PSIHOLOGIA MASELOR

Psihologia maselor

Obiective de învăţare:
Studiind tema dată, veţi putea:

 Să determinaţi obiectul de studiu al psihologiei

maselor;
 Să recunoașteţi mecanismele prin care se generează
mulţimea;
 Să raracterizaţi o mulţime;
 Să identificaţi fenomenele de masă și
caracterizarea acestora.

Cuprins:
1. Caracteristicile mulţimii
2. Fenomenele de masă
a) Zvonul
b) Moda
3. Opinia publică.

Cuvinte – cheie: ∗mulţime, ∗contagiunea mentală,

∗sugestibilitatea, ∗tipuri de mulţimi, ∗zvonul, ∗legi ale
zvonurilor, ∗modă, ∗opinie publică, ∗sondaj de opinie,
∗funcţii ale sondajului de opinie.

153
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

1. Caracteristici ale mulţimii

Mulţimea reprezintă o reuniune a indivizilor oarecare,

indiferent de naţionalitate, sex, profesie oricare ar fi
întâmplările care îi adună la un loc. Este definită de
Gustave Le Bon ca ,,unitate mintală cu dominantă
emotivă”. Printr-o altă definiţie mulţimea este caracterizată
drept „o adunare de indivizi ale căror sentimente și idei
sunt orientate în aceeași direcţie; în care are loc dispariţia
personalităţii; posedă un suflet comun, ce îi face pe indivizi
să gândească și să acţioneze într-un mod cu totul diferit de
cel care le este caracteristic individual” (S. Rusnac, 2007).
Știinţa care se ocupă cu studierea particularităţilor
psihosociale ale mulţimilor / grupurilor mari de oameni
este Psihologia maselor. Din punct de vedere psihologic, o
mulţime trebuie să fie înţeleasă ca o reuniune neorganizată
(sau care și-a pierdut organizarea) de indivizi fără un scop
comun conștientizat. O astfel de "gloată", de obicei, se află
într-o stare de excitare emoţională şi nu este capabilă de
altceva în afară de distrugere (V. Novicov, 2002).
Psihologia mulţimilor arată măsura redusă în care legile
și instituţiile influenţează natura lor impulsivă, cât și faptul
cât de incapabile sunt ele să aibă vreo opinie oarecare, în
afara celora care le sunt sugerate.
G. Lebon identifică trei mecanisme principale prin care
sunt generate caracteristicile mulţimii.
Prima este anonimatul prin care individul inclus în
mulţime dobîndeşte, prin simplul fapt al numărului crescut
de oameni din care face parte, un sentiment de putere
invincibilă, care îi permite să cedeze unor instincte pe care
singur şi le-ar fi reprimat obligatoriu – sentimentul
responsabilităţii, care întotdeauna îi reţine pe indivizi,
dispare în întregime.

154
 PSIHOLOGIA MASELOR

Un alt mecanism, contagiunea mentală, intervine şi el

pentru a determina la mulţimi manifestarea caracteristicilor
speciale şi, în acelaşi timp, orientarea lor. Într-o mulţime,
orice sentiment, orice act este contagios, în aşa măsură
încât individul îşi sacrifică foarte uşor interesul personal în
favoarea celui colectiv.
Cel de-a treilea mecanism este sugestibilitatea,
considerată cea mai importantă, ea determină la indivizii în
stare de mulţime caracteristici speciale, uneori opuse
acelora ale individului izolat. Acesta nu percepe critic
stimulii ce cheamă la acţiuni și este capabil de
comportamente care nu-i sunt caracteristice. Individul în
starea de mulţime coboară, prin urmare, mai multe trepte
pe scara civilizaţiei: adică izolat poate că era un om
cultivat, pe când în mulţime un instinctiv, aşadar un barbar
(N. Semecikin, 2003).
Mulţimea este întotdeauna inferioară din punct de
vedere intelectual faţă de omul izolat; din punct de vedere
al sentimentelor şi al actelor pe care aceste sentimente le
provoacă, ea poate fi, după împrejurări, mai bună sau mai
rea. Este condusă, aproape în exclusivitate, de către
inconştient. Acţiunile săvârşite pot fi perfecte în ceea ce
priveşte execuţia, dar ele nu sunt dirijate de către creier,
individul acţionând potrivit hazardului instigării.
Mulţimea nu este numai impulsivă, ci şi nestatornică,
deoarece, ca şi sălbaticul, ea nu admite obstacole între
dorinţă şi realizarea ei, cu atât mai mult cu cât numărul îi
dă sentimentul unei puteri irezistibile. Pentru individul aflat
în starea de mulţime, noţiunea de imposibilitate dispare.
Etape în existenţa unei mulţimi (Ch. Stewart, C. Smith
și R. Barton):
I. Geneza este prima fază, în care o idee, credinţă
despre nedreptatea izvorâtă dintr-o stare de fapt prezentă

155
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

la nivel macrosocial, adună un grup de indivizi devotaţi,

gata să lupte cu toate forţele pentru o cauză;
II. Neliniștea socială este a doua etapă în care
mulţimea crește, cauza iniţială se îmbogăţește cu
conţinut nou în urma tratării și completării, dar și a
intervenţiei persoanelor nou-venite în grup; oamenii
sunt convinși de dreptatea dezvăluită de iniţiatorii
neliniștii; în rândul adepţilor plutește un sentiment de
frustrare, spiritele se agită, conducătorii cheamă la
mobilizare și acţiune;
III. Mobilizarea entuziastă este etapa în care cei ce s-au
identificat cu mișcarea încep să convertească din ce în
ce mai mulţi cetăţeni. Se iniţiază un lider sau un grup de
lideri, care concentrează atenţia; în procesul comunicării
se operează cu termenii „noi”/„ei”.
IV. Conservarea sau sedimentarea descrie faza în care
mișcarea își pierde din vivacitatea sa, devine ceva
obișnuit, liderii își pierd din entuziasm.
V. Sfârșitul mișcării poate surveni din mai multe cauze:
pierderea motivaţiei de către suporteri, mișcarea poate fi
scoasă în afara legii, liderii ei sunt incluși în structurile
puterii, mișcarea și-a atins scopurile fundamentale și
devine de prisos (apud Ch. Larson, 2003).

Tipuri de mulţimi:
În literatura de specialitate occidentală, este fixată o
clasificare destul de clară a mulţimii, care reflectă, în mod
adecvat, fenomenul ce are loc în viaţa reală. Potrivit acestei
clasificări, în raport cu caracterul comportamental al
oamenilor, distingem mulţimi active și mulţimi pasive:
Mulţimea activă se caracterizează printr-o încărcătură
emoţională pronunţată. Direcţia orientării acesteia depinde
de circumstanţe. Una dintre cele mai periculoase variante a
mulţimii active este mulţimea agresivă. Acest tip de

156
 PSIHOLOGIA MASELOR

mulţime superexcitată adoptă ușor presupusele soluţii

radicale de soluţionare a problemelor sociale prin
intermediul violenţei. În acelaşi timp, mulţimea agresivă
pierde imediat justificarea raţională a acţiunilor lor sale şi
își varsă sentimentele de frustrare şi mânie pe obiecte
complet aleatorii.
Într-o altă clasificare a mulţimii, realizată de Canetti,
distingem: haita, care este o adunare menită să ucidă
(actual, ne putem gândi la fanii echipelor de fotbal, cu o
aparent inexplicabilă propensiune ucigașă); masa de fugă
sau de panică provocată de o ameninţare; masa de refuz
care protestează ori face grevă, ca reacţie la o anumită
decizie a puterii; masa subversivă (mulţimea revoluţionară)
și masa festivă (M. L. Rouquette, 2002).

2. Fenomenele de masă

Zvonul
Zvonul reprezintă informaţii despre evenimente
importante și ambigue, neverificabile, care circulă pe
canale de comunicare informale (S. Chelcea, 2003).
În Dicţionarul de sociologie (1998), zvonul ca fenomen
psihosocial este definit drept noutate sau istorie de origine
anonimă, susţinută de un sentiment de evidenţă care o
impune și face inutilă orice verificare. Difuzarea sa, cel mai
des orală, se sprijină pe jocul relaţiilor interpersonale.
Astfel zvonul este o informaţie, de cele mai multe ori
tendenţioasă, care circulă paralel și, în mod frecvent, în
contrasens cu informaţiile transmise prin mijloacele
oficiale de comunicare.
Înţelegem astfel, prin zvon: idei, relatări, afirmaţii sau
presupuneri ce pot fi în întregime false sau conținând unele
elemente adevărate, dar distorsionate în raport cu

157
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

situaţia și centrele de interes ale unor indivizi sau

colectivitatea determinată. Transmiterea, lansarea și
asigurarea circulaţiei zvonurilor se mizează pe unele
caracteristici ale acestuia: noutatea, plasarea acţiunii sub
aspectul consecinţelor în viitor, corelarea conţinutului cu
speranţele, așteptările, aspiraţiile și temerile indivizilor sau
colectivităţilor.
Studiul știinţific al zvonurilor, care există de când
lumea, datează din perioada celui de-al doilea război
mondial, când Robert Knapp (1944) publică rezultatele
cercetărilor sale despre psihologia zvonurilor și formulează
reguli pentru stoparea circulaţiei acestora. Cei care au
impus această temă în cercetare psihosociologică au fost G.
Allport și L. Postmann. Ei au stabilit trei legi ale
zvonurilor: reducţia, accentuarea și asimilarea.
reducţia – pe măsură ce circulă, mesajul de tipul
zvonului tinde să devină mai scurt, mai ușor de înţeles și
povestit. În plan experimental, Allport și Postman au
constatat că după cinci-șapte repovestiri se pierd
aproximativ 70% din informaţii. Pierderea detaliilor este
mai puternică în primele repovestiri, apoi declinul e mai
slab, pentru ca, în final, să se stabilizeze;
accentuarea – din contextul mai larg al mesajului
sunt reproduse doar un număr limitat de detalii, întreaga
povestire tinzând să se organizeze în jurul unui detaliu
accentuat. Se accentuează ceea ce este în mișcare:
mărimea, durata, numărul de persoane. Aici intervine şi
mecanismul sesizat de către Shibutani și anume
elaborarea – fiecare subiect adăugând o explicaţie la
povestirea transmisă lui, ca și cum ar simţi nevoia de a
fixa o concluzie;
asimilarea – interesele, habitudinile, sentimentele
celui căruia i se adresează mesajul exercită o forţă de

158
 PSIHOLOGIA MASELOR

atracţie asupra acestuia, subsumându-și-l. Există astfel:

asimilarea la tema principală, asimilarea prin
condensare, asimilarea prin anticipare, asimilarea la
stereotipurile verbale și asimilarea subsumată motivaţiei
personale (S. Marica, 2008).
Accentuarea și asimilarea funcţionează simultan și
reflecă un proces subiectiv unitar, care are ca rezultat
autismul și falsificarea, atât de caracteristice zvonurilor.
Tamotsu Shibutani (1966) consideră că zvonul este o
tranzacţie colectivă implicând și o diviziune a muncii între
patricipanti, fiecare având contribuţii diferite. Astfel pot fi
identificate roluri de: mesager – cel care aduce informaţia
în grup, analist – cel care interpretează informaţia, sceptic
– cel care solicită probe pentru a accepta informaţia,
protagonist – persoana care are de suferit de pe seama
zvonului, agitator – persoana care incită, îndeamnă la
acţiune, auditor – persoanele care asistă pasiv la dezbaterea
informaţiilor, lider - cel care decide să accepte sau nu
informaţia.
O tipologie a zvonurilor o găsim la S. Chelcea
(2003), realizată în baza următoarelor criterii:
după geneza lor se disting zvonurile-vis, zvonurile-
sperietoare și zvonurile-incitare;
după importanţa informaţiei pentru colectivitate pot
fi zvonuri minore/cotidiene şi majore;
în funcţie de plauzibilitate, avem zvonuri plauzibile
sau zvonuri fanteziste;
din punct de vedre al sursei informaţiilor pot fi
zvonuri - creaţie colectivă şi zvonuri lansate de un
emiţător ce poate fi identificat;
după durata lor zvonurile pot fi efemere/cu viaţă
scurtă și zvonuri vivante/recurente;

159
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

în funcţie de canalul de comunicare se disting

zvonuri transmise din gură în gură şi zvonuri transmise
prin mass-media.

Moda
Moda, aşa cum este definită de C. Tîrnaș (2003, p. 227),
reprezintă ,,ansamblu de atitudini și comportamente
specifice unei perioade (epoci), într-un context cultural dat,
exprimată printr-un privilegiu aparte acordat unui anumit
lucru, mergând de la elemente mai specifice (vestimentaţie,
podoabe, coafură, stiluri arhitectonice și de mobilier) până
la ideologii modalităţi de gândire și conduite de viaţă”.
Înţelegem, astfel, prin modă un obicei, o deprindere
colectivă, specifică la un moment dat unui mediu social.
Moda, în sensul cel mai larg, desemnează schimbările
frecvente survenite în ambient, dans, muzică, literatură etc.,
dar și în activităţi și comportament, în funcţie de evoluţia
și variaţiile gustului.
Moda se bazează pe imitaţia formelor prezentului, a
modelelor noi și străine, susţinea G. Tarde. Ceea ce astăzi
ţi se pare nou și viu, după ce trece un timp, devine obișnuit,
învechit și merită schimbat. Moda cuprinde un șir continuu
de experimente lansate de cei mai prestigioși creatori de
imagine, care devin cunoscute de marele public și, dacă
răspund aspiraţiilor majorităţii, sunt adoptate pe scară largă
pentru ca, după o vreme, să se banalizeze. Funcţionează ca
un motor în trei timpi: inventare, răspândire, perimare și se
poate propaga pe o scară foarte extinsă.
Expresie simbolică a prestigiului și a statusului, moda
tinde să asigure un echilibru între dorinţa de conformare și
voinţa de deosebire. Ea se difuzează, de obicei, pe
verticală. Mecanismul, presupune existenţa unor iniţiatori
(trendsetterii) și a unor imitatori. Primii, care reprezintă

160
 PSIHOLOGIA MASELOR

elitele, sunt persoane de condiţie socială și financiară

înaltă, persoane care se bucură de un prestigiu afiliat
statutului de care dispun. Imitatorii sunt celelalte categorii
care preiau și răspândesc modelele. Pentru a se diferenţia
elitele sunt nevoite să găsească noi forme de demarcaţie.
Cauzele pentru care indivizii din culturile moderne se
supun modei, după cum susţine A. Mihu (2002), sunt
destul de complexe și pot fi grupate pe trei dimensiuni:
Dimensiunea ideologica – orientare spre viitor, noul
fiind considerat ca ceva pozitiv, mai degrabă decât ceva
periculos;
Dimensiunea comercială – industria modei este
interesată de expansiunea și schimbarea acesteia în
societăţile de consum;
Dimensiunea prestigiului social – trăind într-o
societate competitivă, puterea și prestigiul indivizilor
sunt subliniate și prin modele adoptate și prin frecvenţa
alternării lor.
În concluzie putem spune că omul este o fiinţă
predispusă să copie atitudinile și comportamentele
majorităţii (cu mici excepţii), modele confirmând și
întărind statusul de gen, vârstă, clasă socială.

3. Opinia publică
Opinia publică este unul dintre cele mai importante şi
de durată concepte menţionate în cadrul ştiinţelor sociale,
având o largă aplicare atât în psihologie, sociologie, istorie,
cât şi în ştiinţele politice şi cercetările făcute asupra
comunicării.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, conceptul de „opinie
publică” a devenit tot mai des ţinta unor analize sistematice
în manieră empirică, datorate dezvoltării ştiinţelor sociale.

161
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Autorii erau intrigaţi de „noua forţă” a opiniei publice în

societate. Opinia publică devenea tot mai puternică şi se
extindea către aproape toate clasele sociale odată cu
educaţia şi cu apariţia unor mijloace de comunicare în masă
din ce în ce mai eficiente.
Opinia publică reprezintă ,,procesul psihosociologic
interactiv de agregare a judecăţilor evaluative, atitudinilor
și credinţelor referitoare la o problemă socială ale unui
număr semnificativ de persoane dintr-o comunitate care se
exprimă verbal deschis” (S. Chelcea și P. Iluţ, 2003, p.
242).
Principalele elemente ale opiniei publice, care se
desprind din definiţia de mai sus se referă la:
1) prezenţa unei probleme de o importanţă socială
generală. Pentru ca un lucru să constituie obiectul
opiniei publice, trebuie să fie concret, actual și să
vizeze interesele unui număr semnificativ de persoane.
După Allport, acest număr nu înseamnă neapărat
majoritatea populaţiei sau a unui public, iar eficacitatea
opiniei publice în relaţia cu puterea nu depinde atât de
numărul membrilor ce profesează o anumită opinie,
cât de intensitatea atitudinală ce stă în spatele opiniilor
și de activismul în viaţa socială.
2) Un alt element al opiniei publice este publicul, care se
identifică cu gruparea naturală a populaţiei în clase și
straturi sociale, profesie, vârstă, sex etc. Indivizii pot
aparţine concomitent la mai multe publicuri, iar publicurile
se pot intersecta după o serie de criterii.
3) Opinia publică este un complex de păreri, ceea ce
înseamnă că, pe de o parte, membrii unui public au
opinii de intensitate și direcţii diferite (pro sau contra
unei idei, acţiuni sau personalităţi), iar, pe de altă
parte, că publicul are, cu privire la o problemă, nu
numai răspunsuri de ,,da” sau ,,nu,” ci și păreri

162
 PSIHOLOGIA MASELOR

complexe, puncte de vedere care nu sunt neapărat

mutual exclusive.
4) Opiniile sunt exprimate public pe cale verbală (scris
sau oral), iconică (afișe, obiecte simbolice) sau a acţiunilor
deschise (demonstraţii) (P. Iluţ, 2004).
Cel mai bun mijloc de a determina care este
opinia publică este sondajul de opinie. Obiecte ale
sondajelor de opinie pot fi de diferite aspecte, de la
domeniul politicului până la numărul de copii dorit,
modele de alimentare și petrecere a timpului liber.
Sondajele de opinie îndeplinesc câteva funcţii. Una din
acestea este funcţia de a informa publicul despre starea de
spirit și tendinţele ce animă conștiinţa colectivă,
satisfăcând curiozitatea, dar și ajutând oamenii să se
orienteze în activităţile zilnice. Sondajele de opinie servesc
și ca suport decizional pentru diferite instituţii, asociaţii,
organizaţii ce se doresc a fi eficiente. De asemenea, acestea
reprezintă un element central al marketing-ului, în funcţie
de rezultatele căruia se fac planificări, realizarea producţiei
ș. a.
Opinia publică nu se formează instantaneu, ci procesual.
Young distinge patru stadii:
I - apariţia unei probleme care interesează o parte
considerabilă a comunităţii;
II - discutarea preliminară, exploratorie, cu expunerea
diferitelor faţete ale problemei;
III - apropierea de specificul soluţiei problemei cu
acceptarea de către grup a laturilor acesteia şi cu
apariţia unor noi manifestări ale conduitei de masă;
IV – consensul desfășurat, din care derivă opinia
majorităţii (vezi, pe larg, T. Rotariu și P. Iluţ, 2001).

163
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Întrebări de autoevaluare și teme de reflecţie:

1. Determinaţi obiectul de studiu al psihologiei
maselor.
2. Identificaţi mecanismele ce generează mulţimea.
3. Descrieţi etapele existenţei unei mulţimi.
4. Ce este zvonul?
5. Care sunt legile zvonurilor stabilite de către G.
Allport și L. Postmann?
6. Ce înţelegeţi prin modă?
7. Precizaţi mecanismul pe care se bazează moda.
8. Explicaţi sintagma „Moda se difuzează pe
verticală”.
9. Analizaţi cauzele pentru care indivizii se supun
modei.
10. Specificaţi elementele opiniei publice.
11. Determinaţi funcţiile sondajului de opinie.

Bibliografie recomandată:
Chelcea, S., Iluţ, P. (coord.). Enciclopedie de
psihosociologie. Bucureşti: Editura Economică, 2003.
Ferréol, G. (coord.). Dicţionar de sociologie. Iaşi:
Polirom, 1998.
Iluţ, P. Valori, atitudini si comportamente sociale. Iaşi:
Polirom, 2004.
Larson, Ch. Persuasiunea. Receptare și responsabilitate.
Iaşi: Polirom, 2003.
Le Bon, G. Psihologia maselor. București: ANTET XX
PRES.
Marica, S. Introducere în psihologia socială. Bucuresti:
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2008.

164
 PSIHOLOGIA MASELOR

Moscovici, S. Psihologia socială sau Mașina de fabricat

zei. Iași: Polirom,1997.
Mihu, A. Sociologie (Vol.II). Cluj-Napoca: Napoca Star,
2002.
Rouquette, M. L. Despre cunoasterea maselor. Iași:
Polirom, 2002.
Rotariu, T., Iluţ, P. Ancheta sociologică și sondajul de
opinie. Teorie și practică. Iaşi: Polirom, 2001.
Rusnac, S. Preocupări contemporane ale psihologiei
sociale. Chișinău: F.E.-P „Tipografia Centrală,” 2007.
Tîrnaș, C. ,,Moda.” În Chelcea, S., Iluţ, P. (coord.)
Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti: Editura
Economică, 2003.
Новиков В.В. Социальная психология. Москва, 2002:
http://drupal.psychosfera.ru/?q=node/899
Семечкин, Н. И. Социальная психология. Учебник.
Ростов – на – Дону: «Феникс», 2003.

165