CLIMATUL EDUCATIV ŞI INFLUENŢA LUI ASUPRA

FORMĂRII PERSONALITĂŢII COPILULUI

Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul

necesar pentru munca intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa
prea mare sau “dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune
nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau spre sfârşitul semestrelor, când
starea de oboseală începe să se instaleze. Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi
trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească lecţiile, cum să-şi organizeze munca,
timpul, viaţa. Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a
atitudinii: când sunt prea severi, când prea îngăduitori.Sunt mai rare familiile în care
ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot
avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l răsfăţa şi
apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte. Foarte frecvent, o astfel de situaţie este
creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici, aceştia din urmă protejând copilul
faţă de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriţi,
nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi
oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile
cu străinii.
Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul
este o altă mare greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control,
acesta devenind un copil-problemă din punct de vedere social.
În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de
poftă de mâncare, sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se
ceartă frecvent, nu se înţeleg, dar mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces,
divorţ, lipsa îndelungată a unuia dintre părinţi). Deosebite probleme se ridică în familiile
reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din prima căsătorie şi tatăl sau mama
vitregă, între copiii proveniţi din casătoria anterioară a celor doi parteneri. Dacă nu dau
dovadă de înţelegere, de afecţiune, dacă nu încearcă să şi-i apropie, să-i privească
apropiat, aceştia devin dezadaptaţi, trişti, retraşi sau încăpăţânaţi, neascultători, ambele
forme de reacţie determinând scăderea randamentului şcolar, obţinerea de note slabe la
învăţătură. Psihicul copilului este sensibil faşă de situaţiile anormale care se petrec în
familie.El simte cele mai mici schimbări de afecţiune faţă de el şi între părinţi, este
puternic tulburat de certuri, neînţelegeri.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase,
căldura căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale.Să
nu insultăm, să nu lovim copilul care a greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar
cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va îndepărta sufleteşte de noi.
Atunci când copilul aduce note mari, să-l răsplătim cu multă afecţiune,
bucurându-l cu laude, dar să nu condiţionăm obţinerea unor daruri, obiecte mult dorite, de
rezultatele la învăţătură şi nici să nu exagerăm răsplata, acordându-le prea multă
independenţă de la o vârstă mică.Vom obţine în acest fel modificarea în rău a comportării
copiilor, care devin neascultători, încăpăţânaţi, nestăpâniţi.
“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de
afecţiune, pentru ca grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele
rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se

1
întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se preocupă suficient, cu
dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să
rămână modele vii, exemple demne de urmat.
Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu învăţătorul, ca şi
prin urmărirea cu atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber,
intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii
pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea,
dezvoltarea personalităţii acestuia.

FORME ŞI CAUZE ALE INADAPTĂRII ŞCOLARE

Rămânerea în urmă la învăţătură se manifestă prin neadaptarea la efortul şcolar şi
prin nesincronizarea la ritmul de lucru al lecţiei. Formele inadaptării şcolare sunt:
 eşecul şcolar
 imaturitatea şcolară
 inteligenţa şcolară de limită
 anxietatea
 instabilitatea psiho-motorie şi emoţională
 tulburări instrumentale
 tulburări de conduită.
Nereuşita copilului într-o activitate determină scăderea nivelului de aspiraţie a lui,
nereuşita repetată favorizează conduite dezorganizate, regresive. Copilul prezintă frică de
eşec şi, din această cauză, se angajează în realizarea sarcinilor foarte uşoare, în care ştie
că va avea succes.
Imaturitatea şcolară constă în incapacitatea mai mult sau mai puţin temporală şi
ireversibilă de a face faţă sarcinilor şcolare. Maturitatea şcolară exprimă gradul de
concordanţă dintre nivelul de dezvoltare biopsihică a copilului şi cerinţele specifice
activităţii şcolare. Un alt tip de imaturitate este cel al personalităţii dizarmonice,
manifestată prin dezvoltarea inegală a unor componente ale personalităţii. La astfel de
copii se observă diferenţe de nivel în evoluţia intelectuală, între inteligenţă şi afectivitate,
inteligenţă şi conduită socială.
Sunt cazuri în care unii copii fac faţă sarcinilor de învăţare numai la limita
inferioară, aceştia având o inteligenţă de limită. Inteligenţa de limită prezintă
următoarele caracteristici: inteligenţă generală săracă, conduite operatorii inferioare
vârstei, aptitudine verbală nedezvoltată, oscilaţii progresive în performanţe intelectuale,
integrare slabă în colectiv, capacitate modestă de învăţare.
Instabilitatea psiho-motorie şi emoţională se manifestă prin: excitabilitate
mărită, incapacitate de concentrare, dezechilibru, tendinţe colerice, brutalitate şi
impulsivitate. Există astfel de copii care distrag atenţia celor din jur, se agită continuu,
părăsesc scaunele.
Tulburările instrumentale favorizează inadaptabilitatea copilului la cerinţele
învăţării. Acestea condiţionează apariţia mai târziu a limbajului (la 3-4 ani), formarea
deprinderilor de calcul, muzicale şi chiar a unor activităţi practice. Tulburările
instrumentale sunt cauzate de leziuni ale sistemului nervos central sau de unele
funcţionări deficitare ale creierului, care determină apariţia întârziată a limbajului, slaba
diferenţiere a stimulilor auditivi, tulburări în orientarea spaţială şi temporală.

2
 Retardările instrumentale determină nereuşita la un obiect de învăţământ, vizat de
deficienţele parţiale, la celelalte obiecte putând să obţină rezultate bune.
Copii cu tulburări de conduită (numiţi copii cu tulburări de caracter) pot avea
diferite nivele intelectuale. Uneori, aceştia au un intelect bine dezvoltat şi, cu toate
acestea, obţin rezultate slabe, fiind lipsiţi de interes pentru activitatea desfăşurată. De cele
mai multe ori, astfel de copii aparţin unor familii dezorganizate, în care copiii înşişi au o
conduită necorespunzătoare. Răsfăţarea excesivă ori neglijarea copilului sub aspect
afectiv, lipsa unui regim ordonat de viaţă în cadrul familiei determină la astfel de copii o
conduită turbulentă, nerespectarea rigorilor unei activităţi colective.

INFLUENŢA CLIMATULUI FAMILIAL ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

Climatul familial include atmosfera familială, securitatea afectivă, armonia şi

jocul rolurilor în familie, nivelul de integrare a familiei în viaţa socială. Climatul educativ
din familie joacă un rol important asupra învăţării.
Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul
necesar pentru munca intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa
prea mare sau “dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune
nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau spre sfârşitul semestrelor, când
starea de oboseală începe să se instaleze.
În literatura de specialitate s-au identificat trei genuri de atitudini negative ale
părinţilor faţă de învăţătură, şi anume:
 teama – manifestată prin panică, atitudine de nesiguranţă faţă de cariera şcolară a
copilului. Această teamă se transmite copilului, deoarece părinţii trăiesc cu el orice
insucces mărunt, pe care-l exagerează, şi, în consecinţă îi acordă un ajutor mai mare decât
este necesar. În acest caz copiii îşi pierd treptat încrederea în forţele proprii, se simt
ameninţaţi şi nesiguri (de exemplu, ei îşi transcriu de mai multe ori tema), caută sprijin şi
ajutor la alţii, chiar şi când nu este cazul.
 agresiunea – ia forma acuzaţiilor la adresa capacităţii copilului (îl terorizează, îl
pedepsesc) sau a şcolii şi cadrelor didactice (învăţătorul sau profesorul “nu ştie cum să-l
înveţe” şi “cum să-l aprecieze”). Consecinţa acestei conduite constă în faptul că elevii nu
recunosc nici autoritatea părinţilor, nici pe cea a şcolii.
 nepăsarea sau bagatelizarea – manifestată prin lipsa unei responsabilităţi sociale
faţă de procesul educării, prin absenţa preţuirii locului şi rolului şcolii în viaţă. Se
apreciază că succesele la învăţătură nu conduc la succese în viaţă, la o poziţie onestă în
familie şi societate. În acest caz, copilul îşi va neglija obligaţiile şcolare. Datoria
părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească
lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa. Copilul obţine rezultatele şcolare în
funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Ajutorul părinţilor
trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor. Cu
timpul, părinţii se vor limita la controlarea temelor de acasă şi a carnetului de note. Prin
menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu cadrele didactice, părinţii pot
avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea şi dezvoltarea
personalităţii acestuia. Atitudinea negativă faţă de învăţătură îmbracă mai multe variante,
precum:

3
 atitudinea negativă absolută sau totală manifestată prin dezinteres, indiferenţă
faţă de notele slabe, pasivitate, indisciplină în timpul lecţiilor etc. În acest caz, elevii sunt
predispuşi eşecului şcolar.
 atitudine negativă relativă sau parţială manifestată prin pregătirea superficială a
lecţiilor, fără interes şi preocupare pentru calitate. Rezultatele elevilor, în acest caz, sunt
mediocre sau chiar slabe.
 atitudine negativă deghizată sau mascată specifică elevilor care manifestă
tendinţa de a obţine note mari cu orice preţ pentru a satisface orgoliul părinţilor.
Cauzele atitudinii negative faţă de învăţătură sunt multiple, printre care şi acelea
care se datoresc familiei din care provine elevul. Aceste cauze sunt:
 lipsa de preocupare a familiei pentru cultivarea la copil a interesului pentru
munca şcolară. Unii părinţi nu se îngrijesc de pregătirea copilului pentru şcoală, fiindu-le
indiferent dacă copilul învaţă bine sau nu, dacă îşi pregăteşte lecţiile potrivit cerinţelor
sau la întâmplare, dacă obţin rezultate bune sau rele, dacă are o conduită adecvată sau
este indisciplinat. Copilul vine la şcoală cu teme nepregătite, cu o ţinută dezordonată, este
indisciplinat şi obţine rezultate slabe.
 absenţa unui regim raţional şi stabil de viaţă şi activitate a copilului în familie.
Copilul îşi desfăşoară activitatea la întâmplare, îşi pregăteşte temele la ore improprii
pentru activitatea şcolară, nu-şi formează deprinderi de muncă ordonată şi sistematică,
evitând îndeplinirea sarcinilor şcolare.
 lipsa deprinderii de a munci. Nefiind deprins în familie să muncească, să
învingă greutăţile, primele dificultăţi întâlnite la şcoală îl descurajează şi apare delăsarea.
Neînvăţând lecţie cu lecţie, în cunoştinţele copilului se acumulează tot mai multe goluri
care îl împiedică să înţeleagă cunoştinţele ce urmează, apărând astfel insuccesul şcolar.
 absenţa unui control riguros şi a unei exigenţe corespunzătoare asupra
activităţii copilului din partea părinţilor. Uneori, familia în loc să se preocupe de felul
cum învaţă copilul, de progresele înregistrate sau de lipsurile acestuia, transferă asupra
şcolii, întreaga răspundere pentru neîmplinirile copilului. Părinţii trebuie să controleze
dacă copilul şi-a făcut toate temele şi în întregime şi dacă respectă regimul zilnic.
 satisfacerea tuturor dorinţelor – chiar şi pe cele neexprimate şi scutirea
copilului de orice obligaţie de muncă în cadrul familiei. Nu este bine atunci când copilul
ajunge la concluzia că lui i se cuvine totul, că nu are nici un fel de obligaţie, inclusiv
aceea de a învăţa şi devine capricios, încăpăţânat şi leneş.
 pasiunea pentru alte activităţi. Unii elevi neglijează sarcinile şcolare şi
manifestă delăsare, dezinteres faţă de învăţătură datorită faptului că pasiunea pentru alte
activităţi (sport, emisiuni TV etc.) le ocupă şi timpul destinat învăţăturii. Atitudinea
elevului faţă de învăţătură este rezultatul influenţelor educative exercitate de familie şi
şcoală asupra lui. Părinţii trebuie să se preocupe de atitudinea copilului faţă de munca
şcolară şi dacă elevul îşi pregăteşte lecţiile din proprie iniţiativă, în baza unor deprinderi
de muncă bine consolidate şi a obişnuinţei de a munci sistematic.
Autoritatea reală şi falsa autoritate parentală- În multe familii, se consideră
că autoritatea se vădeşte în efectul supunerii. Cu asemenea copii supuşi, părinţii sunt
liniştiţi şi, în fapt, propria lor linişte este scopul lor real. Autoritatea stabilită pe asemenea
premise poate fi uşor contestată. Există mai multe tipuri de falsă autoritate:
 Autoritatea prin suprimare: este cel mai înspăimântător fel de autoritate. Acest
fel de autoritate este, de obicei, exercitat de tată; el strigă întotdeauna când este acasă,

4
este întotdeauna furios, produce o furtună la orice gest, cât de firav, este cu mâna pe băţ
sau pe curea, pedepseşte orice „abatere”. Această teroare paternă ţine întreaga familie în
teamă şi dezvoltă la copii minciuna şi laşitatea, îi învaţă să fie şi ei cruzi, la rândul lor.
 Autoritatea prin ţinere la distanţă: există părinţi care sunt cu adevărat convinşi
că, pentru a avea nişte copii supuşi, trebuie să îi ţină la distanţă, să vorbească cât mai
puţin cu ei şi să li se arate superiori. Tatăl se retrage în biroul său, mănâncă separat, are
propriile sale distracţii şi îşi transmite ordinele către familie, prin mamă. Acest lucru se
întâmplă şi cu mamele; ele îşi duc propria lor viaţă separată de cea a copiilor lor.
 Autoritatea prin lăudăroşenie (fudulie): este o varietate a „ţinerii la distanţă”.
Tatăl sau mama se laudă acasă că el singur face şi drege şi nimeni nu este mai important
ca el.
 Autoritatea prin pedanterie: părinţii le dau atenţie copiilor, lucrează împreună
cu ei, dar lucrează ca nişte birocraţi. Ordinele părinţilor sunt date cu o voce rece şi, o dată
date trebuie îndeplinite ca o lege, cât mai curând. Asemenea părinţi se tem de obicei că
fiii şi fiicele lor îşi vor da seama că şi ei sunt oameni supuşi greşelii şi de aceea sunt şi
mai rigizi: „Dacă am spus o dată aşa, aşa rămâne!”.
 Autoritatea prin raţionamente: părinţii îşi chinuiesc copiii cu discuţii şi
instrucţiuni fără sfârşit, extrem de plicticoase pentru copil. Aceşti părinţi sunt convinşi că
înţelepciunea pedagogică înseamnă predică.
 Autoritatea prin dragoste: mulţi părinţi sunt convinşi că dacă îşi iubesc copiii,
se vor supune, aşa că încearcă să le câştige dragostea printr-un exces de mângâieri,
cuvinte iubitoare, revărsări de afecţiune. De câte ori copilul face o poznă, este întrebat:
„Tu îl iubeştipe tata?”. Mama se laudă cunoştinţelor, în faţa copilului: „El iubeşte teribil
pe mami şi pe tati! Este un copil atât de iubitor!”. În aceste situaţii, copiii realizează că îşi
pot păcăli părinţii când vor, totul e să pară că sunt iubitori; acest calcul rece dezvoltă
nesinceritatea şi egoismul.
 Autoritatea prin blândeţe: supunerea din partea copiilor este câştigată prin
sărutări, flatări, exces de blândeţe şi cedare. Tatăl şi mama apar copilului deghizaţi în
îngeri ai bunătăţii, care permit orice; se tem de orice fel de conflict şi vor pace în familie,
de aceea sunt gata să sacrifice orice pentru a o obţine. Curând, copilul va dicta în familie;
non-rezistenţa parentală deschide uşa larg către dorinţele, cererile, capriciile copilului.
 Autoritate prin prietenie: foarte adesea, înainte de naşterea copiilor, părinţii
hotărăsc să fie prietenii copilului lor, ceea ce, în general,este foarte bine. totuşi, părinţii
trebuie să rămână membrii mai mari ai familiei, iar copiii – membri mai tineri. Foarte
adesea, însă, copiii ăşi strigă pe nume părinţii, îi întrerup nepoliticos, obiectează la fiecare
pas. Aceasta nu înseamnă însă prietenie, căci lipseşte respectul reciproc.
 Autoritatea prin mituire: este considerată cel mai imoral fel de autoritate.
Părinţii spun:”Dacă eşti cuminte, am să îţi cumpăr asta sau aia”. Este normal ca într-o
familie să existe încurajări, recompense sau premii, dar în nici un caz copilul nu trebuie
să fie recompensat pentru cuminţenie şi relaţii bune cu părinţii.
Bibliografie
Graur, Evelina (2001). Tehnici de comunicare, Cluj-Napoca: Editura Mediamira.
Dinu, Mihai. [1997] (2000).Comunicarea –repere fundamentale.Bucureşti:Editura
ALGOS.
Prof. inv. primar Ghinea Irina- Scoala Gimnaziala “ Profesor Cristea Stanescu”,
comuna Cornu