Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice

Specializarea

ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Asistenţa socială a persoanelor delincvente

DEVIANȚA ȘCOLARĂ - STRATEGII DE PREVENIRE ȘI CONTROL

Studenta: Mustață Mirela Cătălina

Anul 3
Grupa 6
Profesor coordonator: Lect. Dr. Carmen Palaghia
 ABANDONUL ȘCOLAR, FACTORI DE RISC ȘI SUPORTIVI AI SISTEMULUI
EDUCAȚIONAL ROMÂNESC

Introducere

Abandonul şcolar poate fi generat de: migrația părinţilor, mediul familial dezorganizat,
situaţia economică precară, lipsa locurilor de muncă pentru tineri și reprezintă una dintre
problemele acute cu care se confruntă învăţământul din România, generând efecte negative la
nivel individual, cât şi asupra întregii societăţi. Cei mai mulţi tineri parcurg etapele sistemului
de învăţământ, continuându-și studiile, formarea, sau intră în câmpul muncii. Cu toate acestea,
unul din șapte tineri europeni abandonează sistemul de învăţământ fără a deţine competenţele
sau calificările considerate în prezent necesare pentru o tranziţie reușită către piaţa muncii și
pentru o participare activă în cadrul economiei actuale, bazate pe cunoaștere. În prezent,
aproximativ 6,4 milioane de tineri din Europa sunt clasificaţi drept tineri care abandonează
școala timpuriu.

Prevenirea abandonului școlar constă în totalitatea de măsuri din domeniul educaţiei, a

condiţiilor socio-economice, de utilizare a timpului liber, de facilitare a comunicării, de
modelare a comportamentului, de ameliorare a condiţiilor de mediu, luate în scopul diminuării
sau chiar înlăturării factorilor de risc şi de întărire a factorilor de protecţie.

Perspectivele teoretice şi de cercetare contemporane pot fi grupate în trei mari

paradigme explicative ale fenomenului de abandon şcolar, după cum urmează:
➢ Paradigma psihosocială, care consideră că persoanele care abandonează
şcoala diferă de cele care îşi finalizează studiile în ceea ce priveşte unul sau mai multe
atribute psihosociale sau trăsături de personalitate precum: motivaţia, inteligenţa,
imaginea de sine, agresivitatea.
➢ Paradigma interacţionistă, care interpretează abandonul ca pe o
consecinţă a interacţiunii dintre caracteristicile individuale ale elevilor şi cele ale
mediului educaţional, în care include actori sociali precum colegii, profesorii, părinţii.
➢ .Paradigma constrângerii externe, care afirmă că abandonul şcolar nu
este atât un produs al sărăciei, cât un produs al presiunii unor factori de mediu pe care
individul nu-i poate controla, factori precum starea de sănătate sau obligaţiile familiale
şi profesionale.

Literatura de specialitate contemporană4 relevă două perspective explicative

dihotomice cu privire la responsabilitatea apariţiei abandonului şcolar, după cum urmează:
➢ Perspectiva tradiţionalistă, care atribuie întreaga responsabilitate a
abandonului şcolar elevilor; termenul drop-out, caracteristic acestei perspective,
sugerează că decizia de a abandona şcoala, independentă şi definitivă, îi aparţine
elevului.
➢ Perspectiva excluderii, care atribuie responsabilitatea apariţiei
abandonului şcolar instituţiei şcolare; această perspectivă porneşte de la premisa că un
număr relativ mare de elevi sunt „expulzaţi” din şcoală (push-out) din cauza
experienţelor traumatizante de eşec şi frustrare trăite în mediul şcolar iar variabilele
conexe statutului şcolar, determinat de performanţele şcolare ale elevilor, sunt văzute
ca fiind simptomele şi nu cauze directe ale abandonului şcolar.
 Factori

În demersul de identificare a factorilor de risc ai abandonului şcolar, pe niveluri de

învăţământ, ponderea cea mai mare au avut-o factorii familiali și socio-economici, care se
referă la nivelul redus de educaţie a părinţilor, dezinteresul și atitudinea negativă a familiei
faţă de şcoală, familie dezorganizată, incompletă, conflictuală, dezmembrată, părinţi plecaţi la
muncă în străinătate, copii instituţionalizaţi sau în plasament, familii de romi. O pondere
ridicată au avut-o și factorii de natură socio-economică, care acţionează în două sensuri: fie
copiii nu se pot prezenta la şcoală din cauza dificultăţilor financiare ale părinţilor care nu pot
investi în haine, rechizite sau pentru a plăti transportul, cazarea într-un cămin, fie sunt nevoiţi
să contribuie la întreţinerea familiei, ceea ce nu le mai permite să aloce timp învăţăturii.

Referindu-ne la factorii de risc pe problematica abandonului şcolar, pe niveluri de

învăţământ, s-a relevat faptul că demersurile întreprinse de unităţile de învăţământ pe
linia prevenirii abandonului şcolar, care au constat atât în valorificarea resurselor existente la
nivelul școlii, cât și prin dezvoltarea unor rețele de comunicare și colaborare la nivel
comunitar prin monitorizarea absenţelor, demersuri de contactare a familiei, telefonic sau prin
adrese de înştiin ţare a părinţilor, întâlniri cu părinţii, vizite la domiciliul copilului, consilierea
copilului şi a familiei, discuții cu reprezentanții legali și cu asistentul social de la primărie,
strategii de abordare diferenţiată în procesul de predare-învăţare, stimularea motivaţiei şi
interesului pentru învăţare, implicarea elevilor în activităţi extracurriculare, intervenţie
specializată prin mediatori şcolari, profesori consilieri şcolari acordarea de sprijin financiar
prin burse de studii, implementarea de pograme şi proiecte în unităţile de învăţământ în
vederea prevenirii şi reducerii riscului de abandon şcolar.

O altă cauză este relaţia dascăl-elev. Elevii în general se deschid în faţa unui profesor
pe care îl simt apropiat, se inhibă atunci când cadrul didactic manifestă autoritarism faţă de
cei cu rezultate slabe la învăţătură, îşi reprimă furia atunci când li se face o nedreptate sau
sunt etichetaţi ca fiind elevi problemă, creându-se astfel o ruptură între membrii colectivului
clasei, devin indiferenţi atunci când sunt trataţi cu indiferenţă. Violenţa psihologică repetată
îndreptată împotriva elevilor, poate duce la apariţia sentimentului de frustrare, care se poate
generaliza determinând o schimbare a atitudinii faţă de profesor şi faţă de activitatea şcolară
în general. Sunt elevi care suferă ca urmare a unor judecăţi negative ale unor profesori,
judecăţi care vin să întărească propriul lor sentiment de îndoială, de descurajare, de lipsă de
încredere în forţele proprii. Acest dispreţ o dată interiorizat, poate antrena un ansamblu de
reacţii comportamentale: lipsa de comunicare, pasivitate la lecţie, indiferenţă sau perturbarea
lecţiei, apariţia unor atitudini ostile, provocatoare

Reducetra agresivitatii in randul elevilor

Pentru reducerea agresivităţii în rândul elevilor, pot fi realizate unele activităţi, ca:
- dezbateri la nivelul unităţilor şcolare cu privire la normele legislative referitoare la
securitatea şi siguranţa elevilor în unităţile de invăţământ;
- întâlniri cu reprezentanţii Poliţiei şi autorităţilor locale, pentru dezbaterea cauzelor şi
condiţiilor de manifestare a agresivităţii în societate şi şcoli;
- dezbaterea în cadrul orelor de dirigenţie/ consiliere a unor teme privind
comportamentul agresiv al elevilor;
 - realizarea unor pliante, broşuri, afişe pentru atenţionarea elevilor despre riscurile
unui comportament agresiv, în vederea eliminării / reducerii fenomenului de agresivitate;
- organizarea unor activităţi recreative cu specific non-violent;
- consilierea psihologică a elevilor cu comportament agresiv şi a elevilor care au fost
victime ale unui astfel de comportament;
- organizarea “Săptămânii fără violenţă”, în cadrul căreia sunt cuprinse concursuri de
eseuri, fotografii, jocuri sportive, marşul nonviolenţei etc.;
- identificarea familiilor cu comportament violent asupra copiilor şi implicarea în
rezolvarea situaţiei;
- realizarea de lectorate cu părinţii pe tema educaţiei non-violente;
- organizarea de cursuri de formare a părinţilor pe teme legate de: abilităţi de
relaţionare şi comunicare eficientă cu copiii, abordarea copiilor cu tulburări de comportament,
relaţia şcoală-familie;
- realizarea unui studiu privind relaţia dintre lipsa motivaţiei pentru învăţare,
abandonul şcolar şi agresivitate;
- realizarea unui studiu privind relaţia între fenomenul plecării părinţilor în străinătate
şi apariţia unor premise pentru comportamentul deviant.

„Jocurile morţii”, între sinucidere şi cyberbullying

O analiză asupra riscurilor la care sunt expuşi copiii în mediul virtual Cyberbullyingul,
numit şi agresiunea pe internet, este de fapt hărţuirea prin intermediul formelor electronice de
contact (telefoane mobile, computere, laptopuri, tablete), întâlnită îndeosebi în rândul
adolescenţilor. Hărţuirea cibernetică poate include postarea de zvonuri despre o persoană,
ameninţări, remarci răutăcioase, deconspirarea informaţiilor personale despre victimă, acestea
fiind comportamente cu caracter repetitiv, care au intenţia de a face rău.

Copiii prezintă o nevoie de afiliere, iar pentru ei poate fi o dramă o jignire din partea
colegului sau a profesorului, respingerea din partea unei persoane de sex opus, de către
prieteni sau colegi etc. „Victimele bullyingului simt furie, frustrare, umilire, izolare, disperare,
fiindu‐le afectată starea psihică; prezintă tulburări psihologice şi somatice, nu mai sunt
interesate de şcoală şi se confruntă deseori cu situaţii de eşec” (Irimescu, 2016, 11).
În cazul violenţei virtuale de tip cyberbullying, „copilul preadolescent sau adolescent
este chinuit, hărţuit, umilit, pus într‐o situaţie neplăcută sau victimizat în alt mod de către alt
copil de aceeaşi vârstă, prin utilizarea Internetului, a tehnologiilor digitale sau interactive sau
a telefoanelor mobile” (Onofrei, 2015, 162).

Lucian Onofrei (2015) caracterizează această formă de agresiune cibernetică ca fiind o

„intimidare virtuală realizată cu tupeu”. În mediul on‐line nu există dihotomia puternic vs.
slab şi aici agresorii sunt „protejaţi” prin crearea unor conturi false în spatele cărora îşi ascund
identitatea; cei slabi, care în spaţiul real pot fi victime, „se pot transforma virtual în nişte
agresori feroce”.

Actul suicidar, afirmă Cristina Neamţu, este definit de către unii autori ca fiind „o
conduită evazionistă – evaziunea supremă”, prin care un individ „scapă de o situaţie critică
care‐i pricinuieşte o suferinţă de neîndurat”. De asemenea, suicidul este conturat ca un act
agresiv care este canalizat spre propria persoană (Neamţu, 2003, 249).
 Există o diversitate a „motivaţiilor” şi a circumstanţelor care pot „precipita opţiunea
pentru actul suicidar”, dar cercetările au demonstrat că există caracteristici comune ale
sinuciderilor, precum: „scopul oricărui suicid este găsirea unei soluţii”, acest act nefiind unul
întâmplător, el reprezintă în fapt una dintre căile de rezolvare a unei probleme, copilul
neidentificând o altă modalitate de soluţionare, el vrea să „pună capăt suferinţei sau măcar să
nu o mai conştientizeze”. Suferinţa psihică stimulează orice act de acest gen, „suferinţa de a
conştientiza suferinţa fiind o metasuferinţă” (Neamţu, 2003, 251).

În cazurile de cyberbullying, copiii se sinucid de teamă, corelată cu singurătatea şi

interpretarea experienţelor personale ca pe nişte eşecuri, din lipsă de speranţă şi din
neajutorare. Caracteristică acestor persoane este ambivalenţa, situaţie în care ei „doresc, şi, în
acelaşi timp, nu doresc moartea”. În cazul „jocurilor morţii”, victimele au realizat
„autosuprimarea prin constrângere”, desigur, pe fondul unor vulnerabilităţi specifice vârstei.

Profesorul ieşean Ştefan Cojocaru defineşte vulnerabilitatea ca fiind „inapetenţa

indivizilor de a acţiona” sau „incapacitatea de adaptare a acţiunilor în cerinţele structurale ale
sistemului social cauzată de interpretările individuale neadecvate în raport cu unele
interpretări comune şi acceptate social”

Printre factorii de risc în sinuciderea la copii menţionăm: „frustrarea afectivă precoce”,

„lipsa ataşamentului părinţilor, care determină absenţa identificării afective”, precum şi
„sentimentele de insecuritate şi angoasă în condiţiile abuzului de autoritate”, care poate
declanşa frica de a nu fi sancţionaţi.

„Balena albastră”, simplu joc sau cyberbullying?

Jocurile sinuciderii au apărut mai întâi în Rusia, iar în scurt timp s‐au răspândit printre
adolescenţii din Ucraina şi regiunea transnistreană şi, într‐un timp relativ scurt, au dus la
moartea a circa 200 de copii. Peste 130 de adolescenţi s‐au sinucis în perioada noiembrie
2015 – mai 2016 numai în Rusia din cauza unor jocuri ale morţii, dintre care cel mai
mediatizat a fost cel denumit „Balena Albastră”. În Republica Moldova, primul caz a fost
înregistrat pe 8 martie 2017, când doi adolescenţi au sărit în gol de pe o clădire cu 16 etaje.
Acesta nu a fost singurul joc virtual care îndemna la suicid, au mai existat şi „Casa liniştită”,
„Trezeşte‐mă la 04:20”, „Fugi sau mori”, „50 de zile până la...”, „f57 – f58”, „Niapoca”,
„Marea balenelor”, toate impunându‐le jucătorilor să îndeplinească 50 de misiuni care aveau
ca punct culminant suicidul.

Creatorul acestui joc este Filipp Budeikin, un tânăr de 21 de ani. „Totul a început în
decembrie 2013, când tânărul mutat în apropiere de Moscova a creat pe reţeaua socială
vKontakte, un fel de Facebook rusesc, primul grup al morţii, numit «F57». Curioşi sau
vulnerabili din cauza unor probleme personale, sute de adolescenţi au dat curs invitaţiei
necunoscutului «Filipp Lis» şi au intrat în jocul său virtual. Unii dintre ei au insistat să meargă
până la capăt şi au murit cu voia lor”, deoarece Balena Albastră era un joc diabolic care nu
putea fi câştigat decât prin suicidul celui ce începuse să îl joace

Copiii cei mai expuşi şi în situaţie de risc în faţa unor astfel de „jocuri” sunt cei care
„stau liniştiţi” în faţa monitorului, accesând siteuri de pe internet necunoscute de către părinţi,
care ar trebui să urmărească permanent comportamentele copiilor, precum: depen‐ denţa de
internet, lipsa poftei de mâncare, lipsa somnului etc. Copiii introvertiţi prezintă risc de
depresie şi anxietate, devenind extrem de vulnerabili în faţa răuvoitorilor.

Obligaţiile pe care jucătorul le avea nu erau uşoare, urmările fiind extrem de

dăunătoare pentru o minte încă fragedă, cum este cea a unui astfel de copil. Trebuia să îşi
încrusteze în piele tot felul de înscrisuri şi desene, să vizioneze filme horror şi să se trezească
la ore neobişnuite din noapte.

O analiză a convorbirii relevă faptul că Curatorul îşi stimula victima să se identifice cu

grupul ţintă, copilul având impresia că se duce alături de oameni la fel ca el, care îl pot
înţelege. Pentru copil, totul este o joacă, pe care o înţelege ca fiind pentru vârsta lui, atractivă
fiind ideea de joc. „Deşi pare destul de absurd şi putem privi aceste fenomene cu o oarecare
reticenţă, mai ales pentru că nu este foarte clar cum manipularea din joc poate conduce la
asemenea rezultate dezastruoase, trebuie să luăm în calcul faptul că avem de‐a face cu minţi
tinere, în formare, care pot ceda chiar şi celor mai mici pericole şi tentaţii, în special dacă
acestea le oferă atenţia şi căldura de care nu au parte în mod normal în viaţa lor.

La înscriere, participantul intră sub tutela unui administrator, care îl va îndruma prin
sarcinile pe care le va avea şi îl va ajuta să îşi ducă la îndeplinire obligaţiile. Acestea nu sunt
obligaţii în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nimeni nu este legat de mâini şi de
picioare şi forţat să realizeze acele acţiuni asupra sa, dar jocul nu le oferă prea multe opţiuni.
Administratorul le aminteşte constant că, odată ce au început jocul, nu mai au posibilitatea de
a scăpa, iar în momentul în care jucătorii ezită să facă ceea ce li se cere, acesta recurge la
ameninţări asupra lor şi asupra familiei lor. Este destul de greu să privim copacii, dacă suntem
fascinaţi de imaginea pădurii. Astfel, oricât de mult am invoca libertatea jucătorilor, deci
posibilitatea lor de a se sustrage sarcinilor impuse, trebuie să ţinem cont că aici avem de‐a
face cu un soi de libertate limitată, denumită şi libertatea sclavului. Practic, jucătorilor li se
prezintă două opţiuni: ori fac ce li se cere, ori mor”.

Etapele racolării

1. Identificarea cu grupul ţintă: „Prietenii tăi te trădează? Te‐a părăsit prietenul tău?
Asculţi des muzică tristă?”.
2. Regula care inoculează teama şi prin care Curatorul îşi exercită autoritatea: „Nu
există
cale de întoarcere”.
3. Mesajul de impunere: „Vei muri!”.
4. Ameninţare, constrângere, şantaj emoţional: „Avem toate datele despre tine!”.

Efecte ale jocului „Balena Albastră” în România

În România, specialiştii au făcut apel către părinţi şi cadre didactice pe posturile TV şi

pe site‐urile fiecărei Poliţii Judeţene, urmărindu‐se responsabilizarea lor. Aceştia au fost
îndemnaţi să „acorde o atenţie sporită modului în care copiii lor îşi petrec timpul în mediul
on‐line”, cu scopul de a preveni consecinţele acestui joc în rândul tinerilor români. A existat şi
o „săptămână a prevenirii”, în care s‐a discutat cu elevii, părinţii şi cadrele didactice despre
„siguranţa în mediul on‐line”. Jocul a ajuns şi în atenţia Comisiei de Control a SRI,
recunoscută ca fiind singura instituţie capabilă să ia măsurile adecvate.
 Au fost realizate, la nivel naţional, şi o serie de anchete, în urma cazurilor semnalate,
îndeosebi de către cadrele didactice.
În Târgu Jiu, o elevă s‐a zgâriat cu un ac pe braţe, după ce a căutat pe internet
informaţii despre jocul „Balena Albastră”, pe fondul unor neînţelegeri cu mama sa, care nu o
lăsa să îşi petreacă timpul liber aşa cum îşi dorea.
La Galaţi, şapte copii au fost descoperiţi la ore de către un profesor, cu urme de
zgârieturi pe antebraţe. Elevii au declarat că „au fost curioşi să experimenteze senzaţii tari”. În
Dâmboviţa, şase elevi, cu vârste cuprinse între opt şi şaptesprezece ani, au parcurs mai multe
etape ale jocului virtual. Elevii au fost consiliaţi de către psihologul şcolii şi poliţişti,
incidentul fiind premergător unor activităţi preventive derulate în unităţile de învăţământ.
Unii adolescenţi „îşi definesc identitatea” prin teribilism, ei vor să iasă în evidenţă, de
aceea, important este ca personalul didactic să pună accentul pe „competiţia pozitivă” între
elevi. În Iaşi, cinci copii din clasa a VI‐a au ajuns la spital după ce au participat împreună la o
misiune din jocul „Balena Albastră”.

Comisia pentru prevenirea şi combaterea violenţei în mediul şcolar are următoarele

obligaţii:
a) de a colabora cu autorităţile administraţiei publice locale, cu reprezentanţii poliţiei
şi ai jandarmeriei pentru a creşte siguranţa în unitatea de învăţământ;
b) deaelaborarapoarteprivindsecuritateapreşcolarilor/elevilordinunitateadeînvăţământ
respectivă;
c) de a propune conducerii unităţii de învăţământ măsuri specifice, rezultate după
analiza factorilor de risc şi a situaţiei specifice, care să aibă drept consecinţă creşterea
gradului de siguranţă a preşcolarilor/elevilor şi a personalului din unitate şi prevenirea
delincvenţei juvenile în incinta şi în zonele adiacente unităţii de învăţământ.

BIBLIOGRAFIE

➢ PALAGHIA C. (2018). Abandonul școlar, factori de risc și factori suportivi ai

sistemului educațional românesc, în Rusu M., Păduraru T., Doncean M.
(coord.) Sustainable Economic And Social Development of Euroregions And
Cross-Border Areas, 49-58.
➢ PALAGHIA C. 2018. „Jocurile morții”, între sinucidere și cyberbullying. O
analiză asupra riscurilor la care sunt expuși tinerii în mediul virtual, în Revista
de Asistență Socială, Nr 2, Editura Polirom, București, pp. 123-134.