7.

A treia copilărie, vârsta școlară mică

7.1. Aspecte generale ale micii școlarități. Dezvoltarea fizică și motorie
7.2. Dezvoltarea psihică a elevului de vârstă școlară mică
7.3. Dezvoltarea socială și de personalitate
7.4. Imaginea de sine. Stima de sine
7.1. Aspecte generale ale micii școlarități. Dezvoltarea fizică și motorie.
Intrarea în școlaritate marchează începutul celei de a treia etape a copilăriei, ce se va întinde pe o perioadă
de patru ani: 6/7 ani - 10/11 ani. Mica școlaritate presupune traversarea unor perioade de tranziție, cu momente
de criză ale dezvoltării, cu manifestări tensionale, stări conflictuale, conduite accentuate, schimbări
fundamentale în personalitatea copilului.
Atunci când devine elev, copilul își modifică orientarea intereselor. Odată cu apariția trebuinței de a
învăța, la copii apare și interesul față de școală, de viața școlară. Interesul față de școală generează motivații
speciale de cunoaștere, tendința de a se informa tot mai mult, în cadrul unei anumite discipline școlare. Părintele,
pedagogul, lucrătorul social trebuie să susțină în permanență interesele copiilor, în special cele cognitive la
activitățile școlare, sociale.
Copiii încep să se definească și în termenii grupurilor cărora aparțin, să vorbească despre ei înșiși în
noțiuni cu tendințe sociale (sunt timid, sunt prietenos, sunt drăguț ș.a.). Grupul de prieteni capătă o anumită
pondere în viața copilului. Prieteniile se bazează, mai ales, pe loialitate mutuală, suport, interese comune. Ele
ajută și la dezvoltarea unui sentiment de comuniune, de „noi".
Importanța crescândă a prietenilor nu reduce rolul familiei pentru copil. De la frații, surorile mai mari
copiii învață o serie de abilități sociale: cum să se comporte în clasă, între prieteni ș.a. Un puternic impact asupra
copilului continuă să-l aibă părinții, in funcție de dragostea pe care i-o oferă, de autonomia pe care i-o permit,
de receptivitatea la părerile lui, de anxietatea, „îngrijorarea”, cu care se implică în viața lui și de măsura, în care
recurge la metodele de disciplină.
Caracteristici specifice întâlnite, dintre care pot fi evidențiate următoarele:
1) impulsivitatea - se exprimă prin tendința copilului de a acționa fără întârziere în situații
întâmplătoare, fără a se gândi ori a analiza toate situațiile. Cauzele unor asemenea acțiuni se explică prin reglarea
volitivă slabă a comportamentului. Astfel de copii sunt nedisciplinați, încalcă regulile de comportare în școală,
societate;
2) dezvoltarea insuficientă a voinței. Copilul de vârstă școlară mică (în special cel de 7 - 8 ani) nu
este în stare să-și urmeze un timp îndelungat scopul, să înfrunte greutățile. Insuccesele îl pot face să-și piardă
încrederea în potențele și forțele proprii;
3) încăpățânarea, capriciile copiilor mici, care apar ca un neajuns al educației în familie, de
asemenea constituie o piedică serioasă în dezvoltarea caracterului. Capriciile, încăpățânarea acestor copii sunt
o formă de protest împotriva cerințelor deja fixate, pe care le înaintează familia, școala. Copilul trebuie să
jertfească ceea ce „vrea”, înlocuind-o cu ceea „ce trebuie”;
4) dragostea de a cunoaște, sinceritatea, capacitatea de a imita sunt trăsături pozitive caracteristice
pentru copiii de vârstă școlară mică. Ei îi imită pe adulți, pe cei de vârsta lor. Acest fapt, pe de o parte, permite
de a educa trăsături de caracter de valoare, prin exemplul personal al maturilor, dar poate ascunde și ceva
periculos; ei pot imita uneori și fapte negative;
5) școlarul mic este foarte emoțional. Percepția, observația, imaginația, activitatea intelectuală a acestor
copii au un colorit emoțional. În al doilea rând, copiii de vârstă școlară mică (în special, cei din clasele l-ll) nu-
și pot reține, dirija, controla sentimentele. Ei sunt sinceri și în manifestarea bucuriei, tristeții, satisfacțiilor,
precum și a neplăcerilor. În al treilea rând, acești copii se caracterizează printr-o mare instabilitate emoțională,
printr-o schimbare frecventă a dispoziției.
Cu toate acestea, trebuie menționat faptul că vârsta școlară mică are mari posibilități, pentru dezvoltarea
unor trăsături pozitive de caracter. La începutul clasei a III-a, sub influența cerințelor de lucru din școală, la
majoritatea elevilor de această vârstă, se evidențiază dragostea de muncă, acuratețea, disciplina, sârguința. Se
dezvoltă capacitatea de a-și regla volitiv comportamentul. În clasele III - IV, copiii încep să conștientizeze
simțul datoriei. Acest sentiment la unii copii este relativ stabil și se extinde și în relații. La alții este instabil,
manifestându-se doar în unele situații, într-un cerc restrâns de activități, și este slab dezvoltata.
 Părinții, profesorii, lucrătorii sociali trebuie să cunoască diversitatea caracterelor copiilor, observând
atent, meticulos faptele copilului, nu atât aspectul exterior, ce a comis, ce a făcut copilul, dar mai ales motivul
faptei. În funcție de aceasta, poate încuviința comportamentul copilului ori îi poate face observație.
Această perioadă este marcată de o dezvoltare psihologică amplă, ce permite rafinarea abilităților motorii
și a coordonării. Dezvoltarea fizică este influențată de factori genetici și de stilul de viață, în special de
alimentația și de sporturile practicate. Motricitatea este evident mai dezvoltată și rafinată comparativ cu vârsta
anterioară și apare o evoluție diferențiată, în funcție de vârstă. Și în dezvoltarea abilităților fizice se constată o
puternică influență a modelului cultural și astfel reprezentarea culturală a masculinității se asociază cu abilități
de tipul forță și rezistență fizică, iar a feminității, cu grație, mobilitate și flexibilitate, aceste modele culturale
fiind integrate și transmise prin educație.
Dezvoltarea fizică fiind în curs de evoluție, devin extrem de importante prevenirea pozițiilor incorecte în
bancă, evitarea supraîncărcării ghiozdanului, care pot provoca deplasări ale coloanei. La această vârstă,
mișcarea, sportul, activitatea fizică în general sunt fundamentale pentru o evoluție sănătoasă a organismului.
Deși forța fizică este în continuă dezvoltare, copilul obosește repede.
Corpul, care este încă în ascensiune, îi înzestrează pe copii cu simțul, certitudinea „Eu pot” și le permite
de a se autoaprecia după merit, ceea ce este important și pentru sănătatea psihică. În afară de aceasta, abilitatea
de a coordona, dirija bine propriul corp, contribuie și la recunoașterea din partea semenilor. Copiii
neîndemânatici, cu o coordonare slabă, deseori nu sunt primiți în jocurile în comun. Acești copii se pot simți
mult timp de prisos, chiar și după ce această inconveniență fizică dispare de la sine.
Activități de învățare:
1. Aplicați Tehnica „Diagrama ideilor esențiale”. Enumerați ideile esențiale cu referire la Intrarea în
școlaritate. Reformulați 3 idei în manieră personală, ilustrând modul de înțelegere;
2. Descrieți 5 caracteristici specifice care dovedesc conduita școlarului mic;
3. Ce ați propune părinților pentru dezvoltarea fizică optimă a școlarului mic, argumentându-vă aceste
recomandări.

7.2. Dezvoltarea psihică a elevului de vârstă școlară mică

Perioada micii școlarități se caracterizează printr-o continuă solicitare a gândirii. J. Piaget consideră că
la 6-7 ani are loc trecerea de la etapa preoperatorie (gândire intuitivă, egocentrică, cuvintele și imaginile nu sunt
organizate într-o manieră logică) la gândirea operatorie. Copilul începe să rezolve probleme testând ipoteze,
învață să realizeze deduceri logice, transferuri, gândirea devine cauzală. Copilul devine capabil să explice, să
argumenteze, să dovedească adevărul judecăților sale. Multe din cunoștințe el le dobândește acum, pe calea
gândirii, depășind raporturile cognitive primare și acționând mintal, pe cale deductivă, apelând la anumite
principii de rezolvare generală. A gândi înainte de a acționa devine un mod de raportare a copilului, nu numai
la sarcinile cognitive, dar și în alte aspecte ale vieții sale, spre exemplu, în relațiile și procesele de comunicare
cu ceilalți.
Venind la școală, copilul posedă numeroase reprezentări despre lucrurile și fenomenele mediului social,
natural în care trăiește și anume, despre obiectele de uz casnic, despre fructe, pomi, animale, plante, oamenii
care îl înconjoară, acțiunile și activitățile lor. Datorită activităților instructive, reprezentările micului școlar
treptat se eliberează de caracterul lor difuz, nediferențiat, devenind mai precise, mai clare, mai sistematice. Apar
noi reprezentări, spre exemplu, istorice, geografice, topografice ș.a., care denotă capacitatea copilului de a se
încadra în contemporaneitate.
Specific pentru vârsta școlară mică este creșterea considerabilă a volumului memoriei. Comparativ cu
clasa întâi, în clasa a patra se memorează un volum de informație de 2-3 ori mai mare. În același timp, sporește
trăinicia și rapiditatea memorării diferitelor conținuturi. La admiterea în școală copilul memorează, în special,
evenimentele, descrierile, poveștile, povestirile emoționale, viu colorate. La el predomină memoria involuntară,
mecanică, de scurtă durată. Viața școlară cere de la copil o memorare voluntară a informației, evenimentelor,
faptelor, datelor, care nu totdeauna pot fi viu colorate, dar sunt necesare pentru copil. Eficiența memorării
elevului, de vârstă școlară mică, depinde în mare măsură, de înțelegerea problemei, de posedarea procedeelor
corespunzătoare de memorare și actualizare a informației. La început, pentru a reține materialul, copiii aplică
cele mai simple procedee: împart materialul pe părți, învață fiecare parte, strofă separat, repetând-o, de mai
multe ori. Sarcina profesorului constă în a-i înarma pe elevi cu procedee raționale și eficiente de memorare, de
structurare a informației după un anumit plan, program desfășurat de acțiuni. Când se insistă asupra a ceea ce
este esențial (într-un text, într-o problemă, într-o definiție, regulă), pe legăturile logice, atunci informația se
asimilează mai eficient, iar uitarea încetinește.
La etapa micii școlarități se dezvoltă intens limbajul. La intrarea la școală, copilul dispune de un
vocabular relativ bogat, aproximativ 2500 cuvinte și stăpânește regulile de folosire corectă a cuvintelor în
vorbire. Pe parcursul micii școlarități vocabularul copiilor se dublează, ajungând la 4 500 - 5000 de cuvinte.
Până la sfârșitul vârstei școlare mici, copilul face uz de fondul principal de cuvinte al limbii materne. Progrese
evidente se înregistrează și în ceea ce privește debitul verbal oral și cel scris. Copilul învață sinonimele,
omonimele, antonimele, ceea ce contribuie considerabil la îmbogățirea cunoștințelor, vocabularului copilului.
Copiii se obișnuiesc, ca prin limbaj să-și planifice activitățile, să-și exprime acțiunile, ordinea lor.
În perioada micii școlarități, mari schimbări suportă și atenția. Copiii vin la școală cu o atenție slab
dezvoltată, dominând curiozitatea involuntară spre ceea ce este mai interesant, mai viu colorat, mai neobișnuit.
Atenția voluntară este puțin dezvoltată. Pentru menținerea atenției voluntare se cere o motivație apropiată. O
asemenea motivație poate fi perspectiva de a lua o notă bună, de a fi lăudat de părinte/pedagog, de a rezolva
mai repede ca alți colegi problema, însărcinarea, de a fi primul ș.a. Pentru menținerea atenției de lungă durată
se cere o motivație îndepărtată care, în majoritatea cazurilor, poate fi aceea de a satisface o trebuință de viitor
(a primi în dar o bicicletă, păpușa dorită ș.a.). Începând cu clasele a II-a și a III-a, tot mai mulți copii au o atenție
voluntară, se pot concentra asupra oricărui material. Sunt și numeroase cazuri de neatenție, condiționată de
apariția neașteptată a unui stimul oarecare, spre care școlarul mic se orientează. Una din condițiile principale,
necesare pentru a limita lipsurile atenției școlarului mic, este organizarea corectă a activității de învățare prin:
solicitarea cât mai frecventă a acțiunilor practice externe, contactul cu obiecte, alternanța acestora, asigurarea
unui tempou optim al lecției din care să fie exclusă graba, dozarea de către părinte/pedagog atât a intensității
propriei voci, cât și a mișcării sale, așa încât să nu se denatureze momentele de concentrare a copiilor asupra
sarcinilor la care lucrează.
Activități de învățare:
1. Cum a evoluat gândirea și reprezentările la școlarul mic? Ce cunoștințe și capacități dispune el?
2. Aplicați tehnica 6 De ce? Pornind de la ideea că: „Specific pentru vârsta școlară mică este creșterea
considerabilă a volumului memoriei și a limbajului”. De ce? Formulați întrebarea 2 în baza răspunsului
1. Repetați acțiunile până la sfârșit.
3. Reformulați 3 idei în manieră personală, ilustrând modul de înțelegere a atenției școlarului mic.

7.3. Dezvoltarea socială și de personalitate

Perioada micii școlarități corespunde unei consolidări a nevoii de afirmare de sine și apartenență de sine.
Prin relațiile din ce în ce mai puternice cu anturajul are loc un progres al sociabilității și se dezvoltă atitudini
noi, care se remarcă prin acceptarea punctului de vedere al celuilalt (este depășit egocentrismul din stadiul
anterior), sentimente de colaborare și cooperare, nevoia și sentimentul apartenenței, mândria de a aparține unui
grup. Viața de grup îi permite copilului să înțeleagă că o regulă este rezultatul înțelegerii între oameni și că ea
poate fi modificată doar dacă majoritatea sunt de acord. Participând la elaborarea regulilor grupului și controlând
respectarea lor, copilul se pregătește de autonomia pe care o va atinge în stadiile următoare.
Apartenența la un grup trezește spiritul imitației. Înainte de a imita comportamentele grupului, copilul
imită adulții din dorința de a ajunge ca ei. De la ei va achiziționa limbajul, manierele, regulile de politețe, primele
deprinderi alimentare și igienice. Pe măsură ce crește, conduitele imitate devin tot mai complexe. Își imită mama
în sarcinile gospodărești, în jocuri devine doctor, vânzător, părinte, polițist etc. Imitația arată rolul fundamental
al mediului familial și școlar în formarea personalității de mai târziu. Copilul va imita un gest care, din
întâmplare, a condus la descoperirea unei soluții până atunci necunoscute, rostește de mai multe ori cuvintele
noi pentru a le putea memora, iar aceste imitații devin obiceiuri și conduc spre lărgirea capitalului de conduite.
Noțiunea de prieten, la această vârstă, începe să fie privită din alte perspective. Odată ce copiii petrec un
timp semnificativ alături de covârstnici, ei trebuie să învețe să își găsească un loc în cadrul grupului de copii.
Încă din timpul preșcolarității, prieteniile copilului se caracterizează prin empatie, afecțiune, gelozie, furie și
competiție.
 Între 3 și 4 ani, cuvântul „prieten” este folosit cu înțelesul de „partener de joacă”. Intre 6 și 7 ani, prietenii
sunt percepuți ca fiind parteneri de joacă. Cu timpul, la 9-10 ani, copiii nu mai văd prietenii doar ca parteneri
de joacă. Prietenii sunt persoane cu care interacționează îndeajuns de mult pentru a-i cunoaște, au interese
comune, asemănări, sunt compatibili. Copiii cred că un prieten este o persoană căreia într-adevăr îi pasă de tine
și nu vrea să te supere. Copiii caută prieteni cu care sunt compatibili din punct de vedere psihologic, la nivel de
interese, preferințe, iar spre finalul perioadei, ei conștientizează faptul că e nevoie de o adaptare reciprocă în
relațiile de prietenie. La această vârstă, prieteniile se formează și se mențin pe idei de încredere și loialitate.
Apar acum și grupurile de prieteni, omogene însă din punctul de vedere al genului, fiind alcătuite numai
din băieți sau numai din fete. Sub raport numeric, grupurile de fete sunt reduse. Discuțiile, micile bârfe,
confesiunile, secretele constituie liantul grupurilor de fete, conferindu-le mândria sentimentului apartenenței la
grupul de fete, în care băieții nu au ce căuta. Coeziunea grupurilor de băieți, mai mari numeric, este determinată
de lucrurile și activitățile comune, precum diferite sporturi, interese comune, schimburi de obiecte. Deși par să
nu se intercaleze, cele două categorii de grupuri interacționează ocazional, ironizându-se reciproc.
Odată cu intrarea la școală, grupul devine un factor important și nelipsit din viața copilului, iar părinții
trebuie să înțeleagă că, în anumite situații ale vieții, grupul de prieteni are o influență importantă asupra
dezvoltării sale, iar ei nu trebuie să îi condiționeze deciziile. Părintele trebuie să înțeleagă sentimentele pe care
le resimte copilul atunci când este exclus din grup sau atunci când nu este ales în echipa de joc. El nu reușește
să compenseze situația creată, dar poate fi alături de copil și îl poate ajuta să elaboreze strategii de redobândire
a statutului informal din grup.
Conformismul la standardele de grup satisface multiple nevoi de acceptare, apartenență. Din perspectiva
psihoindividuală, conformismul este resimțit ca o garanție a acceptării de către grup, a funcționării,
supraviețuirii și menținerii unității acestuia în contextul presiunilor la care este supus. Copilul învață cum să
relaționeze cu complexitatea lumii sociale atât în interiorul familiei, cât și în afara ei, învață să înțeleagă
sentimentele celorlalți, să fie empatic, învață regulile interacțiunilor sociale, face deducții, își dezvoltă idei
despre gândurile, emoțiile, intențiile celorlalți.
Odată cu creșterea și maturizarea generală, încep să se diversifice interacțiunile cu ceilalți, la fel și
asumarea de roluri multiple; copilul nu mai este doar fiul/fiica părinților săi, nepotul/nepoata bunicilor, este
acum și elev/elevă în clasa „X”, la școala „Y”, coleg de bancă și de clasă, prieten pentru cei apropiați.
În ansamblu, un element important al personalității copilului de această vârstă îl constituie sex-rolul, bazat
în continuare pe comportamentul stereotip adoptat în anii de preșcolaritate. Conform teoriei psihanalitice
dezvoltate de Freud, se parcurge acum o perioadă de latență sexuală, iar reprimarea sexualității le va permite
copiilor să stabilească relații cu copii de același sex și să-și asume, în interacțiunile cu ei, roluri de lider sau de
supus.
Reprezentanții teoriilor învățării sociale susțin ideea potrivit căreia presiunea grupului de covârstnici și
influențele școlare modelează puternic comportamentul copiilor, astfel că, treptat, trecând de la observație
pasivă la participare implicată, copiii învață să se conformeze solicitărilor și expectațiilor părinților, educatorilor
și celor de-o vârstă, dobândind o amplă deschidere asupra realității școlare și sociale.
Activități de învățare:
1. Aplicați tehnica 6 De ce? Răspundeți la prima întrebare: „De ce apare nevoia de afirmare de sine a
școlarului mic?”. Formulați întrebarea 2 în baza răspunsului 1. Repetați acțiunile până la sfârșit;
2. Aplicați Metoda 6 W pentru noțiunea de prieten la etapa școlarității mici. Răspundeți la următoarele
întrebări: Wer/Cine? Was/Ce? Warum/De ce? Wie/Cum? Wann/Când? Wozu/În ce scop?
3. Aplicați tehnica PRES: P (punct de vedere), R (raționament), E (exemplu), S (sumar) pentru noțiunea
de grup și a rolurilor jucate a școlarului mic.

7.4. Imaginea de sine. Stima de sine

Imaginea de sine are surse noi de clarificare, pe de o parte, reprezentate de rezultatul școlar, iar pe de altă
parte, de confruntarea și compararea zilnică și în diverse situații cu cei de aceeași vârstă. Însușirile individuale
ale personalității tind să se accentueze din ce în ce mai mult în comportamentele acestor școlari. Prin urmare,
confruntările și chiar conflictele cu egalii săi îl pot face să se orienteze din când în când spre sine, să-și pună
întrebări, să fie uneori frământat în legătură cu ființa sa.
 Odată cu intrarea la școală, copilul are un statut nou și își asumă un nou rol social: acela de elev, rol și
statut pe care și le va păstra pe tot parcursul școlarității. Modul de integrare și de adaptare la noua condiție și la
solicitările specifice școlarității va determina nivelul stimei de sine a copilului, iar imaginea de sine, pe parcursul
perioadei școlare, se va îmbogăți cu o gamă largă de aspecte rezultate din comportamentul său în grupul școlar.
Școala este mediul în care copilul își descoperă calitățile, atunci când acestea sunt apreciate și confirmate,
ori își descoperă slăbiciunile în situațiile în care este neapreciat, deoarece dispune de posibilitatea de a fi apreciat
obiectiv prin notare, devenind astfel conștient de valoarea sa în raport cu colegii de clasă.
Deoarece în școlaritatea mică elevul nu dispune încă de un sistem propriu de autoevaluare, experiența îl
învață că, în aprecierea lui de către ceilalți, un loc foarte important îl au performanțele școlare. Școlarul mic este
mândru de însușirea unor cunoștințe, devine sensibil la evaluările externe, interiorizând, la nivelul stimei de
sine, notele pe care le primește și reacțiile celor apropiați la acestea. Evaluările primite de la cadrul didactic
constituie una dintre principalele surse de satisfacție și insatisfacție, iar primele aprecieri primite vor determina
apariția sentimentelor de apreciere sau de inferioritate. De cele mai multe ori, școlarul mic care își formează o
imagine negativă despre sine va înregistra eșecuri școlare indiferent de capacitățile cu care este înzestrat.
Referitor la evaluarea competențelor elevului prin procesul de învățământ, din această perspectivă, școala poate
deveni un loc unde școlarul se valorizează și își confirmă calitățile în urma aprecierilor exterioare, iar în acest
caz stima de sine crește. Satisfacerea trebuinței de a fi apreciat influențează pozitiv stima de sine, pe toată
perioada școlarității.
Totuși, școlarul nu primește doar aprecieri, ci și sancțiuni, ce au un rol destabilizator asupra stimei de
sine, care, la rândul său, va scădea în urma nerecunoașterii propriilor aptitudini, mai ales la vârstele mici, atunci
când copilul încă nu dispune de criterii stabile de autoevaluare și are tendința de a prelua evaluările externe fără
o analiză critică. Modalitatea cea mai importantă prin care capacitățile copilului sunt confirmate sau infirmate
este notarea participării lui la activitățile specifice școlii, nota fiind, pe cât posibil, un indicator al performanțelor
sale. Relația copilului cu cadrul didactic este importantă, iar posibilitatea autoaprecierii obiective a propriilor
capacități depinde de relația cu acesta. Odată cu intrarea la școală, învățătorul pătrunde în universul copilului și
se numără printre cei mai importanți adulți care își vor pune amprenta asupra evoluției școlarului.
În prima etapă a școlarității, învățătoarea este cea care organizează activitatea clasei, iar în a doua etapă,
deși dependența copiilor de învățătoare se reduce, iar clasa dispune de capacități mai sporite de autoorganizare,
prezența ei continuă să reprezinte o funcție securizantă și absolut necesară pentru dezvoltarea autonomiei
copiilor. Relația cu învățătoarea vizează sprijin și căldură afectivă, obiectivitate și evaluare permanentă,
atitudinea ei fiind egală față de toți copiii, diferențele în apreciere fiind o consecință a comportamentului
școlarului. Copilul care înțelege modul de funcționare al acestei relații va interioriza comportamentul
învățătoarei în raport cu sine, ca etalon al propriei valori. Dar școlarul mic nu dispune de un sistem obiectiv de
apreciere și va prelua aprecierile cadrului didactic fără a face o analiză critică, iar în acest mod aprecierile vor
deveni un etalon în judecarea celorlalți și a lui însuși, deoarece copiii de această vârstă se caracterizează printr-
o sugestibilitate crescută.
Adaptarea copilului la statutul și rolul de școlar nu depinde numai de modul în care interiorizează
aprecierile învățătoarei, ci și de integrarea sa în grup. Integrarea copilului în clasă, ca grup social, reprezintă una
dintre laturile fundamentale ale asumării de către acesta a statutului și rolului de elev, iar stima de sine va fi
influențată de relația cu colegii și percepția socială a acestora. Pe baza acestor relații va rezulta statutul informal
al elevului în clasă, care se va observa prin stabilirea relațiilor preferențiale.
Clasa este colectivul în care școlarul va găsi confirmarea sau infirmarea aptitudinilor sale. Colegii de clasă
reprezintă un etalon în funcție de care copilul se autoevaluează, iar prin comparare devine conștient de ceea ce
îl aseamănă și de ceea ce îl deosebește de ceilalți. Copilul care se simte apreciat și înțeles de către colegii săi,
care are o poziție de popularitate și este capabil să stabilească relații de prietenie cu ceilalți se va simți integrat
în grupul școlar, iar efectele asupra stimei de sine vor fi pozitive. Copilul respins sau ignorat are trăiri negative,
apar sentimente de inadaptare și nivelul stimei de sine scade.
Activități de învățare:
1. Descrieți 7 argumente care dovedesc că modul de integrare și de adaptare la școlaritate va determina
nivelul stimei de sine;
2. Aplicați Metoda celor 6 Why (De ce?) pentru afirmația: De ce performanțele școlare au un rol important
la nivelul stimei de sine. De ce? 2. Pentru că ... De ce? 3. Pentru că ... De ce? 4. Pentru că ... De ce? 5.
Pentru că ... De ce?;
3. Realizați o listă de recomandări învățătorilor în baza celor studiate.
Surse:
1. Trofaila, Lidia. Psihologia dezvoltării. Suport de curs/Lidia Trofaila. Univ. de Stat Tiraspol din
Chișinâu - Ch.: UST, 2007 (Tipogr ..Reclama' SA). ISBN 978-9975-9630-3-9
2. Golu, Florinda. Manual de psihologia dezvoltării: o abordare psihodinamică. lași: Polirom, 2015.
ISBN print: 978-973-46-5627-1