Romanul adolescentului miop

– caracterizarea personajului –

Emblematicul scriitor Mircea Eliade a lăsat în urma sa o operă variată şi vastă, de o

grandioasă valoare, el propunându-ne spre citire creaţii ştiinţifice, filozofice şi beletristice.
Din această ultimă categorie de texte literare face parte şi „Romanul adolescentului
miop”; acesta are forma unui jurnal, vorbindu-se astfel despre o „convenţie romanească”.
Textul are un caracter subiectiv, fapt dovedit prin scrierea acestuia la persoana I.
Naratorul este, deci, şi personaj.
Personajul principal, adolescentul miop, reprezintă tipul cititorului pasionat care îşi ia diverse
personalităţi culturale drept modele, trăind prin prisma lor sau a operelor acestora. În cazul de
faţă, modelul este reprezentat de Giovanni Papini.
Adolescentul miop nu este un personaj unic din punct de vedere al caracterului său ci,
din contră, este un simbol al adolescenţei – perioadă mai degrabă a mentalităţii decât a
fizicului sau a vârstei.
Adolescenţa este pentru orice om, indiferent de vremurile în care a trăit, vârsta marilor
şi a celor mai multe con- -tradicţii. Aceasta este graniţa dintre luminoasa copilărie şi sobra
maturitate; aceasta este vremea când vei fi expulzat din inocenţă şi supranatural în lumea
descoperirilor (plăcute sau nu) şi a viselor bazate pe realitate, nu pe imaginaţie.
Personajul operei în discuţie, nu „un adolescent”, ci „adolescentul”, are o atitudine
polemică faţă de Papini în primul rând, de lumea înconjurătoare şi chiar de „EL” însuşi.
Deşi în text predomină metaforele, după părerea mea, tipul figurii de stil pe care se
bazează opera de faţă este an- -titeza. Aici există cel puţin trei antiteze. Prima şi cea
fundamentală este cea care îl opune pe narator cu Papini. A doua ar fi aceea care are loc în
sufletul adolescentului miop. Ea este cea care îl prezintă la început ca „un om sfârşit”, iar
apoi, în final, drept un om stăpân pe propria-i personalitate. Ultima, dar nu cea mai puţin
importantă, este reprezentată de conflic- -tul dintre personaj şi lumea înconjurătoare.
Antiteza dintre adolescentul miop şi Giovanni Papini este cea mai evidentă şi cea mai
bine conturată în acest fragment. Oricine ajuns la vârsta personajului principal al acestei opere
are nevoie de un model după care să se ghideze sau pe care să-l urmeze. Personajul l-a ales ca
model pe Papini deoarece acesta „i-a scris viaţa”, în romanul „Omul sfârşit” pe care tocmai îl
citise regăsindu-se şi el, la fel ca toţi adolescenţii. Antiteza urmăreşte reliefarea pe de o parte a
urii faţă de mentor, iar pe de alta iubirea şi stima pe care o purta în sine. Contradicţia, din
acest punct de vedere, este dată de câteva construcţii: „L-am iubit şi l-am urât”, „cel mai
neîndurat duşman şi cel mai darnic prieten”. Totuşi, atitudinea care răzbate este cea a
confruntării cu mentorul său, aceasta incluzând şi sentimentul de ură: „Duşmanul meu de
moarte”, „Luptă împotriva lui Papini”. Primul citat vrea să arate că naratorul, dacă nu va mai
scrie din cauza faptului că altcineva a scris înaintea sa, va dispărea la un moment dat
instantaneu, dacă a existat vreodată. Acest lucru îi dă curaj, încredere în sine şi resurse pentru
a putea duce lupta cu cei ce l-ar putea acuza că este un epigon al lui Papini, automotivându-se.
Adolescentul miop este măcinat de dorinţa de a se desprinde de Giovanni Papini, de a-
l depăşi, de a-l lăsa în urmă, de a-l învinge. El se manifestă faţă de ceilalţi oameni cu un aer de
superioritate, privindu-i autoritar şi criticându-i, batjocoritor chiar: „Cei mulţi şi cei proşti,
imbecilii şi infirmii creierului, nătângii cu ochi frumoşi şi cu frunţile înguste, făpturile ce
compromit sexul”, „îmi par toţi neputincioşi, meschini, searbezi”. Atitudinea de superior este
sugerată cel mai expresiv de „rangul” acordat celorlalţi, şi anume al „făpturilor”. În momentul
când este la pământ se autocompară cu o „zdreanţă”; pe măsură ce devine mai hotărât şi
câştigă încredere în sine, vrea „să privească în ochi miile de zdrenţe” care-l înconjoară.
Încrederea prea mare în sine pe care şi-o acordă şi independenţa duc la hipertrofierea eului.
Aşa se explică şi scrierea cu majuscule de cel puţin patru ori în fragmentul de faţă a
cuvântului „EU”. Acest lucru nu are însă le- -gătură cu narcisismul. Astfel se arată şi că eul
liric se descoperă şi îşi dă seama mai bine de ceea ce se întâmplă în jurul său.
Adolescentul vrea să se dezrobeze de sub dominaţia – putem spune chiar tutela – lui
Papini: „Am fost creat ca să mă târăsc pe urmele stăpânului meu: Papini. Am fost creat ca să
sufăr suferinţele stăpânului meu: Papini. Am fost creat ca să-mi plâng viaţa, sfărâmată, la
picioarele stăpânului meu: Papini.”
Adolescentul miop este stăpânit de orgoliu şi de dorinţa de a se impune. Atitudinea lui
se află undeva între biruinţă şi răzbunare. Pe lângă lupta cu Papini şi cu cei ce l-ar acuza de
plagiat, personajul trebuie, în primul rând, să se biruie pe sine însuşi, să se autodepăşească
printr-o operă autentică personală.
Pe măsură ce meditează şi reflectează, punând în dezbatere cariera sa, devine tot mai
ferm în afirmaţii şi din ce în ce mai limpede şi mai lămurit în gânduri. Aşa, el trece din starea
unui „om sfârşit” spre aceea a celui ce doreşte să arate lumii ceea ce poate, să dea ce-i mai
bun şi mai de preţ din ceea ce are: „Nu mi-e teamă de nimeni. Sunt gata să dovedesc oricui
aurul şi bijuteriile mele. Chiar lui Giovanni Papini.”
La vârsta la care se află adolescentul miop, fiecare dintre noi tinde spre
nonconformism şi libertate, spre o viaţă neinfluenţabilă şi nedirijată de altcineva decât de noi.
În această operă autorul a pus în discuţie toate subiectele la care caută răspunsul oricare
adolescent: prietenia, dragostea, sexul, cultura, societatea, propria personalitate etc.. Prin
acestea adolescentul poate cunoaşte şi se poate cunoaşte.
În ceea ce mă priveşte pe mine, consider acest roman ca fiind recomandat citirii de
către toţi adolescenţii, deoare- -ce oferă o viziune amplă asupra acestei perioade din viaţă şi
ajută la formarea unei personalităţi şi cunoaşterea acesteia.