Argumentați necesitatea individualizării procesului educational pentru copiii cu CES

Argumente Contra

Clasele și școlile obișnuite nu oferă un mediu adecvat

A-firmație
de învățare și dezvoltare pentru copiii cu deficiențe, ele
amplificând sentimentul de inferioritate al copilului cu CES.

Copilul mic este cea mai vulnerabilă ființă. Depinde de

R-aționament
adulți: de dragostea lor, de îngrijire și de condiții favorabile de
dezvoltare.
Educația este cel mai important remediu în
problematica dizabilității, la fel ca pentru orice altă limitare
funcțională a copilului. Studiile în domeniu au demonstrat că
în general copiii cu dizabilități au o imagine slabă de sine, nu
au încredere în forțele proprii și le lipsește curajul în
explorarea lumii din jurul lor. Copiii cu CES cer atenție
specială și necesită sprijin pe parcursul dezvoltării lor.
Imaginea de sine se formează în funcție de modul în care
copilul interacționează cu ceilalți copii, precum și prin
compararea performanţelor pe care le obține, cu cele ale altor
copii. Pentru un copil cu dizabilități, faptul că se vede diferit
de ceilalți copii este primul pas spre a-și construi o imagine de
sine diferită și de multe ori negativă.
Woolfson (1989) enumeră comportamentele care
identifică la copiii cu dizabilități o imagine de sine slabă:
- Nu stabilesc ușor relații cu cei din jurul lor și, din
punct de vedere social, se simt izolați de ceilalţi;
- Chiar când au performanțe acceptabile într-un
domeniu nu sunt convinși că au reușit ceva;
 - Se simt rușinați de ceea ce sunt, au sentimente de
vinovăție și chiar depresie;
- Au un nivel ridicat de anxietate și simt experiențele
de zi cu zi, extrem de stresante;
- Sunt defensivi când relaționează cu alții și cu adulții
și își asumă în general în orice activitate, ce e mai rău;
- Au progrese academice scăzute și greutăți în
adaptarea școlară.
Pentru acoperirea nevoilor speciale de educație ale
copiilor cu CES, este nevoie de pregătirea unui program
educațional pentru a răspunde nevoilor educaționale ale
fiecărui copil, asigurând un sprijin continuu fiecăruia, toate
aceste lucruri realizându-se mult mai ușor în școlile speciale..

În anul 2014 în cadrul proiectului ,,Educația incluzivă-

D-ovezi
un drept al copilului cu dizabilități”, implementat de Fundația
de Abilitare ,,Speranța” din Timișoara, în parteneriat cu
Institutul pentru Politici Publice (IPP) s-a elaborat un studiu
intitulat ,,Educația - (ne)șansa la integrare a copilului cu
dizabilități din România”.
Pentru realizarea acestui studiu, s-au organizat o serie de
discuții cu profesorii pentru a înțelege resorturile interioare ale
sistemului educațional care pot să stimuleze sau, dimpotrivă,
să  blocheze includerea copilului cu dizabilități alături de
ceilalți copii în școală. Astfel că au fost intervievați un număr
de 80 de cadre didactice din 25 de județe (inclusiv din județul
Bihor), având o vechime în educație, în medie, de 20 ani, și o
experiență medie de lucru în programe cu elevi cu nevoi
speciale de 12 ani. Majoritatea cadrelor didactice au provenit
din școli de masă (77%), fiind foarte importantă  părerea lor
privind incluziunea copiilor cu dizabilități, care sunt
dificultățile în acest moment, dar  și cum poate fi facilitată  și
 ce factori ar trebui schimbați. Pe de altă  parte, s-au purtat
discuții și cu profesorii și specialiștii din școlile speciale
(23%), aceștia cunoscând mult mai bine domeniul și fiind
pregătiți profesional pentru lucrul cu acești copii.
Ca să putem vorbi de individualizarea procesului
educațional pentru copiii cu dizabilități în școlile de masă, este
necesar ca, în primul rând, acestea să fie pregătite să îi
primească/includă, iar pentru acest lucru este nevoie de cadre
didactice pregătite  și specializate, profesori itineranți  și
specialiști în fiecare  școală.
În cadrul acestui studiu, cea mai dezbătută problemă a
fost cea a lipsei de pregătire a cadrelor didactice din școlile de
masă. Acestea nu se consideră pregătite pentru a lucra cu
elevii cu nevoi speciale, majoritatea neavând nici măcar o
pregătire teoretică, cu atât mai puțin una practică. În repetate
rânduri, cadrele didactice au amintit faptul că au fost puse în
fața situației de a lucra la clasă cu elevi cu dizabilități și au
fost nevoiți să identifice, din surse proprii, cum trebuie să 
procedeze.

În ciuda acestei situații, în care cadrele didactice nu sunt

pregătite profesional pentru a lucra cu elevii cu nevoi speciale,
există un număr foarte mare de cazuri în care aceștia au avut în
clasă  copii cu nevoi speciale, 94% din cei intervievați fiind în
această situație.

În anul 2010, în cartea ,,Formarea cadrelor didactice

E-exemple
pentru educaţia incluzivă”, Renata Cercel a realizat un studiu
de cercetare pe un eşantion de cadre didactice din şcolile
bihorene care să surprindă modul în care, la acest nivel, este
perceput procesul de trecere către educație incluzivă.
Eșantionul de subiecți a cuprins 364 de cadre didactice,
cărora li s-a aplicat un chestionar.
Dintre respondenți 52% lucrează în mod obișnuit la clasă
cu elevi cu CES, în timp ce 48% au afirmat că nu au avut în
clasă copiii cu CES. 20% din cadrele didactice care nu
lucrează în mod obișnuit cu copii cu CES se simt pregătite să
primească în clasa lor un astfel de elev. O majoritate
covârșitoare (63%) nu au încredere că sunt destul de pregătite
pentru o asfel de provocare, iar 17% afirmă că ar fi pregătite
doar în foarte mică măsură.
În urma acestei cercetări s-au constatat următoarele
rezultate: 74% din respondenţi sunt de părere că educaţia
copiilor cu CES se face mai bine în şcoala specială, peste 51%
sunt de părere că şcolarizarea lor se face mai bine în clasele
speciale din şcolile obişnuite în timp e peste 55% îşi manifestă
dezacordul cu afirmaţia că educaţia acestor copii se face mai
bine în clasele obişnuite.
O altă întrebare importană pentru a stabili cum se
raportează cadrele didactice la copiii cu CES şi la perspectiva
de a preda în clase incluzive este următoarea: au nevoie copiii
cu CES de programe de instruire personalizată și terapie
ocupaţională realizate doar de către persoane pregătite în
domeniu?
Surprinzător, cadrele didactice sunt de acord cu această
afirmație în foarte mare măsură- peste 76% acord total și peste
18% acord parțial.

Concluziile studiului sunt următoarele: respondenții nu se

consideră specialiști în educația copiilor cu CES; cadrele
didactice, mai ales cele care nu au avut o experiență practică în
lucrul cu copiii cu CES se recunosc nepregătite în ipostaza de
a lucra în condițiile educației incluzive; din punctul lor de
vedere, școala nu se află la un nivel de pregătire pedagogică
 care să permită o integrare fără probleme a copiilor cu CES. Ei
apreciază că este nevoie de specialişti, persoane pregătite în
domeniu, care să poată să abordeze aceste situații.

Existența unor CES poate împiedica dezvoltarea

I-mpact
firească a copilului, dacă adultul nu îl cunoaște, nu îl înțelege
și nu răspunde la nevoile sale. Potrivit studiilor cadrele
didactice din școlile de masă nu se consideră pregătite pentru a
oferi un mediu adecvat de învățare și dezvoltare pentru copiii
cu CES. Acești copii au o imagine de sine slabă, efectele
individualizării procesului educațional în școlile de masă fiind
negative. Dintre acestea putem enumera: excluderea din
activitățile stimulative și reducerea oportunităților de
interacțiune cu ceilalți elevi din clasă, apariția sentimentului
de inutilitate și incapacitate în rezolvarea sarcinilor școlare, se
conturează convingerea că acești copii au un statut deosebit
față de ceilalți, se dezvoltă nesiguranța de sine, sentimentul de
inferioritate, marginalizare și respingere a copiilor cu CES.

BIBLIOGRAFIE:
Moraru, A., Totoliciu, L. & Dincă, A. (2014). Educația - (ne)șansa la integrare a copilului cu
dizabilități din România. București
Vrăsmaș, E. (2014). Educația timpurie. București: Editura Arlequin