PREVENIREA ABANDONULUI ŞCOLAR

Abandonul şcolar reprezintă o conduită care constă în încetarea frecventării şcolii şi

părăsirea sistemul instructiv-educativ. Această conduită este precedată de cea de absenteism.
Datorită faptului că o dată pierdută legatura cu şcoala elevului îi este din ce în ce mai greu să
revină la îndatoririle avute înainte, prevenţia abandonului şcolar trebuie să funcţioneze de la primele
semne.
Educația contra abandonului școlar se face atât la nivel individual, cât și național, prin
programe de educare a părinților cu privire la beneficiile școlii pentru copiii lor și prin programe de
finanțare, în cazul familiilor lipsite de posibilități materiale.
Absenteismul școlar se deosebește de abandonul școlar prin faptul că, teoretic și formal,
copilul figurează în evidența școlii, fiind înscris la clase, pe care însă nu le frecventează pe perioade
lungi de timp. Așa se adună absențele nemotivate, iar la final apare exmatricularea. Acesta este
momentul în care absenteismul se transformă oficial în abandon școlar.
Prevenția abandonului școlar se face prin efort comun al instituțiilor statului, personalului
didactic, părinților, psihologilor de școală și/sau asistenților sociali.
Din punct de vedere psihologic absenteismul este un comportament evazionist, care reflectă
atitudini de dezinteres faţă de activitatea şcolară.
Acţiunea de prevenire a absenteismului şcolar este cu siguranţă o acţiune pedagogică
dificilă şi complexă. Ea presupune mai întâi participarea conştientă, activă şi voluntară a elevilor
părnţilor şi profesorilor la efortul general de a creşte calitatea instrucţiei şcolare. O adevarată
prevenire a acestui fenomen este posibilă numai în condiţiile colaborării tuturor acestor factori.
O primă condiţie a realizării prevenirii absenteismului şcolar este aceea a sesizării din timp a
primelor semne de manifestare ale fenomenului. Acest aspect presupune colaborarea foarte bună
într cadrele didactice de la clasă (consiliul clasei), precum şi o colaborare bună cu părinţii elevilor.
În acest context fiecare diriginte trebuie să evalueze nivelul formării colectivului de elevi, să
cunoască date cât mai exacte despre fiecare elev în parte (pentru depistarea predispoziţiilor şi a
eventualelor cauze), şi nu în ultimul rând să pregătească şi să implementeze programe de cunoaştere
reciprocă a elevilor clasei, şi chiar de conştientizare a ineficienţei absenteismului (pentru că
adolescenţii sunt deficitari în anticiparea consecinţelor deciziilor şi faptelor lor).
Prevenirea absenteismului, ca fenomen de devianţă comportamentală ce perturbă procesul
instructiv-educativ, presupune o acţiune sistematică de ameliorare a cauzelor ce determină acest
comportament coroborată cu acţivităţi destinate ridicării stimei de sine (sau aducerea ei în sfera
normalului), cumulate cu activităţi educative care să eficientizeze şi intereseze atât elevii, cât şi
profesorii.
 Rolul profesorului în vederea atragerii elevilor spre disciplina predată se poate face prin
tratarea diferenţiată în funcţie de posibilităţile intelectuale ale fiecărui elev, şi adaptarea sarcinilor
pe care elevul trebuie să le rezolve. Profesorul trebuie să fie preocupat în primul rând să asigure
fiecărui elev succesul la învăţătură pentru a trezi şi a menţine interesul pentru şcoală şi pentru
materia predată. Ca reguli generale pot fi evidenţiate următoarele: menţinerea în clasă a unei
atmosfere care să asigure satisfacerea trebuinţei de siguranţă afectivă pentru toţi elevii, notarea
riguroasă a absenţelor la fiecare oră de curs, metode de predare –învăţare attractive, promovarea
cooperării în clasă, astfel încât şi elevii cu performanţe şcolare modeste să experimenteze succesul
şi evitarea constituirii unor elite, concomitent cu etichetarea, marginalizarea, celor care nu aparţin
elitei, să comunice eficient (să folosească ascultarea activă), să evite etichetarea elevilor, să critice
constructiv, să se focalizeze pe recompensarea elevilor şi nu pe sancţionarea lor.
Activitatea de prevenţie a absenteismului şi abandonului şcolar este legată nu numai de
igiena activităţii intelectuale, dar, în egală măsură, şi de asigurarea unei dezvoltări echilibrate a
vieţii afective în cadrul relaţiilor intraşcolare. Greşelile de educaţie privind sfera afectivă, comise în
perioada formării personalitaţii, întarzie maturizarea trăsăturilor pozitive de caracter şi, prin aceasta,
generează deficienţe în reglarea manifestărilor emoţionale în procesul de integrare socială. Părerea
profesorului cântăreşte adesea greu, dar important este ca elevul să fie convins de lipsa unui viitor
în cazul renunţării la şcoală, astfel încât schimbarea, decizia finală, să vină din interiorul acestuia.
Organizarea în şcoală a unui regim de activitate disciplinată prin supraveghere şi control,
prin gradarea sarcinilor, prin neadmiterea abaterilor, a dezordinii, precum şi prin cultivarea
constantă a acţiunii ferme, perseverente, principiale şi prompte a colectivului de elevi, cu scopul
menţinerii unui nivel ridicat de ordine şi muncă, are o mare importanţa în prevenirea situaţiilor de
absenteism şi abandon şcolar. O altă soluţie ar putea fi şi crearea unor clase de adaptare, în care cei
vizaţi să fie supuşi unui program diferit, mai uşor, în trepte, astfel încât să-şi dea seama în final de
necesitatea continuării studiilor.
Familia trebuie să-l sprijine permanent pe cel care are tendinţa de abandon, să-l înţeleagă şi,
cel mai important, să nu ia măsuri drastice, severe, împotriva acestuia. În anumite cazuri, chiar şi
familia poate fi consiliată pentru formarea unei atitudini potrivite, pozitive, care să se aplice cu
succes în astfel de situaţii. Vizita dirigintelui/consilierului şcolar acasă la elev, poate crea premisele
unui dialog mai liber, unei relaţii mai apropiate, bazate pe sinceritate şi încredere reciprocă.
Sporirea numărului de activităţi comune şcoală – familie, realizarea unor proiecte împreună, sunt
foarte importante pentru ca elevul să înţeleagă că ambele instituţii – atât şcoala, cât şi familia –
actionează doar în interesul său. Multe studii au ajuns la concluzia că diminuarea abandonului
şcolar se poate face prin îmbunătăţirea parteneriatului şcoală – familie. În unele şcoli se recurge
chiar la asigurarea mijlocului de transport necesar elevului pentru a ajunge la şcoală.
 Educarea tinerilor în spiritul înaltei moralităţi se realizează numai într-o comunitate
sănătoasă. Astfel, e necesar ca principalele caracteristici ale personalităţii să fie formate în şcoală,
sistematic şi consecutiv, fundamentală fiind exigenţa faţă de sine şi disciplina conştientă, care duc la
democratizarea şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre oameni.
Bibliografie
Banciu D., Rădulescu S.M., Voicu M., (1997)Adolescenţii şi familia, EŞP, Bucureşti
Băban Adriana, şi alţii, (2002), Consiliere educaţională, Editura Aramis, Bucureşti
Cosmovici A.,Iacob,Luminiţa,(2005), Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi
Iluţ P., (2004), Valori, atitudini şi comportamente sociale, Editura
Polirom, Iaşi
Lemeni, Gabriela, Miclea, M, (2004), Consiliere şi orientare, EdituraASCR , Cluj-Napoca
Răşcanu,Ruxandra, (1994), Psihologia comportamentului deviant, Editura Universităţii din
Bucureşti,
Răşcanu,Ruxandra, (2000), Introducere în psihologie aplicată, Editura „Ars Docendi”, Bucureşti
Răşcanu,Ruxandra, (2003), Psihologie şi comunicare,editia a II-a, Editura Universitatii din
Bucuresti