele nu ştie să răspundă delicat şi înţelept încercărilor
copilului de a şi-l face confident şi de a-i cere sfatul în probleme mai delicate, cele mai bune intenţii
ale lui sunt sortite eşecului.
 Expresiile "pe vremea mea", "nu pot să vă înţeleg pe voi, tinerii de azi", "când eram eu elev
la școală", "când eram copil, nu aveam de niciunele", cicăleala sau exemplele negative din care
copilul ar trebui să înțeleagă ceva, au exact efectul contrar celui așteptat. În această situaţie, copilul
se retrage în "carapacea" lui, se închide în sine, devine introvertit, rămânând să-şi rezolve
problemele care îl frâmântă singur sau cu ajutorul altor persoane sau pur și simplu rămân
nerezolvate, măcinându-l permanent.
Interesul excesiv al părinţilor pentru buna pregătire a lecţiilor de către copil are ca efect o
continuă stare de tensiune şi oboseală, care influenţează negativ munca lui şcolară. Preocuparea
părinţilor pentru o situaţie strălucită a copilului la învăţătură, alimentată de orgolii, îi determină să-l
constrângă la o muncă şcolară care îl depăşeşte uneori şi-i creează o continuă stare de nelinişte şi
tensiune. În această situaţie, copilul face eforturi disperate pentru a-şi menţine poziţia de top în
clasă, vine la şcoală cu inima strânsă de teamă să nu ia o nota mai mică de 10, nu este pregătit să
înfrunte nici cel mai mic eşec. Alţi părinţi, din dorinţa de a-şi pregăti cât mai bine copiii pentru
viaţă, le solicită prematur intelectul, învățându-i încă de la 2-3 ani literele, cifrele, poezii etc,
rezultatul efortului lor fiind contrar celui scontat.
Dacă la cunoştintele acumulate spontan se adaugă cele oferite de părinţi prin cursuri
(cunoştinţe de balet, desen, muzică, una sau două limbi modeme), conştiinţa acestor copii este
suprasaturată de informaţii. Plictisiţi, obosiţi, surmenaţi, aceşti copii nu vor mai putea satisface nici
cele mai modeste aspiraţii ale părinţilor şi ale societăţii.
La sensul opus, există părinţi care nu acordă atenţie pregătirii copilului pentru şcoală. Unii,
minimalizează dificultăţile activităţii de studiu. Alţii, văd în copil un ajutor la treburi. Suprasolicitat
cu treburi uneori nerecomandate pentru vârsta lui sau care îl depășesc, copilul nu mai are timp
pentru pregătirea lecţiilor, pentru studiul care este atât de important. De aici frica de a nu lua o notă
mică, teama de eșec, tensiunea cu care se îndreaptă a doua zi spre şcoală.
Există şi copii care, în ciuda condiţiilor potrivnice din familie, în dorinta de a învăţa,
folosesc pentru studiu o parte din timpul necesar pentru odihnă, renunțând la acest aspect extrem de
important în dezvoltarea sa armonioasă. Necunoscând acest lucru, profesorul îl sancționează cu o
notă mai mică sau îl apostrofează. Este situația în care copilul suferă deoarece nu se simte
recunoscut în ciuda efortului său.
Atitudinea opozabilă a familiei în ceea ce priveşte formularea exigenţelor faţă de munca
şcolară a copilului, manifestată fie prin divergenţe de concepţie în această problemă (între cei doi
părinţi, între părinţi şi bunici, între familie şi şcoală), fie printr-o reacţie variabilă a familiei faţă de
randamentul la învăţătură al copilului, poate constitui un motiv de debusolare a acestuia, de
dezechilibru, de incertitudine.
Dacă un părinte acordă atenţia cuvenită muncii şcolare a copilului, iar celălălt nu, dacă, în
funcţie de diferite aspecte, ei iau atitudine sau nu faţă de rămânerile în urmă la învăţătură, copilul
"speculează" înţelegerea de către o altă persoană pe care o simte aproape, iar urmările se văd în
rezultatele şcolare slabe. Orientarea şcolară greşită pe care o fac unii părinţi, fără să ţină cont de
nevoile și aptitudinile copilului reprezintă multă suferință pentru el.
Şcoala, alături de familie influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul
de învăţământ, personalitatea elevului. Amintesc aici: tipul de şcoală, tradiţia şcolii, dotarea ei
materială, conţinutul învăţământului, profesorul.
Organizarea unui regim de viaţă sănătos, raţional va influenţa în mod pozitiv dezvoltarea
copilului pe toate planurile (fizic şi psihic). În scopul realizării reuşitei şcolare, familia va forma
copilului un regim de odihnă şi învăţătură ritmic, cu ore fixe de trezire, masă, muncă, joacă, culcare.
În felul acesta va creşte rezistenţa la efort, şi nu în ultimul rând rezistenţa la îmbolnăviri. După masa
de prânz elevul se va odihni în camera lui bine aerisită şi curată. Rezolvarea temelor se va face în 1-
2 ore pentru elevii ciclului primar şi 2 sau cel mult 3 ore pentru elevii ciclului gimnazial. Este foarte
important ca după ora 20 copilul să nu mai aibă activităţi care-l solicită mult nervos, pentru a avea
un somn liniştit.
Probabil că mulţi părinţi vor spune că timpul sugerat mai sus pentru rezolvarea temelor nu
este suficient ( mai ales la ciclul primar). Depinde foarte mult de stilul de lucru al elevului. Dacă
acesta este atent la ore, dacă înţelege ce i se explică, dacă îşi rezolvă sarcinile la timp, dacă citeşte
lectura suplimentară în vacanţă sau la sfârşitul săptămânii, dacă lucrează sistematic, dacă este
perseverent şi odată aşezat la birou nu se ridică până nu termină sarcina propusă, se va încadra în
acest timp. Conteză mult şi atmosfera din familie, care trebuie să fie liniştită, calmă. Îndemnul,
încurajarea, ajutorul, o alimentaţie corectă sunt mijloace prin care ne putem ajuta copilul să-şi
rezolve sarcinile şcolare.
Unii copii au obiceiul de a se culca târziu. Afectarea orelor necesare de somn are ca rezultat
imposibilitatea ca organismul să se refacă, apare oboseala, starea de iritare, nervozitate şi chiar
boală. Randamentul şcolar scade, de aici un lung şir de consecinţe negative.
Foarte mulţi părinţi, în dorinţa de a da o educaţie cât mai bună copiilor lor, de a le acorda
mai multe şanse de reuşită în viaţă, le organizează activităţi suplimentare: muzică, pictură, limbi
străine, balet, îi înscriu la cursuri de calculatoare. Sunt activităţi folositoare, mai ales dacă copilul le
face cu plăcere, dar care duc la supraîncărcarea zilei de lucru. În acest caz, timpul trebuie programat
cu mare atenţie, astfel încât să nu fie afectate şederea şi jocul în aer liber, odihna de zi cu zi
necesară menţinerii sănătăţii, bunei dispoziţii şi a unui randament ridicat la învăţătură.
Înainte de a trimite copilul la activităţi suplimentare trebuie să se verifice dacă are aptitudini
pentru acestea, altfel se transformă în chin ceea ce ar trebui să fie ore petrecute în destindere. Va fi
consultat copilul, se va discuta cu el în termeni şi într-o atmosferă sinceră, dar se va cere şi sfatul
specialistului (dacă este şi când este cazul) din domeniul respectiv. Sunt copii care merg la astfel de
ore doar ca să nu-şi supere părinţii, să nu-şi strice imaginea în faţa acestora. Sunt şi copii cu o stare
de sănătate foarte bună, dotaţi intelectual, care fac faţă cu uşurinţă sarcinilor suplimentare. Chiar şi
în cazul acestora se va colabora în permanenţă cu profesorul instructor pentru a evita
supraîncărcarea.
În ultimă instanţă, sănătatea este lucrul cel mai de preţ. De aceea, dozarea efortului se va
face în raport cu posibilităţile, particularităţile şi sănătatea organismului copilului. Activităţile grele
vor alterna cu cele uşoare, în acelaşi timp munca va alterna cu odihna. Se va respecta curba de efort
de pe timpul unei zile, precum şi curba de efort pe săptămână. Pentru activităţile mai grele se va
respecta o scurtă perioadă de acomodare, sarcinile vor fi date gradual, de la uşor la greu. Se va evita
monotonia prin alternarea tipului de activitate. Se poate chiar continua cu regimul de la şcoala,
adică 45-50 minute de lucru, 10-15 minute pauză în care cel mai bine este să se facă mişcare.
Unii copii refuză din start să rezolve o sarcină, motivând că nu ştiu, nu pot să rezolve. Este
recomandabil să discutăm cu ei pentru că în spatele acestui refuz se ascunde, de obicei, altceva:
plictiseala, teama de eşec, lipsa de responsabilitate. Cu calm vor fi rugaţi să-şi amintească cum au
rezolvat la şcoala o astfel de problemă sau una asemănătoare, să studieze şi partea teoretică, vor fi
îndemnăţi să încerce chiar dacă există posibilitatea să greşească. Vor fi ajutaţi cu explicaţii, dacă
este necesar, vor fi încurajaţi. Un prim succes îl va face să privească altfel lucrurile în viitor.
Este important de reţinut că orice disfuncţie în cadrul familiei atrage după sine disfuncţii în
dezvoltarea normală a copilului. Trebuie să învăţăm ca, printr-o bună organizare, noi să stăpânim
timpul şi nu timpul să ne stăpânească pe noi.
Rolul de părinte este greu şi pretinde cunoştinţe teoretice şi practice de pedagogie,
psihologie şi medicină; pretinde bunăvoinţa acestora de a învăţa continuu de la şi din viaţă, de a
gândi, şi mai ales de a înfrunta situaţii imprevizibile şi pe care trebuie să le rezolve cu înţelepciune
şi cu discernământ. Problemele pe care copii le ridică în faţa părinţilor sunt adesea rezultatul unor
preocupări sau frământări individuale şi la care aşteaptă un răspuns sau o soluţionare din partea
părinţilor. Şi în aceste cazuri părintele trebuie cu răbdare, ascultându-l pe copil şi nu considerând
„tabu” unele din problemele ce-l preocupă, să încerce să găsească cea mai simplă şi eficientă cale
de rezolvare; la nevoie, cu abilitate poate temporiza un răspuns clar, timp suficient pentru a consulta
semenii cu mai multă experienţă psiho-pedagogică.
Privirea, tonalitatea vocii, zâmbetul nostru îl va ajuta pe copil să depăşească obstacolele.
Comunicarea cu copilul, cunoasterea calităţilor şi defectelor acestuia ne vor ajuta să-i stabilim
regimul de viaţă potrivit. Fiecare copil este o individualitate, nu există reţete general valabile de
alcătuire a programului copilului, există însă nişte reguli generale (program riguros alcătuit şi
respectat, alimentaţie raţională, colaborarea cu şcoala, comunicarea cu copilul, cunoaşterea
copilului). Pornind de la personalitatea copilului nostru şi consultând aceste reguli, vom stabili calea
cea mai bună de urmat. Şi să nu uităm cât de important este exemplul personal.

BIBLIOGRAFIE:
1. Jigău, M. - (1998), Factorii reuşitei şcolare, Editura Grafoart, Bucureşti
2. Kulcsar, T. - (1978), Factorii psihologici ai reuşitei şcolare, E. D. P., Bucureşti
3. Murariu, C. - (2008), Eşecul şcolar, în Revista AEPADO, nr.8/2008
4. Popescu, V.V. - (1991), Succesul şi insuccesul – precizări terminologice, forme de manifestare,
cauze, Revista de pedagogie, nr.12
5. Radulian V. - (1978), Forme, cauze şi efecte ale insuccesului şcolar, complexitatea rezolvării
problemelor puse în prevenirea şi diminuarea lor, Caiet de pedagogie modernă, E.D.P.,
Bucureşti
6. Străchinaru, I. - (1969), Devierile de conduită la copil, E. D. P., Bucureşti
7. Stoica, M. - (1996), Psihopedagogia personalităţii, E. D. P., Bucureşti
8. Vrabie, D. - (1975), Atitudinea elevului faţă de aprecierea şcolară, E. D. P., Bucureşti

WEBOGRAFIE
http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/16.-p.91-951.pdf