„Moscova nu crede în lacrimi” este stabilit în capitala Rusiei sovietice de la sfârșitul

anilor 1950 până la sfârșitul anilor 1970.

Filmul relatează povestea a trei fete provinciale care vin la Moscova. Acestea iau în chirie
aceeași cameră într-un dormitor și în cele din urmă devin prietene. Katerina (Vera Alentova) se
străduiește să-și ia doctoratul și, de asemenea, lucrează din greu la o fabrică. Ea locuiește în
apartamentul unor rude bogate din Moscova pentru o vreme, iar prietena sa Ludmila (Irina
Muraviova) o convinge să pretindă că sunt fiicele unui profesor bogat pentru a seduce moscoviți
inteligenți și bogați.
La o petrecere organizată de Ludmila în apartament, Katerina se întâlnește cu un bărbat,
Rudolf (Iurie Vasiliev), care lucrează pe post de cameraman la un canal de televiziune. Acesta,
până la urmă, o obligă pe Katerina să se culce cu el, lăsând-o însărcinată. Rudolf refuză să se
căsătorească cu ea sau să recunoască că este copilul său. Din această cauză Katerina rămâne
singură cu un copil. Mama lui Rudolf îi spune să-i lase fiul în pace și-i oferă și bani în acest scop,
dar Katerina refuză.
---
Filmul începe în Moscova anului 1958, la "Căminul pentru muncitori". De fapt - "pentru
muncitoare", căci cele trei eroine ale filmului, toate fete ale muncii, într-un asemenea stabiliment
locuiesc.
Realismul-socialist sau - să zicem - faţa lui mai tîrzie şi mai umană capătă, după atîta
timp, nuanţe romantice şi, evident, nostalgice. Cele mai "tari" scene din film sînt cele în care -
după părerea mea - Liudmila, prietena snoabă a Katiei, de fapt muncitoare la o fabrică de pîine,
se travesteşte în studentă (bluze primenite, fuste mai sobre şi inevitabila mapă) şi merge să agaţe
intelectuali la bibliotecă. Impostura se pedepseşte, în final prietena Katiei fiind sancţionată
printr-o căsnicie nefericită, în timp ce eroina însăşi, respectînd toate standardele morale şi
intelectuale, "se realizează", atît profesional, cît şi sentimental.
Indiferent de clişee, de care nici o epocă nu poate scăpa, filmul ne oferă o viziune - să-i
zicem romantic-intelectual-socialistă.

CONDIȚIA UMANĂ

Condiția umană reprezintă „caracteristicile, evenimentele cheie și situațiile care

alcătuiesc elementele esențiale ale existenței omului, precum nașterea, creșterea,
afectivitatea, aspirația, contradicția și mortalitatea”. Ea este un subiect foarte vast, care a fost
și continuă să fie cântărit și analizat din mai multe perspective, inclusiv din cele ale religiei,
filosofiei, istoriei, artei, literaturii, antropologiei, psihologiei și biologiei.
Ca termen literar, „condiția umană” este folosită de obicei în contextul unor subiecte
ambigue, cum ar fi sensul vieții sau problemele morale.

Fiecare religie majoră are convingeri ferme cu privire la condiția umană. De exemplu,
învățăturile budiste susțin că viața este un ciclu nesfârșit al suferinței, morții și renașterii, din
care oamenii pot fi eliberați prin Nobila cale octuplă. Mulți creștini cred că oamenii se nasc în
starea de păcătoși și vor fi damnați în viața de apoi dacă nu vor fi mântuiți prin credința în Isus
Hristos.

Filosofii au oferit mai multe perspective. Un influent punct de vedere antic este cel din
dialogul Republica, în care Platon a analizat întrebarea „ce este dreptatea?” și a susținut că acesta
nu este o chestiune ce-i privește pe indivizi, ci societatea ca un întreg, determinându-l să-și
imagineze o situație utopică. Două mii de ani mai târziu, René Descartes a afirmat „gândesc, deci
exist” deoarece credea că mintea omenească, în special rațiunea, este principalul factor
determinant al adevărului; pentru aceasta el este considerat deseori ca părinte al filosofiei
moderne. O astfel de școală modernă, existențialismul, încearcă să explice și să reducă
dezorientarea și confuzia unui individ într-un univers considerat a fi absurd.

Mai multe opere literare oferă o perspectivă asupra condiției umane. Un exemplu celebru
este monologul „Lumea-ntreagă e o scenă” al lui Shakespeare, care rezumă meditativ șapte etape
ale vieții omenești.

Psihologia are multe teorii, cum ar fi ierarhia nevoilor a lui Maslow și noțiunea de
criză de identitate. Ea are, de asemenea, diferite metode cum ar fi logoterapia dezvoltată de
psihiatrul supraviețuitor al Holocaustului Viktor Frankl care are scopul de a găsi și a da sens
vieții omului. O altă metodă, terapia cognitiv-comportamentală, a devenit un tratament pe scară
largă pentru depresia clinică.

Încă din 1859, când Charles Darwin a publicat Originea speciilor, teoria biologică a
evoluției a dobândit un rol semnificativ. Teoria lui Darwin susține că specia umană are legături
cu toate celelalte specii, vii și dispărute, și că selecția naturală este principalul factor de
supraviețuire. Această teorie a constituit baza unor noi teorii precum darwinismul social și unor
noi tehnologii, ca, de exemplu, antibioticele.
---
Oamenii sunt acele ființe ce caută neîntrerupt depășirea “condiției umane”, depășirea
limitelor impuse de societatea restrictivă în care își duc traiul.
Viața, pe întregul ei, dispusă în fața omului, reprezintă doar un șir de încercări de a afla
tot și despre toate. Cutumele ce ne guvernează trăirile și simțirile, normele eticii și ale societății
față de care nu ne-am putea afla țelul, idealul spre care tindem, sunt în același timp elementele ce
opresc aflarea sufletului persoanei, făcând din fiecare doar un alter ego al modelului socialmente
educat.
Ceea ce miră la “condiția umană” reprezintă încercarea continuă de a o depăși.
Neajunsul acesteia în cotidian duce omul la o dorință aprigă de autodepășire,
autoconstruire, autoeducare.
“Condiția umană” nu poate fi depășită, fiind condiția omului de a trăi și de a fi mai presus
de orice altă ființă vie, de a crea valori spirituale și capabil a umaniza realitatea în care își duce
existența.
---
La întrebarea “Care este scopul nostru ca ființe umane?” putem răspunde doar dacă
observăm trăsăturile, trăirile, reacțiile umane din cadrul evenimentelor trecute.
Și totuși evenimentele trecute nu pot educa pe de-a-ntregul mintea necoaptă a tânărului
filosof în căutarea țelului suprem al depășirii “condiției umane”. Răspunsurile la întrebările
fundamentale se găsesc numai în prezent sau în viitor, căci dacă ar fi fost cunoscute, nu le-am
mai căuta.
Și trebuie să întrebăm dacă nu întradevăr “condiția umană” reprezintă viața pe care am
fost făcuți să o trăim.
 În cugetările de zi cu zi, oamenii și-au pus mereu problema existenței efemere dusă în
neant. Unde va ajunge omul trăind numai în umbra trecutului și în virtutea viitorului. Prezentul îi
pare o utopie asupra căreia nu dorește a interveni, lăsând totul în voia sorții. Astfel, se renunță la
un trecut fără regrete în viitor și la un prezent construit în trecut. Timpul este cel mai mare
dușman al omului.
Ceea ce miră la “condiția umană” reprezintă încercarea continuă de a o depăși. Neajunsul
acesteia în cotidian duce omul la o dorință aprigă de autodepășire, autoconstruire, autoeducare.
“Condiția umană” nu poate fi depășită, fiind condiția omului de a trăi și de a fi mai presus de
orice altă ființă vie, de a crea valori spirituale și capabil a umaniza realitatea în care își duce
existența.
Omul are o existență naturală, el fiind ceea ce se face. “Condiția” în care se află este
condiția pe care și-o creează în timp, o perioadă insuficientă pentru a reuși să descopere aceste
fapte.
Cine sunt?
Încotro mă îndrept?
Ce pot să știu?
Ce îmi este îngăduit să sper?
Ce trebuie să fac?
Ce este omul?
Întrebări la care doar timpul are un răspuns, ca o replică la “condiția umană” de a nu ști
încotro se îndreaptă. Prin acesta, individul află adevărul uitat în negura timpului: “Condiția
umană” reprezintă întrutotul constructul pe care fiecare individ îl desăvârșește asupra
ființei sale, un proces de umanizare pe care îl traversează sau nu fiecare pe durata
existenței sale.

---

MOTTO:

"La urma urmei, ce este omul în natură? Nimic în raport cu infinitul, tot în
comparație cu neantul, un lucru de mijloc între nimic și tot. El este infinit de
îndepărtat de ambele extreme; iar ființa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din
care este scoasă decât de infinitul în care-i înghițită. Puterea sa de înțelegere
păstrează, în ordinea lucrurilor inteligibile, același rang ca și corpul în imensitatea
naturii. Tot ce poate face ea este de a descifra ceva din ceea ce aparține lucrurilor
de mijloc, veșnic disperată că nu le poate cunoaște nici principiul de bază, nici
finalitatea."
"Iată adevărata noastră stare. Este ceva ce limitează cunoștințele noastre într-
un fel de margini peste care nu trecem, incapabili de a ști totul și de a ignora totul
în mod absolut."
Blaise Pascal
 Filosofia și problema condiției umane

Orice conceptie filosofica își propune o interpretare a Existenței, a naturii

acesteia, pornind de la anumite enunțuri privilegiate sau principii.
În același timp, implicit sau explicit, formulează anumite teze prin care
clarifică statutul existențial specific omului și umanului.
De fapt, în viziune tradițională, ontologia umanului apare ca o
particularizare a ontologiei generale, deci ca o aplicație și exemplificare a teoriei
filosofice generale asupra existenței.
Perspectivele moderne și contemporane produc o mutație semnificativă în
sensul "regionalizării ontologiei", astfel încât problema structurii ireductibile a
condiției umane constituie pivotul oricărei încercări de explicare globală a
existenței însăși.
Așadar, discursul filosofic vorbește întotdeauna despre om, chiar atunci când
se referă la natură, lucruri, univers.
Prin "condiția umană" - ne avertizează D.D. Roșca - trebuie să înțelegem
"nu numai condiția unei ființe economice și politice care luptă alături de semenii
săi pentru libertatea sa socială și politică și pentru apărarea demnității sale, ci
înțelegem mai cu seamă condiția omului ființă spirituală, creator de valori
spirituale și capabil să transforme cu ajutorul acestora realitatea ce-l privește, s-o
umanizeze, transfigurând-o".
Nu este întâmplător faptul că acest gânditor situează în centrul reflecției
filosofice "caracterul absolut problematic al vieții spirituale", "caracterul de
aventură și miracol pe care-l arată civilizația și valorile ei", "sentimentul de
constanță și iremediabilă nesiguranță în ce privește destinul nostru ca ființe cu
anumite nevoi spirituale". Aceste determinații tragice ale condiției umane sunt
deduse din (și fundamentate prin) constituția esențială a realității.

Ținta ultimă a filosofiei - precizează D.D. Roșca - implicit a științelor

particulare, dacă acceptăm necesară acumularea în timp, a fost de cele mai multe
ori, dacă nu mereu, cunoașterea integrală a Marelui Tot al Existenței. Acest fapt
poate fi constatat în mereu reluatele încercări, din felurite unghiuri spirituale, de a
explica totalitatea și varietatea caleidoscopică a lumii pornindu-se de la un
principiu unic; imaginea coerentă, unitară, omogenă postulează o esență unică -
drept realitate autentică, inteligibilă - din care sunt deduse toate elementele
concret-individuale ale Existenței. Acest ideal, conchide D.D. Roșca, este
nerealizabil, pentru simplul motiv că anticipa orice experiență, depășind și
extrapolând dogmatic și necontrolat un anume tip de experiență cognitivă: o
rațiune de fapt și nu una logică face imposibilă deducția integrală a existenței dintr-
o lege unică - respectiv infinitatea spațio-temporală (cu devenirea ce i se atașează).
Dacă, de cele mai multe ori, știința înaintează mai prudent, filosofia, cu aspirațiile-i
specifice, se grăbește spre generalizări de amploare care depășesc sfera
controlabilă a experienței umane, tinde, cu orice preț, spre sinteze globale. Or,
idealul cunoașterii integrale implică presupoziții hazardate sub raportul rigorii și
testabilității; mai precis, se bazează pe credința că universul este, în structura lui
intimă, rațional și inteligibil. Se postulează, cu alte cuvinte, existența unui acord
fundamental și total între esența realității exterioare și gândire. "Omul, când a
căutat să explice lumea care e în afară de el, postulând-o integral rațională, și, în
măsură și mai mare, când a formulat pe față sau numai în taină idealul de
cunoaștere de care am vorbit, a atribuit implicit acestei lumi în afară de el structura
pe care o are lumea inteligibilă a ideilor. A crezut, cu luciditate sau numai
instinctiv, că realitatea este, asemenea propriilor sale idei, sistem. A crezut că
fenomenele lumii exterioare pot fi deduse unele din altele, întocmai ca ideile
logice; că poate stabili lanțuri deductive pe care le va lega - mai curând sau mai
târziu, nu importă! - într-un lanț unic".
Prin urmare, lumea e concepută ca având o ordine desăvârșită ce poate fi
reconstituită fără dificultăți insurmontabile în plan logic, întrucât înlănțuirile
cauzale sunt de implicare reciprocă, raporturile de coexistență și succesiune fiind
semnele exterioare ale unor legături interioare invariabile între fenomene; întrucât
se manifestă aidoma unei necesități logice, sunt considerate ca fiind atemporale,
supratemporale: temporalitatea este eliminată, schimbările de conținut fiind doar
aparente.
În structura lor, aceste postulate justifică afirmații de ordin practic, moral,
exprimă dorințe umane, fiind, de fapt, prelungiri în plan intelectual ale unor
convingeri și credințe ce satisfac instinctul de autoconservare.

Prin ideea rationalitatii integrale se atribuie existenței un sens, o finalitate, și,

în consecinta, un rost vietii umane de pe pozitii naiv-optimiste. Daca lumea este, în
structura ei intima, rationala, ea este și inteligibila, nu "vrea" sa faca omului sicane,
se comporta rezonabil; deriva, de aici, indemnul spre cunoasterea valorilor
spirituale, situate în fruntea ierarhiei culturale și justificate în chiar legile
inexorabile ale firii. Implicit, se accepta ca actul cultural este necesar, intrucat este
simpla prelungire a biologicului, imbogatire și aprofundare a acestuia. Relatiile
omului cu lumea sunt neproblematice, omul simtindu-se ca la el acasa, familiar cu
ceea ce il inconjoara, fapt care ii tonifica si-i satisface nevoia de securitate
interioara, instinctul de autoconservare. Asemenea afirmatii, arata ironic
D.D.Rosca, "sunt nemarginit de optimiste și de reconfortante". "Daca e adevarat
ca, pana azi, cunoasterea dezinteresata în sensul absolut al termenului a ramas un
ideal, și ca fundamentul prim al celei mai abstracte viziuni despre lume e cladit din
secrete elemente finaliste, orice cunoastere (filosofie ori stiinta pozitiva),
examinata cu atentie, se va dezvalui ca fiind, intr-un anumit sens, ca animista:
imaginea despre lume, prezentata drept creatie a inteligentei absolut dezinteresate,
se va dovedi a fi construita și din transpunerea în lumea exterioara a dorintelor
noastre secrete...Mai ales din transpunerea acestora. Omul spera sa obtina pe o
astfel de cale realizarea nadejdilor lui milenare...Departe de noi gandul de a
combate aceasta stare de fapt. Pe care o credem, de altfel, inevitabila. Ceea ce
vrem insa este ca, luand cunostinta de ea, sa cautam sa nu pierdem nici un moment
din vedere ca vointa de a fi integral rationala nu e a existenței insasi, ci a
ganditorului; om de stiinta sau filosof". La fel de neintemeiat este și postulatul
invers: irationalitatea funciara a lumii; și el presupune o totalizare - irealizabila - a
experientei, supozitii și implicate afective necontrolate critic. E, și aici, o
predispozitie antropomorfica a ființei umane, stimulata de incertitudine, angoase,
indoiala existentiala, experienta absurdului s.a. - stari ce caracterizeaza, de aceasta
data, epocile tulburi, instabile, de prabusire a orizonturilor simbolice.

Analizele lui D.D.Rosca se preteaza la o analiza semiotica. Dupa cum

mentioneaza I.Lotman, cultura "presupune impartirea realitatii care il inconjoara pe
om intr-o lume a faptelor și o lume a semnelor, lumi între care se stabilesc diferite
relatii (semiotice, axiologice, existentiale etc.)". Procesele de semnificare și
comunicare construiesc un model al lumii. Dorinta umană de comunicare cu lumea
- situatia în care omul se simte necesar acesteia, lumea fiindu-i familiara - se poate
infiltra în proiectii antropomorfice: receptarea intregii realitatii sub aspectul
virtutilor semantice sau simbolice. Lumea apare, eventual, ca un text ce poarta "un
mesaj semantizat (in calitate de creator al textului poate sa apara Dumnezeu, legile
naturii, ideea absoluta, etc.). Asimilarea culturala a lumii consta în studierea
limbajului ei, în decodarea acestui text și traducerea lui intr-un limbaj accesibil
omului". Postulatul rationalitatii integrale a existenței e prezent chiar atunci când
se accepta caracterul problematic al relatiilor omului cu lumea. De pilda, Eschil:
"in centrul universului nu gasim firavul non-sens, ci enigma, adica un sens pe care
il descifram prost, pentru ca stralucirea lui orbeste". Anume situatii istorice
indeamna la conceperea lumii ca non-text, lipsite de sens, omul suferind de
incapacitatea acesteia de "a-i raspunde" la solicitari prin mesaje. Citez din Camus:
"Tot ce se poate spune este ca lumea nu-i în ea insasi rationala. Absurda insa este
confruntarea dintre acest irational și aceasta nemarginita dorinta de claritatea a
carei chemare rasuna în strafundurile omului". Iata și consecintele valorice pentru
condiția umană: "Absurdul nu elibereaza, ci leaga. El nu autorizeaza toate actele.
Totul e ingaduit, nu inseamna ca nimic nu e oprit. Absurdul face numai ca toate
consecintele actelor noastre sa fie echivalente". în alte insemnari, Camus
precizeaza ca omul este "singura faptura care vrea un sens",dar postulatul
irationalitatii nu intemeiaza decât pe o concluzie: "telul fixat al vietii pare sa fie
insignifianta".

Cunoasterea nu reuseste sa fie o imagine dezinteresata a existenței. A trai

inseamna a interpreta dintr-un punct de vedere uman, a da sens lucrurilor în raport
cu noi insine. De aceea, orice raport subiect-obiect, inclusiv cel cognitiv, implica
elementul de valoare. Solutiile ontologice criticate de D.D.Rosca precum și cele
mentionate de noi mai sus au, deci, subiacenta intrebare: "Cum sunt posibile
valorile?" Valoarea, arata Tudor Vianu, este "expresia posibilitatii unei adaptari
satisfacatoare între lucruri și constiinta", "expresia ideala a unui acord între eu și
lume care poate fi oricand realizata". Cele doua solutii unilaterale de mai sus
decreteaza fie necesitatea valorilor și culturii ca inclusa în insasi structura rationala
a lumii - sensul vietii umane fiind deja dat, deci nu introdus și construit de om -, fie
ca le situeaza exclusiv în planul subiectivitatii individuale, negandu-le orice
consistenta, sensul autentic fiind imposibil, datorita lipsei de comunicare dintre om
și lume. D.D.Rosca, în paginile de constructie și reconstructie filosofica, evita
pozitiile extreme, necontrolate și incontrolabile, atunci când contureaza atributele
pe care existență - ca - totalitate le are în raport cu statutul existential și cultural al
omului. Fapt de experienta e doar constatarea ca lumea este, în raport cu noi, și
rationala, și irationala. Categoriile "rational" și "irational" au o ambiguitate
semantica cultivata sistematic și fertil de catre autor la intersectia și, uneori,
suprapunerea a trei planuri: ontologic, epistemologic și axiologic. Conjunctia lor
are, mai intai, o relevanta ontologica: recunoaste obiectivitatea devenirii universale
și, în consecinta, autonomia structural-functionala a manifestarilor existenței în
raport cu dorintele umane de a o conceptualiza și supune practic; ratiunea și
intamplarea stupida, necesarul și contingenta coexista; nu exista nici un
determinism implacabil, nici haos, ci unitate a ordinii și dezordinii, devenirea
creatoare; sunt prezente, chiar în aceste teze ale teoriei generale a existenței,
supozitii afective: "nelinistea metafizica (...) ne da curajul blestemat sa postulam,
ca singura adevarata lege a firii, eterna devenire. și ce altceva este, intr-un anume
sens, filosofic vorbind, ideea devenirii eterne, daca nu și proiectarea pe fond
cosmic a sentimentului de permanenta insuficienta interioara amintit mai sus?".
a11i Teza "existență este și rationala și irationala" angajeaza și sensuri logico-
epistemologice: lumea se supune, dar și opune rezistenta conceptualizarii; este
inteligibila și neinteligibila, logica și lipsita de logica; "inteligenta, urcata pe noile
puncte de perspectiva, a descoperit irationale pe care le credea complet
rationalizate și asimilate"; de aceea, zona nerationalizata este cantitativ mai mare
decât cea supusa rational, dar nu exista formule permanente ale irationalului;
inteligenta "nu ramane în timp absolut identica în ceea ce priveste procedeele ei și,
poate, chiar în ce priveste unele piese ale mecanismului ei de functionare ".
Consecintele asupra modului de a intelege condiția umană au ca nucleu cateva
derivate axiologice: în raport cu valorile și dorintele omului, lumea este și
rezonabila și absurda, cu sens și fara sens, familiara, dar și indiferenta sau
iresponsabila. Rezulta, asadar, o tensiune între natura și cultura, între om și
existență din afara lui. Valorile spirituale au un statut fragil; nu au doar o justificare
biologica, nici nu sunt fundate pe structura intim-necesara a lumii. "Civilizatia nu
poate fi considerata ca rezultatul unei armonii predestinate care ar exista între
tendintele adanci ale lumii materiale și aspiratiile esentiale ale spiritului".

Aceste concluzii solicita, ca pas logic urmator, clarificarea și construirea

unei atitudini moral-estetice în fata lumii și vietii. Nu se impune de la sine tuturor
spiritelor o solutie standard. Atitudinile presupun totdeauna un adaos mintal, o
interpretare a concluziilor mentionate printr-o prisma subiectiva. Faptul ca
existență este, în raport cu noi, și rationala și irationala, și rezonabila și absurda nu
justifica nici atitudinile naiv-optimiste, cu o robustete necontrolata, dar nici
pesimismul, deznadejdea angoasanta. Acestea sunt mai mult reactii psihologice
decât luari de pozitie în fata realitatii. în primul caz, tragicul condiției umane este
anulat prin decretarea unei rationalitati integrale a lumii - omul aparand ca necesar
universului, cum il indeamna, de altfel, bovarysmul ființei sale -, iar, în al doilea
caz, dilueaza tragicul în corsetul sfasierilor interioare frustrate de repere valorice.
La D.D.Rosca, sentimentul tragic al existenței și nelinistea metafizica presupun
asumarea precaritatilor ce tin de condiția noastra, angajeaza tensiuni generatoare de
eroism intelectual, curaj moral, innobiland viata cu demnitate.

Un sistem filosofic propune un model al lumii. Interpretarea temeiurilor

existenței și a ordinii universale ofera, în același timp, deschideri teoretice în
directia intelegerii specificului ordinii umanului. De fapt, cunoscand și explicandu-
si lumea, omul capata constiinta de sine. "Istoriceste - remarca C.Noica - ni se pare
ca totusi ori de cate ori si-a pus problema indreptatirii proprii, filosofia s-a ridicat
la trei tipuri de certitudine, care sunt tot atatea luari de "constiinta de sine". De la
inceput ea iese deci din teoretic pur; caci luarea de constiinta de sine nu e o
constiinta teoretica, ci un demers practic, fundamental chiar pentru exercitiul
acestei cunoasteri. Iar certitudinile filosofiei se vor grupa în jurul a trei tipuri de
demersuri, adica trei izvoare: constiinta existenței sinelui ca om; constiinta
existenței ingradite a omului; constiinta posibilitatii de-a iesi din situatia de
ingradire a omului". Asadar, prin filosofie, omul își constientizeaza și asuma
propriul sau statut de ființă constienta, libera și precara, subiectiva și practica,
rationala și valorizatoare. Constiinta limitelor constitutive ale ființei umane - în
special, finitudinea - este sursa de tragic; filosofia, insa, incearca o re-semnificare a
acestora, astfel încât viata sa fie suportabila.
 Cele doua modele ontologice relevate de analizele lui D.D.Rosca - respectiv,
mitul rationalitatii integrale a existenței și, la polul opus, credinta intr-o dezordine
totala a lumii - permit interpretari de adancime ale unor secvente istorice din
filosofia europeana. Astfel, clasicitatea greaca trateaza lumea și viata ca texte, ca
existențe rationale și inteligibile. Filosofia greaca este vertebrata de credinta în
caracterul infailibil al ratiunii; de altfel, se accepta un Logos care articuleaza
armonic existența universala; intr-un alt plan, se considera ca omul insusi se
diferentiaza de celelalte specii tocmai prin dimensiunea spirituala care poate
impune vietii sufletesti și trupului anumite autoconstrangeri care asigura devenirea
sub semnul virtutii. Acest cult al ratiunii universale și omenesti este prezent la
eleati, pitagoreici, Platon, Aristotel - în interpretari metafizice, cosmogonice și
morale. Ciclul elenistic naruie tocmai mitul ratiunii atotputernice; stoicismul,
epicureismul și scepticismul sunt incercari tarzii de a salva caderile intr-un
relativism din ce în ce mai problematic; increderea în ratiune și ideea de ordine
universala sunt invocate doar ca mijloc de compensare și de sustragere de la
agresiunea unui haos extern spre a obtine autonomia vointei și vietii personale.
Iesirea din criza se va face prin lansarea unui nou model cultural, structurat de
credinta crestina. Daca ratiunea se dovedeste din ce în ce mai neputincioasa și
incapabila sa ofere certitudini existentiale, acestea vor fi procurate pe calea
credintei în Dumnezeu. în timp, institutia religioasa - respectiv, biserica în calitate
de instrument al fixarii eficiente psiho-social a credintei - va deveni infailibila.
Renasterea idealizeaza antichitatea greco-romana. Perspectiva teologica asupra
condiției umane incepe sa fie inlocuita de o antropologie laica deschizatoare de noi
și variate orizonturi interpretative. Pe un asemenea filon vor aparea contributii ce
se integreaza unei ontologii a subiectivitatii. în gândirea filosofica moderna și
contemporana tema subiectivitatii este predominanta în elaborarea umanului. Pe
lângă gândirea politica liberala care acorda un statut și un rol privilegiat
individualitatii, trebuie retinute reflectiile lui Blaise Pascal privind fragilitatea
ființei umane, indoiala metodica a lui R.Descartes, analiza kantiana a structurilor a
priori ale sensibilitatii, intelectului și ratiunii care fac posibila cunoasterea s.a.m.d.
Fenomenologia lui Husserl caracterizeaza omul ca ființă datatoare de sens. De la
S.Kierkegaard la existentialisti și filosofia existenței, subiectivitatea este abordata
în termenii indoielii existentiale. De altfel orientarea existentialista exprima
angoasele și incertitudinile omului contemporan; dupa diagnosticul lui Nietzsche
privind "moartea lui Dumnezeu" - în sensul eroziunii culturale a fortei simbolice
oferite de credinta religioasa, și ca refuz al oricarei metafizici-, omul se desparte de
paradigmele absolutului și intra în criza în raport cu sine insusi.