COPIII CU C.E.

S
- Vizează copilul şi nevoile sale;
- Trebuie să fie centrat asupra copilului şi concentrat asupra familiei sale.
Nevoile copilului ţin de:
- prevenirea marginalizării copiilor aflaţi în situaţii de risc, în cadrul colectivelor şcolare;
- stimularea participării active a copiilor aflaţi în situaţie dificilă, la procesul instructiv-educativ;
- implicarea acestora în cadrul unor activităţi extracuriculare în cadrul comunităţii alături de
ceilalţi copii;
- educarea copiilor în vederea prevenirii manifestărilor de respingere/izolare, a copiilor aflaţi în
situaţii de risc / în dificultate;
- stimularea conduitelor cooperative;
- cristalizarea unei imagini de sine pozitive;
- sporirea responsabilităţii faţă de sine, alţii, societate;
-creşterea capacităţii de luare a deciziilor (independenţa alegerilor personale);
- autoevaluarea realistă a potenţialelor proprii (intelectual, aptitudinal, fizic etc.);
- cunoaşterea clară a calităţilor personale şi a punctelor slabe;
- asumarea de obiective realiste, realizabile;
- creşterea rezistenţei la frustrare, marginalizare temporară, critică;
- păstrarea echilibrului în situaţii de succes şi de eşec;
- dezvoltarea capacităţii de analiză a propriilor erori, greşeli, eşecuri;
Dezvoltarea socială în familie:
- viaţa de familie;
- petrecerea timpului liber;
- creşterea şi educarea copiilor;
- economie familială;
- realizarea unor programe de intervenţie personalizate care să pornească de la evaluarea
periodică a achiziţiilor şcolare;
- prevenirea abandonului şcolar şi reconstruirea / consolidarea motivaţiei pentru învăţare;
Consilirea familiei are în vedere:
- formarea unor reprezentări adecvate asupra realităţii educaţionale;
- acţiuni preventive şi directe de sprijinire a membrilor familiei pentru creşterea, îngrijirea şi
educarea adecvată a copiilor;
- întărirea rolurilor părinţilor în favoarea educaţiei copiilor şi păstrării coeziunii familiale;
- modalităţi de cooperare între şcoală şi părinţi;
- complementaritatea acţiunilor educative;
- orientarea către serviciile medicale şi sociale adecvate a familiilor / copiilor aflaţi în dificultate:
Activitatea individualizată desfăşurată de către cadrele didactice împreună cu copiii cu C.E.S
este de dorit a fi formalizată printr-un program personalizat de integrare în şcoală şi comunitate.
Programul personalizat de integrare în şcoală şi comunitate, facilitează legătura dintre serviciile
de protecţie a copilului, munca în echipa interdisciplinară şi asigură antrenarea complementară a
specialiştilor în scopul sprijinirii copilului în integrarea sa şcolară, profesională şi socială.
Planul de consiliere pentru o familie cu copil cu C.E.S: copil cu deficienţă uşoară de vedere
Numele şi prenumele copilului: Docă Ancuţa; Vârsta: 6 ani
Data realizării planului de consiliere: 7 .05. 2009
Tipuri de servicii: consilierea familiei
Instituţia: Grădiniţa Poiana Lacului- Argeş
Recomandat de: Sfetcu (Anghel) Claudia-Ionela
Competenţe:
Ce poate face familia?
- să vegheze asupra creşterii copilului.
Ce îi place să facă?
- să răspundă nevoilor copilului.
Dificultăţi:
Resursele financiare de care dispune familia pentru a pune în practică un plan de terapie,
servicii sau intervenţii specializate, le îngreunează şi mai mult situaţia.
Priorităţi:
Să contacteze serviciile de evaluare complexă din cadrul direcţiilor pentru protecţia copilului,
comisiile interne de expertiză din cadrul şcolilor speciale, în vederea găsirii unor soluţii benefice
pentru creşterea şi dezvoltarea copilului.
Obiectivele ce trebuie realizate:
- evaluarea exactă a progreselor copiilor cu C.E.S;
- abordarea complementară a procesului instructiv-educativ alături de programele şcolare
existente;
- pregătirea copiilor cu nevoi speciale pentru integrarea într-o şcoală obişnuită sub diferite
forme;
- participarea efectivă la schimbarea mentalităţii societăţii, cu privire la copiii cu C.E.S, oferind
informaţii şi practici ancorate în realitate.
Mijloacele utilizate pentru a atinge obiectivele:
- consilierea familiei.
Durata intervenţiei:
- întâlniri periodice.
Modul de revizuire a planului:
- trimestrial.
Toate acestea le-am realizat pornind de la un motto: “Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale
destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă.”
Sunt cuvinte care ar trebui să ne urmărească toată viaţa. Acesta este un lanţ al slăbiciunilor pe
care mulţi dintre noi ar putea să-l rupă, doar dacă ar vrea, doar dacă ar fi mai atenţi la cei din
jurul lor, la sufletele nevinovate, “condamnate” la un alt mers al dezvoltării personalităţii lor, în
toată plenitudinea sa. Da, este vorba de copiii cu cerinţe educative speciale. Oare cu ce au greşit
aceşti copii şi în faţa cui, de am ajuns să nici nu-i observăm, noi, cei din “alte sfere” ? Suntem,
oare, destul de convinşi sau în cunoştinţă de cauză că aceste “cerinţe educaţionale speciale” pot
reieşi nu numai dintr-o deficienţă biologică ci, mai ales din experienţele neplăcute, anterioare, ale
copilului, din problemele sociale ale familiilor acestora? Răspunsul nu poate veni decât din
modul de implicare al membrilor societăţii şi comunităţii, pentru integrarea acestor copii în
societate. Uităm adesea că NE NAŞTEM CU DREPTURI EGALE şi că doar ŞANSELE NU
SUNT EGALE!
Cu cât mai devreme vom conştientiza acest aspect, adică, cu cât mai de timpuriu, cu atât şansele
pentru copiii aflaţi în situaţii de instituţionalizare vor fi mai multe şi mai mari, pentru că, încă,
segregarea şi marginalizarea nu sunt atât de prezente şi infiltrate în viaţa lor. Influenţa “izolării”
copiilor cu CES asupra dezvoltării personalităţii lor este negativă pentru că, ştim foarte bine că
dezvoltarea personalităţii copilului este într-o relaţie strânsă cu mediul, acesta determinând
vectorul, direcţia drumului dezvoltării acestuia.
 Copiii cu deficienţe de vedere se ataşează puternic de cei care le arată grijă şi dragoste,
manifestările lor afective fiind sub nivelul vârstei şi solicită exagerat ajutorul nostru şi
confirmarea că şi-au îndeplinit bine micile lor sarcini de început. Este normal ca ei să aibă mai
multă nevoie de a fi asistaţi, încurajaţi, iar exteriorizarea afectivităţii de către consilier va trebui
să nu fie exagerată, pentru a nu le crea dependenţă, ci folosită ca mijloc de încurajare şi
recompensare.
Să nu uităm că şi confortul psihologic oferit de mediu este determinant într-o evoluţie sau alta a
formării şi dezvoltării personalităţii umane.
Nu putem face abstracţie de faptul că avem şi copii instituţionalizaţi. Este o realitate. Important
este să dorim să ne schimbăm atitudinea vizavi de aceştia, să înţelegem ce rol important avem,
noi, cei care suntem privilegiaţi să creştem şi să educăm copii fără asemenea probleme, chiar şi
faţă de aceşti copii. Rolul nostru este de a participa efectiv la schimbarea mentalităţii societăţii,
oferind informaţii şi practici ancorate în realitate. Trebuie să găsim diverse modalităţi de
integrare socială activă a acestor copii, pentru a diminua factorii care duc la o instabilitate
emoţională, la un limbaj dezvoltat insuficient, la un comportament dificil şi să determinăm un
echilibru emoţional, încredere în cei apropiaţi pentru a putea relaţiona mai uşor, să participăm la
formarea deprinderilor necesare vieţii în colectivitate. Nu numai şcoala are obligaţia şi menirea
de a influenţa în bine bunul mers al dezvoltării acestor copii. Câţi dintre noi işi dau seama că
aceşti copii au – pe lânga problemele similare cu ale unui copil obişnuit – şi problemele specifice
situaţiei care a determinat instituţionalizarea lor? Rezolvarea acestor probleme necesită o tratare
individuală prin activităţi de corecţie şi de recuperare şi prin includerea copilului în sistemul
educaţional obişnuit.
Toate acestea nu cer un efort atât de mare din partea noastră, dar tratarea lor cu nepăsare sau
indiferenţă, sau şi mai rău, excluderea acestei realităţi din sfera preocupărilor noastre, poate duce
la nedezvoltarea celorlalte procese psihice şi a personalităţii acestor copii, în definitiv. Copiii cu
CES demonstrează un nivel scăzut de adaptare şcolară, lipsa deprinderilor de viaţă, lipsa de
iniţiative, instabilitatea atenţiei, autocontrolul nedezvoltat. Dacă nu din alte motive, atunci, măcar
din spirit civic ar trebui să le dăm atenţia cuvenită.
Mediul social este o şansă! Instituţionalizarea nu este o sentinţă!
Neimplicarea noastră, a celor din jur este o sentinţă mai periculoasă - şi cu o bataie mai lungă în
viitor - decât orice predispoziţie biologică sau socială!
Să ne bucurăm, aşadar, de ceea ce avem, dar să nu uităm de cei mai trişti ca noi!
Nu există doi indivizi identici, nu există doi copii identici, chiar fraţi gemeni fiind, şi această
varietate, această diversitate a particularităţilor individuale se remarcă încă de la vârstele mici şi
chiar în condiţiile unui grup de egali cum este grupa de copii preşcolari.
Din categoria copiilor cu C.E.S fac parte atât copiii cu deficienţe propriu zise, cât şi copiii fără
deficienţe, dar care prezintă manifestări stabile de inadaptare la exigenţele şcolii. Din această
categorie fac parte:
- copiii cu deficienţe senzoriale şi fizice (tulburări vizuale, tulburări de auz, dizabilităţi mintale,
paralizia cerebrală);
- copiii cu deficienţe mintale, comportamentale (tulburări de conduită, hiperactivitate cu deficit
de atenţie-ADHD, tulburări de opoziţie şi rezistenţă);
- copiii cu tulburări afective, emoţionale (anxietatea, depresia, mutism selectiv, atacul de panică,
tulburări de stres posttraumatic, tulburări de alimentaţie: anorexia nervoasă, bulimia nervoasă,
supra-alimentarea);
- copiii cu handicap asociat;
- copiii cu dificultăţi de cunoaştere şi învăţare (dificultăţi de învăţare, sindromul Down, dislexia,
discalculia, dispraxia);
- copiii cu deficienţe de comunicare şi interacţiune (tulburări din spectrul autistic, sindromul
Asperger, întârzieri în dezvoltarea limbajului).
Atât părinţii cât şi educatorii trebuie să ţină cont de faptul că prin joc, copii cu C.E.S pot să-
şi exprime propriile capacităţi. Astfel copilul capătă prin joc informaţii despre lumea în care
trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurător şi învaţă să se
orienteze în spaţiu şi timp.
Datorită faptului că se desfăşoară mai ales în grup, jocul asigură socializarea. Jocurile sociale
sunt necesare pentru persoanele cu handicap, întrucât le oferă şansa de a juca cu alţi copii, orice
joc având nevoie de minim două persoane pentru a se desfăşura. Jocurile trebuie însă să fie
adaptate în funcţie de deficienţa copilului.
În procesul educării copiilor cu deficienţe de vedere se urmăresc aspectele:
-creşterea şi dezvoltarea armonioasă;
-identitatea personală şi formarea imaginii de sine;
-perceperea corectă a realităţii;
-adaptabilitate în relaţiile interpersonale;
-autonomie, independenţă, capacitate liberă de acţiune;
-integrare, echilibru şi percepţie unitară şi reală despre viaţă şi valorile acesteia;
-interacţiune socială şi comunicare.
Ritmul mai lent al activităţii şi inhibarea reacţiilor motorii sunt consecinţe lesne de înţeles,
dacă ne gândim la dificultatea copilului cu deficienţe de vedere, de a analiza modificările din
mediul înconjurător.
Lăsat singur în faţa împrejurărilor cotidiene , adesea slabvăzătorul nu izbuteşte să-şi
valorifice resursele şi astfel capacităţile sale, nesolicitate şi neexersate, nu se dezvoltă suficient.
Astfel, pentru socializarea şi câştigarea autonomiei personale a copilului slabvăzător, este
necesar şi benefic să i se vorbească mult, expresiv, blând, cu o voce din care să se degaje
afecţiune, să fie dirijat să perceapă realitatea înconjurătoare prin cât mai mulţi analizatori, sub
îndrumarea şi explicaţiile clare şi afectuoase ale consilierului.
Intrând în colectivitatea grădiniţei, copilul cu deficienţe de vedere, beneficiază de condiţii
favorizante, stimulative, care îi permit adaptarea afectivă şi socială la condiţiile impuse de viaţa
de grup. Dezvoltarea sa este în mare măsură determinată de sprijinul ce i se acordă pentru a-şi
lărgi autonomia, a-şi reduce dependenţa faţă de alţii, a-şi manifesta iniţiativa, a-şi utiliza propriul
potenţial, putând să se adapteze şi să-şi manifeste autonomia şi independenţa.
Concluzii.
Cunoaşterea obiectivelor, precum şi a strategiilor privind programul adaptării – integrării,
permite analiza şi proiectarea programelor de intervenţie raportate la specificitatea şi
individualitatea copilului cu cerinţe educative speciale, în acest caz al copilului cu deficiente
vizuale. Acestea îi vor facilita adaptarea şi integrarea de care are nevoie ca membru al societăţii.