STADIALITATEA DEZVOLTARII PSIHICE

J. Piaget a operat cu repere biopsihice si operatii mentale creand o teorie

intelectualista originala de mare rezonanta. Structura , relatiile cu mediul se
construieste pe planul psihologic pentru Piaget in mod dinamic, sub forma de
actiuni, operatii, grupari de operatii, intai concrete apoi, in adolescenta formallogice. Emergenta adaptarii are doua laturi dialectice intercalate, acomodarea si
asimilarea. Inteligenta, ca expresie rafinata a adaptarii, se construieste treptat prin
antrenare si autoantrenare.

Intai, acest proces se realizeaza prin reactii senzorio-motorii

( reactii simple
conditionate si circulare la semnale - primare, secundare si tertiale ) si cu
deschidere spre semne si simboluri verbale. In aceasta perioada, copiii descopera
relatiile dintre ceea ce percep si propriile actiuni ( de obicei motorii ). Ei sunt foarte
interesati de tot ceea ce le ofera sunete sau imagini interesante, iar in primul an de
viata invata sa puna ceea ce fac in legatura cu oamenii sau obiectele din jur. In
principiu, ei cauta sa invete cum sa reactioneze la schimbarile mediului si cum sa il
controleze. Cea mai importanta achizitie in aceasta perioada ( care debuteaza dupa
varsta de 6 luni si se incheie la 24 luni ) este permanenta obiectelor constientizarea faptelor ca obiectele exista, chiar daca nu sunt vizibile ( 0 - 2 ani ).

In stadiul preoperational ( 2 - 7 ani ) are loc constituirea de scheme preoperatorii, cu

organizarea configuratiilor statice ale ansamblurilor de actiuni si organizarea de
forme mentale semireversibile. Cele mai importante realizari ale perioadei sunt :
deprinderea mersului si a limbajului. Trei sunt caracteristicile principale ale
stadiului :

Apare un prim tip de gandire cauzala, prin care copiii incearca sa explice ceea
ce se petrece in jur ( dar nu putem vorbi de un rationament logic, de aceea stadiul
este numit pre - operational );

Amestecul realului cu imaginarul ( credinta in Mos Craciun ) si imposibilitatea

de a trece dincolo de aparente ( pentru un copil de trei ani o fata imbracata
baieteste va fi perceputa drept baiat ) ;

Egocentrismul, faptul ca la aceasta varsta nu pot vedea lucrurile din punctul

de vedere al celuilalt, ci numai din propria perspectiva.

Intr-o faza mai avansata se considera ca specifica formarea de scheme operatorii

concrete ( de la 7 - la 12 ani ), referinte spatio - temporale reversibile, utilizare a
relatiilor cauzale, formarea de sisteme de valori fixe si de coduri acceptate. Stadiul
este considerat un " punct de cotitura" in evolutia inteligentei la copil. In aceasta
etapa, copiii incep sa aplice reguli logice operatiilor de transformare a informatiilor
pentru a rezolva problemele cu care se confrunta. Achizitiile cele mai importante ale
stadiului sunt : clasificarea, categorizarea ( inclusiv conceptul de numar ) si
conservarea proprietatilor fizice ale obiectelor ( intelegerea faptului ca volumul
unui lichid este costant indiferent de forma recipientului in care se afla acesta ).
Acum, copilul trebuie sa aiba un corespondent concret in realitate, manipularea
simbolurilor abstracte fiind dificila. Inteligenta lui este inductiv - logica si concreta.
In sfarsit, a patra etapa a construirii de operatii formale ( de la 12 la 16 ani ) ale
unei logici axiomatica ( gandirea discursiva constructiva ) reprezinta atingerea
nivelului de maturizare a gandirii si inteligentei umane. In aceasta etapa, tinerii sunt
capabili sa lucreze cu concepte abstracte si sa faca operatii cu operatii ( combinari,
permutari, aranjamente ). Consecinta se manifesta in planul logicii gandirii. Ea
devine deductiva, ceea ce presupune competenta de a face rationamente nu numai
pornind de la fapte ( ca in logica inductiva ), ci si de la ipoteze ( daca..., atunci... ).

Precum se poate lesne observa, J. Piaget considera incheiat ciclul de dezvoltare

psihica intelectuala odata 11411g621l cu adolescenta. I se poate reprosa aceasta
"incheiere", dar si faptul ca sistemul sau psihologic este accentuat individual si
neglijeaza pe de o parte factorul social in valentele dezvoltarii psihice, pe de alta
tipologia diferentiala umana.

In schimb ramane de necontestat aportul lui Piaget privind analiza calitativa a

dezvoltarii inteligentei, manuirea exceptionala a metodei clinice in stadiul
dezvoltarii inteligentei, dar si decuparea problemei
" decalajului transversal
sau vertical", concept ce creaza o baza explicit teoretica problemei atat de delicate
surprinsa prin testele psihologice - a distantei dintre "varsta de dezvoltare" si "
varsta inteligentei" - prefigurata in opera lui A. Bianet si in studiile privind
dezvoltarea intelectuala si debilitatea mintala.

Meritul lui Piaget este acela de a fi aratat modul in care evolueaza inteligenta, faptul
ca ea isi are originea in interactiunile senzo - motorii ale copiilor cu mediul
inconjurator inca inainte de achizitionarea limbajului.

H. Wallon a fixat structura reperelor psihoenergetice pe constructia afectiva a eu-lui

si personalitatii in care are loc intr-o prima etapa diferentierea impulsivitatii
emotionale de impulsivitatea motorie-primara - ce creaza consistenta
subiectivismului primar - urmeaza constituirea constiintei de sine ( prin
diferentierea comportamentelor de orientare, de verbalizare si a celor ludice ), apoi
achizitiile de rol contureaza independenta eu-lui si, in fine, se constituie sincretismul
personalitatii
( 10 - 11 ani ) prin includerea afectivitatii in comportamentele
sociale si intelectuale. H. Wallon a utilizat ca repere psihigenetice contradictia
dialectica drept instrument de analiza psihologica, mai mult decat oricare dintre
contemporanii sai, implicand-o in esenta activitatii psihice ca un mecanism ce s-ar
putea delimita prin conceptul de " decalaj orizontal" desi el nu a utilizat niciodata
acest concept implicand-o in esenta activitatii psihice ca un mecanism ce s-ar putea
delimita prin conceptul de "decalaj orizontal" desi el nu a utilizat niciopdata acest
concept.

Asa cum J. Piaget considera cerinta de echilibrare intre asimilare si acomodare, S.

Freud opereaza cu conceptul ( dinamic si central ) de catarsis si o optica de
verticalitate in care se poate diferentia o structura numita id care exprima si
reglementeaza, imediat dupa nastere energia disponibila. Energia incorporata in
gandire adauga alte doua structuri, ego-ul si superego-ul. Ego-ul stratifica dorinte
invatate, teama, deprinderi, limbajul, simtul de sine. Superego-ul se dezvolta in
perioada prescolara si reprezinta cenzura constiintei. Aceste structuri ar trebui sa
actioneze armonios. Exista insa in mod curent conflicte ( inevitabile ) intre cele trei
structuri. Aceste conflicte si tensiuni stau la baza anxietatii. Prin surprinderea
acestor tensiuni pe verticala se pune in evidenta un decalaj de dominatie a
instantelor psihice holiste ( de profunzime ), ceea ce inseamna ca S. Freud
absolutizeaza in modelul psihic ideea "decalajului transversal" - complementar
"decalajului longitudinal" .

Studiile dezvoltarii psihice sunt legate la Freud de schimbarea mai sus prezentata.
Primul stadiu oral este dominat de placerea activitatii de subtiune ( foamea,
absorbtia ). Al doilea stadiu ( anal ) se caracterizeaza prin centrarea experientei pe
placerea legata de evacuarea anala. Perioada prescolara, de identificare a copilului
cu parintii sai, se caracterizeaza prin constituirea de complexe cu structuri
conflictuale ce implica modificarea si complicarea atitudinilor fata de interrelatiile
paternale
( inconstient ). Acesta este un stadiu de identificare a unui statut.
Dupa acest stadiu urmeaza o scurta pauza a dezvoltarii sexualitatii ( stadiu falic),
apoi se constituie stadiul genital ( coincident cu adolescenta ). Mitizarea instinctului
sexual infantil, tendintele pansexualiste excesive exprimate de S. Freud spre
sfarsitul vietii sale, insistenta pe patologizarea nevrotica precum si caracterul

sofisticat si imprecis al conceptelor utilizate de el au creat reactii complexe si

respingeri masive ale teoriei sale.

Freud acorda un rol remarcabil calitatii experientelor din prima copilarie. El identifica
patru stadii ale dezvoltarii psihosexuale care au un impact major asupra dezvoltarii
ulterioare a personalitatii.

In primul stadiu numit stadiu oral, de la nastere pana la doi ani, principala sursa de
placere este gura, iar placerea deriva din supt, muscat, inghitit excitand zonele
buzelor, limbii, obrajilor. Copilul experimenteaza si cunoaste cu ajutorul gurii pentru
ca duce la gura toate obiectele. In aceasta perioada indulgenta exagerata poate
avea drept rezultat un optimism nejustificat, iar neglijenta, pesimismul si
nervozitatea.

Stadiul anal se manifesta in al doilea si al treilea an de viata cand copilul descopera

placerea legata de eliberarea tensiunii create prin defecatie sau urinare.
Descoperirea noii placeri a expulzarii si curiozitatea descoperirii resturilor umane
trebuie echilibrata cu cerintele lumii asupra controlului sfincterian. Freud considera
ca pedeapsa excesiva aplicata in acest stadiu are consecinte pentru dezvoltarea de
mai tarziu.

Stadiul falic in perioada de varsta de la trei la cinci ani interesele copilului sunt
focalizate asupra organelor ale sexuale si ale parintilor. Copilul incepe sa se
identifice cu parintele de sex opus si sa manifeste ostilitate fata de acelasi sex :
Complexul lui Oedip. Copilul isi reprima aceste sentimente pentru parintele de sex
opus si treptat realizeaza identificarea cu parintele de acelasi sex. Freud sustine ca
fetitele sunt invidioase pe organul sexual masculin iesit in afara si considera ca
mamica este responsabila pentru conditia lor de castrate. Este asa numita invidie
pentru penis care joaca un rol important in psihologia femeii dupa Freud. Urmeaza o
perioada de latenta intre stadiul falic si cel genital, in care nu exista o noua
localizare evidenta a interesului erotic.

Stadiul genital se manifesta in perioada adolescentei si, in conditii normale,

individul va dezvolta legaturi emotionale cu persoanele de sex opus. Energia
sexuala va fi organizata si concentrata asupra organelor genitale. Freud a
considerat ca primele trei stadii lasa urme adanci in structurarea personalitatii si din
acest motiv nu acorda o prea mare atentie stadiului genital.

In concluzie, psihanaliza este mai mult decat un simplu curent in istoria psihologiei ;
este o miscare intelectuala cu o influenta profunda in numeroase domenii :
psihopatologie, psihiatrie, psihologie, psihologie sociala, psihologia copilului, dar si
litteratura, filozofie, religie si istorie. Influenta personalitatii lui Freud asupra culturii
si civilizatiei secolului XX a fost remarcabila. El a spart tipare de gandire, a adus in
disutie tabuuri si teme inabordabile, a evidentiat rolul inconstientului si importanta
primei copilarii, a dezvoltat o teorie coerent asupra eu-lui si mecanismelor sale de
aparare. I s-a reprosat tendinta de a interpreta intr-o maniera excesiv sexuala
dezvoltarea personalitatii copilului precum si continutul viselor. Terapia psihanalitica
a cunoscut o perioada de maxima glorie in anii '30 - '40 ai secolului XX si mai are
inca destui adepti mai ales in Statele Unite si in Franta. Freud si psihanaliza au
dezvoltat reactii foarte polarizate astfel incat au aparut dizidenti ai psihanalizei si un
curent al neopsihanalizei.

Totusi Freud a atras atentia asupra verticalitatii implicate in structura psihica si

asupra a numeroase aspecte ignorate total pana la el, aspecte care prezinta
importanta in dezvoltarea umana : conceptiile neofreudiste ( ca si aceea a lui
Freud ) au patruns insa profund in mentalitatea comuna culturala si in literatura si
arta.

Conceptia lui Adler pune in centrul neopsihanalizei "conceptul de inferioritate" si "

sentimentul de inferioritate" . Psihologia sa se numeste individuala intrucat
considera individul ca un tot unitar fara a fi nevoie sa separam corpul si sufletul in
doua entitati distincte. Ca medic, Adler a fost preocupat sa inteleaga personalitatea
bolnavului in ansamblul raporturilor dintre simptomele psihice si cele fizice.
Sentimentul de inferioritate este expresia unui sentiment de neajutorare pe care
copilul il traieste in mod normal in raport cu adultul. In conditiile in care copilul este
incapabil sa compenseze sentimentul de inferioritate acesta se transforma intr-un
complex de inferioritate definit de catre Adler ca incapacitate de a rezolva
problemele de viata. Complexele de inferioritate se manifesta in trei variante :

Inferioritatea organica rezulta dintr-o infirmitate fizica ce se rasfrange asupra

dezvoltarii personalitatii copilului. Acest complex poate fi depasit prin intensificarea
preocuparilor pentru organul deficitar ( ajungandu-se la supracompensare ca nevoie
de a demonstra ca poate sa faca si mai mult decat cei care sunt normal dotati ).


Rasfatul se poate constitui intr-un complex de inferioritate mai ales la copiii
unici care sunt excesivi rasfatati in viata de familie. Iesirea lor in lume este insotita
de incapacitatea de a se confrunta cu problemele reale.

Neglijarea dezvolta un complex de inferioritate datorita sentimentului de

inutilitate si devalorizare pe care il provoaca indiferenta sau ostilitatea parintilor. Se
poate vorbi si despre un complex de superioritate rezultat din incercarea de a
depasi complexul de inferioritate.
Adler acorda un rol determinant factorilor sociali in viata individului. Intre
problemele interesate de ordin educational pe care le-a abordat este si cea a ordinii
nasterii :

Primul nascut se bucura de siguranta, rasfat, afectivitate pana la venirea celui

de al doilea copil care ii ocupa locul in afectiunea si interesul celorlalti. De aici
decurge un sentiment de frustrare urmat de tentative de recastigare a pozitiei
pierdute. Uneori pot aparea comportamente dure, agresive, incapatanare , refuz.
Daca primeste o riposta dura atunci reactia lui va fi confirmata. Se constata ca cu
cat diferenta de varsta este mai mare cu atat aceste fenomene sunt mai atenuate.
Adler considera ca primul nascut tinde sa fie orientat spre trecut, este nostalgic si
pesimist in privinta viitorului. Primeste sarcini, este mai ascultator, preocupat de
mentinerea ordinii si autoritatii.

Al doilea nascut este mai putin anxios, dezvolta competitivitate in raport cu

fratele mai mare, dar si manifestari revendicative. Rivalitatea conduce la
dezvoltarea psihomotorie a celui de al doilea nascut. Este mai putin preocupat de
problema puterii sau a redobandirii ei si de nostalgia trecutului, este orientat mai
mult spre viitor. Cu titlu de amuzament sa spunem ca Adler spunea despre Freud ca
este un prim nascut tipic, in timp ce caracterizarea binevoitoare a celui de al doilea
nascut nu este intamplatoare intrucat Adler avea aceasta pozitie in familia lui. Cel
mai mic copil este de obicei rasfatul intregii familii, mai ales atunci cand diferenta
de varsta este mare. Tinde sa se dezvolte rapid si sa se realizeze la maturitate ;
riscul rezulta din rasfatul excesiv ce va dezvolta dependenta si neajutorare.

Copilul unic are o pozitie total favorizata in familie dar frustrarile survin la
gradinita si la scoala unde nu mai este centrul atentiei. Nu are experienta
competitiei cu un frate mai mic, nu stie sa lupte, si de aceea va fi dezamagit.
Conform lui Adler nu libidoul este cel care domina in inconstient ci impulsul catre
superioritate, rezultat din compensarea complexelor de inferioritate ale individului
uman fragil si vulnerabil prin chiar conditiile existentei sale. Sentimentele de
inferioritate se nasc din indoielile individului cu privire la locul sau in mediul social.
De la nastere, copilul se simte in mod natural inferior din cauza ca este mic, slab,
dependent de altii. Interpretarea gresita a acestei conditii creaza comportamentul

maladaptiv. In incercarea de a depasi inferioritatea copilul se straduieste pentru

perfectiune si superioritate. Aceasta determina un comportament egoist contrar
comportamentului cooperant de concesii mutuale specific intereselor sociale , cele
patru scopuri ale conduitei nepotrivite fiind : cautarea atentiei, lupta ( straduinta )
pentru putere, cautarea razbunarii, asumarea dizabilitatii. Asa cum se vede, Adler
confera eu-lui un rol preferential in raport cu inconstientul punand accent pe
finalitatea psihica si nu pe cauzalitate, pe viitor si nu pe trecut.

In conceptia sa asupra dezvoltarii personalitatii Fromm considera ca ontogeneza

( dezvoltarea scurta : totalitatea schimbarilor sistematice, bio-psiho-sociale,
intraindividuale care au loc pe parcursul vietii fiecarui om ) repeta filogeneza
( dezvoltare lunga ) si sub aspect psihologic. Copilul va dobandi independenta si
libertate pe masura ce creste si slabesc legaturile initiale cu mama sa. Gradientul
de independenta si libertate se afla intr-un raport invers proportional cu cel de
securitate.

In cadrul interactiunii cu parintii Fromm identifica patru modalitati de relationare :

fuziune simbiotica, evitare, distrugere, dragoste. Fuziunea simbiotica este expresia
perioadei initiale in care intimitatea parinte - copil este maximala, nivelul de
securitate confera intimitate. Evitarea si tendinta spre distrugere implica
distantarea, separarea. Dragostea este forma superioara a interactiunii parinte copil care se realizeaza printr-un echilibru intre securitate si responsabilitate.

Fromm acorda un rol foarte important factorilor sociali in dezvoltarea personalitatii.

Educatia are un rol pozitiv, dar in acelasi timp fiecare societate isi educa cetatenii
dupa chipul si asemanarea sa. Astfel, societatile totalitare tind sa modeleze cetateni
obedienti si pasivi in timp ce societatile democratice vor stimula activismul,
independenta, responsabilitatea individuala. Fromm apreciaza drept foarte
periculoasa tendinta de uniformizare excesiva a indivizilor prin impunerea unor
cerinte contrare nevoilor fundamentale ale fiintei umane. In acest sens, el se
manifesta foarte critic la adresa societatii de consum contemporane care alineaza
individul.

K. Koffka in lucrarea sa " Dezvoltarea mintii" a aplicat principiile formei la evolutia

intelectuala a copilului. El considera ca forma superioara de invatare este invatarea
ideatica ce foloseste limbajul. Odata cu insusirea limbajului copilul dobandeste
capacitatea de a aplica denumirile obiectelor si la alte obiecte ; sunt manipulari
inventive obisnuite la copii ca si tendinta de a modifica cuvintele prin distorsionarea

lor. Koffka va considera ca este o rearanjare, o restructurare verbala a materialului

ideatic si care are un rol important in invatare. Rearanjarile verbale si noile
reprezentari simbolice devin unelte puternice care vor largi mult capacitatea de a
invata si de a rezolva probleme. Sintetizand, Koffka subliniaza ca pentru copil lumea
externa este ceva amorf si neconturat. Pe acest fond se manifesta calitatile formei:
figura - fond, configuratie, structuri simple. In aceste conditii psihicul se dezvolta ca
o complexa arhitectonica supra si subordonate intre ele.

Perioadele de varsta in care tabloul psihocomportamental este relativ asemanator

au fost denumite stadii ale dezvoltarii, ce se succed unele dupa altele. De aceea, o
caracteristica majora a dezvoltarii psihice este stadialitatea ei.

Stadialitatea este prezenta atat in abordarea genetica

( longitudinala)
a vietii psihice, deci la nivelul procesualitatilor psihice
( cognitive, afective, moral
- sociale, etc. ) - ca si stadii genetice, cat si in perspectivele transversale ce
urmaresc unitatea diverselor aspecte ale vietii intr-o etapa anume - ca stadii de
varsta sau psihodinamice. Stadiul de varsta nu este identic si nici nu se suprapune
cu stadiile genetice ale diverselor procese psihice. Un stadiu de varsta poate
cuprinde aspecte ce tin de doua stadii genetice diferite ale acelorasi procesualitati
psihice ( de exemplu : gandirea scolarului opereaza atat cu elemente concrete,
situative cat si cu cele logice ) . De asemenea, pot exista decalaje intre diverse
stadii genetice ale proceselor psihice din cauza ritmurilor de dezvoltare diferite
( decalajul intre maturizarea cognitiva, afectiva si morala in adolescenta ).

Varsta cronologica nu corespunde cu varsta biologica si nici cu cea psihica, iar

aceasta din urma poate fi diferita pentru aspecte psihice diferite chiar daca
momentul cronologic este acelasi. In precizarea reperelor psihogenetice ca
posibilitati de explicare a dezvoltarii psihice, U. Schiopu propune trei criterii :

Tipul fundamental de activitate : joc, invatare, munca - exprima directionarea

si structurarea fortei energetice psihice pentru asimilarea de cunostinte,
functionalitatea deprinderilor, abilitatilor cu tendinta de a fi integrate in trasaturi,
insusiri de personalitate ;

Tipul de relatii care pot fi obiectuale si sociale - exprima structura evolutiva

sub raportul adaptarii si integrarii sociale;

Tipul de contradictii dintre cerintele externe si cerintele subiective ( dorinte,

idealuri, aspiratii ) ca si contradictiile dintre fiecare categorie si posibilitatile

societatii de a le satisface. Alte categorii de contradictii sunt : opozitia dintre

structurile psihice vechi si cele noi ( sentimente, interese ), dintre diferitele laturi si
caracteristici ale personalitatii
( aspiratii - posibilitati, afectivitate inteligenta ) ca si dintre constient si inconstient.