Sunteți pe pagina 1din 13

1.

Conceptele de inadaptare, esecul sau insuccesul scolar si


abandonul scolar

Conceptul de inadaptare provine din perspectivele psihologice: copilul inadaptat este


cel al cărui comportament, indiferent de cauză, îl impiedică să beneficieze de experienţele
educaţionale şi sociale obişnuite, atât în şcoală, cât şi acasă.

Inadaptarea şcolară vizează inadaptarea la rigorile vieţii de elev, la exigenţele de tip normativ
pe care le presupune funcţionarea corespunzătoare a fiecărei şcoli sau a oricărei colectivitaţi şcolare.
Elevul dezadaptat recurge la abandonul şcolar, la părăsirea precoce a şcolii, în favoarea unui mediu
mai puţin coercitiv, de regulă cel al străzii sau al grupurilor de tineri necontrolaţi. Cauzele acestei
dezadaptări şcolare constau fie in probleme individuale de natură afectivă (de exemplu: teama sau
repulsia faţă de şcoală, apărute în urma unor pedepse severe sau a unor conflicte repetate cu părinţii,
profesorii), fie în determinări psiho-nervoase de natură congenitală (de exemplu: hiperexcitabilitate,
dezechilibru emoţional, autism, impulsivitate excesivă).

Inadaptarea şcolară se referă la dificultăţile de a îndeplini sarcinile şcolare, cât şi la eşecul de


integrare în mediul şcolar din care face parte copilul1. Inadaptarea comporta-mentală a unor elevi
vizează, în principal, tulburările de relaţionare a elevilor în cauză cu părinţii, profesorii, colegii şi
încălcarea regulilor colectivităţii şcolare sau extraşcolare

Dacă succesul exprimă concordanţa între posibilităţile elevului şi exigenţele şcolare, eşecul
şcolar exprimă ,,situaţia unui elev ale cărui rezultate nu satisfac normele şcolii” 2, situaţie creată de
faptul că şcoala impune programe de baza şi ritmuri identice pentru toţi copiii.

Insuccesul şcolar exprimă un randament deficitar al învăţării şi se manifestă sub doua aspecte:

1. rămânerea în urmă la învăţătură sau retardul şcolar este determinat de dificultăţi (obiective
sau subiective) temporare de a face faţă obligaţiilor şcolare sau de refuzul de a învăţa şi se poate
datora unei mari diversităţi de factori:

- probleme de natură fizică (slăbirea vederii, auzului, tulburărilor neurologice care


afectează coordonarea motorie) care nu sunt sesizate nici de copil nici de adulţii din
jurul său.

1
Mihaela Jigău, Factorii reuşitei şcolare, Editura GRAFOART, Bucureşti, 1998, p. 19.
2
Roland Doron, Françoise Parot, Dicţionar de psihologie…, p. 295.
- probleme personale ca schimbările frecvente de şcoală sau de clasă care impun noi
metode de predare, eforturi de câştigare a statutului în noul mediu, de învăţare de noi
reguli şi standarde de competenţă.
- probleme de mediu ca deprivările fizice (hrană, somn, adapost chiar, în cazul unor
familii dezorganizate) sau intelectual - afective (sub stimulare în ce priveşte lectura
sau conversaţia).
- probleme emoţionale determinate de relaţiile cu colegii sau chiar cu profesorul
(sentimentul rejecţiei, al marginalizării de catre colegi, criticismul exagerat al
profesorului sau chiar teama fizică de colegi sau de profesor).
2. eşecul şcolar care se manifestă, la rândul lui, sub doua forme: abandonul şi repetenţia.

Eşecul scolar ca formă severă a insuccesului şcolar se manifestă prin abandon şcolar şi prin
repetenţie (incapacitatea de a promova). “Eşecul şcolar se exprimă prin măsuri instituţionale (repetări
ale clasei, orientări impuse) şi una din consecinţele sale este ieşirea din sistemul educativ a unui
număr de tineri care nu au putut dobândi nici un fel de diplomă, nici calificare profesională 3.

Incapacitatea de a promova la un nivel superior de şcolarizare se datoreaza unor dificultăţi


severe de învăţare de diverse etimologii şi necesită o expertiză competentă şi o intervenţie
psihopedagogică specializată. Activitatea de înlăturare a eşecului şcolar este mai dificilă decât cea de
prevenire presupunând, în principal, elaborarea unor strategii de tratare diferenţiată şi individualizată
a elevilor aflaţi în situaţie de eşec şcolar. Punerea în aplicare a unor astfel de strategii necesită o buna
cunoaştere a particularităţilor psihologice ale elevilor, pentru a putea fi identificate acele dimensiuni
psihologice care permit realizarea unor dezvoltări ulterioare ale elevului cu dificultăţi şcolare sau a
unor compensări eficiente. Părăsirea sistemului educativ înaintea obţinerii unui certificat de studii, sau
abandonul şcolar, este unul dintre fenomenele cele mai îngrijorătoare în judecarea capacităţii generale
a organizaţiilor şcolare.

Abandonul şcolar crează condiţiile eşecului integrării sociale, în sensul că reduce semnificativ
şansele autorealizării în domeniile de activitate licite, legale. Cauzele abandonului şcolar sunt
multiple, acesta reprezentând o expresie şi o rezultantă a unei duble situaţii de inadaptare. Este vorba,
pe de o parte, despre inadaptarea elevului la activitatea de învăţare realizată în mediul şcolar, dar şi
extraşcolar, şi, pe de altă parte, despre inadaptarea şcolii la factorii interni (biologici, psihologici) şi
externi (socio-economici, socio-culturali)4.

3
R. Doron, F. Parot, Dicţionar de psihologie…, p. 295.
4
Adrian Neculau, Gilles Ferréol, Aspecte psihosociale ale sărăciei, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 251-
252.
Cei care abandonează şcoala nu au nici calificarea profesională indispensabilă integrării
socio-economice, nici formaţia morală şi civică necesară exercitării rolului de părinte şi celui de
cetăţean al unei comunităţi. Neavând o calificare, cei care abandonează şcoala sunt viitorii şomeri şi
reprezintă, pe termen mediu şi lung, o sursă de dificultăţi sociale şi de pierderi, care depăşesc
investiţia cerută de formarea iniţială5.

2. Cauzele abandonului scolar


Cauze de ordin economic

De cele mai multe ori principalul motiv al eşecului şcolar este sărăcia. Pentru că au o
situaţie materială precară părinţii nu-şi pot permite să asigure copilului necesităţile pentru
şcoală.

Unele studii au reliefat faptul că şi condiţiile precare de trai din familie afectează
dezvoltarea normală a copilului. Astfel, sunt numeroase cazuri de copii proveniţi din medii
defavorizate care au un intelect de limită şi trebuie să aibă parte de un proces educaţional
diferenţiat. Nefiind sprijiniţi de familie şi neglijaţi de către cadrul didactic nu au nici o şansă
să facă faţă cerinţelor şcolare şi să promoveze. Cu siguranţă vor fi candidaţi siguri la
repetenţie. Acest eşec imprimă copilului sentimentul neputinţei şi diminuează considerabil
interesul său pentru şcoală. Copiii care trăiesc în familii sărace au şanse mai mici de
a-şi însuşi o educaţie şcolară completă. Statutul economic, corelat cu abandonul
şcolar, este evaluat prin variabile precum: gradul de instruire şi educaţie al
părinţilor, profesia tatălui, venitul familiei şi nivelul de viaţă al acesteia. Anumite
familii nu au resursele financiare necesare pentru a plăti rechizitele şcolare,
taxele, transportul la şcoală, uniforma etc. Alte familii îşi pot permite să
plătească şcolaritatea copilului, dar aceasta presupune o reducere drastică a
resurselor familiale, mai ales în situaţia în care elevul avea înainte
responsabilităţi productive alături de părinţii săi. Există elevi care trăiesc
sentimente de frustrare legate de sărăcia lor, care se reflectă la şcoală în ţinuta
vestimentară sau în lipsa pachetului cu mâncare pentru prânz. Unii dintre aceşti

5
Idem, Democratizarea educaţiei: şcolarizarea şi calificarea tinerilor (fetelor), Document UNESCO,
sinteză de studii de caz, Bucureşti, 1991.
elevi îşi vor defini priorităţile în viaţă în funcţie de această stare de frustrare şi
vor abandona şcoala.

Cauze de ordin socio-cultural

Printre cauzele de ordin social-cultural se includ indicatorii de putere şi statut


social: apartenenţa la clasa socială, religie, apartenenţa etnică, rasială, sexul (de exemplu, unii
adulţi cred că fetele nu au nevoie de o educaţie aprofundată, viitorul lor fiind reductibil la
rolul casnic-matern), apartenenţa la comunităţi de tip rural/urban etc. Toate aceste variabile
au fost tratate ca variabile demografice, dar, odată cu preocupările de democratizare a
educaţiei şcolare, s-a demonstrat că diferite grupuri dezavantajate social sunt discriminate atât
în cadrul sistemului şcolar, cât şi pe piaţa muncii.

Cauze de ordin psihologic

Cauzele de ordin psihologic, referitoare la reacţia fiecărui elev la apariţia insuccesului


şcolar şi a conflictelor cu autorităţile şcolare.

Printre cauzele de ordin psihologic amintim: imaturitatea şcolară - constă în


incapacitatea, mai mult, sau mai puţin temporară şi reversibilă, de a face faţă sarcinilor
şcolare. Ea reprezintă o neconcordanţă între dezvoltarea copilului şi sarcinile şcolare;
instabilitatea psihoafectivă - instabilitatea şi tulburările de natură psihoafectivă conduc la
anxietate. Aceasta este exprimată prin una sau mai multe fobii, reacţii de teamă care în
condiţii normale dispar de la sine, dar în condiţii educative neadecvate (părinţi prea autoritari,
camarazi de joacă agresivi, profesori duri, lipsiţi de empatie pedagogică, etc.) devine o
trăsătură de personalitate durabilă, cu efecte negative majore înregistrate în planul nereuşitei
şcolare şi implicit conduce la abandonul şcolar ; tulburări instrumentale – sunt cele legate de
realizarea insuficientă a funcţiei semiotice a unor obiecte indispensabile în acitvitatea de
învăţare (textul scris, desenul, hârtiile, diagramele, etc.); tulburări de compotament - legate de
trăsăturile de personalitate afectiv-emoţionale şi volativ-caracteriale, aptitudinale care
reglează conduita elevului, se formează şi se cristalizează în procesul interacţiunilor sociale6.

6
Rolul educaţiei şi formării profesionale în lupta împotriva excluderii sociale, studiu elaborat de
Organizaţia “Salvaţi Copiii” şi UNICEF România, 2000.
Cauze de ordin pedagogic

Cauzele de ordin pedagogic, care vizează calitatea vieţii şcolare, pertinenţa


conţinuturilor în raport cu trebuinţele de învăţare ale elevilor, relevanţa metodelor şi stilurilor
didactice pentru stilurile cognitive ale elevilor, caracteristicile procedurilor de evaluare şi ale
orientării şcolare şi profesionale, deschiderea şcolii faţă de problemele comunităţii, stilul
disciplinei şcolare etc.

Folosirea predominantă a metodelor didactice tradiţionale imprimă rutină actului


didactic şi dezinteres din partea elevilor. Ei nu-şi mai îmbunătăţesc procedeele de expunere
sau evaluare, acestea devenind depăşite. Învăţătorii trebuie să folosească metode active cu
ajutorul cărora să îi influenţeze pe elevi în direcţia dorită, metode care să dea rezultatele
aşteptate.

Elevul care prezintă dezinteres faţă de procesul educativ cu siguranţă nu va putea săa
depăşească dificultăţile pe care le va prezenta în acumularea informaţiilor. Este important a se
descoperi aceşti copii şi a se încerca prin diferite modalităţi să se formeze interesul pentru
şcoală. Există elevi care nu ştiu să înveţe şi de aceea au nevoie să însuşească tehnicile de
învăţare prin activităţi ce au ca mijloc didactic jocul.
Dacă un copil nu este sănătos fizic şi psihic acest lucru poate să conducă spre eşec
şcolar .

Prevenirea şi combaterea abandonului şcolar - intervenţii


specifice asistenţei sociale

Consilierea relaţiei familie-şcoală


Familia, prin tonalitatea şi atmosfera sa afectivă, prin dimensiunea sa culturală şi
gradul ei de integrare socială, constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri şi
tensiuni existente în mediul familial vor genera în conştiinţa copilului îndoieli, reticenţe sau
reacţii neadaptative.

Dintre factorii familiali care pot genera tulburări comportamentale la copii,


menţionăm:

a) deficite de climat familial şi de structură familială. Familia reprezintă “un soi de


personalitate colectivă”, a cărei armonie generală influenţează echilibrul psihologic al
fiecăreia dintre părţi. Faptele de viaţă arată, în acest sens, că diferitele însuşiri moral-volitive
ale copilului, cum ar fi, de exemplu, iniţiativa şi fermitatea în acţiuni, curiozitatea epistemică,
spiritul obiectiv de autoevaluare etc. depind de o serie de trăsături pe care le are familia în
care copilul trăieşte. Astfel, există familii reprimatoare, care înăbuşă spiritul de independenţă
al copilului, şi familii liberale, care dezvoltă iniţiativele acestuia7. De asemenea, sunt familii
integrate social, sigure de ele, care prezintă un grad ridicat de receptivitate socială, şi familii
la limita integrării, nesigure, închistate, refractare la tot ce apare nou pe plan social. Nu mai
puţin interesante sunt aşa-numitele familii active şi pasive, în cazul celor active, principala
însuşire este aceea de a se afirma, de a lupta cu greutăţile, de a se impune, în sensul bun al
cuvîntului, în societate; ele încurajează formarea la membrii mai tineri ai familiei a
dinamismului, a încrederii în sine, a motivaţiei muncii. Familiile pasive, indiferente,
indolente, gene-rează sentimentul de eşec, de neîncredere în viaţă, de descurajare în lupta cu
obstacolele întîlnite în activitate.

Părinţii formează, se ştie, miezul grupului familial. Absenţa temporară a unuia dintre
părinţi, situaţia de deces a unuia sau a ambilor părinţi etc. reprezintă tot atâtea condiţii cu
răsunet diferit asupra mediului familial şi al echilibrului psihic al copilului, în familia
adoptivă, de exemplu, alcătuită de obicei din părinţi mai vîrstnici şi dintr-un singur copil,
înfiat sau luat sub ocrotire, întreaga afecţiune şi grijă se îndreaptă de regulă spre acest copil;
saturat şi plictisit de atâtea atenţii, copilul va adopta atitudinea minimei rezistenţe faţă de
greutăţi, faţă de efort, în familiile disociate, deseori cei doi părinţi, deşi despărţiţi, revendică,
în aceeaşi măsură, copilul, fiecare dintre ei căutând să-l atragă de partea lui şi să-l instige
împotriva celuilalt, pentru a-l compromite8.

7
Rose Vincent, Cunoaşterea copilului, trad. Nadia Răutu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972, p. 201-217.
8
Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob (coord.), Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.
111-112.
O situaţie specială o reprezintă acele familii cu o ambianţă a căminului apăsătoare, ca
rezultat al unor certuri continue dintre părinţii. Aceste familii creează un mediu nefavorabil
dezvoltării psihice normale a copilului: o atmosferă familială prea tristă sau prea agitată,
caracterizată de certuri, injurii, brutalităţi, se răsfrânge în sens negativ asupra psihicului
copilului, provocându-i tulburări emoţionale puternice9. Pornind de la ideea celor patru piloni
ai educaţiei: a învăţa să cunoşti, a învăţa să convieţuieşti, a învăţa să faci şi a învăţa să
exişti, putem dezvolta metode pentru prevenirea abandonului şcolar în rândul tinerilor.

. Consilierea familiei
Consilierea familiei se referă la un set de acţiuni preventive şi directe de sprijinire a
membrilor familiei pentru creşterea, îngrijirea şi educarea adecvată a urmaşilor. Consilierea
parentală se adresează în principal părinţilor şi prevede întărirea rolurilor acestora în acţiunile
în favoarea educaţiei şi păstrării coeziunii familiei. Ea se deosebeşte de consilierea cuplului,
care se referă la păstrarea relaţiilor maritale şi rezolvarea diferitelor situaţii de criză între
parteneri. Consilierea familiei şi consilierea parentală se adresează în principal familiilor cu
copii. Preocupările sunt cu predilecţie în sfera îndeplinirii funcţiei educative şi deci în a
construi deprinderi, atitudini, capacităţi şi competenţe parentale şi familiale. Consilierea
familiei poate presupune şi acţiuni de informare, deci de transmitere şi primire a unor
cunoştinţe, idei şi teze importante pentru asigurarea succesului în comunicarea intrafamilială
şi în rezolvarea situaţiilor conflictuale.

Consilierea familiei şi consilierea parentală sunt acţiuni socio-educaţionale ţintite,


profesionale, Consilierea familiei se referă la un set de acţiuni preventive şi directe de
sprijinire a membrilor familiei pentru creşterea, îngrijirea şi educarea adecvată a urmaşilor.
Consilierea parentală se adresează în principal părinţilor şi prevede întărirea rolurilor acestora
în acţiunile în favoarea educaţiei şi păstrării coeziunii familiei. Ea se deosebeşte de
consilierea cuplului, care se referă la păstrarea relaţiilor maritale şi rezolvarea diferitelor
situaţii de criză între parteneri. Consilierea familiei şi consilierea parentală se adresează în
principal familiilor cu copii. Preocupările sunt cu predilecţie în sfera îndeplinirii funcţiei

9
Dan Baciu, Marin Voicu, Sorin Rădulescu, Adolescenţii şi familia – pregătirea pentru carieră,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, apud Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob (coord.),
Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 112.
educative şi deci în a construi deprinderi, atitudini, capacităţi şi competenţe parentale şi
familiale. Consilierea familiei poate presupune şi acţiuni de informare, deci de transmitere şi
primire a unor cunoştinţe, idei şi teze importante pentru asigurarea succesului în comunicarea
intrafamilială şi în rezolvarea situaţiilor conflictuale.

Sprijinirea familiei este necesară în special în momentul în care ea întâmpină situaţii


dificile, când apar riscuri în realizarea funcţiilor sale. în acelaşi timp, familia are nevoie de
sprijin permanent pentru că este parte componentă a societăţii şi în dinamica acesteia ea
trebuie să facă faţă şi să se adapteze continuu. Principala preocupare şi problemă în care se
simte nevoia unui sprijin permanent este creşterea şi educarea copiilor.

Medierea relaţiilor părinte-copil-profesor

Şcoala reprezintă unul dintre factorii importanţi ai educaţiei care, cu influenţele


specifice, acţionează asupra personalităţii micului elev. De aceea, este necesar ca ea să
reprezinte viaţa actuală, viaţa tot atât de reală ca şi aceea pe care el o duce în familia sa, cu
prietenii săi, cu rudele şi vecinii săi. Nici o profesiune nu cere posesorului ei atâta
competenţă, dăruire şi umanism ca cea de educator, profesor, pentru ca în nici una din ele nu
se lucrează cu un material mai preţios, mai complicat şi mai sensibil decât omul în devenire,
ancorat în prezent, întrezărind viitorul şi sondând dimensiunile posibile ale personalităţii.
Educatorul, profesorul instruieşte, educă, îndeamnă, dirijează, cultivă şi organizează,
corectează, perfecţionează şi evaluează neîncetat procesul formării şi desăvârşirii calităţilor
necesare omului de mâine.

Şcoala, singura instituţie care îşi propune, planificat şi organizat, să sprijine dezvoltarea
individului prin procese de instrucţie şi educaţie, concentrate în procesul de învăţământ, simte
astfel tot mai mult nevoia să realizeze un parteneriat activ cu familia şi cu comunitatea în care
se dezvoltă copilul10. Şcoala colaborează cu familia în domeniul învăţării elevului, în
domeniul comportamentului, în domeniul dezvoltării lui fizice, intelectuale, morale şi
estetice, în domeniul deprinderilor şi priceperilor de muncă, igienico-sanitare, în domeniul
activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară de clasă şi
şcoală.

10
Ecaterina-Adina Vrasmaş, Consilierea şi educaţia părinţilor…, p. 141.
Relaţia familiei cu şcoala, menţinerea unor legături mai strânse între cele două
instituţii cu funcţii importante privind educaţia copiilor şi-a manifestat relevanţa în raport cu
performanţele îndeosebi la clasele gimnaziale. Părinţii se implică mai mult, urmăresc efectele
activităţii de instruire desfăşurată de proprii copii mai ales la vârstele mai mici.

Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o


unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului. Ea concepe
cele două instituţii sociale exprimându-se în schimburi de opinii şi în discuţii, iar atunci când
este vorba de decizii, păstrându-şi fiecare identitatea şi aportul în mod specific. Există două
dimensiuni principale ale implicării reciproce a şcolii şi familiei în favoarea copilului:

1) dimensiunea relaţiei părinte-copil, vizând controlul frecvenţei, al rezultatelor


şcolare, al temelor, şi în general, îndeplinirea sarcinilor şi susţinerea materială şi spirituală a
activităţii didactice a copilului;
2) dimensiunea relaţiei familie-şcoală, care se referă la alegerea filierei şi unităţii
şcolare, precum şi la contactele directe ale părinţilor eu reprezentanţii instituţiei şcolare, cadre
didactice şi administratori. Aceste contacte pot îmbăca forma unor întâlniri colective
desfăşurate în cadrul formal al negocierilor dintre administraţia şcolară şi asociaţiile
părinţilor, al reuniunilor de informare a părinţilor cu privire la conţinuturile şi metodele
şcolare, orarele claselor, exigenţele cadrelor didactice etc., al lecţiilor deschise pentru părinţi,
al atelierelor de lucrări practice cu părinţii. în cadrul informai, părinţii pot colabora cu şcoala
cu prilejul excursiilor, serbărilor, vizitelor, meselor comune etc.11.

Educaţia părinţilor

Educaţia familiei şi a părinţilor poate fi parte componentă a procesului de consiliere,


deşi poate exista şi separat, ca set de activităţi îndreptate spre dezvoltarea aptitudinilor şi
deprinderilor şi a atitudinilor parentale şi familiale. Ea se poate realiza şi în scop preventiv,
acolo unde nu se manifestă situaţii de criză. Pe de altă parte, încă din copilăria mică, fiecare
individ primeşte elemente de educaţie pentru familie şi pentru a deveni părinte. Mare parte a
acestor influenţe sunt determinate de tradiţiile familiilor şi de modelele oferite de adulţi. Ar fi

11
Ibidem.
însă de dorit ca acest tip de formare să se regăsească şi în curicullumul naţional pentru
învăţământul obligatoriu. Elemente de educaţie familială se găsesc la nivelul pregătirii
competenţelor generale pentru asigurarea calităţii vieţii şi au în vedere pregătirea copiilor
începând cu grădiniţa (de la jocul copiilor “de-a familia", “de-a mama şi tata" şi “de-a
bucătăria"), până la responsabilizarea faţă de membrii familiei propusă şi dezvoltată în cadrul
educaţiei civice12.

Modelele de conduită oferite de părinţi – pe care copiii le preiau prin imitaţie şi


învăţare – precum şi climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale,
constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind concepţia lor
despre viaţă, a modului de comporatre şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori
sociale.

Educaţia părinţilor are în vedere acţiuni îndreptate spre exersarea funcţiei educative ca
atare şi spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare şi de interacţionare în familie.
Atât consilierea familiei, cât şi educaţia familiei sunt activităţi de tip formativ. Pe de altă
parte, activitatea de consiliere psihopedagogică a părinţilor cuprinde şi elemente de educaţie a
părinţilor. În programele de consiliere psihopedagogică a părinţilor/familiilor există
componente de educaţie a acestora, aşa cum sunt prevăzute şi activităţile de informare şi
orientare13.

Raporturile active ale familiei cu şcoala sunt stimulate, în ultimele decenii, de apariţia
unor importante mize familiale ale şcolarităţii: instrumentale, statutare, afective şi culturale.
Numeroase cercetări pun în evidenţă preocuparea părinţilor pentru viitorul economic al
copiilor lor, pentru plasarea acestora în câmpul muncii pe o poziţie convenabilă din punctul
de vedere al stabilităţii şi nivelului veniturilor, ori al condiţiilor de muncă. Dificultăţile de
inserţie profesională a tinerilor şi riscul crescând al şomajului fac ca această preocupare să
crească: şcoala pare a fi instrumentul cel mai la îndemână pentru părinţi, în special pentru cei
aparţinând categoriilor sociale lipsite de resurse economice şi culturale, de a asigura
securitatea profesională a copiilor14.

12
Ibidem, p. 30-31.
13
Ecaterina-Adina Vrasmaş, Consilierea şi educaţia părinţilor…, p. 30.
14
Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale…, p. 172.
Perspectiva teologică

In Scriptură, familia apare drept cadru tradițional-educațional încă din refe ratul
viețuirii paradisiace. Chemată la o experiență contemplativă, la o ințelegere și la o asumare
teologică a realității (implicații ale stării de a fi "după chipul lui Dumnezeu"; Facere 1, 26-
28), familia paradisiacă și-a exersat vocația prin numirea ființelor vii (Facere 2, 19-20) și prin
reciproca raportare nepătimasă a bărbatului și a femeii (Facere 2, 25). Ambele aspecte indică
începutul nu doar al cunoașterii realității create, biologice și umane, în lumina prezenței lui
Dumnezeu, ci și al manifestării omului ca icoană a lui Dumnezeu in mijlocul creației.

Familia este reinstituită - în Hristos și în Biserică - ca loc al educatiei dar și


transformată în laboratorul duhovnicesc al deprinderii luptei cu patimile, patimi care sunt
distructive pentru persoana umană și pentru comunitatea omenească. Sfantul Pavel atrage
creștinilor atenția că trebuie să fie copii, dar nu la minte, care trebuie să fie desăvârșită, ci la
inimă, la nerăutate (1 Corinteni 14, 20), depășind imaturitatea și "înțelesurile slabe ale lumii"
(Galateni 4, 3) prin dobândirea "gândului care era in Hristos" (Filipeni 2, 5).

Familia apare ca loc în care se desfășoară primul examen al capacității sociale a


fiecăruia din membrii săi. Părinții și copiii primesc în egală măsură sfaturi apostolice,
diferențiate potrivit vârstei fiecăruia (1 Ioan 2, 12-14): copiii trebuie să învețe ascultarea de
părinți pentru a dobândi cele făgăduite, iar părinții trebuie să-și privească fiii ca persoane
chemate la desăvîrșire și nu ca obiecte, educându-i "în învățătura și certarea Domnului"
(Efeseni 6, 1-4; 1 Corinteni 3, 20-21). Bătrânii, păstrându-și mintea, credința și cuviința,
trebuie să "învețe de bine", pentru a-i conduce pe tineri la înțelepciune și cumpătare (Tit 2, 2-
6). Educația creștină, în continuarea tradiției vechiului popor al lui Dumnezeu, presupune
inițierea și adâncirea în înțelepciunea descoperită omului de sus.

Adresându-se episcopului Timotei, Sfântul Pavel îl îndeamnă să rămână statornic în


învățătura pe care a primit-o ăn familie, "de mic copil", prin cercetarea Scripturii, care,
insuflată de Duhul Sfant fiind, îl poate mereu conduce la înțelepciune și buna-purtare (2
Timotei 3, 14-16). Clericii, prezentați ca modele pentru viețuirea creștină, trebuie să aibă
familii bine întemeiate, cu "fii ascultători", cu "fii credincioși" (1 Timotei 3, 4 si 12; Tit 1, 6),
aceștia din urmă fiind garanția capacității pastorale a părinților lor: "dacă nu știe cineva să-si
rânduiască propria casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?" (1 Timotei 3,5).

În aceste condiții, importanța socială a familiei este covârșitoare. Deteriorarea


relațiilor sociale este, din perspectivă creștină, o consecință imediată a dizolvării familiei,
proces care se petrece atunci când familia nu mai este unificată de aceeași credință și nici
însuflețită de iubire (Matei 24, 7 si 12; Marcu 13, 8 si 12). Ceea ce, invers, înseamnă că –
vocația societății umane fiind aceea de a deveni o familie mare - nu se poate visa constituirea
unei societăți a comuniunii atâta vreme cât familia e ranită în chiar ființa sa cea mai intimă.
Că aceasta e vocația societății omenești ne încredințează Mântuitorul, îndemnându-ne să ne
rugăm aceluiași Dumnezeu ca Tată al tuturor, pentru a recunoaște, prin aceasta, că toți
suntem frați, fii ai aceluiași Părinte și membri ai aceleiași familii (Matei 6, 9). Ne
încredințează, de asemenea, Duhul Sfânt, care-l învațî mistic pe fiecare să strige: Avva!
Părinte! (Romani 8, 15; Gal. 4, 6).

În Noul Testament, așadar, familia ("Biserica de acasă"; Romani 16, 5) se descoperă


ca paradigma a întregii comunități umane. și chiar dacă nu se consta aici o preocupare
specială pentru metodele educației în familie, importanța și lipsa de echivoc ale acestei
perspective sunt evidente. Pentru că nu există o educație mai eficientă decât aceea care,
pornind de la contemplarea comuniunii Sfintei Treimi, caută realizarea unui mod similar de
viață în societatea omenească (Ioan 17, 21-22).