CZU: 371

STRATEGII MANAGERIALE DE DIMINUARE A INSUCCESULUI

ȘCOLAR ÎN INSTITUȚIILE DE ÎNVĂȚĂMÂNT
Ecaterina Cerneanu, masterandă, UST
Nadejda Ovcerenco, doctor, conferențiar universitar
Catedra Pedagogie și Psihologie generală, UST
Învățământul a intrat într-o reformă amplă si radicală care persistă încă. O
singură categorie de elevi a rămas, în continuare, puţin cunoscuţi, neluaţi în seamă,
sau mai grav, greşit percepuţi. Este vorba de acei care, deşi în aparenţă normali,
prezintă diverse probleme în a răspunde adecvat solicitărilor şcolare curente,
diminuându-şi treptat, dar grav randamentul şcolar în raport cu bănuitele lor
posibilităţi şi cu cele ale cadrelor didactice şi ale părinţilor [5].
Fenomenul negativ persistent cu care se confruntă şcoala este insuccesul şcolar.
El se reflectă în randamentul deficitar al învăţării sub nivelul cerinţelor şi obiectivelor
şi, uneori, sub nivelul propriilor capacităţi.
Insuccesul şcolar depăşeşte cadrul şcolar şi se impune ca o problemă a societăţii.
Comunitatea Europeană a luat diferite măsuri în această direcţie. Singurul instrument
juridic care există în prezent şi care se referă la insuccesul şcolar este o rezoluţie a
Consiliului Europei din decembrie 1989. Dispoziţiile luate pentru această rezoluţie
fac să apară miza care o constituie lupta împotriva insuccesului şcolar. În această
rezoluţie sunt menţionate diverse măsuri de combatere a insuccesului şcolar la nivel
naţional. Insuccesul în munca instructiv-educativă depinde, în cea mai mare măsură,
de profesor (învăţător) şi competenţa lui, consideră I. Nicola, I. Cerghit, V. Bunescu.
Nici planurile de învăţământ, nici programele şcolare, nici manualele, nici baza
materială a şcolii nu pot avea asupra elevilor o influenţă care să se poată compara cu
acea a învăţătorului. Intervenţiile preventive şi ameliorative s-ar putea concentra în
două direcţii principale: cunoaşterea motivelor şi începutul insuccesului şcolar şi
perfecţionarea activităţii sale instructiv-educative cu elevii.
Insuccesul şcolar îmbracă forme concrete de manifestare, diferite de la o situaţie
la alta sau de la elev la elev. Insuccesul şcolar serveşte ca obiect de studiu pentru
psihologi (J. Piaget, B. Elkonin, L. Vâgotskii, I. Stepanov, A. Roşca, I. Negură),
pentru pedagogi (I. Bontaş, I. Nicola, V. Popescu, V Mureşanu). Ei sunt frământaţi de
întrebarea de ce unii elevi reuşesc, iar alţii - nu; de ce, după expresia lui M.Gilly, unii
copii devin „elevi buni”, iar alţii - „elevi slabi”.
Iată de ce EURYDICE, reţeaua de informaţie despre educaţia în Comunitatea
Europeană, ridică această problemă. Conform datelor acestei organizaţii în diferite

204
ţări ale continentului european se consemnează creşterea numărului copiilor cu
tendinţe de rămânere în urmă [5]. Aceasta înseamnă că insuccesul şcolar a încetat să
fie fenomen secundar periferic, aria şi formele sale extinzându-se tot mai mult.
În special in ciclul primar, în ciuda eforturilor educativ-formative pe care le
depun învăţătorii din bune intenţii, au probleme tot mai mari cu astfel de copii.
Treptat, aceşti copii, ajung sa fie consideraţi „grei de cap” şi „nu li se dă cartea,
distraţi, indiferenţi sau chiar leneşi, obraznici, îndărătnici”.
Elevii slabi la învăţătura, care deşi se străduiesc din răsputeri, sunt receptivi,
sârguincioși, conformişti, nu reuşesc totuşi să se regreseze şi pun pe gânduri cadrele
didactice. Grav este faptul că, dincolo de ignoranţa învăţătorului şi a părinţilor,
asemenea elevi se îndreaptă treptat spre insuccesul şcolar, care poate fi urmat de
abandon şcolar. Daca exista insucces şcolar, atunci neapărat din anumite cauze şi din
multitudinea lor, mediul familial se pare că are o amprenta adânca asupra eşecului
copilului.
Familia constituie punctul de plecare, de lansare a copilului spre lume.
Dezechilibrul ei se reflectă ca într-o oglindă în copil. Una din cele mai importante
funcţii ale familiei consta în educarea şi formarea tinerilor în vederea integrării lor
optime în viaţa si activitatea sociala şi crearea condiţiilor optime pentru a preveni
insuccesul [6].
Nu e lipsită de această problemă nici Republica Moldova şi chiar devine din ce
în ce mai stringentă această problemă. Cazurile insuccesului şcolar al copiilor din
şcoala noastră au rădăcinile adâncite în problemele societăţii noastre şi starea
materială grea a părinţilor, starea ecologică dezastruoasă, problemele financiare şi
baza materială a şcolilor. Toate acestea împreuna, conduc la creşterea insuccesului
şcolar, problemă care rămâne a fi la ordinea zilei.
Aceste probleme şi altele ne-au determinat să studiem problema în cauză și să
identificăm strategii manageriale de diminuare a insuccesului școlari la elevii
ciclului primar cu ajutorul următoarelor metode de cercetare: metoda bibliografică;
analiza documentelor şcolare; observaţia; conversaţia; chestionarul, experimentul
pedagogic, metode de interpretare cantitativă şi calitativă a datelor experimentale.
Drept bază experimentală a servit Gimnaziul Ghermăneşti din satul Ghermăneşti,
raionul Teleneşti.
În literatura de specialitate insuccesul şcolar este identificat de doua tipuri [2]:
 eşec şcolar de tip cognitiv, care se refera la nerealizarea de către elevii în cauză
a obiectivelor pedagogice. Acest tip de eşec atesta niveluri scăzute de

205
 competenţă la elevii respectivi, provocând rezultate slabe la examene,
corigenţe, repetente;
 eşec şcolar de tip necognitiv, se refera la inadaptarea elevului la exigenţele
ambianţei şcolare. Acest tip de eşec vizează, mai precis, inadaptarea la rigorile
vieţii de elev, la exigenţele de tip normativ pe care le presupune funcţionarea
fiecărei şcoli. Elevul neadaptat recurge la abandonul şcolar, în favoarea altui
mediu mai puţin cognitiv, de regulă, cel al străzii sau al grupurilor de tineri
necontrolaţi. Cauzele acestei neadaptări şcolare constau fie în probleme
individuale de natura afectiv (teama, repulsie faţă de şcoală), fie în determinări
psihonervoase de natură congenitala (dezechilibrul emoţional, impulsivitate
excesivă) [4].
Ambele aceste tipuri de eşec au același numitor comun: noţiunea de ineficienţă.
Dacă în plan psihologic eficienţa constă în depăşirea şi rezolvarea contradicţiilor
interne dintre solicitările obiective impuse din exterior şi starea de dezvoltare psihică
la care a ajuns copilul, atunci putem defini insuccesul şcolar ca acea situaţie care
exprimă gradul de inadecvare dintre nivelul dezvoltării psihofizice a elevului şi
solicitările obiective ce i se adresează în procesul de învăţământ [1].
În evaluarea corectă a insuccesului şcolar trebuie sa luăm în considerare
persistenţa și amploarea cu care el se manifestă. În aşa fel el poate avea un caracter
episodic, limitat la circumstanţele conflictuale sau tensionale care l-au generat. Poate
lua însă aspectul unui fenomen de durată cronic, atunci când el se conturează pe fonul
eşecului episodic nelichidat la timp sau a unor handicapuri senzoriale sau
intelectuale, mai mult sau mai puţin, severe. Eşecul şcolar poate avea grade diferite
de amplitudine. O amplitudine redusă este atunci când insuccesul se manifestă doar în
raport cu anumite materii sau sarcini de învăţământ, ca expresie a lipsei de interes şi
de înclinaţii pentru anumite materii. Acest insucces parţial, dacă nu este corectat la
timp, poate duce la situaţii de corigenţă a elevilor sau la examene restante. Când
eşecul vizează toate materiile de învățământ, toate aspectele activităţii şcolare, se
poate spune ca el dobândeşte un caracter generalizant. Un astfel de elev prezintă
lacune grave în cunoştinţe, absentează nemotivat, manifesta ură faţă de învăţătură şi
dispreţ faţă de autoritatea şcolară, iar în clasă perturbă orele prin tachinarea colegilor
si realizarea unor glume de prost gust.
Eşecul şcolar e atât un fenomen obiectiv, cât şi unul subiectiv. El nu poate fi
definit şi înţeles corect decât în aceasta dublă perspectivă:

206
 1) cea a factorilor şcolari, care apreciază eşecul şcolar ca pe o abatere de la
exigenţele şi normele şcolare aşa cum sunt ele stipulate şi programate în legislaţia
şcolara;
2) cea a elevului, care vine cu o anumită determinare, motivare în activitate, cu
criterii de apreciere a rezultatelor obţinute în învăţare.
Daca se va lua în considerare doar o perspectivă putem risca să privim un elev
ca fiind rămas în urma la învăţătură, în timp ce el nu are această convingere. Şi
invers, să apreciem ca bune rezultatele unui elev în raport cu sine şi cu rezultatele
şcolare. E strict necesara ajustarea reciprocă dintre cei doi factori în determinarea
insuccesului şcolar.
Un elev bine adaptat este acela căruia şcoala îi oferă condiţii de a-şi valorifica
potenţialul biopsihic şi de a obţine rezultate pe măsura acestui potenţial. Potrivit
acestei concepţii rolul preventiv al învăţătorului constă în adaptarea întregului sistem
de acţiuni pedagogice la particularităţile de vârstă şi individuale ale elevului,
reflectate în capacitatea lor de învăţare, în crearea acelui mediu școlar adaptiv. Unei
tehnologii cu un evantai larg de metode, procedee şi mijloace, imprimând astfel
mediului şcolar un sens adaptiv. Tehnologiile, necesare pentru diminuarea
insuccesului şcolar sunt multiple şi variate, de natură predominant pedagogică
(ierarhizarea şi diferențierea sarcinilor, organizarea recapitulării şi sistematizării,
folosirea mijloacelor în concordanţă cu conţinutul celor predate şi cu particularităţile
de asimilare ale elevului, evaluarea corectă a rezultatelor obţinute, modalitatea de
ajutorare a elevilor care întâmpină dificultăţi, dozarea temelor şi exerciţiilor folosite).
Valorificarea tuturor acestor posibilităţi pe care le impune strategia didactică
depinde de pregătirea şi competenţa învăţătorului.
În scopul constatării stării de lucru pe dimensiunea cercetată am utilizat studiul
documentelor şcolare (analiza registrului, începând din clasa întâi). Studiind şi
analizând datele trimestriale şi anuale, exprimate prin notă, am selectat elevii cu
media joasă. Pentru confirmarea datelor obţinute am realizat analiza notelor-mediilor
din semestrul I din clasa a II-a şi a III-a.
Observarea am folosit-o în diversele sale forme: spontană, intenţionată,
participativă. O metodă bună, dar foarte grea, deoarece cerea o pregătire amănunţită,
tact pedagogic, o pregătire ştiinţifică şi experienţă, dar ea şi-a îndreptăţit, la sfârşit,
aşteptările, ajutându-mă să depistezi cele propuse.
Convorbirea a fost metoda folosită la primele două etape. De obicei, o
desfăşurăm într-o atmosferă de încredere reciprocă, avea un caracter liber, ceea ce
predispunea pe copii la sinceritate.

207
 În vederea stabilirii cauzelor insuccesului şcolar am studiat:
a) mediul familial prin intermediul vizitelor la domiciliu și convorbirilor cu
părinţii;
b) motivaţia învățării;
c) observaţii curente în timpul lecţiilor şi în afara lor.
În urma realizării studiile preconizate, am obţinut anumite rezultate, pe care
interpretându-le, analizându-le am stabilit cauzele insuccesului la fiecare elev în
parte. Analizând fişa personală a fiecărui elev şi documentele şcolare, ne-am convins
că motivele insuccesului lor sunt variate, dar majoritatea duc la cele de natură
familială, cum ar fi: lipsa de control, copii mulţi în familie, lipsa părinţilor de acasă,
gradul sporit de sărăcie, indiferenţa din partea părinţilor, pierderea legăturii cu şcoala,
familii alcoolizate, incomplete, plecate la munci peste hotare.
Atitudinea negativă faţă de învăţătură a elevilor cu insucces stabil se manifestă
prin lipsa dorinţei de a îndeplini sarcinile de învăţare primite de la învăţător, în
absenţe de la lecţii, rezistenţa opusă faţă de cerinţele didactice formulate de învăţători
şi părinţi, încălcarea disciplinei şcolare la lecţii, prezenţa formală la activităţi, fără a
depune eforturi pentru înţelegerea celor ce se explică.
Atitudinea negativă faţă de învăţătură poate avea un caracter larg, când elevul nu
vrea să înveţe la majoritatea disciplinelor; ea poate fi axată uneori pe un anumit grup
de discipline (umaniste, ştiinţele exacte); în fine, elevul poate manifesta o atitudine
negativă şi numai faţă de un singur obiect. Este clar că măsurile de înlăturare a
fiecărui tip de atitudine negativă, se vor deosebi printr-un specific: există, totuşi,
anumite principii şi metode generale de rezolvare a acestei probleme.
Pentru ca sistemul de măsuri, vizând înlăturarea atitudinii negative faţă de
învăţătură şi a indisciplinei şcolare să fie cât mai eficient, ne-am străduit, înainte de
toate, să înţelegem cauzele care determină aceste fenomene, analizând în unitate atât
factori interni, cât şi externi.
De cele mai multe ori, cauzele atitudinii negative faţă de învăţătură constau în
insuccesul şcolar de lungă durată, care determină la elevi apariţia neîncrederii în
forţele proprii, duce la pierderea intereselor, la încetarea eforturilor îndreptate spre
înlăturarea dificultăţilor la învăţătură. La încălcarea disciplinei şcolare. Datorită
acestui fapt, se formează o motivaţie negativă împotriva învăţării.
Elementul principal al activităţii educative de înlăturare a atitudinii negative faţă
de învăţătură a constat în trezirea dorinţei de a învăţa, pe calea formării şi dezvoltării
unor motive pozitive ale învăţării. De cele mai multe ori, drept motive negative, care
determină lipsa dorinţei de a învăţa, sunt cauzele fundamentale ale insuccesului

208
şcolar, refractate în conştiinţa elevului şi manifestându-se prin antipatie faţă de
învăţător, faţă de obiectul de învăţământ, prin subaprecierea importanţei învăţării,
prin demobilizare, pierderea simţului datoriei, a interesului şi al responsabilităţii în
învăţare, în contrast cu eforturile de înlăturare a dificultăţilor cognitive. Am încercat
să înlăturăm această carență prin mai multe metode şi procedee, și anume prin:
formarea unei atmosfere psihologice favorabile în raportul: învăţător-elev, elev-
părinţi, elev-elev; formarea interesului cognitiv al înclinaţiei spre învăţătură;
formarea convingerii asupra necesităţii învăţării, a înţelegerii importanţei sale pentru
societate, a sentimentului datoriei, responsabilităţii, a disciplinei în şcoală.
Alegând veriga cea mai slabă, mi-am concentrat eforturile iniţiale în direcţia
neutralizării totalităţii influenţelor negative exterioare, creând atmosfera cea mai
favorabilă pentru restructurarea atitudinii elevului faţă de învăţare. În acest scop au
fost realizate următoarele activităţi: ameliorarea influenţelor educative ale familiei
asupra elevului; în colaborare cu părinţii am organizat tratamentul maladiilor care
determinau scăderea capacităţilor de efort în învăţare; am folosit şi modificarea
caracterului relaţiilor elevului, sustrăgându-l de la contactele nedorite; me-am străduit
să creăm o atmosferă în care elevul să simtă încrederea în sine, pornind de la ideea că
dorinţa de a-l ajuta trebuie să pornească pe o cale corectă; me-am străduit să
lichidăm, în colectivul de elevi, inegalităţile celor slabi la învăţătură, fiind înlăturată
interdicţia de a participa la rezolvarea anumitor sarcini.
În munca de înlăturare a atitudinii negative faţă de învăţătură a fost crearea unei
atmosfere psihologice favorabile. Stimularea activităţii de învăţare a presupus şi
măsuri de sancţionare a elevilor pentru neîndeplinirea sarcinilor şcolare. În acest scop
am făcut observaţii elevilor numai în cadrul unor convorbiri individuale, evitând
situaţiile conflictuale. În scopul formării unei discipline şcolare conştiente am iniţiat
astfel de activităţi ca: desfăşurarea momentului organizatoric al lecţiei, conducerea
lecţii în tempoul rapid, utilizarea totală a diverselor strategii didactice, asigurarea unei
antrenări permanente a elevilor, îndeosebi a celor nedisciplinaţi, prin verificarea mai
frecventă în cadrul conversaţiei la lecţie, prin controlul obligatoriu al temelor de
acasă, prin controlul mai frecvent al caietelor.
Înlăturarea atitudinii negative faţă de învăţătură şi a indisciplinei elevilor,
trebuie să fie legată de combaterea influentei pe care o exercită asupra lor familia, de
neutralizarea acţiunii negative a unor condiţii familiale nefavorabile. Activitatea cu
părinţii am structurat-o astfel: iniţial am studiat situaţia în familie, depistând cauzele
principale ale influentei sale negative asupra elevului. În procesul acestei acţiuni am
căutat să stabilim cu părinţii legături reciproce favorabile. Convorbirile le-am

209
desfăşurat în condiţiile exprimării înţelegerii situaţiei create şi ale evidenţierii dorinţei
de a sprijini găsirea soluţiilor pentru ieşirea din ea. Cu alte cuvinte ne-am străduit să
realizăm educația parentală pe dimensiunea formării competențelor parentale
necesare pentru diminuarea eșecului școlar.
Așadar, profilaxia insuccesului şcolar începe cu cercetarea şi stabilirea cauzei.
În dependenţă de cauză necesită a fi alese metodele de diminuare şi înlăturare a
insuccesului. Dintre masurile de prevenire a insuccesului şcolar se pot menţiona:
1. Sporirea valorii parteneriatului dintre instituția de educație timpurie și
învățământului primar. Statisticile pedagogice arata ca aproximativ jumătate din
rebuturile şcolare constituite în ciclul primar şi gimnazial îşi au originea în diferenţele
prezentate de copii la debutul şcolarizării (cunoştinţele şi deprinderile minime
necesare însuşirii citit-scrisului, pregătirea volitiva şi sociala a copilului.
2. Sprijinirea şcolii primare care trebuie sa asigure resurse materiale şi umane
corespunzătoare unui învățământ de calitate: dotare cu laboratoare şi echipamente
moderne corespunzătoare unui învățământ modern; cadre didactice calificate şi
motivate în activitatea lor; programe şcolare de activitate, periodic revăzute şi
îmbunătăţite; un climat şcolar, stimulator.
3. Stabilirea unor relaţii de parteneriat între şcoală şi familie, deoarece pentru
mulţi elevi factorii eşecului şcolar se situează atât în familie, cât şi în cadrul
contextului şcolar. Pentru buna funcţionare a relaţiei „familie-şcoala” este necesar ca
părinţii să acorde importanţă şcolii, să manifeste interes pentru studiile copiilor lor, să
se arate preocupaţi de formarea intelectuala, de perspectiva lor socială. Nu mai puţin
importantă este asigurarea în familie a unui cadru cultural adecvat, deoarece s-a
constatat ca incultura familiei poate provoca un retard al dezvoltării intelectuale
generale a copilului.

Bibliografie
1. Bejat M. Relaţiile dintre inteligenţă, creativitate în reuşita şcolară. În: Psihologia
educaţiei şi dezvoltării. Bucureşti: Ed. Academiei, 1983.
2. Bontaş I. Pedagogie. Bucureşti: A.L.L., 2003.
3. Ciofu C. Interacţiunea părinţi-copii. Bucureşti, 1998.
4. Creţu C. Psihopedagogia succesului. Iaşi: Polirom, 1997.
5. Maior C. Combaterea eşecului şcolar – o provocare pentru construcţia
europeană. Bucureşti: Alternative, 1996.
6. Radulean V. Contra insucceselor şcolare. Bucureşti: E.D.P., 1986.

210