ESEU PE BAZA STUDIULUI DE CAZ

„CONDUCEREA DE SINE A CLASEI”

Dimensiunea socială a educației, caracterul ei istoric, dar și prospectiv reclamă

necesitatea ca educația să răspundă necontenit unor exigențe ale educației, realității naționale și
internaționale. Spațiul social contemporan este caracterizat de varietatea problemelor care îl
circumscriu: o evoluție rapidă a cunoașterii și tehnologiei, o explozie demografică, amplificarea
fenomenelor de sărăcie, foame, șomaj, de degradare a mediului etc. Valul schimbărilor și al
noutăților care asaltează viața umanității și a fiecărei colectivități umane, a făcut necesare nu
numai strategii globale corelate, internaționale, interdisciplinare, ci și educație pentru schimbare.
În calitatea sa de mecanism extrem de complex, elaborat în scopul creșterii controlului
asupra dezvoltării, educația contribuie decisiv la modelarea personalității umane și la
„deschiderea” ei continuă către valorile umanității, la formarea unei personalități culturale
creatoare.
Direcționarea procesului de formare și modelare a personalității este cu atât mai necesară
cu cât omul trăiește într-o societate în care schimbările calitative și cantitative se produc și se
succed cu o rapiditate mare. Consecința practică imediată a fost și continuă să fie creșterea
interesului pentru adaptarea indivizilor la această dinamică și dezvoltarea capacității de integrare,
de adaptare și participare cât mai active în viața profesională și socială.
Pe de o parte, putem vorbi despre formarea, dezvoltarea și modelarea personalității
umane în și prin intermediul societății, iar, pe de altă parte, despre dezvoltarea societății în
ansamblul ei, cu ajutorul și prin intermediul oamenilor. Trăind, implicându-se activ și acționând
în societate, omul educat, nu numai că își aduce contribuția la dezvoltarea acesteia, dar se
transformă în sens pozitiv și se perfecționează pe el însuși.
Educația reprezintă un un subsistem integrat în sistemul global „societate”, care prin
natura sa, prin norme, valori, influențează funcționarea și evoluția subsistemelor sale.
Studiul de caz „Conducerea de sine a clasei” scris de profesorul R. Petre propune
schimbarea principiului vechii metode care se baza pe supunere și constrângere a elevilor într-o
nouă metodă care face apel la consimțământul elevului și alegerile lui, bazându-se pe modelul
formării și a reflecției personale. Din subiect pasiv în însușirea noului, cel care se educă devine
subiect activ și chiar actor într-o activitate care are la bază nevoile sale educaționale.
Profesorul capătă o nouă identitate: el nu mai are rolul de a transmite cunoștințe abstracte
și lipsite de experiențe, ci de organiza situații de învățare, concepute ca pretexte pentru realizarea
interacțiunii dintre elev și conținutul învățării. Menirea educatorului este să prezinte supunerea
ca pe o faptă de onoare și să inițieze elevul către voință, astfel încât acesta să capete încredere în
el, iar toate acțiunile să pornească de la el.
Principalii factori ai dezvoltării formării ființei umane sunt zestrea sa ereditară, mediul în
care trăiește și educația pe care o primește. Omul se află sub influența mai multor tipuri de mediu
-de la cel fizico-chimic până la cel socio-uman . Mediul socio-uman îl obligă pe om să respecte
niște reguli de conviețuire. Aceste nu sunt transmise pe cale genetică, ci se achiziționează prin
învățare și educație. De aceea le poate sfida.
Mediul social reprezintă un sistem factorial: factori fizico-naturali, biologici,
demografici, culturali, familiali, educaționali, juridici, educaționali, morali, socio-
organizaționali, economici, precum și valorile și normele informale ce constituie capitalul social,
care determină și influențează condiția umană. Dezvoltarea psihică este rezultatul interacțiunii
dintre factorii interni și externi. În cadrul acestor factori, educația deține rolul conducător datorită
acțiunii sale ce se manifestă nu nmai direct, ci și indirect, prin intermediul celorlalți factori.
Influențele mediului social asupra școlii sunt: condițiile fizice, geografice și naturale în
care există și își desfășoară activitatea copilul, starea materială a familiei, atitudinea părinților
față de școală, implicarea familiei în educația copiilor, problemele familiale.
Familia, prin tonalitatea și atmosfera sa afectivă, prin dimensiunea sa culturală și gradul
ei de integrare socială, constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri și tensiuni
existente în mediul familial vor genera în conștiința copilului îndoieli, reticențe si, de asemenea,
îi vor afecta activitatea școlară. Absența temporară a unuia dintre părinți, situația de deces
reprezintă tot atâtea condiții cu răsunet diferit asupra mediului familial și al echilibrului psihic al
copilului. Tot în lucrarea de față ni se aduce în prim plan exemplul unui copil căruia părintele îi
interzicea să meargă la școala, chiar închizându-l în casă. Însă, elevul ne arată faptul că dragostea
pentru învățătură depășește orice limită.
 Este de știut, mediul familial nu se limitează strict la membrii grupului familial nuclear
(adică numai părinți și copii). Cel mai adesea și alți adulți, cum ar fi: bunici, unchi, veri, prieteni
iau parte, în mod permanent sau doar din când în când, la viața familiei. Aceste persoane pot să
joace un rol important în dezvoltarea copilului.
Mediul educaţional şcolar cuprinde totalitatea factorilor interni şi externi care
influenţează activitatea educativă în sistemul de învăţământ, fiind un mediu organizaţional
complex, care ridică prioritar exigenţe de natură psihologică şi socială atât pentru profesori, cât şi
pentru elevi. Prin dimensiunea sa interactivă, grupul se prezintă ca un mediu și mijloc de învățare
a unor roluri sociale, formează competențe de evaluare a altora și poate contribui la dezvoltarea
conștiinței de sine a membrilor săi.
Mediul școlar poate prezenta uneori influențe psihopedagogice negative, care să
determine fenomene de dezadaptare școlară la elevi. Sub și supraapreciera capacităților reale ale
elevului, conflictele individuale în cadrul clasei de elevi etc.
Dezadaptarea școlară poate fi considerată ca un aspect al dezadaptării sociale. O
consecință esențială a adaptării școlare o reprezintă realizarea concordanței între cerințele
obiectivelor instructiv-educative și răspunsul comportamental adecvat al elevului față de acestea.
Un aspect al adaptării se referă la capacitatea elevului de a relaționa cu profesorul și cu ceilalți
elevi, de a interioriza normele școlare și valorile sociale. Putem spune că acceptarea și
respectarea de către elevi a unor cerințe, reguli duce la realizarea în condiții bune a procesului
instructiv-educativ. Desigur, conduita de adaptare apare la confluența dintre cei doi factori:
„autoritate” și „libertate”, primul generând și impunând un ansamblu de cerințe și reguli, iar în
cazul celui de al doilea elevul trebuie să realizeze un proces independent de asimilare și
respectare.
Colaborarea școala-familie este o cheie a succesului în educație, iar cooperarea dintre
elevi, solidaritatea și ajutorul reciproc sunt noțiuni care stau la baza educației în general.
Conducerea reprezintă îndrumarea, dirijarea și coordonarea unui colectiv în vederea
atingerii unu scop. Conducerea este o activitate de sine stătătoare și se exercită de oameni
pregătiți.
Managementul reprezintă o succesiune de activități care implică anumite funcții și
anumite principii care orientează gândirea și acțiunea managerilor. În ceea ce privește
managementul educațional, aceasta reprezintă știința sau arta de a pregăti resursele umane, de a
forma personalități, potrivit unor finalități acceptate de individ și de societate.
Colectivul de elevi este unul din microsistemele sociale în care copilul, integrat de la cea
mai fragedă vârstă, își exercită rolul de subiect și obiect al relațiilor ce ființează în cadrul său.
Prin multiplele interacțiuni pe care le creează și le stimulează, colectivul devine un mediu
favorabil construcției morale a personalității.
Imaginea învățătorului va dăinui peste ani în mintea copilului acum mic școlar, și apoi,
viitor cetățean împlinit și util societății. Autocunoașterea, sprijin în formarea identității elevului,
crearea și dezvoltarea imaginii de sine pozitive, acceptarea și autoacceptarea, rezolvarea de
probleme sunt principii profesionale demne de respectat.
De asemenea, în situații critice, el cooperează cu școlarii, nu-i ridicularizează,
interpretează și rezolvă probleme împreună cu ei. Acest lucru face și învățătorul în studiul de caz
expus, prin încercarea de conducere de sine a clasei. Astfel, discutând cu elevii problema,
implicându-i în conducerea clasei prin intermediul sarcinilor date aceștia ajung să respecte
regulile nu din frică sau obligație, ci pentru că în libertatea oferită câștigă o conștiință împăcată.
Așadar este importantă implicarea elevilor în conducerea clasei, pentru ca schimbarea să vină din
interiorul acestora, întrucât ei participă activ la alegerile făcute.
Într-un mediu de cooperare, copii știu că celorlalți le va păsa de contribuția lor și că
împreună creează o comunitate care să le permită să simtă un sentiment de apartenență. Crearea
unui sentiment de comunitate include o identitate specială, cu propriile sale tradiții, cultură,
aspect, reguli etc. La care toată lumea din grup a contribuit și în care identitatea individuală a
fiecăruia este recunoscută.
Elevii trebuie să înțeleagă că există o civilizație a comportamentului din școală și una în
afara ei, ambele obligatoriu de resprectat. Este vorba, pe de o parte, de comportamentul elevilor
în școală, de atitudinea lor față de bunurile școlare, întreținerea stării de curățenie,igienă și ordine
și, pe de altă parte, de civilizația comportamentului public pe stradă, în locuri publice. Numai
prin respectarea și îndeplinirea zilnică de către elevi a unor cerințe profesorii îi vor putea ajuta să
își formeze reale deprinderi ale manifestării morale, ale conduitei disciplinate.
Chiar în condițiile în care relația profesor- elevi este de tip democratic, iar metodele de
instruire sunt participative, clasa de elevi trebuie să fie condusă de profesor, care exercită într-o
maniera specifică, practic, toate funcțiile conducerii. Așadar, el planifică activitatea, organizează
clasa, controlează demersul activității, îndrumă elevii.
În lucrarea menționată mai sus, putem admira un profesor care a reușit să încline balanța
în favoarea mediului școlar, în pofida locului din care provin copiii, a obiceiurilor și a
deprinderilor pe care le aveau.
Așadar, mediul social și mediul școlar joacă un rol vital în viața și în dezvoltarea
elevului. Mediul școlar, corform profesorului R. Petre trebuie să fie unul primitiv și interactiv, iar
profesorul trebuie să creeze situații noi de învățare bazate pe cooperare, pe consimțământul
elevului, dar și alegerile acestuia.

Bibliografie
 Conducerea de sine a clasei, de R. Petre, 1924