ÎNVĂŢAREA – PRINCIPALA ACTIVITATE

ÎN ŞCOALĂ

Învăţarea este o formă fundamentală de activitate umană şi presupune o relaţie a

individului cu mediul. Jocul , principala activitate a copilului , este o formă specifică şi extrem de
complexă de învăţare , care duce la elaborarea de noi comportamente , constituie modalităţi din
ce în ce mai adecvate de răspuns la solicitările externe , comportamente dobândite pe cale
individuală şi pe baza exersării.
Învăţarea şcolară produce modificări în comportamentul elevilor ca urmare a organizării
pedagogice , a experienţelor de cunoaştere , de acţiune şi afectiv – motivaţionale. Învăţarea este
supusă rigorii şi controlului sistematic al cadrului didactic. Învăţarea poate fi analizată ca proces,
produs sau ca funcţie de anumiţi factori, anumite condiţii. Spunem că învăţarea este un proces
deoarece este o activitate care se derulează în timp, produce o suită de transformări care se
realizează în plan cognitiv, afectiv, psihomotor. Este o înaintare progresivă sau în spirală pe
calea cunoaşterii, ducând la dezvoltarea unor însuşiri esenţiale ale fiinţei umane.
Modificând comportamentul, învăţarea este condiţionată de experienţa nouă pe care o
trăieşte sau o dobândeşte la un moment dat cel ce învaţă.Succesul învăţării constă în angajarea
totală a elevului în procesul de învăţare prin trăirea experienţei date.
De exemplu, lectura unei cărţi ori ascultarea unei lecţii nu înseamnă învăţare dacă nu
captează interesul şi atenţia elevului.
Numai o experienţă trăită cu intensitate este în măsură să declanşeze o nouă experienţă
capabilă să genereze învăţarea temeinică.
Întreaga învăţare are un caracter pregătitor pentru muncă şi viaţă, pentru integrarea
subiectului în activitateasocial – profesională mai târziu. O primă verigă a modelului învăţării o
reprezintă formarea la subiectul care învaţă a pregătirii motivaţionale şi intelectuale pentru
învăţare. Pregătirea motivaţională depinde de multe condiţii: gradul de evoluţie motivaţională,
nivelul dezvoltării psihice, gradul dezvoltării intelectuale.
Evoluţia în vârstă nu maturizează motivaţia, la fel cum o învăţare motivată poate să
apară şi la subiecţii de vârste mici. În învăţarea complexă, orice acţiune sau activitate de
învăţare este o verigă dintr-un lanţ de acţiuni şi deci motivaţia iniţială a învăţăturii,
concretizată în activitatea motivaţională, se suprapune motivaţiei de întărire.
Activitatea motivaţională contribuie la pregătirea pentru acţiune a celorlalte
comportamente psihice. Subiectul va declara mecanismul autoprotejării afective spre asociere la
ceea ce îşi propune să realizeze, nivelul aşteptării.
Învăţarea rămâne însă un proces de autocontrol şi autoreglare, dependent de asimilarea şi
interpretarea informaţiilor atât pe parcursul secvenţelor de învăţare, cât şi la finalizarea
activităţii în ansamblu.Respectarea acestor condiţii acoperă eficienţa actului învăţării.
O dată cu învăţarea de concepte, reguli, operaţii intelectuale, învăţare senzorio – motorie,
elevul este supus unui proces de învăţare socială, ceea ce presupune însuşirea unui
comportament adecvat cerinţelor exterioare ale mediului şi societăţii şi unor atitudini corecte în
viaţa socială astfel încât, odată formate, tânărul să aibă o personalitate care să-i permită să se
integreze în societate.
Învăţătura socială se realizează acasă, în grupul de prieteni, şi are la bază educaţia
morală care induce subiectului un comportament adecvat.
 E GREU SĂ FII ŞCOLAR!

Pentru unii copii, a fi şcolar reprezintă o grea încercare : programă încărcată, teme cu
duiumul, stres.
Mediul şcolar diferă considerabil de cel familial, din care provine copilul: orare ferme,
învăţare zilnică, un colectiv de copii cu comportamente variate etc. Totul implică solicitări şi
asumare de responsabilităţi; trebuie însuşite roluri şi statute diferite de cele de acasă. De aceea
copilul prea dependent de familie se adaptează greu şi uneori drumul său este mai anevoios şi
mai stresant decât al celorlalţi.
Elevul trebuie să aibă capacitatea de a se supune unor norme, reguli, să-şi formeze unele
deprinderi de comportare civilizată, o anumită independenţă comportamentală şi afectivă.
Copilul dependent nu este capabil să se afirme prin procesul de învăţare, de multe ori
nereuşind nici măcar să se implice în acest proces, fără a discerne ceea ce este important
pentru el.
Din cauza lipsei de încredre, el intră într-o stare de panică şi anxietate ori de câte ori
îi sunt retrase suportul extern şi ajutorul. Mai mult, lipsa încrederii în sine poate determina
formarea unei imagini greşite despre copil, datorită modului său de a reacţiona – devine mai
lent când doreşte să realizeze o sarcină nouă sau, pur şi simplu, renunţă atunci când aceasta
este mai dificilă. Diminuarea atenţiei faţă de sarcinile şcolare şi tendinţa de a căuta ajutor
extern pot fi însoţite, atunci când subiectul este mai dificil, de tendinţa de a da vina pe
ceilalţi pentru propriul insucces.
Neîncrederea în sine reprezintă unul dintre factorii cei mai importanţi ai eşecului şcolar.
Independenţa în acţiune nu apare în mod spontan. În consecinţă, adulţii nu trebuie să se
cufunde într-o aşteptare pasivă şi nici să persevereze în ignorarea nevoii de ajutor, de sprijin
resimţite de copil. Primul pas pe care orice adult trebuie să-l parcurgă în relaţia sa cu copilul
dependent este de a-l face să se simtă în siguranţă, de a-l ajuta să abordeze sarcinile de
învăţare. În această etapă trebuie să-i oferim copilului spre rezolvare sarcini cu posibilităţi
limitate de alegere, pentru a-i forma sentimentul de persoană ce poate acţiona fără suport
extern.
Pe parcursul interacţiunii cu copilul, un loc deosebit de important îl deţine aprobarea
socială, care are menirea motivării, a dinamizării, a desprinderii lui de ceilalţi în procesul
realizării independente a unor acţiuni cu semnificaţie pentru sine. Recompensarea socială trebuie
realizată şi ea gradat: la început lăudând copilul pentru comportamentele bune, independente de
ceea ce dorim să realizăm, apoi pentru iniţierea unor sarcini de învăţare, în vederea atingerii
obiectivului propus. Deşi există mulţi adulţi care nu au încredere în metoda laudei, ea poate fi
deosebit de eficientă atât în familie, cât şi la şcoală.Orice copil răspunde bine la încurajarea
autentică, venită mai ales din partea celor pe care el îi iubeşte, îi respectă, doreşte să-i
mulţumească.
Un alt pas în desprinderea copilului din dependenţa faţă de ceilalţi constă în a-l învăţa
cum să rezolve probleme, cum să gândească cu privire la ce are de făcut, să înveţe că
încercările sale de a lua decizii sunt adecvate şi că deciziile se bazează pe descoperirea
elementului esenţial. Dialogul va avea la bază întrebări clare, precise: „Vei face aşa sau aşa?”,
„Cum ai mai putea proceda altfel ?”, „Cum este indicat să nu procedezi ?”.
Independenţa achiziţionată trebuie menţinută, lucru realizabil dacă vom reţine că orice
copil se dezvoltă echilibrat prin încurajare şi nu prin dezaprobare, prin laudă şi recompensă
mai mult decât prin pedeapsă.
Nimic nu e simplu când e vorba de copil şi educaţie.
 CLIMATUL EDUCATIV ŞI INFLUENŢA LUI ASUPRA
FORMĂRII PERSONALITĂŢII COPILULUI

Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru

munca intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au
efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de
evaluare sau spre sfârşitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze.
Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească
lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa.
Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele,să le facem
rău. Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de
atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “agăţaţi de fusta mamei”; în acelaşi timp însă,
devin mici tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei,
între colegi.Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt
continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia
unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la
rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de
afecţiune.
Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea
severi, când prea îngăduitori.Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea
aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul
protector, gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte.
Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici,
aceştia din urmă protejând copilul faţă de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt
nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi
oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii.
Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare
greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă
din punct de vedere social.
În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de
mâncare, sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se ceartă frecvent, nu se
înţeleg, dar mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorţ, lipsa îndelungată a unuia dintre
părinţi).
Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din
prima căsătorie şi tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniţi din casătoria anterioară a celor doi
parteneri. Dacă nu dau dovadă de înţelegere, de afecţiune, dacă nu încearcă să şi-i apropie, să-i
privească apropiat, aceştia devin dezadaptaţi, trişti, retraşi sau încăpăţânaţi, neascultători, ambele forme
de reacţie determinând scăderea randamentului şcolar, obţinerea de note slabe la învăţătură.
Psihicul copilului este sensibil faşă de situaţiile anormale care se petrec în familie.El simte cele
mai mici schimbări de afecţiune faţă de el şi între părinţi, este puternic tulburat de certuri, neînţelegeri.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura
căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi
formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea
părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă
sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au
greşit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim
copilul care a greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va
îndepărta sufleteşte de noi.
Atunci când copilul aduce note mari, să-l răsplătim cu multă afecţiune, bucurându-l cu laude, dar
să nu condiţionăm obţinerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la învăţătură şi nici să nu
exagerăm răsplata, acordându-le prea multă independenţă de la o vârstă mică.Vom obţine în acest fel
modificarea în rău a comportării copiilor, care devin neascultători, încăpăţânaţi, nestăpâniţi.
“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca
grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios
dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în
bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care
sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.
O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna
educare şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor acasă.
Să avem grijă să nu rezolvăm noi, părinţii, temele copilului, ci doar să-l ajutăm, să-l îndrumăm
prin explicaţii cât mai corecte şi clare. Părinţii care rezolvă singuri problemele, desenează sau scriu, care
practic îl înlocuiesc în muncă fac o mare greşeală: copilul rămâne dependent, nu se obişnuieşte să judece
şi să lucreze singur, devine comod, răsfăţat şi, cu vârsta, va deveni leneş.
Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu învăţătorul, ca şi prin urmărirea
cu atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând,
pentru a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului
lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia.
 FORME ŞI CAUZE ALE INADAPTĂRII ŞCOLARE

Rămânerea în urmă la învăţătură se manifestă prin neadaptarea la efortul şcolar şi prin

nesincronizarea la ritmul de lucru al lecţiei. Formele inadaptării şcolare sunt:
 eşecul şcolar
 imaturitatea şcolară
 inteligenţa şcolară de limită
 anxietatea
 instabilitatea psiho-motorie şi emoţională
 tulburări instrumentale
 tulburări de conduită.
Nereuşita copilului într-o activitate determină scăderea nivelului de aspiraţie a lui, nereuşita
repetată favorizează conduite dezorganizate, regresive. Copilul prezintă frică de eşec şi, din această
cauză, se angajează în realizarea sarcinilor foarte uşoare, în care ştie că va avea succes.
Imaturitatea şcolară constă în incapacitatea mai mult sau mai puţin temporală şi ireversibilă de
a face faţă sarcinilor şcolare. Maturitatea şcolară exprimă gradul de concordanţă dintre nivelul de
dezvoltare biopsihică a copilului şi cerinţele specifice activităţii şcolare. Orice nepotrivire între
dezvoltarea copilului şi cerinţele şcolare poate determina forme diferite de inadaptare şcolară de tipul
imaturităţii.
Imaturitatea şcolară cea mai autentică se caracterizează printr-un nivel al dezvoltării inteligenţei,
afectivităţii şi voinţei sensibil apropiat de limitele existenţei psihogenetice.
Un alt tip de imaturitate este cel al personalităţii dizarmonice, manifestată prin dezvoltarea
inegală a unor componente ale personalităţii. La astfel de copii se observă diferenţe de nivel în evoluţia
intelectuală, între inteligenţă şi afectivitate, inteligenţă şi conduită socială.
Multe dintre cauzele imaturităţii şcolare apar încă din primul an de viaţă: naşterea prematură, sub
greutate, pe tot parcursul vârstei antepreşcolare, preşcolare, subalimentaţia, retardarea psiho-motorie,
afecţiuni ale sistemului nervos central sau periferic, influenţe educaţionale neadecvate.
Sunt cazuri în care unii copii fac faţă sarcinilor de învăţare numai la limita inferioară, aceştia
având o inteligenţă de limită. Inteligenţa de limită prezintă următoarele caracteristici: inteligenţă
generală săracă, conduite operatorii inferioare vârstei, aptitudine verbală nedezvoltată, oscilaţii
progresive în performanţe intelectuale, integrare slabă în colectiv, capacitate modestă de învăţare.
Instabilitatea psiho-motorie şi emoţională se manifestă prin: excitabilitate mărită, incapacitate
de concentrare, dezechilibru, tendinţe colerice, brutalitate şi impulsivitate. Există astfel de copii care
distrag atenţia celor din jur, se agită continuu, părăsesc scaunele.
Tulburările instrumentale favorizează inadaptabilitatea copilului la cerinţele învăţării. Acestea
condiţionează apariţia mai târziu a limbajului (la 3-4 ani), formarea deprinderilor de calcul, muzicale şi
chiar a unor activităţi practice. Tulburările instrumentale sunt cauzate de leziuni ale sistemului nervos
central sau de unele funcţionări deficitare ale creierului, care determină apariţia întârziată a limbajului,
slaba diferenţiere a stimulilor auditivi, tulburări în orientarea spaţială şi temporală.
Retardările instrumentale determină nereuşita la un obiect de învăţământ, vizat de deficienţele
parţiale, la celelalte obiecte putând să obţină rezultate bune.
Copii cu tulburări de conduită (numiţi copii cu tulburări de caracter) pot avea diferite nivele
intelectuale. Uneori, aceştia au un intelect bine dezvoltat şi, cu toate acestea, obţin rezultate slabe, fiind
lipsiţi de interes pentru activitatea desfăşurată. De cele mai multe ori, astfel de copii aparţin unor familii
dezorganizate, în care copiii înşişi au o conduită necorespunzătoare.
Răsfăţarea excesivă ori neglijarea copilului sub aspect afectiv, lipsa unui regim ordonat de viaţă
în cadrul familiei determină la astfel de copii o conduită turbulentă, nerespectarea rigorilor unei activităţi
colective.
 Igiena scrisului şi a cititului

Scrisul necesită o activitate intensă din partea muşchilor degetelor, antebraţului, braţului, a
muşchilor cervicali şi spinali.
Din cauza oboselii care apare, copiii adoptă poziţii incorecte, cu influenţe nocive asupra
organismului. Pe lângă obosirea acelor muşchi care participă direct la procesul scrisului, obosesc şi
grupele musculare învecinate. În timpul scrisului de lungă durată, elevii se sprijină cu pieptul de
marginea mesei sau îşi caută sprijin pentru cap. Această poziţie atrage perturbarea respiraţiei şi a
circulaţiei.
Scrisul este însoţit de încordarea întregului corp şi reprezintă pentru elevii din clasele mici, o
muncă grea. Efortul ocular accentuează oboseala ochilor.
O mare importanţă în dezvoltarea fizică armonioasă o prezintă şi poziţia corpului la masa de
scris (spatele drept, capul sus şi drept, picioarele pe stinghia mesei sau sub masă, distanţa dintre piept şi
masă de un pumn, coatele pe masă, caietul puţin înclinat spre stânga).
Devierele coloanei vertebrale se menţin şi după încetarea scrisului, elevii adoptând posturi
vicioase care întreţin şi complică afecţiunile. Toracele deformat exercită compresiuni asupra organelor
vitale (inimă, plămâni) conducând la instalarea tulburărilor circulatorii şi respiratorii, producând slaba
oxigenare a creierului responsabil de randamentul şcolar scăzut.
Un rol funcţional de bază în procesul cititului revine ochiului care execută o serie de mişcări
necesare analizei şi sintezei, de percepere a literelor, cuvintelor şi frazelor întregi. Efortul ochiului
impune o activitate intensă a aparatului muscular legat de funcţia de acomodare care, dacă se
exagerează, favorizează apariţia miopiei. Direcţia mişcării ochiului în timpul cititului trebuie să fie
realizată de la stânga la dreapta.
Durata efortului ocular trebuie limitată prin pauze, pentru că în caz contrar se ajunge la slăbirea
vederii, exteriorizată prin dureri de ochi şi de cap şi perceperea difuză a materialului citit. Se recomandă
ca durata cititului fără pauză să nu fie mai mare de 20 – 30 de minute, iar pe parcursul pauzei se
recomandă privitul în depărtare – distanţa ochi-text de 30 – 35 cm.
Lumina trebuie să cadă din partea stângă spre locul de lucru şi intensitatea ei să fie suficientă. Se
interzice citirea la lumină artificială insuficientă, care contribuie la dezvoltarea miopiei.
Adoptareaa de către copii a unei poziţii corecte în timpul cititului are o mare importanţă igienică,
de aceasta depinzând respiraţia şi circulaţia normală a sângelui, dezvoltarea armonioasă a cutiei toracice
şi a coloanei vertebrale.
Cititul în poziţie culcată se efectuează, de obicei, atunci când copiii sunt obosiţi şi simt nevoia de
odihnă. În asemenea împrejurări este mai bine să nu se continue cititul ci să se întrerupă activitatea
pentru a se evita suprasolicitarea ochilor şi în general a organismului.
 INFLUENŢA CLIMATULUI FAMILIAL
ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

Climatul familial include atmosfera familială, securitatea afectivă, armonia şi jocul rolurilor în
familie, nivelul de integrare a familiei în viaţa socială. Climatul educativ din familie joacă un rol
important asupra învăţării.
Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru
munca intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au
efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de
evaluare sau spre sfârşitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze.
În literatura de specialitate s-au identificat trei genuri de atitudini negative ale părinţilor faţă de
învăţătură, şi anume:
 teama – manifestată prin panică, atitudine de nesiguranţă faţă de cariera şcolară a
copilului. Această teamă se transmite copilului, deoarece părinţii trăiesc cu el orice insucces mărunt, pe
care-l exagerează, şi, în consecinţă îi acordă un ajutor mai mare decât este necesar. În acest caz copiii
îşi pierd treptat încrederea în forţele proprii, se simt ameninţaţi şi nesiguri (de exemplu, ei îşi transcriu
de mai multe ori tema), caută sprijin şi ajutor la alţii, chiar şi când nu este cazul.
 agresiunea – ia forma acuzaţiilor la adresa capacităţii copilului (îl terorizează, îl
pedepsesc) sau a şcolii şi cadrelor didactice (învăţătorul sau profesorul “nu ştie cum să-l înveţe” şi
“cum să-l aprecieze”). Consecinţa acestei conduite constă în faptul că elevii nu recunosc nici autoritatea
părinţilor, nici pe cea a şcolii.
 nepăsarea sau bagatelizarea – manifestată prin lipsa unei responsabilităţi sociale faţă de
procesul educării, prin absenţa preţuirii locului şi rolului şcolii în viaţă. Se apreciază că succesele la
învăţătură nu conduc la succese în viaţă, la o poziţie onestă în familie şi societate. În acest caz, copilul
îşi va neglija obligaţiile şcolare. Cu timpul, însă, insuccesele şcolare vor determina stări tensionale în
families au chiar crize în climatul familial.
Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească
lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de
modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să-şi ajute copiii la învăţătura,
să-l îndrume prin explicaţii corecte şi clare. O mare greşeală a părinţilor este aceea că ei sunt cei care
rezolvă problemele, desenează sau scriu în locul copilului. În aceste cazuri copiii rămân dependenţi, nu
se obişnuiesc să judece şi să lucreze singuri, devin comozi, răsfăţaţi, şi cu timpul, devin leneşi. Deci,
ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu
timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor de acasă şi a carnetului de note. Atitudinea
părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc
de rezultatele acestuia.
Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu cadrele didactice, părinţii pot
avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea şi dezvoltarea personalităţii
acestuia.
 Cauzele atitudinii negative faţă de învăţătură
Un important obiectiv educativ al şcolii şi al familiei este formarea la elevi a unei atitudini
pozitive, conştiente faţă de învăţătură. Pentru atingerea acestui obiectiv este necesar ca elevii să înveţe
din convingere, din proprie iniţiativă, independent. Însă, în multe cazuri se observă un randament scăzut
la învăţătură care este generat de atitudinea necorespunzătoare a elevilor faţă de munca şcolară.
Atitudinea negativă faţă de învăţătură îmbracă mai multe variante, precum:
 atitudinea negativă absolută sau totală manifestată prin dezinteres, indiferenţă faţă de
notele slabe, pasivitate, indisciplină în timpul lecţiilor etc. În acest caz, elevii sunt predispuşi eşecului
şcolar.
 atitudine negativă relativă sau parţială manifestată prin pregătirea superficială a lecţiilor,
fără interes şi preocupare pentru calitate. Rezultatele elevilor, în acest caz, sunt mediocre sau chiar slabe.
 atitudine negativă deghizată sau mascată specifică elevilor care manifestă tendinţa de a
obţine note mari cu orice preţ pentru a satisface orgoliul părinţilor.
Cauzele atitudinii negative faţă de învăţătură sunt multiple, printre care şi acelea care se datoresc
familiei din care provine elevul. Aceste cauze sunt:
 lipsa de preocupare a familiei pentru cultivarea la copil a interesului pentru munca
şcolară. Unii părinţi nu se îngrijesc de pregătirea copilului pentru şcoală, fiindu-le indiferent dacă
copilul învaţă bine sau nu, dacă îşi pregăteşte lecţiile potrivit cerinţelor sau la întâmplare, dacă obţin
rezultate bune sau rele, dacă are o conduită adecvată sau este indisciplinat. Copilul vine la şcoală cu
teme nepregătite, cu o ţinută dezordonată, este indisciplinat şi obţine rezultate slabe.
 absenţa unui regim raţional şi stabil de viaţă şi activitate a copilului în familie. Copilul
îşi desfăşoară activitatea la întâmplare, îşi pregăteşte temele la ore improprii pentru activitatea şcolară,
nu-şi formează deprinderi de muncă ordonată şi sistematică, evitând îndeplinirea sarcinilor şcolare.
 lipsa deprinderii de a munci. Nefiind deprins în familie să muncească, să învingă
greutăţile, primele dificultăţi întâlnite la şcoală îl descurajează şi apare delăsarea. Neînvăţând lecţie cu
lecţie, în cunoştinţele copilului se acumulează tot mai multe goluri care îl împiedică să înţeleagă
cunoştinţele ce urmează, apărând astfel insuccesul şcolar.
 absenţa unui control riguros şi a unei exigenţe corespunzătoare asupra activităţii
copilului din partea părinţilor. Uneori, familia în loc să se preocupe de felul cum învaţă copilul, de
progresele înregistrate sau de lipsurile acestuia, transferă asupra şcolii, întreaga răspundere pentru
neîmplinirile copilului. Părinţii trebuie să controleze dacă copilul şi-a făcut toate temele şi în întregime
şi dacă respectă regimul zilnic.
 satisfacerea tuturor dorinţelor – chiar şi pe cele neexprimate şi scutirea copilului de orice
obligaţie de muncă în cadrul familiei. Nu este bine atunci când copilul ajunge la concluzia că lui i se
cuvine totul, că nu are nici un fel de obligaţie, inclusiv aceea de a învăţa şi devine capricios, încăpăţânat
şi leneş.
 pasiunea pentru alte activităţi. Unii elevi neglijează sarcinile şcolare şi manifestă
delăsare, dezinteres faţă de învăţătură datorită faptului că pasiunea pentru alte activităţi (sport, emisiuni
TV etc.) le ocupă şi timpul destinat învăţăturii. Părinţii trebuie să se preocupe de buna organizare a
activităţilor copilului şi să se sfătuiască cu învăţătorul (dirigintele) în legătură cu utilizarea timpului
liber al acestuia.
Atitudinea elevului faţă de învăţătură este rezultatul influenţelor educative exercitate de familie
şi şcoală asupra lui. Părinţii trebuie să se preocupe de atitudinea copilului faţă de munca şcolară şi dacă
elevul îşi pregăteşte lecţiile din proprie iniţiativă, în baza unor deprinderi de muncă bine consolidate şi a
obişnuinţei de a munci sistematic.
 PROGRAMUL ZILNIC AL ELEVULUI

1. DEŞTEPTAREA LA ORA 7, 00;

2. ÎNVIORAREA (GIMNASTICA DE DIMINEAŢĂ), IGIENA
CORPORALĂ;
3. ÎMBRĂCATUL ŞI REVIZUIREA GHIOZDANULUI;
4. SERVIREA MICULUI DEJUN;
5. TRASEUL CĂTRE ŞCOALĂ;
6. PROGRAMUL ŞCOLAR: 4 – 5 ore de cursuri ;
7. ÎNAPOIEREA CĂTRE CASĂ;
8. SCHIMBATUL HAINELOR ŞI SPĂLATUL PE MÂINI;
9. SERVIREA MESEI DE PRÂNZ;
10.PROGRAM DE ODIHNĂ 2 ORE;
11.PREGĂTIREA LECŢIILOR – până la ora 18, 00;
12.ACTIVITĂŢI LIBERE (lectură, vizionare de programe T.V., joc în aer
liber);
13.SERVIREA CINEI – orele 20, 00;
14.PREGĂTIREA GHIOZDANULUI;
15.IGIENA CORPORALĂ DE SEARĂ;
16.LECTURA – cel puţin un sfert de oră;
17.ODIHNA DE NOAPTE, începând cu orele 21, 00

Autoritatea reală şi falsa autoritate parentală

 În multe familii, se consideră că autoritatea se vădeşte în efectul supunerii. Cu asemenea copii
supuşi, părinţii sunt liniştiţi şi, în fapt, propria lor linişte este scopul lor real. Autoritatea stabilită pe
asemenea premise poate fi uşor contestată.
Există mai multe tipuri de falsă autoritate, printre care:
 Autoritatea prin suprimare: este cel mai înspăimântător fel de autoritate. Acest fel de
autoritate este, de obicei, exercitat de tată; el strigă întotdeauna când este acasă, este întotdeauna
furios, produce o furtună la orice gest, cât de firav, este cu mâna pe băţ sau pe curea, pedepseşte orice
„abatere”. Această teroare paternă ţine întreaga familie în teamă şi dezvoltă la copii minciuna şi
laşitatea, îi învaţă să fie şi ei cruzi, la rândul lor.
 Autoritatea prin ţinere la distanţă: există părinţi care sunt cu adevărat convinşi că,
pentru a avea nişte copii supuşi, trebuie să îi ţină la distanţă, să vorbească cât mai puţin cu ei şi să li se
arate superiori. Tatăl se retrage în biroul său, mănâncă separat, are propriile sale distracţii şi îşi
transmite ordinele către familie, prin mamă. Acest lucru se întâmplă şi cu mamele; ele îşi duc propria
lor viaţă separată de cea a copiilor lor.
 Autoritatea prin lăudăroşenie (fudulie): este o varietate a „ţinerii la distanţă”. Tatăl
sau mama se laudă acasă că el singur face şi drege şi nimeni nu este mai important ca el.
 Autoritatea prin pedanterie: părinţii le dau atenţie copiilor, lucrează împreună cu ei,
dar lucrează ca nişte birocraţi. Consideră că fiii şi fiicele trebuie să le accepte fiecare cuvânt cu
încântare, ca ceva sfânt. Ordinele sunt date cu o voce rece şi, o dată date trebuie îndeplinite ca o lege,
cât mai curând. Asemenea părinţi se tem de obicei că fiii şi fiicele lor îşi vor da seama că şi ei sunt
oameni supuşi greşelii şi de aceea sunt şi mai rigizi: „Dacă am spus o dată aşa, aşa rămâne!”.
Preocuparea principală a părinţilor se referă la ei înşişi, iar viaţa şi interesele reale ale copiilor trec
neobservate.
 Autoritatea prin raţionamente: părinţii îşi chinuiesc copiii cu discuţii şi instrucţiuni
fără sfârşit, extrem de plicticoase pentru copil. Aceşti părinţi sunt convinşi că înţelepciunea pedagogică
înseamnă predică.
 Autoritatea prin dragoste: mulţi părinţi sunt convinşi că dacă îşi iubesc copiii, se vor
supune, aşa că încearcă să le câştige dragostea printr-un exces de mângâieri, cuvinte iubitoare,
revărsări de afecţiune. De câte ori copilul face o poznă, este întrebat: „Tu îl iubeştipe tata?”. Mama se
laudă cunoştinţelor, în faţa copilului: „El iubeşte teribil pe mami şi pe tati! Este un copil atât de
iubitor!”. În aceste situaţii, copiii realizează că îşi pot păcăli părinţii când vor, totul e să pară că sunt
iubitori; acest calcul rece dezvoltă nesinceritatea şi egoismul.
 Autoritatea prin blândeţe: supunerea din partea copiilor este câştigată prin sărutări,
flatări, exces de blândeţe şi cedare. Tatăl şi mama apar copilului deghizaţi în îngeri ai bunătăţii, care
permit orice; se tem de orice fel de conflict şi vor pace în familie, de aceea sunt gata să sacrifice orice
pentru a o obţine. Curând, copilul va dicta în familie; non-rezistenţa parentală deschide uşa larg către
dorinţele, cererile, capriciile copilului.
 Autoritate prin prietenie: foarte adesea, înainte de naşterea copiilor, părinţii hotărăsc
să fie prietenii copilului lor, ceea ce, în general,este foarte bine. totuşi, părinţii trebuie să rămână
membrii mai mari ai familiei, iar copiii – membri mai tineri. Foarte adesea, însă, copiii ăşi strigă pe
nume părinţii, îi întrerup nepoliticos, obiectează la fiecare pas. Aceasta nu înseamnă însă prietenie,
căci lipseşte respectul reciproc.
 Autoritatea prin mituire: este considerată cel mai imoral fel de autoritate. Părinţii
spun:”Dacă eşti cuminte, am să îţi cumpăr asta sau aia”. Este normal ca într-o familie să existe
încurajări, recompense sau premii, dar în nici un caz copilul nu trebuie să fie recompensat pentru
cuminţenie şi relaţii bune cu părinţii.