Instruirea diferenţiată şi individualizarea

în activităţile din grădiniţă

- referat -
Inst.Nariţă Gabriela
Grădiniţa P.N.+P.P. NR.1 Vulcan

Problema instruirii în învăţământul primar se impune ca o necesitate rezultata din noul

curriculum naţional, din care reţinem că dezideratul şcolii este ,,o şcoală pentru fiecare”.
Astăzi, mai mult ca altădată, se încearcă să se adapteze mai accentuat învăţământul la
particularităţile psihologice individuale şi de vârstă ale copiilor în vederea dezvoltării cât mai
depline a personalităţii acestora.
Experienţa de la catedră evidenţiază faptul că mulţi părinţi dar şi cadre didactice
întâmpină dificultăţi în identificarea categoriilor de copii cu resurse intelectuale reduse sau
cu aptitudini deosebite.
Începutul fiecărui an ne pune în faţa unor realităţi care reclamă din partea
educatoarelor o grijă şi o preocupare deosebită pentru îndeplinirea integrală a sarcinilor ce le
revin. S-au întâlnit cazuri în care copiii sunt mai puţin dornici să participe la activităţi
independente mai susţinute ca durată şi dificultate. Astfel de cazuri au la bază următoarele
motive:
- copiii nu frecventează grupele de grădiniţă ierarhic;
- unii copii sunt cuprinşi numai la grupa pregătitoare;
- unii copii prezintă o dezvoltate psiho-intelectuală mai lentă;
De asemenea la intrarea în grădiniţă o parte din copii prezintă lacune care îi
diferenţiază de ceilalţi fapt care conduce la o reorganizare a activităţilor ca să se ofere
condiţii de afirmare atât celor dotaţi, cât şi celor cu ritmuri mai lente în acţiuni si acumulări.
Deosebirile dintre copii pot fi calitative sau cantitative, în funcţie de gradul de
dezvoltare a unor trăsături sau capacităţi . Activitatea de diferenţiere trebuie orientată spre
acele aspecte care influenţează randamentul şcolar. Orice activitate de diferenţiere a instruirii
trebuie să pornească de la sesizarea trăsăturilor dar şi a deosebirilor dintre subiecţi.
Depistarea acestor trăsături care îi diferenţiază pe copii reprezintă operaţia iniţială, premisă a
oricărei acţiuni de tratare diferenţiată.
În grădiniţa de copii activităţile se pot organiza: frontal, pe grupe şi individual. În ceea
ce priveşte organizarea activităţilor, cea frontală este mai comodă şi la îndemâna fiecărei
educatoare deoarece presupune soluţionarea unor sarcini de învăţare comune de către toţi
copiii. Avantajele activităţii frontale sunt:
- permite prezentarea cunoştinţelor în înlănţuirea lor logică;
- copii învaţă să folosească instrumente de muncă individuală;
- activitatea este permanent îndrumată, asigurându-se însuşirea temeinică şi
sistematică;
- conduce la formarea de priceperi şi deprinderi practice, la însuşirea unor algoritmi de
calcul şi lucru care vor înlesni activitatea de abstractizare şi generalizare;

1
 Ca dezavantaje menţionăm:
- nu promovează spiritul de independenţă în acţiune şi gândire;
- nu promovează colaborarea, acţiunea în colectiv;
- nu promovează gândirea divergentă, căutarea de soluţii;
- nu conduce la cunoaşterea reală a posibilităţilor intelectuale ale fiecărui copil;
Privind organizarea activităţilor pe grupe avem în vedere împărţirea colectivului de
copii în subgrupe pe criteriul potenţialului intelectual. Aceste subgrupe pot fii omogene şi
eterogene. La rândul lor grupele omogene sunt de două feluri:
- grupe formate din copii cu un nivel intelectual normal sau peste nivelul grupei;
- grupe cu copii care au un ritm mai lent în acţiune şi gândire;
Dintre avantajele acestei forme de organizare, menţionăm:
- preşcolarii îşi însuşesc unele căi de investigare, căutare;
- se dezvoltă spiritul de colaborare între copii;
- se dezvoltă atenţia şi spiritul critic, copiii implicându-se activ în rezolvarea
sarcinilor;
- permite o mai bună cunoaştere a copiilor de către educatoare;
Dintre dezavantaje, amintim:
- există tendinţa supraîncărcării copiilor dotaţi;
- se acţionează mai puţin în direcţia dezvoltării posibilităţilor native
- există posibilitatea apariţiei unor timpi morţi, dacă educatoarea nu stăpâneşte tehnica
lucrului pe grupe;
Precizăm că în cadrul activităţii pe grupe sarcinile de lucru administrate fiecăreia din
cele două grupe omogene sunt diferenţiate, dar echivalente în timp sub aspectul obiectivelor
propuse. Rezolvarea sarcinilor se va face în colectiv sau individual.
În cazul grupelor eterogene, sarcinile sunt tot diferenţiate, dar neechivalente,
soluţionarea lor făcându-se şi individual.
Învăţământul individualizat constă în împlinirea unor sarcini de lucru de către fiecare
copil în mod independent. Indiferent de forma de organizare pe care o alege, educatoarea are
un rol deosebit de important. Şi aceasta formă are avantajele şi dezavantajele ei. Dintre
avantaje amintim:
- îl ajută pe copil să-şi însuşească deprinderi de muncă intelectuală;
- îl ajută la eliminarea lacunelor;
- respectă particularităţile de vârstă;
- conduce la aprecierea cât mai exactă a capacităţilor fiecărui copil tratat separat;
Pe lângă aceste avantaje învăţământul diferenţiat şi individualizat prezintă şi unele
limite, de care cadrul didactic trebuie să ţină seama:
- copilul se poate izola de colectiv, dacă activitatea nu este dirijată atent şi nu este
îmbinată cu activităţi frontale;
- răpeşte mult timp şi prezintă dificultăţi, deoarece preşcolarii şi şcolarii mici nu ştiu
să-şi organizeze munca independentă;
- pretinde cadrului didactic o perfectă stăpânire a acestei strategii;

Aproximativ 20% din populaţia şcolară este formată din copii cu cerinţe educative
speciale. Aceşti copii prezintă deficienţe mintale, senzoriale, tulburări de comportament etc.

2
şi se confruntă cu dificultăţi de învăţare pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp. În
ceea ce priveşte educarea acestor copii, în ultimii 30-35 de ani s-au produs modificări
importante în concepţie.
Până la începutul anilor 1970 se credea că necesităţile educaţionale ale acestor copii
sunt atât de diferite de cele ale copiilor normali încât ei au nevoie de şcoli speciale, cu
metode diferite de instruire şi conţinut diferit. În ţara noastră şi în prezent multe cadre
didactice au această părere. Cele mai importante argumente în favoarea menţinerii sistemului
segregaţionist sunt:
- prezenţa copiilor deficienţi în clasele obişnuite perturbă activitatea din clasă;
- în clasele obişnuite copiii cu deficienţe au sentimente de inferioritate;
- şcolile speciale au personal calificat, care utilizează metode educaţionale adecvate
pentru fiecare categorie de handicap;
Experienţa multor ani a dovedit că educarea copiilor cu cerinţe speciale în instituţii
speciale are mai multe dezavantaje decât avantaje. Aceste dezavantaje sunt determinate mai
ales de marile diferenţe care există între viaţa din familie şi viaţa din instituţii. Vom menţiona
câteva din aceste dezavantaje:
- pentru ca un copil să se dezvolte bine fizic, intelectual, afectiv şi social el trebuie să
se simtă legat emoţional de cel puţin un adult. Această legătură îi oferă sentimentul
securităţii, îl face să se simtă preţuit şi important. Un copil care nu beneficiază de o legătură
afectivă stabilă cu cel puţin un adult nu se va valoriza pe sine, nu va avea încredere în cei din
jur, dar ni8ci în el însuşi. În cele mai multe cazuri personalul din instituţie nu are nici
dispoziţia afectivă, nici timpul necesar să satisfacă această dorinţă de afecţiune. Relaţiile
dintre copii şi personalul din instituţie în general sunt impersonale.
- în instituţii îngrijirea copiilor se face pe principiul benzii rulante. Ei nu sunt întrebaţi
ce dorinţe, păreri, probleme au, ci sunt manipulaţi ca nişte obiecte. Această situaţie se
numeşte dezumanizare. Exemple ale acestei situaţii sunt:
 Sunt obligaţi să mănânce toţi deodată, nimeni nu-i întreabă ce le place sau ce
nu le place;
 Nu pot primi mâncare în afara orelor de masă;
 Nu au obiecte personale, nu se pot îmbrăca după preferinţele lor;
 Nu au posibilitatea să rămână singuri, nu se pot odihni atunci când doresc;
 Sunt privaţi, filmaţi, studiaţi de vizitatori, se discută despre ei ca despre nişte
obiecte;
 Accesul copiilor la viaţa socială a comunităţii este limitat;
- trăind de ani de zile în asemenea condiţii copii învaţă că primesc totul de la cei din
jur, ei trebuie doar să răspundă unor solicitări externe. Astfel devin dependenţi de personal,
pasivi, nu învaţă să acţioneze independent, să ia decizii, să îşi asume responsabilităţi.
- petrecând aproape tot timpul în instituţii ei nu îşi formează deprinderile sociale;
După anul 1994 s-au produs schimbări fundamentale în ceea ce priveşte politica
educaţională în sensul dezinstituţionalizării şi adoptării educaţiei integrate.
Educaţia integrată se referă la includerea în structurile învăţământului de masă a
copiilor cu cerinţe educative speciale, pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării
armonioase şi cât mai echilibrate a personalităţii acestora. Când la noi în ţară s-a pus pentru
prima dată problema educaţiei integrate, multe cadre didactice au susţinut că acest lucru nu

3
se poate realiza. Chiar dacă integrăm într-o clasă obişnuită un copil surd, retardat mintal sau
nevăzător acesta nu va reuşi să înveţe ca ceilalţi copii din clasă. Pentru ca să demonstreze că
au dreptate, unele cadre didactice au cerut copilului retardat mintal să răspundă la
matematică, gramatică, istorie etc. ca şi ceilalţi elevi şi l-au penalizat prin note mici. Aceste
cadre didactice nu şi-au dat seama că nu elevi cu cerinţe educative speciale sunt cei care
trebuie să se schimbe în mod miraculos, pentru a fi ca ceilalţi, ci cadrele didactice trebuie să
găsească metodele eficiente pentru a lucra cu aceşti copii.
Trebuie să pornim de la ideea că şcoala are datoria de a asigura şanse egale tuturor
elevilor. Unii înţeleg prin şanse egale crearea unor condiţii identice: programe comune,
manuale identice etc. Dar sistemul şcolar care asigură aceleaşi condiţii de instruire pentru
toţi elevii reprezintă o inegalitate deoarece ei nu profită în acelaşi fel de aceste condiţii. A
asigura şanse egale tuturor elevilor înseamnă a asigura posibilităţi maxime de dezvoltare
fiecăruia, în funcţie de aptitudinile, interesele sale.
Pentru ca activitatea instructiv-educativă să fie profitabilă pentru toţi elevii, aceasta
trebuie să se realizeze diferenţiat. Educaţia diferenţiată vizează adaptarea activităţii de
instruire la posibilităţile diferite ale elevului, la capacitatea de înţelegere şi ritmul de lucru
propriu unor grupuri de elevi sau chiar fiecărui elev în parte.
Unele premise ale educaţiei diferenţiate sunt asigurate chiar de Legea învăţământului
din 1995. Această lege prevede două modalităţi noi de şcolarizare a copiilor cu cerinţe
educative speciale:
- grupe sau clase speciale din unităţi şcolare obişnuite;
- integrarea directă a elevilor cu cerinţe educative speciale în unităţi obişnuite de
învăţământ. Şi în cazul integrării acestor copii în clase eterogene educarea lor trebuie făcută
diferenţiat. Aceasta se poate realiza prin elaborarea unui curriculum diferenţiat sau
individualizat pentru aceşti elevi.
Pentru ca educaţia integrată să fie eficientă cadrele didactice trebuie să aibă o atitudine
pozitivă faţă de copiii cu cerinţe educative speciale şi trebuie să cunoască bine problemele
particulare ale copiilor deficienţi din clasă. De asemenea cadrele didactice trebuie să fie
sprijinite de medici, psihologi, logopezi şi alţi specialişti din domeniul psihopedagogiei
speciale.
Educaţia integrată este adoptată şi considerată foarte eficientă în ţări ca Norvegia,
Suedia, Spania, Italia, Danemarca etc. Totuşi şi în aceste ţări au fost constatate şi eşecuri, mai
ales în cazul copiilor cu deficienţe severe şi profunde, la copiii cu deficienţe asociate şi cei
cu deficienţe comportamentale. Acesta este unul din motivele pentru care în prezent se
vorbeşte despre şcoala inclusivă şi educaţia inclusivă. Şcoala inclusivă este o şcoală deschisă
tuturor copiilor, care încearcă şi reuşeşte să răspundă tuturor cerinţelor educative ale elevilor.
Şcoala inclusivă acceptă toţi copiii, de la deficienţii cu cele mai severe probleme, până la
elevii supradotaţi. Este o şcoală pentru toţi, în care copiii cu deficienţe se includ în mod
firesc, nefiind o categorie care se află mereu în centrul atenţiei.
Vom prezenta în continuare câteva categorii de deficienţe psihice şi fizice şi vom
prezenta câteva sugestii privind educarea copiilor care au astfel de probleme.
Tulburările emoţionale apar la copii din cauza unor probleme familiale, şcolare sau din
cauza structurii lor psihice. Copiii care suferă de deficienţe mintale pot prezenta, în mod
secundar, tulburări emoţionale. Dintre problemele afective noi ne vom opri asupra anxietăţii.

4
 Anxietatea este o stare afectivă neplăcută de frică, nelinişte, îngrijorare fără motive
serioase. Copilul care suferă de această boală se simte încordat, ameninţat, are presimţiri
rele. Aceşti copii sunt timizi, se descurcă greu în situaţii mai puţin obişnuite. O formă
particulară de anxietate, întâlnită la vârsta copilăriei, este anxietatea de separare. Această
formă apare în situaţiile în care copiii sunt despărţiţi pentru intervale relativ scurte de timp de
persoanele de care sunt ataşaţi afectiv. Copiii care suferă de anxietate de separare nici după
4-5 săptămâni nu se pot acomoda cu ideea că trebuie să petreacă zilnic câteva ore împreună
cu persoane mai puţin cunoscute. Cadrele didactice care au în grupă sau în clasă un copil cu
anxietate de separare trebuie să ştie că nu este vorba despre un copil rău, încăpăţânat sau
răsfăţat, ci despre un copil care suferă. Pentru a-l ajuta, el trebuie să se simtă în siguranţă în
sala de grădiniţă sau clasă. În acest scop i se poate oferi posibilitatea să stea în apropierea şi
să se joace cu copiii pe care îi cunoaşte, să aducă de acasă o jucărie preferată. Părinţii pot sta
cu copilul câteva zile în sala de clasă apoi îl va aştepta pe hol sau afară ca la nevoie copilul
să-l vadă. Acest lucru îi va crea copilului un sentiment de siguranţă şi va accepta să stea mai
mult timp fără părinte.
În cazul copiilor cu intelect de limită şi retardare mentală părinţii şi cadrele didactice
au tendinţa să facă două greşeli educative:
- cea mai frecventă este substimularea intelectuală a copiilor. Aceasta se caracterizează
prin abandonarea copilului cu rezultate slabe, renunţarea la stimularea intelectuală. Cadrele
didactice îl trec din clasă în clasă fără să îi pretindă să depună efort intelectual. În acest fel
dezvoltarea intelectuală se opreşte la un nivel care este sub nivelul posibilităţilor reale.
- a doua greşeală este formularea unor pretenţii exagerate în raport cu capacităţile
copilului. Uneori aceste pretenţii se interiorizează şi copilul însuşi devine nemulţumit de
sine. În acest caz la copil apar sentimente de inferioritate, nesiguranţă, neîncredere, anxietate.
Cea mai bună soluţie pentru copiii cu deficienţe este integrarea lor în şcolile de masă.
Aceasta nu înseamnă că educaţia lor se va realiza la fel cu cea a celorlalţi elevi. Educaţia lor
trebuie să se realizeze în funcţie de particularităţile lor: să fie o educaţie diferenţiată sau
personalizată.
În activitatea cu copiii deficienţi mintal cadrele didactice întâmpină numeroase
greutăţi. Vom menţiona câteva dintre ele:
- atitudinea negativă faţă de şcoală a copiilor cu nivel intelectual redus. Atitudine
manifestată prin pasivitate, non-implicare, evitare, opoziţionism. Atunci când se lucrează cu
astfel de copii se pune accent pe motivarea lor. Aceasta nu se realizează prin critici sau
scoaterea în evidenţă a greşelilor. Ci prin recompense şi accentuarea reuşitelor.
- concentrarea atenţiei la copiii cu deficienţe intelectuale este o altă problemă. Pentru
a-i ajuta să se concentreze, se recomandă să fie aşezaţi în apropierea catedrei deoarece în
acest fel i se captează mai uşor atenţia. Aceşti copii se concentrează mai greu asupra a ceea
ce ascultă decât asupra a ceea ce privesc. Copiii cu deficienţe mentale se concentrează mai
bine când se lucrează cu ei individual.
- copiii cu nivel intelectual redus au greutăţi în a reţine instrucţiunile care li se dau. Ei
uneori nu fac ceea ce li se cere pentru că profesorul a formulat mai multe cerinţe şi ei nu le-
au reţinut. Instrucţiunile date elevilor trebuie să fie simple şi scurte, cu atât mai scurte cu cât
elevul este mai retardat. Nu se formulează mai multe cerinţe deodată, pentru că elevul
retardat nu va reţine nici una, ci cerinţele vor fi formulate succesiv, după cea anterioară a fost

5
executată. Aceşti copii obosesc mai repede decât copiii sănătoşi. Trebuie identificate
perioadele în care ei se concentreză mai bine pentru a lucra cu ei în intervalele în care pot
obţine rezultate mai bune. În concluzie, pentru ca educaţia copiilor cu cerinţe speciale să fie
eficientă, pe de-o parte trebuie să aibă un caracter integrat – să nu rupă copilul din familie şi
societate şi să nu-l izoleze în instituţii – iar pe de altă parte trebuie să aibă un caracter
diferenţiat – să fie adoptată particularităţilor copiilor.
BIBLIOGRAFIE:
1. Revista învăţământul preşcolar - ,,Educaţia în anul 2000”,Bucureşti, Editura CORESI,
2000, pagina 150;
2. Psihopedagogie specială - ,,Note de curs pentru institutori - învăţământ primar”, pagina 3;
3. Văideanu George, ,,Educaţia la frontiera dintre milenii”, Bucureşti, Editura Politica, 1988,
pagina 47-48;