ABSENTEISMUL SCOLAR

Absenteismul şcolar poate fi definit ca o problemă socială explicată din ce în ce

mai des drept o caracteristică socio-culturală a mediului din care provine
elevul, caracterizată prin conduită evazionistă, stabilă, permanentă, cronică ce reflectă
atitudinea structurată a lipsei de interes, motivaţie, şi încredere în educaţia şcolară.
Fuga de la ore este o problemă predominant emoţională (conduită de tip evazionist, o
formă de evadare fizică şi psihologică din situaţia percepută ca traumatizantă).
Absenteismul poate fi o formă de manifestare a devianţei şcolare (semnal tardiv al
existenţei unor probleme). Poate semnala şi reducerea ataşamentului şi a integrării,
identificare scăzută cu obiectivele şi aspiraţiile grupului de elevi. Absenteismul este
folosit de elevi ca o formă de agresiune pasivă împotriva şcolii, fără a le mai fi frică
de posibilele pedepse ce ar surveni atât din partea conducerii instituţiei, cât şi a
părinţilor.
Absenteismul este primul factor asociat în mod direct cu abandonul şcolar. Este
prezent mai frecvent în mediul urban, în cadrul familiilor sărace. În general, cei care
ajung să abandoneze şcoala sunt elevii care învaţă la şcoli profesionale.
Studiile de specialitate indică următoarele tipuri de absenteism:
 absenteism selectiv (fuga de la şcoală este frecventă la o singură disciplină sau
doar la câteva discipline);
 absenteism generalizat (fuga de la şcoală este frecventă şi generalizată,
prefigurează abandonul şcolar);
 căutarea singurătăţii (reacţie la tensiunea puternică intra- sau interpersonală);
 dorinţa de a fi cu partenerul (la adolescenţi);
 dorinţa de apartenenţă la grup (,,ritualuri de iniţiere’’);
 atitudine defensivă faţă de autoritatea unui sistem;
Semnificaţiile psihosociale ale fugii de la şcoală sunt funcţia de separare sau de
individualizare, mai ales la adolescenţi. Pentru a putea lua măsurile optime de
prevenire a absenteismului, care este de altfel primul pas spre abandonul şcolar este
necesară cunoaşterea cauzelor care pot genera în rândul elevilor acest fenomen:
Cauze care ţin de personalitatea şi starea de sănătate a elevului: motivaţie şcolară
scăzută, lipsă de interes, încredere scăzută în educaţia şcolară, oboseală, anxietate,
autoeficacitate scăzută, imagine de sine deteriorată, sentimente de inferioritate,
abilităţi sociale reduse, pasivitate; refuzul de a adera la o alegere făcută de alţii
(reacţie la presiu nea exercitată de dorinţele adulţilor);
 Cauze care ţin de familie, condiţiile socio-economice ale familiei: sărăcia, stil
parental indiferent, neglijent, familii dizarmonice, părinţi foarte ocupaţi sau plecaţi în
străinătate;
Cauze care ţin de contextul şcolar specific (inclusiv relaţia profesor-elev):
presiunea grupului, supraîncărcarea şcolară, comunicarea defectuoasă elev-profesor
(ironizarea, umilirea elevului), evaluarea subiectivă, frica de evaluare, conflict cu
colegii, practici educative percepute de elevi ca fiind nedrepte, frustrante,
incompatibilitate între aspiraţiile, trebuinţele de învăţare şi oferta educaţională a
şcolii; formă de apărare împotriva disciplinei excesiv de rigidă şi severă, politici
proabsenteiste ale şcolii la elevii din clasele terminale foarte importantă este şi
variabila vârstă.
Cauzele abandonului școlar sunt multiple, poate fi vorba fie de inadaptarea
elevului la activitatea de învățare, fie de inadaptarea școlii la factorii interni
(psihologici) și/sau externi (scocioeconomici, socioculturali) ai copilului.
Copilul are nevoie de suport emoțional susținut, de siguranță și de apartenență la grup.
Orice dezechilibru al stării emoționale a copilului îl dezorientează și îl descurajează
atunci când trebuie să depună un efort semnificativ în ceea ce privește activitățile
școlare. Un copil care resimte un disconfort în plan fizic, psihic sau emoțional poate
manifesta, la un moment dat, tendința de a abandona școala. Copilul care abandonează
școala poate fi descris astfel:
•îi lipsește motivația şcolară;
• are dificultăți de învățare;
• are o rată a absenteismului mare;
• are rezultate școlare slabe;
• are imagine de sine scăzută;
• este izolat față de colegi;
• îi lipsesc achizițiile în zona autocunoaşterii;
• este incapabil să se adapteze la mediul şcolar;
• are o lipsă reală a unui suport şcolar;
• manifestă dezechilibru emoțional survenit în urma absenței părinților de acasă sau a
lipsei unui control parental;
• cerințe educaționale speciale;
• stare de sănătate precară;
• manifestă comportamente deviante (agresivitate fizică și verbală, tendința de
vagabondaj, vandalism, consum de tutun, alcool sau alte substanțe interzise);
• provine din medii sociale sărace;
• lipsa unui model educațional din familie;
Pentru fiecare copil, părintele sau persoana în grija căruia se află copilul sunt
primii „profesori”. Adulții care îngrijesc copilul trebuie să știe că prin implicarea în
educația și formarea copilului pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se
dezvolta și a-și construi un viitor de succes.
 Familia poate contribui la reducerea ratei de abandon școlar prin:
 asigurarea unor condiţii socio-economice cât mai bune (asigurarea hranei zilnice
şi a pacheţelului cu mâncare pentru şcoală, a îmbrăcămintei şi încălţămintei, a
condiţiilor locative necesare studiului, a materialelor educaționale necesare);
 asigurarea unei echilibru emoțional, a sentimentului de apartenență și sprijin
necondiţionat;
 crearea unui climat familial adecvat, asigurarea unui mediu favorabil dezvoltării
şi învăţării, cu scopul de a pregăti copilul pentru existenţa independentă și viața de
adult dându-i repere pe care să le urmeze;
 schimbarea mentalității vis-a-vis de acţiunile şi nevoile sociale, de modalitatea de
raportare la mediul înconjurător al copilului;
 atitudine pozitivă a adulților din apropierea copilului față de educația acestuia;
 control parental direct și activ în viața copiilor;
 limitarea prestării unor activități lucrative în gospodărie sau în afara acesteia;
 control asupra activităţii copiilor în timpul liber;
 acordarea ajutorului la învăţătură din partea părinţilor/tutorilor să fie cât mai
mare;
 prezența părintelui/părinților în viața copilului;
Efectele absenteismului sunt de natură complexă, conducând pe lângă pierderi din
sistemul de cunoştinţe, la tentaţii de comportamente delicvente, conflicte cu părinţii şi
chiar grupul de prieteni, insuccese repetate sau eşecuri şcolare până la abandonul
şcolar, ca ultimă instanţă a absenteismului. Însă efectul pe termen lung este
inadaptarea socio-profesională generată de insuficienta pregătire, sau nefinalizarea
studiilor, cu repercusiuni asupra imaginii de sine şi implicit a stimei de sine, care într-
un final pot fi generatoare de boli psihice, deci de randament social scăzut
Absenteismul poate deveni la rândul lui cauză a unor efecte negative atât pentru
persoana în cauză (pe termen scurt, mediu şi lung), cât şi pentru mediul copilului care
recurge la acest comportament. Familia poate fi grav afectată de decizia copilului de a
absenta (cu referire specifică la absenteismul voluntar, fără ştirea părinţilor),
deteriorându-se relaţiile cu copilul în primul rând, apoi apărând tensiuni între părinţi,
iar ca efect final poate determina chiar dezorganizarea familiei. Lacunara pregătire, şi
insuficienta dezvoltare a abilităţilor poate modifica nivelul de aspiraţii, limitând o
viitoare dezvoltare plenară şi completă a tânărului. Toate acestea vor afecta pe termen
lung integrarea socio-profesională a tânărului şi mai târziu a adultului. Cauza
principală generatoare de absenteism, este în sine considerată o caracteristică a
adolescenţei.
O bună colaborare între şcoală şi familie este posibilă numai atunci când familia
înţelege bine rolul şcolii, acela de a fi principalul izvor de cultură şi factor de
civilizaţie, iar şcoala vede în familie un aliat, un colaborator sincer, direct interesat de
întregul proces instructiv-educativ.
 Dascălii trebuie să găsească mijloace de a comunica şi evidenţia experienţele
evolutive ale copiilor la şcoală, trebuie să pregătească un flux constant de informaţii
de calitate îndreptate spre părinţi, astfel încât să-i determine să-şi reexamineze
atitudinile faţă de rolul de părinte şi opiniile despre experienţele prin care trec copiii şi
să abordeze mult mai preocupaţi întreaga experienţă şcolară.

Bibliografie:
1. Băran-Pescaru, Adina, 2004, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura
Aramis, Bucureşti;
2. Moisin, Anton, 2007, Arta educării copiilor şi adolescenţilor în familie şi în şcoală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
3. Van Pelt, Nancy, 2002, Secretele părintelui deplin, Editura Viaţă şi Sănătate,
Bucureşti;
4. Vrăjmaş, Anca, 2001, Consilierea părinţilor, Editura Polirom, Iaşi