UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL DE STUDII CULTURALE
SPECIALIZAREA: STUDII EUROPENE

Abordări ale violenței în contextul colonialismului

Principali teoreticieni: Georges Sorel, Frantz Fanon, Jean-Paul Sartre

Cristea Raluca-Ioana

Mai, 2020
 Colonialismul reprezintă un subiect delicat și în secolul al XXI-lea, fiind o latură mai
puțin plăcută a istoriei europenilor, în special în contextul actual, unde egalitatea (indiferent de
rasă, gen, statut social etc.) desemnează idealul spre care toate societățile dezvoltate aspiră.
Fostele state colonizatoare continuă să fie blamate pentru nedreptățile înfăptuite în trecut în noile
teritorii de pe celelalte continente, condamnarea lor vizând diferite aspecte problematice și în
prezent, precum: gradul scăzut de dezvoltare a fostelor colonii, conflictele interne, situația
economică sau schimbările profunde apărute la nivelul comunității respective. Un exemplu
pentru ultimul aspect menționat este redat de diminuarea numărului membrilor din comunitățile
indigene, până la transformarea lor într-o minoritate (Noua Zeelandă, Canada, Hawaii).
În ceea ce privește rațiunea din spatele colonialismului, aceasta constă în faptul că un loc
nu există cu adevărat până nu este descoperit de oamenii din rasa albă, deși europenii nu au
descoperit noile teritorii în sens propriu, ele având o istorie lungă, o cultură proprie și o
civilizație care s-a dezvoltat diferit față de cea de pe bătrânul continent.
Într-un sens mai larg, colonialismul se referă la ideea și acțiunea de a domina, la
capacitatea unui grup uman de a controla un alt grup uman – situație creată și menținută, în
general, de practici mai puțin legitime. Această vastă aplicabilitate a termenului a făcut ca
utilizarea sa de către istorici, sociologi, analiști politici să conducă, în cele din urmă, la
caracterizări ale condiției umane.1
Unul dintre cele mai importante elemente care au fost folosite în repetate rânduri pentru a
caracteriza natura umană, este reprezentat de violență. Într-adevăr, această trăsătură umană a fost
manifestată în diferite forme încă din cele mai vechi timpuri, iar manifestările ei continuă și
astăzi, individul și societatea fiind incapabili de a stopa violența. Indiferent de formă, violența
poate fi legitimată sau, în unele situații, limitată, înlăturată parțial – dar niciodată în totalitate și
nu definitiv. De altfel, O convingere predominantă în gândirea modernă, începând cu Thomas
Hobbes, este că natura umană și modul de existență al oamenilor nu pot fi separate de violență,
fiind conectate.
Pentru început, ar trebui să observăm că termenul de violență este derivat din cuvântul
„vis” care în latină înseamnă putere, forță fizică, care inițial desemna mai degrabă intesitatea
actului decât actul în sine. De-a lungul timpului, însă, cuvântul și-a schimbat înțelesul, făcând
referire la acțiuni sau expresii specifice, precum atacul sau abuzul prin forță fizică sau prin
1
Melvin Eugene Page, Colonialism: An International, Social, Cultural, and Political Encyclopedia, Volumul 1,
Santa Barbara, Denver, Oxford, ABC-CLIO, 2003, p. xxi
cuvinte. Conotațiile violenței se află și în strânsă legătură cu ideea de incertitudine sau noțiunea
de creativitate.
Totuși, ce este violența? Cum este ea definită? Aceste întrebări par simple, dat fiind
faptul că putem identifica violența în viața noastră de zi cu zi, o putem numi, tratând-o ca pe un
concept primitiv. Cu toate acestea, o definiție clară, formală, oficială a termenului este foarte
greu de stabilit și chiar dacă dicționarele oferă o serie de răspunsuri în acest sens, cele mai mult
sunt doar aproximative sau determinate de context. Așadar, deși există surse care pot defini într-o
oarecare măsură conceptul de violență, iar fiecare dintre noi are o anumită interpretare a acestui
concept (de cele mai multe ori, bazată pe o accepțiune majoritară), în final, cel mai ușor mod de
a „defini” acest termen este constituit prin exemple.2
Unul dintre exemplele violenței, în context istoric, (atât în sens strict cât și din punct de
vedere al implicațiilor ulterioare), care a fost amplu dezbătut și analizat, este reprezentat, după
cum am precizat anterior, de colonialism – care va fi conectat cu primele teoretizări ale
conceptului.
Primul studiu al violenței în adevăratul sens al cuvântului a fost publicat în 1908 (inițial
în 1906, sub forma unei serii de articole), intitulat „Reflecții asupra violenței”, și îi aparține lui
Georges Sorel, filosof și teoretician francez al sindicalismului revoluționar. Jesse Goldhammer
amintește că exceptându-l pe Karl Marx care, în mod eronat, a fost adesea catalogat drept un
teoretician al violenței, nici un alt gânditor nu s-a apropiat într-o mai mare măsură de măcelul
revoluției socialiste decât Sorel.3 În viziunea sa, violența este o componentă centrală a acțiunii
revoluționare, care poate deveni eficientă numai prin utilizarea unor mijloace puternice,
reziliente. De asemenea, Sorel nu ezită să atribuie violenței calitățile morale cele mai înalte, în
condițiile în care aceasta este încărcată de semnificațiile etice ale revoluției eliberatoare.
Sorel atrage atenția asupra limitărilor celor care nu au capacitatea de a aprecia
semnificația violenței proletare, din moment ce ascultă doar de filosofii clasei de mijloc ce văd
violența ca parte a barbarismului care ar trebui să dispară sub influența progresului. El mai
susține ideea conform căreia violența proletară reprezintă un element de educare și emancipare.
Trebuie menționat faptul că Sorel nu este un susținător al violenței fără scop. Dacă Sorel
a inspirat clasa muncitoare să exerseze violența pentru o cauză în sine, de asemenea i-a sfătuit să

2
W. James Potter, On Media Violence, Thousand Oaks, Londra, New Dehli, Sage Publications, Inc., 1999, p. 63
3
Jesse Goldhammer, The Headless Republic: Sacrificial Violence in Modern French Thought, Ithaca, Londra,
Cornell University Press, 2005 p. 112
o practice restrâns. De altfel, a declarat că „nu doar violența ar trebui folosită cu discreție, dar și
cerințele muncitorilor nu ar trebui să depășească anumite limite.”4
De asemenea, el mai încearcă și o clarificare a confuziei legată de folosirea celor două
concepte de forță și violență, precizând că termenul de violență ar trebui să fie utilizat numai
pentru actele de revoltă. Scopul forței este acela de a impune o anumită ordine socială în care
minoritatea conduce în timp ce violența țintește spre a distruge această ordine. Totuși, viziunea
sa extremă a atras, de asemenea, critici dure. Prin comentariul său asupra lucrării lui Georges
Sorel, Rohrich îl etichetează drept un „teoretician elitist al revoluției conservatoare, un
antiparlamentar și anitdemocratic.”5
Într-o altă ordine de idei, Sorel este în mod unanim recunoscut ca primul mare teoretician
al violenței. Așadar, faptul că mari personalități (revoluționari ca Fanon sau filosofii asemenea
lui Jean-Paul Sartre) îl respectau profund, bucurându-se simultan și de admirația socialiștilor și a
fasciștilor deopotrivă, nu ar trebui să fie o surpriză. De asemenea, Mussolini a afirmat: „Îi
datorez cel mai mult lui Georges Sorel”.6
Frantz Fanon este, de asemenea, un susținător pasionat al violenței. El afirmă că violența
poate ajuta în procesul de creare a unui om nou – a unui om cu totul nou – pe care civilizația
europeană a eșuat să îl creeze și care, este acum responsabilitatea lumii a treia. Crearea unui om
nou nu este posibilă până când decolonizarea nu se va înfăptui, iar acest lucru se transpune în
forma unui fenomen violent. Pentru atingerea acestui obiectiv, Fanon, la fel ca Sorel, se
încredere doar într-o violență organizată, afirmând: „Vioilența în sine, violența săvârșită de
oameni, violența organizată și educată de liderii ei, dă posibilitatea maselor de a înțelege
adevărurile sociale [...]”
Dar de ce violența reprezintă ultima variantă rămasă nativilor? Nativii recurg la violență
pentru că a fost folosită asupra lor anterior de către coloniști, iar de atunci sunt permanent forțați
să respecte normele de ordine și decență demne de o societate „civilizată”.
Care sunt funcțiile pe care violența le îndeplinește pentru nativi? Fanon sugerează că o
confruntare cu un inamic mai puternic conduce la integrare și solidaritate între nativi. El își
continuă argumentul susținând că violența nativilor unește oamenii și că la nivel individual,

4
Birinder Pal Singh, Problem of Violence, Shimla, Indian Institute of Advanced Study, 1999, p. 54
5
Ibidem, p. 53
6
Ibidem, p. 51
violența este o forță purificatoare – eliberează nativii de complexul de inferioritate și de propria
disperare, îi face să se teamă mai puțin și restabilește respectul de sine.
Potrivit concepției lui Fanon, puterea coliniștilor este susținută de violență și reprimare.
Din moment ce violența este „starea naturală” a guvernării coloniștilor, înseamnă că de fapt
populația colonizatoare este cea care înțelege și vorbește doar limba violenței. Așadar, numai
utilizarea violenței de către cei colonizați poate conduce la o restructurare fizică a societății.
În „Piele neagră, măști albe”, Fanon afirmă că eliberând un om de jugul colonialismului
prin violență poate avea un efect cathartic. În cazul algerienilor, violența a fost cathartică
deoarece le-a permis să își restructureze sinele care a fost, în mod sistematic, distrus de
colonialism. Astfel, Fanon teoretizează violența ca modalitate ce permite populației colonizate să
își reconfigureze propria țară din punct de vedere politic și să își recreeze propria existență. În
ciuda acestor argumente, Frantz Fanon nu credea că violența în sine reprezintă sfârșitul. De fapt,
a atras constant atenția asupra costurilor umane ale violenței și a accentuat ideea conform căreia
doar stricta folosire a violenței, fără un plan clar pentru decolonizare, nu ar face decât să
reproducă relațiile de putere ale colonizatorilor. De asemenea, Fanon a susținut că, deși violența
poate revendica teritorii și putere, nu va reuși, în cele din urmă, să ușureze procesul prin care o
nouă identitate națională este creată odată cu alungarea coloniștilor. 7
Existențialistul francez, Jean-Paul Sartre consideră că argumentul lui Fanon este valid și
critică imoperialiștii pentru că au utilizat violenței în colonii nu doar pentru a-i ține pe nativi la
distanță, dar și pentru a-i dezumaniza. El evidențiază cuvintele lui Fanon pentru a-i avertiza pe
europeni, acuzându-i că folosesc drept pretext faptul că nativii nu ar fi înțeles decât violența.
Sartre susține că singura violență este cea a colonistului, în primă fază, însă ea va fi preluată de
nativi și întoarsă împotriva coloniștilor întocmai cum reflexia se apropie de noi pe măsură ce
înaintăm spre oglindă.8 Altfel spus, violența folosită de coloniști asupra nativilor va fi
internalizată gradual de coloniștii înșiși. Violența în această formă, în schimb, va exploda și îi va
face să recurgă la violență între ei.

7
Muneerah Ab Razak, „Can Violence be Moral? Revisiting Fanon on Violence in The Wretched of the Earth”,
blogs.lse.ac.uk, actualizat la 8 ianuarie 2018, consultat pe data de 08 mai 2020,
https://blogs.lse.ac.uk/mec/2018/01/08/can-violence-be-moral-revisiting-fanon-on-violence-in-the-wretched-of-the-
earth/
8
Birinder Pal Singh, op. cit., p. 52
 În cartea sa, „Ființa și neantul”, Sartre ajunge la concluzia conform căreia singura relație
posibilă între oameni este cea care tinde spre sadism și masochism, afirmând că: „Unitatea,
armonia și iubirea sunt imposibile. Toate relațiile dintre oameni sunt relații conflictuale.” 9
Această teorie, dezvoltată de Fanon și susținută de Sartre, a atras un număr considerabil
de susținători importanți, precum Rollo May, Herbert Marcuse sau Edward Said, care au oferit o
mai bună înțelegere a conceptului de violență prin aprecierile lor. Astfel, Rollo May susține
teoria lui Fanon, declarând că lucrarea lui este o afirmare ardentă a demnității nativilor, a
ponețialului lor de conștientizare și a viitoarei lor libertăți. În plus, el a clasificat violența în două
tipuri: destructivă (reprezentată de cazul unui copil căruia îi este dată o armă) și constructivă
(caracterizată de teoria descrisă de Fanon și Sartre).
Herbert Marcuse, un teoretician al Școlii de Teorie Critică de la Frankfurt, urmând pașii
lui Sartre și Fanon, devine un susținător al violenței deși, inițial, a condamndat-o. Această
abordare schimbată devine evidentă și relevantă în momentul în care este plasată în contextul
modificării condițiilor politice și economice ale vremii. Conform credinței lui Marcuse,
„[...]idealul toleranței aparținea liberalilor, tradiției democratice, care s-a autoepuizat. Acest ideal
corespundea fazei dezvoltării capitalismului, care nu mai există. Noua fază a capitalismului
monopolist necesită o violență revoluționară.”10
Edward Said este important pentru comentariile sale asupra terorismului și violenței. El
sugerează că motivul pentru care unele comunități recurg la terorism constă în dorința de a se
face auzite, deoarece aleg această modalitate violentă de exprimare a suferinței colective. Mai
notează că: „Terorismul este conectat cu prelucrările identității în societatea modernă, de la
naționalism până la etatism, afirmarea culturală și etnică, mulțimea de instrumente politice,
retorice, educaționale și guvernamentale care presupun consolidarea unei identități în devafoarea
alteia.”11
Așadar, aceste teorii au influențat o serii de personalități importante și au determinat un
curent de gândire care plasează violența în centru evenimentelor revoluționare ce au puterea de a
schimba fața întregii lumi. După Sorel și Fanon, Arendt va fi singurul teoretician politic care
analizează critic ideea de violență și încearcă so o conceptualizeze separat de noțiuni precum

9
Maurice Cranston, The Quintessence of Sartrism, Montreal, Harvest House Ltd., 1969, p. 51
10
Birinder Pal Singh, op. cit., p. 63
11
Ibidem
putere sau autoritate: „Ea nu crede că violența și puterea sunt fenomene naturale [...] crede că
ambele aparțin domeniului politic al relațiilor umane.”12

Bibliografie:
CRANSTON, Maurice: The Quintessence of Sartrism, Montreal, Harvest House Ltd., 1969
GOLDHAMMER, Jesse: The Headless Republic: Sacrificial Violence in Modern French
Thought, Ithaca, Londra, Cornell University Press, 2005
POTTER, James W.: On Media Violence, Thousand Oaks, Londra, New Dehli, Sage
Publications, Inc., 1999
SINGH, Birinder Pal: Problem of Violence, Shimla, Indian Institute of Advanced Study, 1999
Surse web:
https://blogs.lse.ac.uk/mec/2018/01/08/can-violence-be-moral-revisiting-fanon-on-violence-in-
the-wretched-of-the-earth/

12
Ibidem, p. 64