Școala Primară Paradisul Copiilor

Str. Platanului Nr. 5, comuna Corbeanca, județul Ilfov

Tel: 021 225 6972; 0729 786 695; gargaritzim@yahoo.com; www.gradinitaparadisulcopiilor.ro

Rolul familiei în dezvoltarea socio-emoțională a copilului

Copilul reprezinta pionul principal într-o familie organizată. Apariția unui

dezechilibru în viata familială se răsfrânge dramatic asupra lui, iar consecintele care decurg în
planul formării și al dezvoltării personalității sale sunt multiple. Dezorganizarea familiei prin
divort, parasirea totala sau partiala a tarii de catre un parinte sunt situații care suferințe și
trăiri sufletesti profunde ce nu duc la o dezvoltare buna a acestuia.Vorbim astfel, de diferite
etape ale dezvoltării vietii copilului în prescolaritaritate, scolaritatea mica si varsta scolara.
Cu cat aceste schimbari se produc la o varsta mica, cu atat efectele acestora nu sunt atat de
grave pentru copil, dar odata cu integrarea copilului in viata sociala, aceasta destramare
conduce deseori la marginalizarea sau la transformarea copilului intr-un copil introvert lipsit
de interes si dornta de afirmare.

Educaţia dată de părinţi copiilor influenţează enorm viaţa acestora care vor deveni
adolescenţi, tineri, adulţi, dar nu atât conţinutul educaţiei, cât mai ales maniera de realizare a
acesteia. A fi părinte nu mai este doar o calitate dată de vârsta şi înţelepciunea acesteia, ci
devine tot mai mult o responsabilitate care cere cunoştinţe şi competenţe.

Prin urmare, familia, ca unitate relativ restrânsă, oferă copilului o diversitate de relaţii
interpersonale şi modele comportamentale necesare pregătirii acestuia pentru viaţă. Oricât de
mult am vrea să credem că familiile dezintegrate, prin plecarea unuia sau a ambilor părinţi la
munci peste hotare, şi-au ridicat nivelul de trăi prin supliniri financiare, situaţia copiilor nu se
îmbunătăţeşte de la aceasta. Rolul de părinte implică foarte multe cunoştinţe şi abilităţi
necesare zi de zi, dar aceste cunoştinţe şi abilităţi nu sunt înnăscute şi nici nu apar atunci când
devii părinte. De multe ori, părinţii au întrebări la care nu au răspunsuri sau observă
comportamente ale copilului lor la care nu ştiu cum să reacţioneze.

În societatea modernă familiile se confruntă tot mai des cu solicitări ridicate, cu poveri
economice care determină tot mai mulţi părinţi să lucreze foarte multe ore pe zi, limitând în
felul acesta timpul pe care îl petrec cu copiii lor. În familia modernă se constată un declin al
paternităţii, deoarece autoritatea de control şi cea de decizie aparţine, în general, tot mamei.

Apare tendinţa de afirmare a unui nou statut al femeii, cel al femeii de carieră, alături
de cel de mamă si soţie, şi dorinţa de confirmare a posibilităţii de transfer către tată a unor
roluri de îngrijire a copilului.

A. Berger consideră că „o familie model este un fel de cooperativă de sentimente care

îndulceşte pentru fiecare loviturile mai grele, repartizând efectele înspre toţi membrii săi".
Fără să vrem, avem în faţă noastră nu numai atribuţiile unui părinte ci o profesie care se poate
dobândi fără un examen prealabil de admitere, dar ulterior părinţii sunt supuşi unui examen
neîntrerupt atât din partea societăţii, cât şi a propriilor copii. Cercetările au confirmat faptul
că, în perioada de tranziţie a societăţii, strategiile educaţiei familiale nu sunt clar formulate
faţă de alte perioade istorice distincte.

Relaţia părinte-copil este greu de circumscris unei tendinţe sau unui model
autoexplicativ; trebuie privită realitatea relaţiilor între generaţii ca un tablou dinamic, supus
unor neîncetate mutaţii. Stilul parental este probabil cea mai importantă problemă a sănătăţii
publice pe care societatea noastră şi-o pune. Este vorba de cea mai importantă variabilă care
constituie o cauză a maladiilor şi accidentelor petrecute în perioada copilăriei. Educaţia dată
de părinţi copiilor influenţează enorm viaţa acestora care vor deveni adolescenţi, tineri,
adulţi, dar nu atât conţinutul educaţiei, cât mai ales maniera de realizare a acesteia.

Capitalurile culturale ale părinţilor nu sunt date pentru totdeauna, ei sunt obligaţi să
înveţe permanent, fie în mod formal, fie de la diverse organizaţii nonformale. A fi părinte este
o "meserie" care se reconstruieşte şi se învaţa continuu. A fi părinte nu mai este doar o
calitate dată de vârsta şi înţelepciunea acesteia, ci devine tot mai mult o responsabilitate care
cere cunoştinţe şi competenţe. Prin urmare, familia, ca unitate relativ restrânsă, oferă
copilului o diversitate de relaţii interpersonale şi modele comportamentale necesare pregătirii
acestuia pentru viaţă.

Din perspectiva unei analize sistematice, educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a

educaţiei permanente, iar din perspectivă istorică, educaţia părinţilor apare necesară atât
pentru creşterea şi educarea copiilor, cât şi o cale de emancipare spirituală şi socială, ca un
vector al democratizării educaţiei şi societăţii. Contextul familial şi caracteristicile relaţionale
din familie conduc la apariţia diferenţelor în tipul de socializare disfuncţională.

Situaţia socio economică a familiei, stabilitatea acesteia, climatul familial şi stilul

educativ al părinţilor sunt cauzele care fac să apară diferenţe în modul în care copii
socializează, în care se integrează în colectivitate şi la rezultatele pe care aceştia ajung să le
aibă la şcoală. Copiii din familii destrămate sunt expuşi unui risc mai mare de
comportamente-problemă din cauza gradului mai scăzut de supraveghere. Aceste
comportamente pot afecta negativ performanţele şcolare.

Atitudinea copilului faţă de familie poate contribui la motivaţia copilului de a avea

performanţe şcolare bune. Un alt factor important care poate fi influenţat de caracteristicile
familiei, dar este în final o trăsătură a copilului este legat de deprinderile de muncă şcolară -
dacă elevul are un program regulat de studiu atunci când stă acasă, dacă îşi face temele şi cât
timp alocă pentru teme şi studiu şcolar, şi conştiinciozitate. Aceste trăsături pot fi extrem de
importante pentru succesul în şcoală.

Dacă tata sau alte rude sunt cei în grija căruia rămâne copilul, faptul că nu se simt
suficient de iubiţi şi ocrotiţi de acesta, faptul că nu se ocupa de nevoile lor determină
generarea unor sentimente de frustrare şi timiditate. Ca urmare, aceştia se vor socializa mai
greu şi de cele mai multe ori au probleme la scoală pe care, de multe ori, o şi abandonează.

Prezenţa mamei este percepută de către copii ca sursa siguranţei şi protecţiei. Acestea
parcă sunt mult mai fragile și mult diferite în cazul familiei dezintegrate. Mama plecată sau
tată plecat, sau ambii, copiii vor percepe relaţia cu părinţii în funcţie de calitatea acesteia de
cum a fost relaţia înaintea dezintegrării.

Copiii care se simt iubiţi şi atent supravegheaţi de părinţi, care se ocupă de nevoile lor 
sunt mai descătuşaţi sunt descrişi ca cei ce discută pe orice temă cu părintele său, sunt
deschişi, spre deosebire de copiii care nu se simt iubiţi şi ocrotiţi de familie, care au un nivel
al descătuşării scăzut, care vor evita sau vor reduce discuţia despre anumite subiecte.

Exista o legătură clară între modul în care se comporta copii, rezultatele lor şcolare şi
carenţele de la nivelul familiei generate de schimbările la nivelul structurii şi funcţiilor
acestora. Putem afirma că lipsa mamei din familie va fi suportată mai dificil de copilul în
formare şi va avea consecinţe de lungă durată. Lipsa tatălui va avea repercusiuni negative în
familia în care cresc băieţi. Privarea copiilor de afectivitatea parentală influenţează procesul
de dezvoltare a personalităţii acestuia. Consecinţele imediate sunt în cele mai multe cazuri
manifestări comportamentale ca reacţii la traume emoţionale, însă lipsa unei intervenţii fie
din partea familiei, fie a şcolii sau a altor instituţii pentru atenuarea acestor traume au un
potenţial major de a afecta pe termen lung personalitatea copilului.

Lipsa de supraveghere din partea familiei pune în pericol interesele şi preocupările

copilului legate de educaţie favorizând concentrarea acestora pe activităţi de tip recreativ,
joacă, televizor, anturajul de cele mai multe ori nepotrivit. În unele cazuri apar nu numai
rezultate şcolare mai slabe, dar şi situaţii în care copilul abandonează şcoala. Consecinţele
negative surprinse sunt resimţite în primul rând de copii în plan psihologic: dorul de părintele
plecat poate avea drept consecinţă un sentiment de însingurare a copilului pentru o anumită
perioadă de timp. Sentimentul de deprimare poate fi atenuat dacă copilul a fost obişnuit să
trăiască într-o familie extinsă. Lipsa interesului pentru şcoală, cât şi pentru preocupările
extraşcolare poate fi o consecinţă directă a absenţei părinţilor, însă interesul scăzut pentru
performanţă şcolară nu poate fi explicat doar printr-un singur factor cauzal.

Absenţa unui model parental care să orienteze copilul asupra valorilor este în strânsă
legătură cu vârsta pe care o avea copilul în momentul plecării părinţilor.

În momentul absenţei părinţilor, rolul de socializare le revine bunicilor sau rudelor

apropiate, rol care poate fi îndeplinit optim de persoanele care nu au o vârstă înaintată. De
aici, se impune necesitatea conceperii unor programe speciale de sprijin pentru copil şi
familie care să compenseze carentele educaţionale familiale şi să ajute copiii şi tinerii să
dobândească acele abilitaţi/deprinderi care le sunt necesare pentru a se integra cu succes în
societate.