Aspecte caracteristice ale memoriei, atenţiei şi imaginaţiei determinate de

varietatea tipului de activitate fundamentalã şi de tipul de relaţii în procesul de

desãvârşire a personalitãţii

Prof. Dorina GAVRILĂ

Personalitatea reprezintă totalitatea trăirilor și efectelor pe care le provoacă, în

ansamblu, fizicul și intelectul unei persoane. Prin personalitate înţelegem elementul stabil al
conduitei unei persoane sau ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de alte persoane.
Aceasta îmbină atât trăsături generale, cât şi trăsături particulare.
Procesul de formare a personalităţii începe de la naştere şi se desăvârşeşte în linii mari
în perioada tinereţii (25 de ani). Desfăşurarea acestui proces are un caracter stadial,
realizându-se în etape succesive şi coerente, cu structură psihică unitară, cu profil specific
reflectat într-un comportament caracteristic. Stadiul (sau stadialitatea) reprezintă un ansamblu
de caracteristici psiho-fizice cu o anumită stabilitate care permit identificarea particularităţilor
prin care se aseamănă subiecţii de aceeaşi vârstă sau aflaţi într-un interval apropiat de vârstă.
Deşi problema stadiilor pe care le parcurge individul nu este o problemă nouă, ea
prezintă şi în prezent un caracter deschis, neexistând unanimitate în această privinţă.
Diversitatea de opinii se explică, în principal, prin criteriile diferite adoptate de cercetători în
identificarea stadiilor dezvoltării. J. Piaget, de pildă, ocupându-se de dimensiunea cognitivă a
vieţii psihice, identifică următoarele stadii: stadiul inteligenţei senzorio-motorii (0-2 ani),
stadiul preoperaţional (2-7 ani), stadiul operaţiilor concrete (7-12 ani), stadiul operaţiilor
formale (12-16(17) ani). L. Kohlberg abordează problema dezvoltării psihice din perspectiva
moralităţii, cu accent pe dimensiunea cognitivă a acesteia şi evidenţiază şase stadii: 1. stadiul
moralităţii ascultării; 2. stadiul moralităţii hedonismului instrumental naiv; 3. stadiul
moralităţii bunelor relaţii; 4. stadiul moralităţii legii şi ordinii; 5. stadiul moralităţii
contractuale şi acceptării democratice a legii; 6. stadiul moralităţii principiilor individuale de
conduită. În literatura noastră de specialitate s-au impus ca principale criterii de periodizare a
vârstelor: tipul de activitate dominant şi dominantele relaţionale. Aceasta înseamnă că marele
perioade ale vieţii omului se caracterizează prin activităţi ce deţin rolul central în etapa
respectivă şi prin anumite modalităţi specifice de relaţionare cu semenii şi cu societatea.
Fiecare perioadă se caracterizează prin anumite particularităţi care se referă la
dezvoltarea fizică (creşterea în înălţime, greutate, dezvoltarea generală), dezvoltarea psihică
(procesele de cunoaştere, afective, volitive ş.a.) şi dezvoltarea socială (relaţiile sociale).
Între perioadele de vârstă nu există graniţe fixe. Intrarea individului uman într-o
perioadă de vârstă este condiţionată de o serie de factori de natură biologică şi social-culturală
(rasa, sexul, mediul micro-cultural ş.a.). Succesiunea etapelor este însă obligatorie,
neputându-se sări peste o anumită perioadă de vârstă.
Cunoaşterea particularităţilor fizice şi psiho-sociale ale perioadelor de vârstă (mai ales
a vârstei şcolare) prezintă pentru educator cel puţin aceeaşi importanţă pe care o prezintă
cunoaşterea de către inginer a tehnologiei materialelor cu care lucrează. „Înainte de a educa
copiii“ – spune J. J. Rousseau – „începeţi prin a-i cunoaşte, căci desigur nu-i cunoaşteţi.
Copilul are felurile lui proprii de a vedea, de a gândi şi de a simţi, nimic nu e mai puţin
îndreptăţit decât să vrem să le înlocuim prin ale noastre. Natura cere ca înainte de a fi oameni,
copiii să fie copii“.

Primul an din viață

Activitatea copilului până la un an este mai ales instinctivă, manifestată prin reflexe,
adică prin manifestări ale trebuinţelor şi emoţiilor sale primare.
Memoria la această vârstă constituie o modalitate principală de echilibrare cu mediul,
de valorizare a experienţei anterioare făcând posibilă stocarea de informaţii, evocarea lor
selectivă involuntară, identificarea pe această bază a obiectelor deja cunoscute, a persoanelor
spaţiului de viaţă, fapt ce asigură premisa pentru o corectă satisfacere a relaţionării cu mediul
în condiţiile concrete pe care le oferă acest mediu. În forma în care se realizează, memoria lui
are caracter concret cu rol biologic legat de satisfacerea trebuinţelor. Este puternic influenţată
de comportarea verbală a celor din jur, de asociaţiile verbale ale denumirii obiectelor concrete
cu indicarea acestor obiecte, bază pentru decodificarea semnalelor ulterioare. Pe baza
memoriei vizuale recunoaşte obiectele, pe baza celei auditive recunoaşte voci, sunete şi
structuri sonore, pe baza celei gustative îşi manifestă primele preferinţe alimentare, iar pe
baza celor olfactive e atras de elementele plăcute şi le respinge pe cele neplăcute.

Vârsta antepreșcolară
Semnificative pentru această perioadă sunt două evenimente: învăţarea mersului şi
dezvoltarea limbajului. Mersul permite cucerirea spaţiului apropiat ceea ce accelerează
întreaga evoluţie mintală a copilului. Limbajul îl ajută la cucerirea „spaţiului social“. Mersul
şi vorbirea îl introduc pe copil într-un nou univers (fizic şi simbolic), îl ajută să se desprindă
de relaţia de ataşament primar faţă de mamă.
Memoria este pusă în valoare de marea disponibilitate a copilului pentru fixarea
experienţei de viaţă, prin recunoaşterea persoanelor, obiectelor, imaginilor. Copilul
memorează aspectele concrete ale realităţii cu care se întâlneşte foarte des şi sunt legate de
dorinţele şi plăcerile sale. În aceasta etapa de vârsta mecanismele memoriei sunt abia la
început. Memoria este una imediata, concreta, legata de fapte care s-au repetat de multe ori
sau de nevoile si dorintele copilului. Întiparirea (engramarea) este involuntara si capabila sa
fixeze numai date legate de persoane, fapte, situatii care au semnificatie mare pentru copil.
Pastrarea informatiilor (conservarea, stocarea) se face pentru intervale scurte de timp: la un an
timpul de pastrare este de câteva saptamâni (daca mama pleaca, o uita dupa câteva saptamâni
si nu o mai recunoaste ulterior); la trei ani timpul de pastrare este de câteva luni. Datorita
slabei conservari a datelor, putine persoane au amintiri din aceasta perioada a vietii. Timpul
de păstrare în memorie este, la începutul stadiului, cam de câteva săptămâni, dar la sfârşit este
de 5-7 luni.
Atenţia este în acest stadiu involuntară (captată de multitudinea semnalelor venite din
mediu), superficilă și instabilă, dar puternic stimulată de tot ce se află în mediul apropiat de
viaţă pe care copilul îl explorează neobosit. Instabilitatea este particularitatea cea mai
pregnanta a atentiei anteprescolarului. Orice stimul întâmplator îl poate distrage de la ceea ce
face. Pe parcursul a 10 minute antepreșcolarul își abate atenția de 3-4 ori de la activitatea pe
care o desfășoară. De-a lungul antepreșcolarității stabilitatea atenției se îmbunătățește. Până la
sfârşitul stadiului se ajunge însă la o relativă stabilitate pe durata a 15 minute. Provocarea
atentiei prin intermediul cuvântului este o particularitate care începe sa se contureze în
anteprescolaritate. Cuvintele care determină instalarea atenției sunt: numele sau (strigarea pe
nume), cerința expresă de a fi atent, cerința de a privi ceva. Aceasta dirijare verbală a atenției
se produce doar prin semnale emise de adult, antepreșcolarul neputând să-și autoregleze
voluntar atenția (pe baza unor ordine verbale formulate de el însuși). De obicei, înainte de a-i
comunica ceva copilului, adultul spune „fii atent!” şi asigură astfel o bună condiţie a
recepţionării de către acesta a cerinţelor sau a modelelor de acţiune pe care i le propune.

Vârsta preșcolară
Etapa preşcolară se caracterizează prin sistematizarea şi integrarea abilităţilor motorii
în diverse tipuri de activitate, creşterea accelerată a abilităţilor lingvistice şi a celor cognitive,
prin consolidarea comportamentelor sociale, precizarea şi nuanţarea conştiinţei de sine. Ea se
distinge, de asemenea, prin dezvoltarea curiozităţii îndreptate spre înţelegerea evenimentelor
care îl înconjoară. O mare parte din conversaţiile copilului cu adulţii îl ocupă întrebarea „de
ce?“.
Ca urmare a dezvoltării gândirii preşcolarului, a limbajului interior, memoria acestuia
înregistrează o trecere de la forme inferioare și mai puţin productive la altele superioare, cu
grad mai mare de productivitate. Astfel, paralel cu memorarea involuntară (neintenţionată) se
dezvoltă şi cea voluntară (intenţionată), alături de memorarea mecanică apare şi cea logică. În
ontogeneză, cel mai timpuriu se dezvoltă memoria motrică, apoi memoria afectivă şi memoria
plastic-intuitivă. Mai târziu, se dezvoltă şi memoria verbal-logică, ea reprezentând o treaptă
superioară deoarece conţinutul său este format de materialul verbal. Progrese înregistrează
toate procesele memoriei (memorarea, păstrarea, reactualizarea), cât şi calităţile acesteia
(volumul, rapiditatea întipăririi, durata păstrării etc.). Cu toate acestea, cercetările efectuate au
evidenţiat şi unele caracteristici ale memoriei preşcolarului, precum: caracterul nediferenţiat,
difuz; caracterul incoerent, nesistematic; caracterul concret, plastic, intuitiv; caracterul pasiv,
neintenţionat în memorarea şi evocarea unor fapte în mod spontan. Conţinutul memoriei este
divers: experienţa explorărilor perceptive, dialogul, mişcările, trăirile afective, dar şi poveşti,
poezii, reguli de conduită. Este o memorie concretă prin excelenţă. Conţinutul îl atrage prin
tonalitate, ritm, caracter, morală. Apar şi unele procedee specifice memorării precum
repetarea. Cu privire la însuşirile memoriei: volumul creşte sesizabil, iar în privinţa păstrării,
la 4–5 ani anumite evenimente sunt redate după câteva luni. Începe să apară memoria de
lungă durată şi se fundamentează amintirile, legate de momente deosebite, cu încărcătură
afectivă. Deşi memoria preşcolarului este capabilă de anumite performanţe, ea este totuşi
nedifenţiată, difuză, are un caracter incoerent, nesistematic, haotic. Amintirile copilului sunt
uneori fragmentare, izolate, neintegrate în unităţi logice, copilul memorează repede, dar uită
tot atât de repede. Plasticitatea sistemului nervos se îmbină cu labilitatea sa, ceea ce face ca
memoria preşcolarului să aibă un caracter contradictoriu.
Atenţia este capacitatea de orientare, focalizare şi concentrare asupra obiectelor şi
fenomenelor în vederea reflectării lor adecvate. Se manifestă foarte activ atenţia involuntară
datorită activităţii sale de orientare, explorare (fiinţă scotocitoare). Această formă va activa
complementar cu atenţia voluntară, cea din urmă fiind susţinută mai întâi de joc, care creează
condiţii propice pentru realizarea legăturii conştiente între motiv şi scop. La începutul
stadiului, atenţia voluntară se orientează asupra obiectelor din spaţiul imediat iar mai târziu
asupra a ceea ce face adultul (ex. le studiază ticurile şi apoi îi imită). Se măreşte volumul
atenţiei, preşcolarul fiind capabil să cuprindă 4 obiecte. Concentrarea şi stabilitatea dacă la 3-
4 ani sunt doar de 12 minute, la preşcolarul mare ajung la 20-25 minute (ex. desen, activităţi
grafice). Posibilitatea de a orienta atenţia şi de a deveni voluntară se face prin cuvânt (funcţia
reglatoare a limbajului extern). Totuşi predomină atenţia involuntară, de aceea pot fi uşor
distraşi. Totuşi, în preşcolaritate, predomină atenţia involuntară, de aceea pot fi uşor distraşi
de la sarcinile de îndeplinit. Se pun două probleme: atragerea atenţiei involuntare şi
menţinerea atenţiei voluntare pentru o perioadă cât mai mare. Orientarea şi investigaţia
constituie elementele componente centrale ale atenţiei involuntare declanşată de o serie de
însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor ca: intensitatea, semnificaţia, durata, noutatea etc. Ca
urmare a dezvoltării trebuinţelor de cunoaştere, a curiozităţii, a unor preferinţe şi înclinaţii
deosebite, se manifestă şi forme de atenţie voluntară; activitatea de joc crează condiţii şi
cerinţe pentru dezvoltarea atenţiei şi a insuşirilor acesteia: stabilitatea, concentrarea,
mobilitatea, volumul atenţiei.
Imaginaţia devine mai activă şi mai intenţională, procesul imaginativ fiind stimulat de
joc, activităţile obligatorii şi libercreative, de îndrumarea părinţilor şi a educatoarei. L. S.
Vâgotski (1970) constată că imaginaţia preşcolarilor este foarte variată şi foarte bogată,
copilul proiectând dorinţele lui dincolo de ceea ce este real. Imaginaţia preşcolarului apare, în
contrast cu stadiul anterior, ca fiind într-un deosebit avânt. Premisele ei cele mai importante
sunt: dezvoltarea memoriei care conservă experienţa personală şi cunoştinţele, oferind
material spre combinare, creşterea rolului limbajului în activitatea mentală în ansamblul ei.
Impresionează amploarea, bogăţia vieţii imaginative dar şi rapiditatea, uşurinţa cu care trece
din planul realităţii în cel al ficţiunii. Se apreciază că dacă afectivitatea este motorul activităţii
copilului, imaginaţia este mijlocul, calea, metoda de realizare a ei. Ceea ce ne impresionează
este amploarea vieţii imaginative a copilului, uşurinţa cu care el trece în orice moment din
planul realităţii în cel al ficţiunii. Se apreciază că, dacă afectivitatea este motorul activităţii
copilului, imaginaţia este calea, mijlocul, metoda de realizare a ei. Imaginaţia este prezentă în
activitatea creatoare regăsitã în joc, în desen, dar şi când reproduce o poezie, un cântec.

Vărsta școlară mică

Trecerea de la joc la învăţătură (ca activitate dominantă) marchează obţinerea unor
progrese constante în toate compartimentele dezvoltării copilului. Acestei perioade mai este
cunoscută și sub numele de ”vârsta prieteniei” ca urmare a dezvoltării relațiilor sociale.
Procesul instructiv-educativ nu se poate desfăşura fără o memorie bine dezvoltată,
aceasta printre altele şi din cauză că organizarea sistemelor de cunoştinţe presupun evocări de
fenomene, evenimente, situaţii la care nu se participă în mod nemijlocit. Copilul
conştientizează treptat că memoria şi mai ales memorarea este o activitate fundamentala
pentru invăţare, iar repetiţia este suportul de bază al acesteia. Funcţionarea proceselor
memoriei este condiţionată de o serie de legi psihologice a căror aplicabilitate este dependentă
de particularităţile fiecărui individ:
 plasticitatea sistemului nervos care influenţează receptivitatea generală sau
receptivitatea de moment;
  conştiinţa clară a scopului urmărit care acţionează reflexiv asupra tuturor proceselor
memoriei: fixarea se realizează în termen scurt, păstrarea este durabilă, reproducerea
capătă fidelitate deosebită;
 starea emoţională a elevului, frica de învăţător sau părinţi, teama de insucces trezesc
stări emoţionale negative care scad receptivitatea; dimpotrivă, o atitudine optimistă şi
înţelegătoare faţă de elevi creează o bază emoţională pozitivă, prielnică pentru a
memora;
 ambianţa în care are loc memorarea;
 potrivit curbei uitării a lui Ebbinghauss, timpul optim pentru repetiţii este perioada
imediat următoare memorării;
 elevul trebuie să înţeleagă că învăţarea eficientă se poate realiza prin antrenarea
multiplelor procese psihice.
Referindu-ne la caracteristicile memoriei, precizăm că se întâlnesc particularităţi ce se
prelungesc din perioada anterioară: se sprijină pe concret, pe perceptibil, ceea ce face ca
fixarea şi păstrarea cunoştintelor să se facă mai uşor prin apelul la concretul senzorial.
Memoria păstrează, mai ales, ceea ce a impresionat profund, ceea ce subliniază încărcătură
afectivă a acestui proces; are caracter spontan, predominant involuntar.
Activitatea şcolară stimulează formarea şi dezvoltarea unor deprinderi complexe şi
multiple de muncă intelectuală, de învăţare, de memorare, adică se cultivă în mod activ,
conştient, păstrarea, recunoaşterea şi reproducerea. În legătură cu activitatea şcolară se
dezvoltă caracterul voluntar al memoriei, conştiinţa necesităţii de a reţine ceea ce este necesar,
de a repeta ceea ce s-a fixat.
Concomitent, se dezvoltă şi caracterul logic al memorării, în opoziţie cu memoria
mecanică, imitativă, bazată pe reproducerea textuală. Se dezvoltă în mod evident o serie de
calităţi ale memoriei: trăinicia păstrării, exactitatea reproducerii, promtitudinea şi rapiditatea
reactualizării, volumul memoriei. Totodată se dezvoltă tehnici generale şi particulare de
memorare, se amplifică eficienţa fiecăreia din cele 4 etape ale memorării: fixarea, păsstrarea,
recunoaşterea şi reproducerea. Memoria de scurtă durată (MSD) devine foarte activă după 8
ani, iar cea de lungă durată (MLD), la rândul său, devine mai consistentă. Un rol important în
memorare (fixare, păstrare, recunoaştere şi reproducere) îl joacă materialele didactice plăcute,
amuzante, ilustraţiile frumoase etc.
Spre sfârşitul stadiului se contureazăşi unele particularităţi individuale cu privire la
productivitatea generală a memoriei. Se constată mai multe categorii:
 cei care învaţă repede, păstrează mult timp, reactualizează uşor şi complet;
 cei care învaţă greu, păstrează timp îndelungat, actualizează corespunzător;
 cei care învaţă relativ uşor, dar uită repede;
 cei care întâmpină dificultăţi, se plictisesc, învaţă greu şi uită rapid.
Învăţătorul are sarcini numeroase şi dificile: - să identifice particularităţile individuale
şi să diferenţieze cerinţele solicitate; - să insiste pe memorarea a ceea ce este esenţial, pe
legăturile care constituie fundamentul logic al textului, să eşaloneze repetiţiile evitând redarea
stereotipă.
Atenţia este condiţia necesară a desfăşurării optime a tuturor proceselor informaţionale
şi a obţinerii succesului şcolar. Evoluția atenției este sustinută de maturizarea funcțională a
sistemului nervos, organizarea programului școlar, accesibilizarea și atractivitatea solicitărilor
școlare, de nivelul celorlalte procese și însușiri psihice. Regimul muncii şcolare, prin sarcinile
multiple şi complexe ce le instituie, impune micului şcolar o foarte mare disciplinare a
conduitei generale şi o permanentă solicitare a atenţiei. Ceea ce se obtine în aceasta perioada
privind dezvoltarea atentiei constituie o conditie fundamentala pentru progresul copilului în
urmatoarele stadii.
La începutul școlaritatii predomină atenția involuntară, de aceea, dacă lecția nu
trezește interes, dacă nu provoacă stări afective plăcute, pozitive, copiii devin repede neateni.
Dezvoltarea intereselor de cunoaştere şi a deprinderilor de muncă intelectuală vor contribui la
dezvoltarea, alături de atenţia involuntară, a atenţiei voluntare. La începutul micii şcolarităţi,
capacitatea de concentrare este încă redusă, ca şi volumul atenţiei. Posibilitatea de distribuire,
volumul şi flexibilitatea atenţiei se dezvoltă însă evident chiar din primul an de şcoală.
Condiţiile muncii şcolare determină creşterea treptată a volumului atenţiei, ceea ce constituie
un indicator pentru modificarea activităţii vieţii psihice în ansamblu, pentru dezvoltarea unor
mijloace de orientare şi concentrare extensivă. Activitatea de citit şi scris crează condiţii de
distribuţie (la semnul grafic, la cuvântul verbalizat, la sens) şi în acelaşi timp impune
dezvoltarea, uneia dintre cele mai importante însuşiri ale atenţiei, concentrarea, ce face
posibilă mobilizarea rapidă, de mare volum şi adâncime a cunoştintelor, a capacităţii ideative
şi de creaţie. Durata atenției la începutul școlii este de aproximativ 20-25 min, iar la sfârșitul
clasei a IV-a poate ajunge la 40-50 min. Mobilitatea – capacitatea de a trece cu ușurință de la
o activitate la alta, depinde în mare masură de mobilitatea proceselor nervoase, de ușurința cu
care un focar de excitație trece în starea de inhibiție și invers. Distragerea – incapacitatea de
concentrare se manifesta în moduri foarte diferite: unii sunt în permanenta agitatie, altii
vorbesc cu colegii, altii îsi gasesc ocupatii diferite sau, dimpotriva, stau nemiscati. Cauzele
neatenției sunt multiple: particularități de vârsta dar și individuale: subalimentație, oboseala,
reumatism, stare de somnolență, plictiseală, lipsa de interes, lecții monotone sau prea dificile.
Imaginaţia este una din cele mai importante supape ale înţelegerii şi intuirii, este
instrumentul prin care micului şcolar i se crează primele aspiraţii în cadrul realului şi
posibilului. Intrarea în şcoală creează o serie de condiţii esenţiale pentru dezvoltarea
imaginaţiei:
- cunoştinţele din diferite domenii, suport pentru legături, combinări şi recombinări
imaginative;
- amplificarea resurselor de observare a obiectelor, oamenilor, fenomenelor, a
comportamentului, preocupărilor şi relaţiilor interpersonale;
- dobândirea unor deprinderi de citit-scris, compunere, modelare, desen, lectură.
Se apreciază că există 2 stadii ale dezvoltării imaginaţiei: stadiul iniţial (în primele 2
clase, sărac în detalii, cu combinaţii spontane, superficiale, lipsite de mişcare, de dinamică),
începând cu clasa a III-a se conturează un nou stadiu în care distribuţia elementelor este mult
mai organizată, iar imaginile sunt mai coerente şi dinamice.
Imaginaţia reproductivă devine un instrument de reflectare adecvată, corectă a
realităţii prin caracterul său mai complex, mai bogat, putând opera în termeni şi împrejurări
din ce în ce mai variate, ceea ce asigură înţelegerea. Imaginaţia reproductivă este mult
solicitată, şcolarul fiind pus în situaţia de a reconstitui imaginea unor evenimente istorice, a
unor plante, animale, figuri geometrice pe care nu le-a cunoscut niciodată; îsi imagineaza
schematic, uneori difuz, trecutul istoric. Întâmpina dificultati în imaginarea peisajelor si
personajelor din textele literare, mai ales atunci când este pus sa citeasca cu voce tare.
Explicatia acestui fapt o gasim în nivelul deprinderilor de citire, în inhibiția legăturilor
asociative care stau la baza imaginilor.
Imaginaţia creatoare este stimulată de povestire, compunere, joc, desen, cu
valorificarea gândirii şi a memoriei logice. Şi se manifestă în produsele activităţii creatoare, în
fabulaţie şi, într-o oarecare măsură în joc. Pentru creaţia literară se stabileşte un subiect, o
tematică cu dimensiuni logice conturate, subordonarea motivelor de lucru unor idei centrale.
Caracteristica este cultivarea amănuntului semnificativ în contextul fiecărui element al
produsului artistic; apariţia a numeroase elemente originale au la bază preluarea unor impresii
personale. Referitor la desen, modelaj, imaginația este activă la nivelul compoziției, tind să
respecte mai puțin tema aleasă. Folosirea culorilor nu se face după simțul natural al culorii, al
plăcerii pentru diferite culori ci cei mai mulți urmăresc apropierea de realitate.

Vârsta școlară mijlocie (preadolescența)

Preadolescenţa (10/11 ani-14/15 ani) este o perioadă de tranziţie între copilărie şi
adolescenţă. Ea se caracterizează prin dezvoltare accentuată, atât din punct de vedere fizic şi
psihic, cât şi al relaţiilor şi atitudinilor sociale. În această perioadă se produc salturi în felul lor
unice în dezvoltarea fiinţei umane, preadolescenţa fiind cunoscută şi sub denumirea de
„furtună şi pasiune“ (J. J. Rousseau).
Memorarea şi învăţarea suferă transformări majore. Tânărul ştie că prin reproducere
realizează comunicarea, că reproducerea reprezintă cartea de vizită a inteligenţei. De aceea,
este din ce în ce mai atent la retransmisia cunoştinţelor în care scop pregătesc scheme,
rezumate, conspecte. Are loc o organizare a mecanismelor mnezice, organizare care face să
crească eficienţa mecanismelor de înmagazinare a cunoştinţelor. Asistăm, pe de o parte la
constituirea unui stil de memorare iar pe de altă parte, la o intensificare a achiziţiilor de
cunoştinţe, resimţită în creşterea capacităţii de înţelegere. Astfel, se fac paşi importanţi în
operarea cu probabilitatea, cu posibilitatea, cu forme de relaţii logice (algebră, geometrie etc.),
cu conceptele de bază privind mecanica, chimia, electronica, fiind astfel sprijinită memorarea
logică. Noul nivel şcolar beneficiază de un volum crescut al memoriei. Totodată, cerinţele
şcolare stimulează şi amplifică acest parametru funcţional al memoriei. Acelaşi mare număr
de solicitări şcolare face să crească şi mai mult caracterul activ şi voluntar al memoriei
elevilor de gimnaziu. Preadolescenţii încep să memoreze mai uşor laturile abstracte şi
generale ale cunoştinţelor, ceea ce nu era posibil în copilărie. Preadolescenţii au o atitudine
mai activă faţă de păstrare şi conştientizează valoarea repetărilor şi au iniţiative personale în
realizarea lor. Reproducerea întrece recunoaşterea, dar ea nu se depărtează prea mult de
organizarea iniţială a materialelor din momentul în care a fost întipărit. Acest aspect este
caracteristic majorităţii preadolescenţilor. Totodată, preadolescenții reușesc să-și cunoască
unele particularități ale propriei memorii și le pot apoi folosi cât mai bine ca să facă față
cerințelor școlare.
În perioada vărstei școlare de mijloc se dezvoltă evident atenţia voluntară. Chiar
atenţia involuntară şi cea postvoluntară îşi modifică aspectul, devin mai eficiente. Funcţiile
intensive ale atenţiei sunt deplin dezvoltate, creşte capacitatea de concentrare (până la 2 ore).
Dezvoltarea cunoştinţelor diverse determină dezvoltarea spiritului de observaţie.
 Imaginația preadolescenților este apreciată ca manifestându-se amplu în contextul
expansiunii cognitive generale care caracterizează acest studiu. Se vorbește de exuberanța
imaginativă a preadolescentului. Imaginația reproductivă este mult antrenată în însusirea
diverselor cunoștințe, dar este ferită de deformaările întâlnite la școlarii mici (acestia
modernizau imaginea lor asupra unor locuri prea îndepartate sau asupra trecutului istoric).
Imaginația creatoare este mai bine relaționată cu gândirea, dar poate încă să alunece, din când
în când în fantezie. De cele mai multe ori imaginația creatoare prea învestește în activități
artistice sau în cele artizanale.

Vârsta școlară mare (adolescența)

Adolescenţa propriu-zisă este vârsta desăvârşirii dezvoltării fizice şi psihice,
adolescentul fiind un adult în devenire. După J. Piaget adolescenţa este vârsta teoriilor.
Adolescenţii manifestă interes pentru cele mai noi descoperiri. Le sunt tipice trăsături
caracteriale ca: setea de cunoaştere, curiozitatea ştiinţifică, dragostea pentru adevăr. Ei
manifestă predilecţie pentru dispute şi controverse în problemele ştiinţifice, filosofice, etice.
Se conturează idealul profesional. Adolescenţa este considerată perioada viselor. Dacă visele
sunt ancorate în realitate au o mare forţă mobilizatoare. Totuşi cercetările arată că opţiunea
profesională se sprijină foarte des pe aspiraţii (80%) şi mai puţin pe cunoaşterea aptitudinilor
proprii (20%).
Memoria reprezintă un fel de stâlp a psihicului, contribuind la formarea identității
culturale, sociale, profesionale, a intereselor, opţiunilor. Memoria adolescentului este
rezultatul maturizării mecanismelor cerebrale şi al progreselor constante înregistrate în
stadiile anterioare. Caracteristicile cele mai importante sunt:
• atingerea volumului celui mai înalt care asigură însuşirea cunoştinţelor din variate domenii
şi construirea bazelor culturii generale şi a celei profesionale; Dat fiind faptul că adolescentul
simte o puternică nevoie de a şti şi de a cunoaşte, el citeşte foarte mult, uneori sistematic din
literatura clasică, modernă, contemporană, biografii celebre şi diverse lucrări de popularizare
a ştiinţei, acumulând o bogată cultură personală, descoperă lumea poeziei, universul ştiinţei,
al tehnicii, memorând volume întregi de versuri, aforisme, metafore etc.
• dominarea memoriei logice fără de care adolescentul nu ar putea face faţă solicitărilor
şcolare şi extraşcolare variate şi numeroase; un rol esenţial avându-l schemele de gândire, prin
care adolescentul își restructurează materialul de memorat pentru a fi mai sistematic şi mai
inteligibil.
• creşterea capacităţii de a memora aspectele abstracte şi generale ale cunoştinţelor, care
permit formarea unor structuri cognitive ce integrează uşor noi informaţii şi le asigură
păstrarea îndelungată;
• reproducerea activă a cunoştinţelor, adică selecţionarea corespunzătoare a materialului ce
trebuie actualizat, şi reorganizarea în altă formă, adaptată sarcinilor de rezolvat.
• se dezvoltă mai mult activităţile de triere, stocare, de organizare a acestora în sisteme
complexe care au şi funcţia de control al proceselor de recepţie ulterioare cât şi de control al
deciziilor şi reacţiilor.
• memoria de lungă durată se resistematizează, devine mai bogată în cunoştinţe şi urmăreşte
utilizarea lor eficientă, mai ales în raport cu viitoarea profesie.
 Se ştie că în perioada adolescenţei atenţia este subordonată gândirii, deoarece
solicitările activităţii întelectuale sunt foarte complexe. Volumul atenţiei creşte nu atât
datorită unor noi caracteristici fizilogice, cât şi datorită capactităţii de înmagazinare
sistematică şi critică menită să elimine ceea ce este neutil. Numeroase cunoştinte asimilate
permit comutări ale altenţiei în secvenţe temporale, astfel încât să se cuprindă concomitent în
vizorul ei două obiective, dintre care unul cunoscut şi celalalt necunoscut, sporindu-se astfel
eficienta atenţiei. Toate acestea indică o creştere mare a capacităţii de receptare implicat în
atenţie ca şi creşterea deosebită a capacităţii de deplasare a atentiei.
Imaginaţia ajunge în acest stadiu la nivelurile înalte ale celorlalte procese cognitive iar
adolescenţii o percep ca pe o nouă zonă de autodefinire şi exprimare originală. Imaginația
reproductivă se desfăşoară din ce în ce mai uşor şi mai bine şi este investită în învăţare, în
activităţile curente, în realizarea lecturilor de diverse feluri. Alături de volumul de cunoştinţe
aflat în continuă creştere, imaginaţia reproductivă este antrenată şi în procesul didactic,
necesitând o continuă stimulare din partea cadrelor didactice. Aceasta formă a imaginaţiei este
antrenată şi în domeniul matematicii, în stabilirea relaţiilor dintre datele problemei şi
exprimarea grafică a acesteia şi nu în ultimul rând în iecturile extraşcolare specifice vârstei.
Imaginaţia creatoare este cea care se manifestă la cote foarte înalte. Este favorizată de legături
strânse cu gândirea. Imaginaţia creatoare implicată în diverse activităţi, tehnice sau artistice
este propulsată de afectivitatea ce poartă amprenta acestei vârste, adică este tumultuoasă,
intensă, profundă, nuanţată. În ansamblu, imaginaţia creatoare a adolescenţilor şi
postadolescenţilor se remarcă printr-un grad mai mare de originalitate, comparativ cu alte
stadii şi prin personalizarea modurilor de exprimare. Nu în ultimul rând o caracteristică
importantă a imaginaţiei este înclinaţia spre reverie, ce presupune că activitatea imaginară a
adolescentului rămâne strict mintală, dar ea poate fi implicată în condiţii concrete, invenţii,
creaţii intelectuale sau artistice.

În concluzie, cunoştinţele despre personalitate din perspectiva memoriei, atenției și

imaginației ajută ajută cadrul didactic să constate dacă elevii săi evoluează normal, să ştie care
sunt cerinţele educative şi care este traiectoria logică a dezvoltării spre perioada următoare, îi
permit să organizeze activitatea elevilor conform cerinţelor perioadei respective şi să
pregătească trecerea lor spre un nou stadiu.

Surse:
 Barna, Andrei; Antohe, Georgeta, Curs de pedagogie, Editura Fundației ”Dunărea de
Jos”, Galați, 2006;
 Vrabie, Dumitru; Știr, Corina, Psihologia educației, Editura Fundației ”Dunărea de
Jos”, Galați, 2004;
 https://pdfcoffee.com/memoria-atentia-imaginatia-pdf-free.html
 https://odoras.md/copii/dezvoltare/cum-e-imaginaia-copiilor-la-diferite-varste/
 www.wikipedia.org