Sunteți pe pagina 1din 4

Ce este adolescenţa ?

Adolescenţa reprezintă perioada de tranziţie de la copilărie spre


maturitate, cuprinsă în general între 14 – 17 ani (cu limite extreme de la 12, şi
chiar 10, la 18 ani), caracterizată printr-o dezvoltare fizică rapidă, modificări
metabolice importante, transformări profunde în sistemul endocrin şi în sfera
neuro-psihică.
În cadrul larg al adolescenţei, pubertatea constituie un aspect de
dezvoltare nu atât cantitativă cât calitativă a organismului şi a funcţiilor sale
mai importante: apariţia şi instalarea ciclului menstrual la fete, dezvoltarea
organelor sexuale la băieţi, apariţia funcţiei şi capacităţii reproducătoare, atât
la băieţi cât şi la fete, dar cu un avans de timp pentru sexul feminin
Fiind faza de trecere de la copilărie la maturitate, adolescentul, atât pe
baza experienţei sale, dar şi cu ajutorul informaţiilor provenite din exterior,
ajunge să se cunoască pe sine, atât ca om, cât şi ca membru al societăţii.
Adolescenţa se împarte în mai multe faze:
1. Preadolescenţa (12 – 15 ani) – perioadă ce se caracterizează printr-o
maturizare pe plan fizic şi biologic. Unii autori consideră întreaga pubertate ca
preadolescenţă, tocmai pentru că acum predomină modificările fizice ale
copilului. Tot acum se produce şi o intensă dezvoltare pe plan psihic şi anume:
- tânărul manifestă o oarecare agitaţie şi impulsivitate, unele
extravaganţe;
- apar momente de nelinişte şi momente de dificultate, de concentrare şi
oboseală la efort;
- pofta de mâncare este dezorganizată, selectivă şi în creştere;
- copilul ajunge să aibă păreri personale pe care, de obicei, le
argumentează;
- apare interesul pentru probleme mai abstracte („de ce unii oameni sunt
buni şi alţii răi”, „de ce sunt oamenii împărţiţi în bogaţi şi săraci”);
- se rafinează interesul pentru lectură, filme;
- pe plan social este pregnantă dorinţa de afirmare personală, ca urmare a
ieşirii în grupuri şi datorită faptului că petrece mai mult timp la şcoală;
- este importantă pentru adolescenţi părerea profesorului şi părerea
colegilor de la şcoală şi nu a familiei;
- se compară cu alţii, încercând să se cunoască pe sine şi luând atitudine
faţă de anumite situaţii.
2. Adolescenţa propriu-zisă sau marea adolescenţă (15/16 – 20 ani) – etapă ce
se caracterizează prin modificări pe plan mintal, afectiv şi social.
Pe plan mintal se face trecerea de la gândirea concretă la cea formală,
ipotetico-deductivă, în sensul că adolescentul, pornind de la situaţie, poate
1
realiza generalizări, poate trage concluzii chiar despre lucruri mai puţin
concrete. Apare dorinţa de a cunoaştere cât mai multe informaţii, ca urmare îşi
pune întrebări despre ceea ce se întâmplă în jurul său. De asemenea, nu mai
este la fel de critic ca în etapa anterioară, în schimb apare dorinţa de a fi cât
mai original. Viaţa afectivă se îmbogăţeşte mult (erotism, hiperemotivitate).
Apare interesul pentru a iniţia relaţii cu persoane de sex opus. Se gândesc şi
uneori consideră că e timpul să-şi înceapă viaţa sexuală. Sunt interesaţi de tot
ce înseamnă viaţă sexuală şi caută orice mijloc de a-şi satisface această
curiozitate.
În această etapă adolescentul începe să realizeze şi judecăţi cu privire la
emoţiile şi sentimentele pe care le încearcă .Astfel, o emoţie, un sentiment poate
fi apreciat ca pozitiv sau negativ în funcţie de situaţia în care se află şi rolul pe
care îl are în grup. De aceea, o anumită emoţie, un anumit sentiment nu trebuie
exprimat în anumite situaţii, el fiind mascat sau reprimat, iar în alte situaţii este
de dorit să fie exprimat.
Pe plan social apar, de asemenea, modificări, căci:
- intervin activităţile din ce în ce mai complexe ale adolescenţilor, ce
implică poziţii, atitudini cât mai variate ale acestuia faţă de semenii săi,
se realizează socializarea lui (acceptarea conduitelor sociale şi supunere
faţă de normelor sociale impuse de grupul la care aderă, ştiindu-se că
acum primează grupul);
- adolescentul caută mijloace de a fi şi de a apărea în ochii celorlalţi, îl
interesează responsabilităţi în care să existe dificultăţi de depăşit spre a-
şi măsura forţele;
- apare dorinţa de a fi independent, de a face lucrurile de unul singur,
dorind să fie tratat ca un adult, chiar dacă, uneori, se manifestă ca un
copil.
Studiind personalitate care, de altfel, se formează şi se cristalizează în
timpul adolescenţei, mulţi specialişti consideră că elementul central al
personalităţii este reprezentat de conştiinţa de sine (cunoaşterea propriei
persoane). Exemplul cel mai bun este dat de Vasile Pavelescu, care – referindu-
se la formarea personalităţii – consideră ”eul” ca fiind cel de-al patrulea factor
important în dezvoltarea adolescentului, alături de ereditate, mediul fizic şi
social.
Dar ce este acest „eu”, această „conştiinţă de sine”?
După W. James, „eul” este suma a toate ce individul poate să spună că
este al său: nu numai corpul şi posibilităţile fizice, dar şi îmbrăcămintea, casa,
copiii, reputaţia şi munca sa. Deci, conştiinţa asupra propriei persoane nu este
numai rodul gândirii care stăpâneşte cunoaşterea, ci şi rodul dorinţelor care
conduc acţiunea noastră şi rezultatul emoţiilor care aduc discriminarea dintre
ceea ce este bun şi ceea ce este rău.
Formarea eu-lui la adolescenţi este un proces complex ce se manifestă pe
mai multe planuri:

2
1. Pe planul lui a fi – intuirea, simţirea propriei persoane, a emoţiilor şi a
sentimentelor (suntem ceva, simţim ceva).
2. Pe planul a face – adolescenţii se simt implicaţi în propriile acţiuni, îşi
supraveghează, îşi controlează şi reglează comportamentele (realizează
anumite sarcini, dau dovadă de anumite comportamente; acţionează într-
un anume fel în diverse situaţii).
3. Pe planul a avea – îşi atribuie anumite însuşiri şi calităţi; îşi atribuie în
mod constant o anumită valoare, în funcţie de etapa în care se află.
Dezvoltarea conştiinţei de sine începe în perioada şcolară mică, având la
bază rezultatele activităţilor şi raportărilor lor la ceilalţi şi la cerinţele celor
din jur. În perioada adolescenţei însă, dezvoltarea conştiinţei de sine se
complică, depinzând de modificările ce survin pe plan fizic şi psihic
Are la bază:
- Percepţia de sine – cum se vede pe el însuşi cu modificările fizice ce survin;
- Rolul/statutul sexual – una este să fii fetiţă şi alta este să fii băieţel;
- Rolul social.
Imaginea corporală devine critică datorită schimbării de siluetă,
fizionomie. Acum este perioada când:
- copiii stau mai mult în baie, se privesc în oglindă;
- identifică amănunte ignorate ale frunţii, gâtului, ale ochilor, ale zâmbetului;
- apar dorinţe de a realiza retuşuri în ce priveşte aspectul fizic (să schimbe
culoarea părului, forma sprâncenelor, fetiţele încep să se machieze, etc.);
- doresc să se îmbrace într-un anume fel, să fie cât mai eleganţi, tocmai pentru
a se face cât mai agreabili, cât mai plăcuţi.
Aceste aspecte menţionate mai sus apar mai devreme la fete. Ulterior, în
formarea propriei imagini de sine intervin următorii factori:
1. Imaginea conturată prin ochii celorlalţi. Adolescentul se consideră slab
sau puternic, cu trăsături plăcute sau nu şi în funcţie de cum este văzut de
ceilalţi şi cum ceilalţi vorbesc despre el.
2. Contează imaginea de sine creată în timpul puseului de creştere. De
aceea, acei copii care erau slabi înaintea puseului de creştere au tendinţa
acum să se vadă mai mici şi mai slabi decât sunt în realitate; cei care
erau puternici şi voinici tind să se considere ca atare, chiar dacă au
devenit între timp longilini şi firavi.
Trebuie specificat faptul că de aspectul fizic se preocupă mai mult tinerele
fete. Adeseori adolescenţa le sporeşte gradul de atractivitate, dar ele nu
conştientizează acest lucru dacă înainte nu au fost considerate atractive.
3. Progresul şcolar/inadaptarea şcolară, căci modul în care profesorul şi
colegii îl văd influenţează autocunoaşterea.
4. Aşteptările părinţilor faţă de copilul lor, faţă de rezultatele lui şcolare pot
influenţa dezvoltarea conştiinţei de sine în această perioadă, fie în sens
pozitiv, fie în sens negativ. De exemplu: dacă manifestă încredere în
copilul lui, îl tratează cu înţelegere, îi respectă opinia şi-i lasă libertatea

3
de decizie, încurajându-l cu blândeţe şi răbdare, chiar să-şi rezolve
singur problemele şi să accepte consecinţele actului său, atunci copilul se
va dezvolta normal, căpătând încredere în propria persoană. Totodată, se
va privi pe el mai pozitiv şi se va adapta şi integra social rapid.
Felul în care adolescentul ajunge să se privească pe el însuşi contează foarte
mult în formarea lui ca om al societăţii.