PERSONALITATEA

În legătura dintre om și lume sau între ins și mediul social, conform categoriilor
psihologiei sociale, ceea ce a intrigat și a provocat curiozitatea și cercetările oamenilor de
știință a fost în primul rând constituția tipului uman, ceea ce a fost denumită, în mod destul
de convențional, personalitate.
Sensul comun
Acest termen denumește în câmpul științific altceva decât se poate înțelege, în
limbajul comun: aici, a avea sau nu personalitate poate însemna a fi sau nu un om cu
inițiativă și autoritate; a fi o personalitate înseamnă, de obicei, a avea un status social înalt
(din punct de vedere cultural sau politic, adică în domeniul public, de vizibilitate, unde ceea
ce se acordă personalităților este notorietatea).
„Concepția populară despre personalitate se referă la un mănunchi de trăsături care
sunt atrăgătoare și eficiente(s.n.C.P.), din punct de vedere social”, arată psihologul
american Gordon Allport (1897-1967), unul dintre primii care a abordat personalitatea ca
obiect de studiu și care poate fi considerat unul dintre fondatorii americani ai psihologiei
personalității. „Cei care se ocupă cu reclama – a adăugat el – și care pretind să vă ajute „să
vă dezvoltați personalitatea” au ca scop să vă întărească acest mănunchi de trăsături, cu
ofertele lor de instruire în ceea ce privește vorbirea în public, postura, dansul, conversația;
chiar și mijloacele lor cosmetice pretind acest lucru. Despre un anumit ruj de buze sau o
rochie modernă se spună că „conferă personalitate””(Allport, 1991:).
Personalitatea, în acest sens, poate să fie specific definită în cadrul culturilor și
epocilor diferite. Cuvântul, deși vechi, a reapărut recent în limbile moderne. În romană,
acolo unde se plasează originea sa, persona desemna rol sau personaj în teatru; uneori,
masca pe care actorii o purtau în fața publicului pentru a interpreta un rol. De aici, se poate
trage concluzia că sensul cuvântului era îndreptat în afara insului, spre modul în care era el
înțeles și reprezentat de către un public. Tot în societatea romană, însă, persona însemna și
om cu capacitate juridică (cetățean), adică având „aptitudinea generală și abstractă de a
avea drepturi și obligații” (Ungureanu, 2017: 4). Acestea atestau rolul în societate/cetate pe
care un om îl căpăta nu în virtutea umanității sale, ci în virtutea unor calități naturale (sex
și vârstă: femeile nu erau cetățeni, și nici copiii, ci numai bărbații maturi), sociale
(apartenența de categoria socială a cetățenilor, nu de cea a sclavilor sau a plebeilor) sau
culturale (calitatea de autohton, nu de străin). Mai ales diferența între persona și res,
simetrică celei între cetățean și necetățean ne ajută să înțelegem originea cuvântului:
sclavii, copiii, femeile erau considerați mai ales res (lucruri) sau instrumenta vocalia (unelte
vorbitoare) – referințe înregistrate mai ales cu referire la sclavi –, deci erau lipsiți de
existență politică (de dreptul de a face politică), chiar dacă ei erau parte a unei ginte
condusă de un patrician și aveau identitate și statut familial, religios sau cultural; cu alte
cuvinte, neavând drept de manifestare politică, nu erau excluși din categoria umanului.
Mai târziu, în creștinism, persona ajunge până la a desemna părțile/ipostazele
Sfintei Treimi. În sec. al VI-lea, filosoful roman Boethius (sec. al V-lea-al VI-lea d. Hr.) a
cuprins sensul termenului de persoană prin delimitarea lui de natură: deși uneori natura
poate fi numită ca persoană, alteori ea nu poate fi numită astfel, ci numai atunci când
constituie o substanță/esență (nu un accident) însoțită sau justificată de rațiune și
particulară (nu universală). În urma aplicării acestor grile, persoană înseamnă „substanța
individuală a naturii raționale”, iar Boethius reţine doar trei substanţe în vederea aplicării
numelui de persoană: Dumnezeu, îngerul şi omul (Bălan, 2005: 113).
„Persoană”, astăzi, este un cuvând neclar, așa cum remarcă Max Müller, filolog și
orientalist german (1823-1900): „Să luăm un cuvânt ca persoană. Nimic n-ar putea fi mai
abstract. Nu e nici mascul, nici femelă, nici tânăr, nici bătrân. Ca substantiv, nu reprezintă
mai mult decât a fi ca verb. În fraceză poate ajunge chiar să însemne nimeni. (...)” (apud.
Allport, 1991: 36).
Personalitatea, desprinzându-se de simplul sens de „calitatea de a fi persoană”, a
avut o evoluție paralelă și nu chiar asemănătoare cu cuvântul-sursă. Personalitas s-a
desprins din personalis, adică situația de a fi personal, de a ține de o persoană. Ca atare, era
calificabil, inițial, cu acea capacitate de a acționa public sau politic. În creștinism,
personalitatea s-a deplasat de la capacitatea politică spre cea morală, adică puterea omului
de a recunoaște și practica binele în sens spiritual.
Personalitatea – „scoarța” persoanei
Din cele spuse mai sus, reținem că despre personalitate se vorbește acolo unde omul
iese din spațiul familiei sau al comunității (vecinătate, rudenie, popor sau biserică) și intra
în spațiul public, în „cetatea” organizată civic și politic, aceea care, în exprimarea lui
Ferdinand Tönnies (1855-1936), indivizii se juxtapun, rămânînd separați în profida
oricărei apropieri și conlucrând numai în baza diferențelor dintre ei, în spiritul solidarității
organice despre care vorbește un alt binecunoscut sociolog, francezul Emile Durkheim
(1858-1917). În cadrul universului comunitar, în care individul se găsește acasă, el
experimentează categorii diferite de cele publice sau politice: „Tot ceea ce se bazează pe
încredere, tot ceea ce este intim, ceea ce ţine exclusiv de trăirea împreună este înţeles ca
viaţă în comunitate (asta este ceea ce credem). Societatea este ceea ce este public; ea este
lumea. Te găseşti în comunitate cu cei ai tăi de la naştere, legat de ei la bine ca şi la rău. Te
afli în societate ca pe un tărâm străin.” (Tonnies, ...) În cadrul public, al vieții civice sau
politice, extracomunitare sau societale, personalitatea este modul în care o persoană
(subiect de drept și de viață publică) se face perceptibil celorlalți, ca o scoarță de
copac care joacă atât rol de recomandare, cât și rezultat al unor procese interioare de
sedimentare a experiențelor de viață.
„Realizarea de o viață a omului, personalitatea lui socială, masca definită care îi
ecranează caracterul interior” (eu-ul autentic și profund) este simbolizată, spune
orientalistul Heinrich Zimmer (2007: 23), într-o binecunoscută poveste orientală: Papucii
lui Abu-Cassem. Masca prin care cineva este recunoscut public și care alcătuiește nici mai
mult nici mai puțin decât „edificiul personalității conștiente a posesorului”, dar și
„impulsurile tangibile ale inconștientului său”, „suma totală a acelor dorințe și realizări sub
care el se etalează în fața sa și a lumii și în virtutea cărora a devenit un personaj social”
(idem) – aceasta este personalitatea socială a omului. Pentru lume, papucii cârpiți ai
bogătașului Abu-Cassem erau însemnul zgârceniei; pentru el însuși, însemnau virtutea
cumpătării și modestiei. La fel ca papucii din poveste, personalitatea socială poate să nu
rămână în posesia omului pe care îl recomandă, ci să devină posesoarea lui. Suferințele
personajului invocat de Zimmer vin din refuzul de abandona, la momenul potrivit, o idee, o
reprezentare despre sine care ar fi trebuit abandonată după ce își epuizase semnificația în
situația pentru care fusese destinată. Abu-Cassem „este unul dintre aceia care nu se
resemnează să treacă și ei odată cu trecerea vremii, ci se agață de propria lor pulpană și-și
tezaurizează sinele pe care și l-au fabricat chiar ei” (idem).
În societățile tradiționale, personalitatea se „primenea” odată cu trecerile peste
tragurile vârstelor sau stărilor sociale; acestea erau schimbate ritualic și riturile de trecere
(Arnold Van Gennep, 1996 [1909]) erau echivalente cu „ordinele date unui subiect
hipnotizat. Inconștinetul nu mai găsește în lumea etxerioară lucrul la care reacționase atâta
timp, ci altceva (...), așa încât se smulge din tiparele încremenite ale trecutului propriu”
(ibidem: 25), tutelat, sprijinit de puterile spirituale ale lumii sau societății din care face
parte. Omul modern a respins aceste repere și condiționări magice și, ca urmare, consideră
Zimmer, a pierdut – la fel ca Abu-Cassem – controlul asupra forțelor sufletului, cofundându-
și virtuțile și viciile; propriul nostru psihism invizibil invocă „mirajul unei realități
exterioare diabolice, fără a-l înzestra și cu o contramagie sau cu o anumită înțelegere reală
a vrăjii care l-a amăgit” (idem). Rezultatul acestei confuzii este proliferarea stânjenitoare a
soluțiilor ineficiente la marile probleme ale vieții și a suferinței fizice și spirituale.
Așadar, ideea și cuvântul „personalitate” se leagă astăzi aproape numai de lumea
modernă, a indivizilor trăitori în spațiul public, urban, civil, industrializat. Ca atare, nu este
surprinzător că preocupările și teoriile personalității se dezvoltă tot în legătură cu acest
mod de a trăi public (și în public) al omului modern. De aceea, aceste preocupări și teorii,
departe de a reuși un nivel de generalitate și obiectivitate similar cunoașterii de tip
filosofic, se opresc, de multe ori, în interesele unor societăți sau instituții de a rezolva, mai
degrabă decât de a înțelege, anumite situații problematice. Astfel a fost, de exemplu,
situația proiectului de cercetare condus de filosoful german de origine italo-evreiască
Theodor Adorno (1903 – 1969), care a urmărit identificarea personalităților autoritare,
pentru a preveni afirmarea politică a unor oameni ca Adolf Hitler.
Tributare gândirii europene categoriale (opusă mentalităților tradiționale, orientale
sau arhaice, care abordează lumea în continuitatea sa neîntreruptă), aceste teorii se
străduiesc să distingă componența și originea personalității fie în interiorul ființei umane,
fie în exteriorul ei.
a. Internalismul. Teoriile asupra originii și componenței interne a
personalității se cristalizează științific în definiția lui Gordon Allport: „Personalitatea este
organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină
gândirea și comportamentul său caracteristic ” (Allport, 1991: 40). Datorită unor sisteme
sau elemente interne se explică de ce persoanele au, în public, comportamente și idei
caracteristice. Aceste elemente sau sisteme au fost denumite, în funcție de autorii care au
schițat explicații, instincte (Sigmund Freud), trebuințe (Abraham Maslow), valori (Henry
Murray) sau constructe (George Kelly). Cea mai longevivă denumire pentru componentele
interne ultime ale personalității a fost și cea mai vagă (și pleonastică, totodată) – anume cea
de trăsătură de personalitate. Aceste trăsături sunt extrem de variat și fin acordate în
limbajul cotidian și în cunoașterea comună, psihologia și abordarea științifică aflându-se în
urma acestui tip de înțelegere.
b. Constructivismul. Complementar, dar și în concurență cu ideile asupra originii
interne a personalității s-au conturat explicații privind originea externă a acesteia: nu
trăsăturile de personalitate, ci situațiile și contextul social explică formarea personalității.
În vederea conturării unor teorii cât mai consistente, s-a încercat până și construirea unei
tipologii a situațiilor care determină conturarea personalității în anumite feluri: conflictul,
conversația, cooperarea, declarația de dragoste, discuția, lecția, examenul etc. (Guus L. Van
Heck – apud. Neculau, 2004: 77). În aceste explicații, situația poate fi un context specific și
irepetabil, dar și mediul de formare al unei personalității, marja explicativă fiind extrem de
mare și imprecizabilă.
Adepți ai acestei din urmă perspective, psihologii sociali au tins să concluzioneze că
rolul trăsăturilor de personalitate (factori interni) este aproape nul în contextul formării
unui tip particular de reacție comportamentală sau atitudinală; că personalitatea este un
construct social, omul venind pe lume ca o foaie albă de hârtie, pe care situațiile prin care
trecere vor înscrie o personalitate particulară. Această poziție este cunoscută în câmpul
științific ca model constructivist al personalității (criticat, de altfel, de curente și autori
care demonstrează caracterul înnăscut al unora dintre trăsăturile pregnante ale
personalității umane1).
Personalitatea este, conform acestui model, construcția dezvoltată pe structura
bipolară Eu-Lume, având ca miză modul de fi al sinelui în societate (Nuttin, 1985).
Sarah Hampson (1982, apud Gavreliuc, 2020: 46) consideră că personalitatea se
constituie la intersecția a trei domenii:
a) Comportamentul actorului, condiționat de profilul său biopsihologic;
b) Semnificațiile asociate comportamentului de actor însuși;
c) Semnificațiile asociate comportmentului de celalți.

1 V. studiul lui K. Lorenz despre agresivitate.

 În cadrul experienței sociale, omul deprinde „cariera de actor”, starea de „personaj”
în teatrul public, construcția rolului fiind hotărâtoare pentru buna integrare în societate și
presupunând atât abilitatea de autocunoaștere (autoevaluare), cât și abilitatea de
anticipare a reacțiilor celorlalți și, până la urmă, abilitatea de a construi un prognostic cât
mai realist al reușitei sociale.
În acest demers, situația are rol esențial în construcția personalității prin
propunerea sau stimularea „jocului simbolic” în care actorul manifestă elemente din
propria identitate (reale sau create adhoc), pe care le folosește pentru a atrage aprecierea
publică și pentru construirea unei identități sociale pozitive. Felul în care se conjugă o
imagine personală a sinelui (cum ne reprezentăm noi înșine) și o imagine socială a sinelui
(cum ne reprezintă ceilalți), indică „nevoia unei convergențe, fără de care echilibrul
identitar al actorului se poate frânge”, conchide A. Gavreliuc (op. cit.: 46). Doi autori
americani, Joseph Luft și Harry Ingham (1969), au combinat grafic tensiunile dintre ceea ce
este cunoscut sau necunoscut din personalitatea actorului atât celorlalți, cât și lui însuși.
Instrumentul a rămas cunoscut drept „fereastra Johari” și ilustrează felul în care imaginile
despre sine se construiesc prin jocurile dezvăluirii sinelui.

EU

cunoscut necunoscut

cunoscut deschis orb

CELĂLALT

ascuns obscur
necunoscut

Primul cadran reprezintă partea personalității actorului cunocută și sieși, și celuilalt,

cea care, din necesitatea de a se extinde, conduce spre armonizare, spre împăcare, prin
creșterea ariei din sine comunicată celuilalt și receptată corect de către acesta. Celelalte
cadrane sunt aria trăsăturilor nedezvăluite, intenționat sau neintenționat, de către actor. Cu
câ apropierea socială este mai mare, legătura dintre persoane mai strânsă și mai deschisă,
cu atât această arie se va restrânge.

Compromisul:
O definiție convențională descrie personalitatea ca totalitatea modelelor
comportamentale ale unui om, organizate într-un mod durabil și distinct de alte persoane.
Se consideră, în compromisul productiv care se poate face între constructiviști și psihologii
personalității, că personalitatea este rezultatul interacțiunii complexe dintre factorii
genetici (ereditatea), fizici (mediul, spațiul, relieful etc.), culturali, de grup sau personali.
a) Ereditatea a fost mult discutată între oamenii de știință, fără a se ajunge la o
concluzie privind ponderea ei în formarea personalității, sau a legăturii dintre trăsăturile
fizice și cele comportamentale sau morale. Anumite deducții au demonstrat că ereditatea
este mai importantă în determinarea unor trăsături ale personalității (cum ar fi
inteligența), dar mai puțin importantă pentru altele (sociabilitatea, atitudinile, interesele
etc.).
b) Mediul fizic a fost considerat determinant în precizarea unui unumit tip de
cultură. Școala sociologică conturată în jurul lui Frederic Le Play a subliniat, mai ales prin
studiile lui Edmond Demolins și ale lui Le Play însuși, influența pe care spațiul o are în
determinarea unui profil ocupațional și al unei culturi familiale specifice. Familile din stepă
nu vor avea același mod de trai cu familiile zonei fiordurilor, iar indivizii lor vor dezvolta,
probabil, trăsături de personalitate diferite. Sau, în termenii literaturii lui Goethe, „Și –
neîndoielnic! – cine ar fi înconjurat toată viața lui de stejari înalți, greoi, ar trebui să devină
alt om decât cel care s-ar mișca zilnic pe sub mesteceni vaporoși. Numai că trebuie să ne
gândim că oamenii în genere nu sunt de o natură atât de sensibilă ca noi ceilalți și că în
ansamblu își petrec viața fără a acorda atât de multă putere impresiilor exterioare. Dar un
lucru e sigur, anume că, în afară de însușirile înnăscute ale rasei, atât solul, cât și clima
contribuie prin hrană și ocupații la desăvârșirea caracterului unui popor” (Frobenius,
1985).
c) Cultura unui popor este reflectată, prin mecanisme de socializare tipice, unele
extrem de subtile, în personalitatea membrilor poporului respectiv; suma trăsăturilor
comune ale acestora poartă numele de personalitate modală sau de bază. Personalitatea
este fundamentată nu pe trăsăturile speciale, excentrice, care delimitează individul de
ceilalți membri ai grupului său, ci prin ceea ce poartă numele de identitate, adică
conformarea personală, prin asimilarea modelelor și valorilor culturale, la idealuri comune,
adică prin edificarea sentimentelor personale de apartenență. Max Weber observa că
apartenenţa identitară nu este conştientizată în izolare, ci prin comunicarea diferenţelor în
interacţiunea cu ceilalţi, cu străinii. Georges Devereux remarca faptul că „modelul de
identitate etnică al unui trib complet izolat ar fi cu totul identic cu modelul său de identitate
umană” (Dicţionarul alterităţii, p 277). În sensul acesta, al apartenenței sau identității
culturale ori etnice, personalitatea se construiește prin „procesele variabile şi niciodată
încheiate prin care actorii se identifică şi sunt identificaţi de către ceilalţi pe baza
diferențelor Noi/Ei, realizate pornind de la trăsături culturale presupuse a fi derivate dintr-
o origine comună şi puse în evidenţă în cadrul interacţiunilor sociale (Poutignat şi Streiff-
Fenart, 1995, p. 154).
Ulterior, prin socializări specifice (secundare), omul realizează, pe lângă
personalitatea edificată în cadrul culturii etnice, tipuri de apartenență specifică în funcție
de anumite subculturi: curente de modă, publicuri ai unor anumite tipuri de muzică,
grupuri profesionale sau religioase, grupuri de fani etc. În orice caz, personalitatea
individuală se poate manifesta diferențiat la diverse persoane și față de personalitatea
modală; dacă diferențele sunt mici, se consideră că persoana este integrată în cultura sa;
dacă aceste diferențe sunt mari, persoana este considerată deviantă.
d) Experiența de grup este cea care îi permite copilului să își formeze imaginea de
sine pe baza modului în care este perceput de ceilalți; această imagine, care se mai numește
sinele social este determinat, în măsură semnificativă, de „oglinda” pe care grupul le-o
oferă; trăsăturile obiective ale personalității noatre ne sunt mai puțin accesibile și
cunoscute decât felul în care ne văd ceilalți. Chiar dacă modul de percepere din partea
grupului este adesea unul superficial (imaginea), el devine important în efortul nostru de a
ne modela o personalitate de succes.
e) Experiența proprie de viață este unul dintre cei mai importanți factori de
construire a personalității; experiențele nu se cumulează, ci se integrează într-o construcție
care devine din ce în ce mai complexă și mai puternică, pe măsură ce experiențele de viață
sunt mai numeroase și mai importante. Experiențele trecute influențează modul de
evaluare a experiențelor prezente, iar oportunitățile experimentării nu sunt niciodată
încheiate. De aceea, este corect să considerăm că o personalitate, oricât de puternică ar fi,
nu este niciodată definitivă; ea se definitivează numai odată cu încheierea posibilităților de
experimentare.

Bibliografie suplimentară:
Bălan, M., 2005. „Vocabularul hristologic latin și tradiția filosofică greacă”, în Annals of the
University of Bucharest. Philosophy Series, vol LIV, nr.1/2005.