Psihologia mulțimilor

Gustave Le Bon este primul om de știință care s-a ocupat de studiul mulțimilor și al
comportamentului lor. Înaintea sa, subiectul fusese abordat doar de Gabriel Tarde, în cadrul
studiilor sale de antropologie criminală (studiile de psihologie socială ale lui Tarde au fost
publicate după lucrarea lui Le Bon) și Scipio Sighele care se concentrase asupra tendințelor de
violență criminală ale mulțimilor.
„Psihologia mulțimilor” a fost publicată în 1895. Editorul ei, Félix Alcan publicase anterior
lucrări ale unor sociologi iluștri ca Henri Bergson și Émile Durkheim. Le Bon se ocupă de
comportamentul grupurilor pe care le numește „mulțimi psihologice”. El arată că în anumite
circumstanțe date, și numai în aceste circumstanțe, o aglomerare de oameni ajunge să posede
caracteristici noi, complet diferite de cele ale fiecărui individ care o compune. Elementul specific
mulțimilor psihologice este că au un fel de suflet colectiv, fără îndoială având un caracter
tranzitoriu, dar prezentând caractere foarte nete. Acest suflet îi face pe indivizii care compun
mulțimea să simtă, să gândească și să acționeze în mod cu totul diferit de cel în care ar simți,
gândi sau acționa în mod independent. Colectivitatea devine astfel o mulțime psihologică sau o
mulțime organizată, care formează o singură ființă și se supune legii unității mentale a
mulțimilor.
Există anumite idei și sentimente care nu apar și nu se transformă în acțiuni decât în cadrul unei
mulțimi. Mulțimea psihologică este o ființă provizorie, compusă din elemente heterogene, sudate
la un anumit moment dat. O mulțime psihologică se constituie în urma unui șoc psihic,
elementele care duc la formarea mulțimii fiind:

 sentimentul de putere, datorit numărului mare de indivizi care formează mulțimea, amplificat
prin dispariția sentimentului de răspundere personală individuală, ca urmare a anonimatului
mulțimii;

 contagiunea mentală, care determină pe fiecare individ în parte să-i imite pe ceilalți, chiar
dacă această comportare a sa este evident împotriva propriului interes;

 sugestia care este de natură hipnotică, sentimentele și gândurile fiind orientate în sensul
determinat de hipnotizator.
Le Bon enunță următoarele teze:

 Mulțimile, contrar indivizilor care le compun, nu au capacitatea unei judecăți critice.

Individul din cadrul unei mulțimi nu mai este el însuși, ci un automat pe care propria sa
voință nu-l mai poate dirija. În momentul în care face parte dintr-o mulțime, un individ, chiar
dacă este o persoană foarte cultivată, își pierde capacitatea de a judeca critic și se comportă
în mod afectiv, având chiar manifestări primitive și barbare. În consecință, judecățile morale
ale unei mase sunt independente de originea sau intelectul indivizilor care le compun.

 Mulțimile nu sunt capabile să resimtă decât sentimente simple și extreme. Opiniile, ideile și
credințele care le sunt sugerate sunt acceptate sau respinse în bloc și considerate ca adevăruri
sau erori absolute. Le Bon consideră că această caracteristică este specifică tuturor
 convingerilor care sunt generate prin sugestie (de exemplu, convingerile de natură religioasă)
și nu pe baza unui raționament.

 Mulțimile psihologice sunt credule, sunt capabile să accepte afirmațiile cele mai
neverosimile; de aceea, ele pot fi manipulate acționându-se asupra imaginației lor. Ca urmare
a credulității lor, mulțimile sunt ușor excitabile și nu pot fi convinse prin argumente;

 Mulțimile sunt capabile de a acționa împotriva interesului unora sau tuturor indivizilor care o
compun;

 Mulțimile își schimbă foarte încet convingerile de bază;

 Mulțimile sunt capabile de asasinate, de incendii și de multe alte crime. În același timp,
mulțimile sunt capabile de acte de sacrificiu și de o dezinteresare mult mai ridicate decât cele
de care este capabil un individ izolat.
Gustave Le Bon își bazează aceste constatări pe numeroase exemple istorice, în mod particular
pe Revoluția franceză. [12][13][14]
Dacă Le Bon arată care este puterea maselor, el nu este un admirator al mișcărilor de masă. În
această privință modul său de gândire nu diferă de cel al lui Alexis de Tocqueville care percepe
mulțimile ca o adunare de individualități diverse care se transformă în mulțime printr-o
omogeneitate anterioară, anume cea produsă prin democratizare.[15].
Lucrarea lui Le Bon despre Psihologia maselor a fost publicată în numeroase ediții și tradusă în
majoritatea limbilor de mare circulație, nu numai în perioada în care a trăit ci și recent, în ediții
critice.

Manipularea mulțimilor
Din moment ce mulțimile sunt ușor impresionabile, există posibilitatea ca masele să fie
manipulate și dirijate într-o direcție dorită de către un conducător. După Le Bon, imaginile
susceptibile de a impresiona mulțimile sunt cele simple și puternice, lipsite de orice interpretare
suplimentară. Este important să se prezinte faptele în ansamblu, fără indicarea genezei lor. Se
poate acționa asupra indivizilor din cadrul unei mulțimi, invocând concepte cum sunt gloria,
onoarea, religia sau patria. Deoarece mulțimile nu sunt impresionate decât de sentimente
excesive, oratorul care intenționează să atragă mulțimile trebuie să utilizeze afirmații violente,
să-și repete afirmațiile și să-și pună în joc prestigiul personal.
Cunoașterea artei de a impresiona imaginația mulțimilor reprezintă cunoașterea artei de a le
guverna
Deși scoate în evidență metodele prin care candidații în alegeri pot manipula „mulțimile
electorale”, Le Bon nu se opune sufragiului universal. Lucrările sale au scopul explicit de a
scoate în evidență aceste metode de influențare a mulțimilor, în speranța că aceasta va duce la o
rezistență față de încercările de manipulare.
Studii antropologice
Le Bon arată că istoria unui popor nu depinde de instituțiile sale, ci de caracterul său, adică de
rasa sa.[16] Deși aceste afirmații au determinat pe unii dintre analiștii lucrărilor sale să-l considere
rasist, trebuie avut în vedere că, la sfârșitul secolului al XIX-lea, problema raselor era privită cu
totul diferit de modul în care a ajuns să fie dezvoltată în secolul următor. Pentru Le Bon, rasa nu
este în niciun fel legată de etnie, ci este caracterizată printr-o cultură și prin tradiții comune.
Istoria unui popor este produsul caracterului său național, emoțiile și nu inteligența fiind forța
dominantă în evoluția socială. De aceea, popoarele nu au libertatea de a-și alege în mod arbitrar
instituțiile lor, acestea trebuind să fie în concordanță cu evoluția lor istorică. [3]
El mai afirmă că atunci când popoare având fie aceeași origine, fie origini diferite, au fost supuse
timp de mai multe secole acelorași credințe, instituții și legi, acele popoare constituie o „rasă
istorică”. Această rasă ajunge să aibe din punct de vedere moral, politic și din alte puncte de
vedere o serie de idei și de sentimente comune atât de bine înrădăcinate în sufletul lor, încât ele
sunt acceptate fără discuție. Le Bon se opune teoriilor germane ale unei rase pure bazate pe
criterii etnice.[17]
Lucrările lui Le Bon, bazate pe realitățile vremii, se mulțumesc în general să constate și nu să
prescrie soluții. Totuși afirmarea caracterului specific al diferitor popoare este în primul rând
destinată combaterii teoriilor coloniale ale vremurilor respective, care considerau organizarea
statală din Europa superioară celeia din restul lumii și, ca atare, încercau să impună soluțiile
administrative ale Europei occidentale diferitor popoare din colonii, fără a ține seama de
tradițiile locale.

Psihologia politică
Adoptând o viziune specifică darwinismului social, Gustave Le Bon consideră că, atât în natură
cât și în societate, evoluția este rezultatul unui proces de selecție în care apare un conflict atât
între specii cât și între indivizii aceleiași specii. În urma acestei lupte pentru existență ajung să
supraviețuiască numai speciile și indivizii cei mai puternici. În mod specific, Le Bon se află în
conflict cu socialismul, considerând că lupta de clasă nu este o descoperire a lui Karl Marx ci o
pură banalitate, deoarece nu este altceva decăt o manifestare a luptei pentru existență care există
din totdeauna. În plus el consideră că viziunea lui Marx, conform căreia în societatea socialistă
lupta de clasă dispare ca efect al dispariției claselor antagoniste este o aberație. Le Bon arată că
toate teoriile sociale care au avut pretenția de a construi o societate în care să domine înțelegerea,
dreptatea și egalitatea au fost, în practică, un eșec. De aceea, el își exprimă teama că odată ajuns
la putere, un regim socialist nu va avea altă soluție decât să instaureze un regim polițienesc, ale
cărui metode ar fi cele specifice oricărui regim totalitar. [18] Cu doar două decenii mai
târziu, revoluția rusă a confirmat această viziune și a arătat că, cel puțin sub forma sa leninistă,
socialismul elimină libertatea individuală, înnăbușe inițiativa personală și se transformă într-un
instrument de opresiune colectivă. Aceste păreri ar putea explica faptul că principalele critici ale
lui Gustave Le Bon au venit din partea unor cercetători care aveau vederi socialiste.
Se poate constata o anumită asemănare între ideile lui Le Bon și cele expuse de sociologul
german Max Weber, care combătea și el ideile materialiste ale lui Marx arătând că marile
schimbări ale civilizației sunt o consecință a schimbărilor care intervin în modul de a gândi al
popoarelor [19]
Le Bon susține că evoluția istorică nu se datorează rațiunii umane ci unor factori psihologici.
Să lăsăm rațiunea să fie obiectul de studiu al filosofilor, dar să nu-i cerem să intervină în
guvernarea oamenilor. Sentimente cum sunt onoarea, abnegația, credința religioasă, năzuința
spre glorie, dragostea de patrie care au fost motorul dezvoltării marilor civilizații nu se
datorează rațiunii, ci foarte adeseori apar împotriva rațiunii... Era neverosimil ca un dulgher
din Galileea să devină și să rămână timp de două mii de ani un Dumnezeu atotputernic, în
numele căruia au fost create cele mai importante civilizații. Era neverosimil ca niște grupuri
de arabi să pornească din deșert și să cucerească cea mai mare parte a vechii lumi greco-
romane, înființând un imperiu mai mare decât cel al lui Alexandru. Era de asemenea
neverosimil ca într-o Europă foarte bătrână și foarte ierarhizată, un simplu locotenent de
artilerie, numit Buonaparte, să reușească să domnească peste o multitudine de popoare și de
regi
El definește viața unui popor ca evolutiv în urmărirea unui vis, a unui ideal, urmată de o fază de
declin și apoi de dispariție a poporului respectiv, în momentul în care visul și-a pierdut forța de
atracție.
Gustave Le Bon critică regimul parlamentar al țărilor democratice din Europa occidentală, dar,
cu toate deficiențele pe care le constată, el susține sistemul parlamentar, pe care îl consideră
preferabil altor sisteme. După Le Bon sistemul parlamentar sintetizează idealul tuturor
popoarelor civilizate moderne, deși se bazează pe principiul, general acceptat dar incorect din
punct de vedere psihologic, că mai mulți oameni la un loc au o capacitate mai mare de a lua o
decizii înțelepte și independente.
Cu toate dificultățile întâmpinate în funcționarea lor, adunările parlamentare reprezintă cea mai
bună metodă pe care popoarele au găsit-o până în prezent pentru a se guverna și, în special,
pentru a se sustrage cât mai mult posibil de sub jugul tiraniilor personale
Soluția pe care o recomandă pentru îmbunătățirea activității parlamentare este cea de a forma în
parlamente majorități puternice grupate în jurul unui om de stat capabil de a dirija această
majoritate în mod eficient. După Le Bon o guvernare eficientă nu poate avea loc cu majorități
întâmplătoare care se formează și apoi dispar la intervale scurte de timp