Liviu I.

Cocei

Bang, Bang, You're Dead sau cronica unei tragedii de succes

Moto: „Fiecare operă de artă este un delict

necomis” (Theodor Adorno)

Adolescența (din limba latină, de la adolesco: „a crește” cu sensul de „a se maturiza”)

este acea perioadă a existenței umane în care se manifestă marile transformări fiziologice și
psihologice care pot conduce la conturarea unei personalități proprii. Este un timp al căutării
asidue de sine – dominat de rebeliune sau de negare a oricărui tip de autoritate – ce trece prin
calvarul celor mai acute întrebări existențiale. „Cine sunt eu?”, „Ce pot deveni?”, „De ce
trebuie neapărat să aleg o cale?”, „Cum să îi înțeleg pe ceilalți dacă nu mă înțeleg pe mine
însumi?”, „La ce bun orice morală dacă nici adulții nu sunt integri?” sunt câteva dintre
interogațiile vădit filosofice care reflectă frământările tinerilor și care, de cele mai multe ori,
rămân latente undeva la nivel interior, fără a fi complet exprimate sau discutate cu cineva.
Adolescența, deși este vârsta (considerată a fi „cea mai frumoasă”!) în care inteligența și
capacitatea de abstractizare cresc, cuprinde adeseori momente intense de iraționalitate. Poate
tocmai de aceea a fost numită „o perioadă ingrată”1 sau, după cum bine spunea Maurice Barrès,
„adolescența e timpul în care admirăm și ne umilim”. Totuși, dacă ținem cont că nu doar
gândirea abstractă se dezvoltă rapid în adolescență, ci și dorința sexuală (laolaltă cu trăirile
induse de amplificarea vieții emoționale), putem înțelege mai bine natura contradictorie a celor
foarte tineri, care oscilează între înțelegerea și respectarea regulilor sau a legilor, pe de o parte
și contestarea sau chiar încălcarea lor, de cealaltă parte. În aproape orice situație, exagerarea
pare a fi „norma” după care ei se ghidează. Știa asta și Socrate când a zis că virtutea unui tânăr
constă „în a nu depăși măsura în nimic”. Dar ca să rezumăm, putem considera că
imprevizibilitatea și lipsa de măsură a adolescentului nu sunt altceva decât momente de
tatonare sau de testare a limitelor (morale, sociale etc.).
În acest context problematic al tinereții, filmul Bum, bum, ești mort (Bang, Bang, You're
Dead) redă în mod elocvent câteva aspecte esențiale ale vieții adolescentine, din perspectiva
relațiilor care se dezvoltă pe parcursul acesteia. Este vorba despre relațiile propriu-zise dintre
adolescenți, dintre aceștia și părinți, respectiv dintre adolescenți și profesori. Trevor Adams,
personajul principal al acestui film (o admirabilă estetică a vieții de liceu), este un elev destul
de retras, considerat a fi „cu probleme”, după ce încercase să arunce în aer echipa de fotbal a

1
Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 15.
liceului. Timiditatea acestuia ascunde un spirit susceptibil, care, mai ales la această vârstă de
criză și de tranziție, poate anticipa un comportament antisocial. Deși, s-ar părea că amenințarea
lui nu a avut decât scopul de a atrage cu disperare atenția asupra problemelor de natură afectivă
pe care le-a avut, cauzate de bullying-ul (intimidare, umilire) la care a fost supus de unii dintre
colegii săi, Trevor va ajunge să fie tratat ca o reală amenințare de majoritatea celorlalți colegi,
cu excepția unei colege aparent îndrăgostită de el și a unui profesor atent, plin de tact
pedagogic. Practic, aducerea lui Trevor pe drumul cel bun, după marile încercări și micile ironii
ale vieții prin care va trece, va depinde în mod decisiv de relația cu aceste personaje-cheie:
eleva Jenny Dahlquist și profesorul Val Duncan.
Iată cum, având speranța (insuficient lămurită) de a duce o viață de licean obișnuită,
Trevor va accepta să fie cooptat ca personaj principal (Josh) într-o piesă de teatru despre
resentimentele adolescenților care pot conduce la crimă, piesă care dă și numele filmului și care
oglindește aproape perfect adolescența sa zbuciumată. Scandalizați de tema acestei piese de
teatru (tragice), dar mai ales de faptul că actorul principal este „elevul cu probleme”, părinții și
unii profesori, incapabili să priceapă legitimitatea emoției estetice, solicită interzicerea piesei,
în pofida argumentelor profesorului Duncan. Bun cunoscător al artei, profesorul înțelege
funcția cathartică a tragediei, enunțată încă de Aristotel în Poetica sa. Arta tragică trezește
sentimentele de groază şi milă, prin care ne simțim apoi eliberați. Și astfel se poate modela sau
lumina sufletul şi mintea tuturor celor implicați: actori și spectatori. Atunci când urmărim o
piesă tragică nu suntem sclavii afectelor (asemeni personajului în cauză), ci avem privilegiul de
a le contempla din afară. „Sufletul trăiește sentimentele de milă și teamă, dar în loc să fie
tulburat sau neliniştit din cauza lor, el ajunge într-o stare de odihnă și pace. [...] Dacă în viața
reală ar trebui să îndurăm toate acele emoții pe care le trăim în piesa Oedip a lui Sofocle sau în
piesa lui Shakespeare Regele Lear, cu greu am putea supraviețui șocului și tensiunii. Dar arta
transformă toate aceste suferințe și crime, aceste cruzimi și atrocități într-un mijloc de
autoeliberare, acordându-ne astfel o libertate interioară care nu poate fi atinsă pe nici o altă
cale”2. În perspectiva psihanalizei, ideea „purificării” prin artă capătă și mai mult sens, Freud
legând apariția culturii în sine de fenomenul numit de el sublimare, o transfigurare a pulsiunilor
inacceptabile social (sexuale, agresive) în valori culturale și sentimente estetice. Procesul
civilizării cuprinde bineînțeles etape intermediare de transformare a dorințelor și instinctelor
indezirabile în scopuri spirituale: agresiune fizică (loviri) > agresiune verbală (injurii,
invective) > atitudini ironice și umoristice (literartură, creații artistice etc.). 3 Reorientarea
2
Ernst Cassirer, Eseu despre om. Introducere în filozofia culturii umane, Humanitas, București, 1994, pp. 208-
209.
3
„Primul om care a preferat să înjure în loc să dea cu piatră, poate fi considerat inventatorul civilizației”, spunea
psihanalistul vienez, iar în alt loc adăuga: „Nu am ajuns încă atât de departe încât să fim capabili să ne iubim
agresivității către activitățile care sunt valorizate la nivel social (fie artistice, fie intelectuale) nu
reprezintă doar un scop al psihanalizei, ci al întregii educații. Într-o astfel de optică, ideea
profesorului de a pune în scenă o piesă de teatru cu liceeni, dar și filmulețele controversate
realizate de Trevor, reprezintă forme estetice de dominare a instinctelor ancestrale.
Cu toate acestea, deoarece rănile mentale ale adolescentului sunt destul de adânci, iar
faptul de a juca într-o piesă de teatru ce reflectă înseși problemele cu care (încă) se confruntă
nu pare a fi un remediu îndeajuns de puternic, Trevor începe să-și filmeze colegii surprinși în
postură de torționari, respectiv de victime, adunând un fel de mărturii ale cruzimii din școala
sa. „Copiii pot fi cei mai nemiloși oameni. Incredibil de cruzi” va spune el, amintind de
romanul lui William Golding, Împăratul muștelor, care a și fost ecranizat, devenind un adevărat
film cult al tinerilor, în care este explorată ideea lui Thomas Hobbes: omul este rău de la natură
(homo homini lupus). Astfel, împreună cu alți trei liceeni, afectați la rândul lor de abuzurile
repetate ale colegilor asupritori, Trevor tinde să dea ascultare instinctului morții, plănuind să
lanseze un atac armat real asupra tuturor celor aflați în școală. Însă, datorită apropierii tot mai
evidente de Jenny și de idealul estetic împărtășit de profesorul Duncan, Trevor este singurul
dintre atentatori care începe să se îndoiască de planul criminal, în așa fel încât va reuși să îi
oprească pe ceilalți în ultima clipă.
Reflectând asupra temei oglindite în acest film, nu pot să nu remarc faptul că astăzi ne
lipsesc ceremoniile de maturizare, „majoratul”, de pildă, fiind doar o formă birocratică,
festivistă, de asumare a vieții de adult. În culturile arhaice existau diverse „ritualuri de trecere”
prin intermediul cărora orice tânăr trebuia să-și câștige locul în comunitate, în calitate de adult
responsabil. Astfel, la pubertate, individul era supus unor provocări destul de angoasante,
cuprinse de obicei în „trei faze: separarea de grupul în care era integrat subiectul, așteptarea,
asociată în general cu probe fizice și morale, admiterea în noul regim social. Aceste ceremonii
au drept scop să-l ajute pe individ să depășească criza reprezentată de transformările sale
fiziologice și să ia clar cunoștință de statutul și de rolul său în colectivitate” 4. Astăzi, în schimb,
întrucât omul occidental modern, civilizat, a pierdut legătura cu astfel de tradiții primitive,
numai „sub o formă degradată, regăsim acest ritual în farsele jucate noilor veniți într-un grup
oarecare (armată, școală etc.)”5. Este regretabil faptul că educația contemporană tinde să pună

duşmanii sau să le întindem şi obrazul stâng după ce ne-au lovit pe cel drept [...] Însă în cadrul propriului
nostru cerc am făcut totuşi progrese în stăpânirea impulsurilor ostile. Aşa cum spune Lichtenberg în chip
drastic: «Atunci când în ziua de azi spui: Scuzaţi – pe vremuri ai fi tras o palmă.» Ostilitatea care recurge la
violenţă, interzisă de lege, a fost înlocuită cu invectivele verbale, iar cunoaşterea mai bună a înlănţuirii
impulsurilor omeneşti ne împiedică [...] tot mai mult să dăm curs imboldului de a ne revărsa mânia pe semenul
nostru care ne-a stat de-a curmezişul” (Sigmund Freud, „Cuvântul de spirit şi raportul său cu inconştientul”, în
Opere. vol. VIII: Comicul şi umorul, Editura Trei, Bucureşti, 2002, p. 93).
4
Dicționar de psihologie, ed. cit., p. 271.
5
Ibidem.
accentul pe eliminarea sursei „suferinței”, în loc să accentueze atitudinile ce se pot lua în fața
acesteia. Spartanii, de pildă, nu se temeau de sarcasm (etimologic însemnând „a mușca din
carne”), înfierându-l, ci spiritualizându-l. Plutarh, în biografia închinată lui Lycurg, nota că
participanţii la celebrele banchete se tachinau reciproc fără susceptibilitate. Aceștia
dezvoltaseră un fel de pedagogie a ironiei, prin intermediul căreia îi „învățau pe copii să
întrebuințeze vorbe aspre amestecate cu grație și exprimând o idee adâncă în puține cuvinte” 6.
E vorba de înțelepciunea caustică a exprimării laconice. Cu alte cuvinte, copiii erau pregătiți
cum să facă față ofensivei jignirii și cum să folosească ei înșiși ironia creatoare. Consilierul
filosofic Lou Marinoff, deși recunoaşte că uneori „jignirea poate deveni vătămătoare [...] iar în
cele din urmă ofensele repetate pot avea un efect cumulativ vătămător”, recomandă copiilor și
adulților deopotrivă să practice „autoapărarea morală”7, adică să învețe cum să nu se lase
afectați de ofense și umilințe, chiar și atunci când simt că au devenit o „verigă slabă”. Modelul
folosit de Marinoff se inspiră din practicile filosofice ale stoicilor, care făceau distincția între ce
depinde și ce nu depinde de noi, argumentând că ar fi ridicol să fim tulburați tocmai de ceea ce
nu depinde de noi (opiniile celorlalți, felul cum ne percep și ne cataloghează etc.). Așadar, să-
nvățăm tinerii să țină în frâu mânia, nu ironia!

6
Plutarh, Viețile paralele, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1960, p. 126.
7
Lou Marinoff, Întrebări fundamentale. Filosofia îți poate schimba viața, Editura Trei, București, 2013, p. 139.