Socializarea şi eşecul şcolar

prof. Dorina Cocari – Centrul Şcolar Suceava

La naştere copilul este doar un individ biologic uman. El devine om social numai prin
educaţie. Socializarea copilului începe în familie, unde este îngrijit, îşi formează deprinderi
igienice şi de comportament uman, învaţă limbajul oral ca instrument de însuşire a culturii
naţionale şi universale.
Procesul de socializare se continuă metodic în grădiniţe şi în şcoli, unde are loc instruirea
şi formarea personalităţii în scopul integrării în viaţa socială.
Prin educaţie omul devine conştient de propria lui existenţă, de locul şi rolul său în
societate, de drepturile şi îndatoririle sale, de potenţialul creator de care dispune şi de necesitatea
afirmării sale, ca personalitate.
Procesul de socializare realizat prin intermediul şcolii a fost denumit socializarea
secundară, în comparaţie cu socializarea primară mijlocită în prima copilărie de către familie.
Mediul şcolar, ca spaţiu instituţionalizat de socializare, participă nu numai la activităţi de
dezvoltare cognitivă a elevului, ci şi la procese ce prilejuiesc stabilirea de relaţii interpersonale.
În experienţa copilului, şcoala este prima instituţie de socializare care face mai clară o
diferenţiere de status ce nu are baze biologice. Se poate spune că „şcoala, în lumina funcţiei sale
de socializare, este o instanţă care diferenţiază clasa şcolară, în raport cu un singur criteriu, acela
al performanţei şcolare.” (F. Mahler, 1977) Învăţământul devine astfel o componentă esenţială a
progresului social, iar succesul şcolar însumează reuşita în integrarea socio-profesională.
Succesul şcolar angajează întreaga personalitate a elevilor, adică factorii psihologici şi biologici,
asupra cărora acţionează factori de ambianţă (pedagogici, socio-culturali şi stressanţi).
Cunoaşterea condiţiilor determinante ale succesului în activitatea de învăţare, aflarea
cauzelor reuşitei sau nereuşitei şcolare orientează activitatea profesorului, care poate astfel
adopta măsuri pentru sporirea capacităţii intelectuale şi morale a elevului sau pentru lichidarea şi
mai ales prevenirea pierderilor şcolare. Îi putem ajuta pe elevii slabi la învăţătură doar cu
condiţia cunoaşterii formei concrete de manifestare a nereuşitei lor şcolare. Starea de insucces nu
poate fi tratată la modul general şi absolut, deoarece depinde de conţinutul, condiţiile, modul de
prezentare a activităţii şcolare. Factorii etiologici se caută atât în mediul şcolar, în special în
calitatea activităţii instructive, cât şi în condiţiile familiale, precum şi în particularităţile
individuale ale elevului; neadaptarea este întotdeauna multicauzală.
Reuşita sau nereuşita elevului are şi un revers subiectiv trăit de acesta sub forma
succesului sau insuccesului. Performanţa poate fi în funcţie de aspiraţia pe care acesta o are,
legată de motivaţie, sau în funcţie de cerinţele impuse.
Analizând eşecul şi inadaptarea şcolară, psihologii francezi Bernard Andrey şi Jean le
Men remarcă printre cauze, pe lângă unele deficienţe generale şi câteva tulburări specifice:
- dislexie (dificultăţi în învăţarea citirii), disortografie, discalculie
- tulburări de caracter: opunere, agresivitate, minciună, absenteism
- tulburări psihosociale: delicvenţă, bande
- tulburări de activitate: apatie, dezinteres
- tulburări de personalitate: hiperemotivitate, nelinişte, infantilism, nevroze de eşec, tentative
de suicid.
Cercetând cauzele inadaptării şcolare, cei doi psihologi ajung la concluzia că un copil nu se
naşte neadaptat, ci devine aşa datorită unor greşeli ale părinţilor sau educatorilor. Acest „sindrom
complex” – cum numesc ei eşecul şcolar – „caracterizat prin blocajul, fragilitatea sau folosirea
greşită a cunoştinţelor şcolare, din cauza unor perturbări şi a încetinirii dezvoltării intelectuale, a
tuburărilor afective, de comportament şi de personalitate”(B. Andrey, Jean le Men, La
psychologie a l’َecole) decurge dintr-un fascicul de cauze, pe care psihologul, psihopedagogul,
profesorul vor trebui să le cunoască şi să le înlăture pentru a preveni eşecul şcolar, întrucât un
eşec prelungit va antrena tuburări profunde în domeniul construcţiei personalităţii.
 Tot în psihologia franceză, eşecul şcolar, cauzele sale sunt explicate prin prisma celor trei
curente (De Bvck-Wesmael, L’َecole malade de l’َechec):
a) curentul bio-genetic – care spune că reuşita şcolară a unui elev depinde de inteligenţa sa şi de
aptitudinile sale înscrise în patrimoniul său genetic. Indivizii sunt dotaţi de la natură inegal, rolul
şcolii va fi deci de a repera şi selecţiona pe cei mai buni şi de a forma o elită.
b) curentul socio-pedagogic – care spune că performanţa şcolară este în relaţie directă cu condiţiile
economice, sociale şi culturale în mijlocul cărora copilul trăieşte. Nivelul cultural al familiei este
de asemenea considerat ca unul dintre parametrii explicativi ai reuşitei şcolare a elevului.
Fiecare familie transmite copiilor săi, în mod indirect sau direct, un capital cultural, un sistem
de valori. Limbajul copilului, acumulat în familie, determină adaptarea sa la limbajul şcolii. În
familia cu un nivel socio-cultural ridicat, copilul asimilează un bogat limbaj privind lexicul,
corect din punct de vedere sintactic, nuanţat, semantic. Cei cu un limbaj sărac au un adevărat
„handicap lingvistic”. Reuşita şcolară merită ca părinţii de asemenea să-şi sacrifice câteva ore de
linişte pentru a susţine efortul copiilor lor. Bunele relaţii familiale asigură un bun echilibru care
influenţează personalitatea copilului în formare.
Unii autori relevă calităţile benefice ale unei educaţii democratice, bazată pe participarea şi
cooperarea copilului la toate activităţile, stimulată de o disciplină exigentă dar şi permisivă.
Proasta calitate a climatului educativ familial este un factor al proastei adaptări şcolare. În acelaşi
curent sunt incluşi şi factorii pedagogici. Aceştia ţin de cerinţele curriculare, pregătirea de
specialitate şi psihopedagogică a profesorului; modul cum el stabileşte şi realizează la fiecare
lecţie obiectivele de referinţă, operaţionale şi cum dezvoltă la elevi operaţiile mintale implicate
în asimilarea cunoştinţelor. Aceeaşi importanţă o au metodele şi mijloacele de învăţământ,
modul de organizare a activităţilor de predare-învăţare şi de evaluare permanentă a
randamentului şcolar, frecvenţa la cursuri, supravegherea şi îndrumarea de către şcoli a pregătirii
zilnice a elevilor. Eterogenitatea clasei face să apară diferenţe considerabile între performanţele
cognitive ale elevilor, între atitudinile lor în faţa şcolii, în procesul de cunoaştere.
c) curentul socio-afectiv spune că eşecul şcolar poate reprezenta o ripostă la atitudinea parentală, un
fel de reacţie ostilă la atitudinile de supraprotejare, sau din contră, de abandon ale părinţilor. Pe
plan socio-afectiv, şcolaritatea este un test de îndepărtare progresivă de familie. Din perspectiva
factorilor socio-culturali randamentul şcolar este determinat în mare parte şi de relaţia profesor-
elev şi de relaţiile dintre elevii clasei sau din cadrul grupului de prieteni.
Un diagnostic corect al eşecului şcolar nu poate fi stabilit decât printr-o colaborare strânsă
între profesor, psiholog, diriginte, psihopedagog. Aceştia efectuează mai întâi studierea cazurilor
particulare de elevi rămaşi în urmă la învăţătură şi fazele în care se găsesc, apoi analizează
referindu-se la:
1. Elev: atitudinea şcolară, gradul de pregătire şcolară, deficienţe
fizice, tulburări psihice, afective şi caracteriale, metodele de învăţare folosite de elev,
frecvenţa la şcoală, atitudinea elevului faţă de învăţătură, interesele şi aspiraţiile lui.
2. Familie: climatul cultural-educativ, familii dezorganizate,
dezinteresul părinţilor sau cerinţele prea mari din partea familiei ce depăşesc posibilităţile
elevului, condiţiile de muncă, de supraveghere şi îndrumare.
3. Şcoală: metodologia predării şi învăţării la obiectele de învăţământ, supravegherea şi
îndrumarea elevilor, controlul şi evaluarea randamentului şcolar, relaţia profesor-elev,
relaţiile dintre elevi, ritmul muncii şcolare, atitudinea elevilor faţă de muncă, faţă de
învăţătură, motivaţia învăţăturii, orientarea şcolară şi profesională a elevilor.
După precizarea cauzelor dominante şi a celor adiacente se stabilesc măsurile şi metodele
necesare diminuării sau înlăturării eşecului şcolar, realizându-se o colaborare strânsă între
şcoală şi familie.

Bibliografie:
1. Bătrănu, E., „Educaţia în familie”, E.D.P., Bucureşti, 1974
2. De Bveck, „L’َecole malade de l’َechec”, Paris, 1991
3. Iancu, S., „De ce merg unii elevi încruntaţi la şcoală”, E.D.P., Bucureşti, 1983
4. Kulscar, T., „Factorii psihologici ai reuşitei şcolare”, E.D.P., Bucureşti, 1978
5. Le Gall, A., „Les insucces scolaires”, Paris, P.U.F., 1973
6. Mahler, F., „Sociologia educaţiei şi învăţământului”, Bucureşti, 1977