KAREN HORNEY

PSIHANALIZA SOCIALA Karen Clementina -Theodora Danielsen (viitoare Horney) s-a nascut
pe 15 Septembrie 1885 in Germania. Conceptiile centrale ale lui Karen Horney
pornesc din explorarea relatiilor parinte-copil, teoria ei referindu-se la copilaria timpurie. Isi
admira aparent tatal, un om sever cu puternice convingeri religioase, care dorea sa- i controleze
viata (o vreme s-a simtit atrasa de barbati asemanatori tatalui ei -,, barbati brutali si
...puternici( Quinn, 1988,p.160)). Horney a fost interesata de relatiile dintre oameni si de rolul
femeii. A studiat medicina, la varsta de 20 de ani devenind una din putinele femei ce urmau
cursurile Universitatii din Freiburg. Horney a fost membru activ al Institutului de
Psihanaliza din Berlin din 1918 pana in 1932 , cand au aparut si criticile ei referitoare la punctul
de vedere al lui Freud.Proeminente in gandirea lui Horney din acea perioada erau conceptele de
inferioritate si lupta pentru superioritate ,ale lui Adler, si, cu precadere, cel referitor la
comportamentul femeii in relatiile sociale. Dupa divort a emigrat in S.U.A., in 1932, unde a
devenit asociata Institutului de Psihanaliza, s-a numarat printre fondatorii
Asociatieipentru Dezvoltarea Psihanalizei-o institutie de pregatire, Institutul American de
Psihanaliza, a facut parte dincomitetul fondator al publicatiei Jurnalul American de Psihanaliza.
Karen Horney a murit de cancer in 1952. Punctul de vedere asupra persoanei Anxietatea este un
aspect central al teoriei lui Horney, jucand un rol important in diversele operatii defensive si de
securitate ale personalitatii. A fost de acord cu Freud in ceea ce priveste
experienta din copilarie care provoaca anxietate in dezvoltarea inadaptarii psihologice. La fel ca
si intemeietorul psihanalizei, a considerat motivatia ca fiind activa si dinamica. A fost de acord cu
faptul ca personalitatea poate fi modificata prin tratament psihoterapeutic. Horney discredita
teoria freudiana a instinctelor ca explicare a comportamentelor umane (conceptul de libido este
nedemonstrat( Horney,1989,p.52)).Tinta pornirilor instinctive este sa asigure protectie si
siguranta impotriva sentimentelor de izolare, neajutorare, teama, ostilitate. Respinge accentul
exagerat pe care Freud il punea pe sexualitate. Psihosexualitatea este relevanta in cateva cazuri de
gelozie nevrotica in relatiile parinte-copil. Horney a contrazis punctul de vedere al lui Freud
referitor la diferenta dintre sexe.A legat conceptul de invidie fata de penis (penis envy) de
pretinsa tendinta de castrare (castrating tendencies) a femeilor. Freud era privit ca si cum ar fi
avut nevoie de o orientare sociala , aratand o ,,totala desconsiderare fata de influenta factorilor
culturali asupra personalitatii. Horney a dezvoltat alternativ concepte sociale vazand
fortele care motiveaza atitudinile si actiunile umane ca fiind de natura sociala: dependenta,
cooperarea, anxietatea interpersonala, ostilitatea, iubirea, gelozia, lacomia, competitivitatea,
inferioritatea si munca. Horney pune mare accent pe procesele constiente , astfel influentele
Eului(Id) se retrag in trecut, cele ale Supereului(Superego) ramanand importante. Horney despre
sexualitatea adulta Horney cosidera masturbarea ca fiind normala, atata timp cat nu se ajungea la
dependenta, indivizii dependenti de masturbare incearcand , prin aceasta, sa se elibereze de
anxietate printr-o ,,valoare de siguranta sexuala (Horney ,1937,p.52). In domeniul relatiilor
sexuale cu alti oameni, a vazut patru tipuri de indivizi afectati. a) Primul tip tanjeste dupa
interactiunea sexuala pentru ca ea permite stabilirea unui contact uman; b) Al doilea tip ,,este
predispus sa cedeze avansurilor sexuale ale orcarui sex , indivizii ,,[]sunt condusi de o nevoie
nesfarsita de afectiune, mai ales din teama de a pierde o alta persoana prin refuzul unei cereri
sexuale sau prin indrazneala de a se apara impotriva unor presiuni facute asupra lor, drepte sau
nedrepte; c) Al treilea tip prezinta o excitatie sexuala crescuta, cand indivizii se regasesc intr-un
context care le provoaca anxietatea, ei devin atrasi de cel mai important individ prezent; d)Al
patrulea tip, homosexualitatea in varianta sa nevrotica, este datorata fricii de competitie. Horney
desfiinteaza afirmatia lui Freud ca femeile sunt masochiste. ,,Pornirile masochiste nu sunt nici un
fenomen esential sexual,nici un rezultat al unor procese biologice determinate, ci isi gasesc
originea in conflictele personalitatii(1937). Frigiditate sexuala (sexual frigidity) ar putea aparea
ca o deficienta din doua motive:1. femeile ar putea afisa frigiditate pentru ca doresc sa-i
umileasca pe barbatii din viata lor ;2. femeile pot afisa frigiditate din cauza ,, sentimentelor de
abuz, degradare si umilire determinate prin relatiile sexuale. Aproape intotdeauna exista motivatii
psihologice, in spatele expresiei sexuale, care sunt mult mai importante decat satisfactia fizica.
CONCEPTE FUNDAMENTALE1. Anxietatea fundamentala : neajutorarea copilului intr-o lume
parentala (Basic anxiety : infantile helplessness) Dupa Horney dezvoltarea unei personalitati
normale apare atunci cand factorii din mediul social ii permit copilului sa-si dezvolte o incredere
de baza(basic confidence) in el si in altii. Comportamentul anormal apare cand conditiile de
mediu obstructioneaza cresterea psihologica adecvata a copilului. In loc sa-si dezvolte increderea
in sine si in ceilalti, copilul dezvolta o anxietate timpurie,un sentiment ascuns si crescand de
singuratate si neajutorare intr-o lume ostila(Horney,1937,p.89). Factori din mediul
familial care contribuie la nesiguranta copilului :dominanta parentala ;atitudini de
superioritate;indiferenta ; promisiuni nerespectate ;protectie exagerata ;atmosfera ostila a
caminului ;incurajarea copilului de a lua partea unuia sau altuia dintre parinti cand acestia au o
neintelegere sau cearta ; izolarea de alti copii si lipsa de respect pentru trebuintele individuale ale
copilului.Nevroza este definita ca o disfunctionalitate psihica determinata de temeri si de
incercari de a gasi solutii de compromis pentrutendintele de conflict. 2. Cele zece trebuinte
nevrotice (si modalitati de reactie specifica) ( Coping by Ways of ten Neurotic Needs) Metodele
de adaptare ale copilului la anxietate formeaza tipare motivationale durabile care se cristalizeaza
in importante aspecte ale personalitatii. Aceste tipare sunt numite trebuinte nevrotice(neurotic
needs), tehnici de imitare ce sunt initiate in copilarie si sunt compuse din cereri excesive, ireale,
si ,,instabil dezvoltate ca raspuns la anxietatea care domina persoana. Trebuintele sunt
considerate nevrotice cand : 1. o persoana adera la ele mult mai rigid decat alte persoane; 2.
exista o discrepanta intre potentele persoanei si realizarile actuale. Trebuinte exagerate
pentruResimtite in comportament1. Afectiune si aprobare(affection and approval) Lupta pentru a
fi placut si indragit de altii, pentru a te ridica la asteptarile altora, in conditii de ostilitate.2. A avea
un partener(having a<>) Predispozitia de a te lasa cucerit de altii, prin dragoste; spaima de a
ramane singur.3. De a restrange, limita viata cuiva (narrowly restricting ones life) Incercare de a
ramane neobservat,modest ; de a se multumi cu putin.4. Putere (power) Cautarea unei dominante
si control asupra celorlalti; teama de slabiciune si inferioritate.5. Exploatarea altora(exploiting
others) A profita de altii , a-i folosi ; teama de a fi ,,stupid.6. Recunoasterea sociala sau prestigiu
(social recognition and prestige) Cautarea acceptarii publice; teama de umilire.7. Realizarile
personale(personal achievement) Lupta pentru a fi cel mai bun, de a-i invinge pe altii, ambitia;
teama de esec.8. Admiratia personala (personal admiration) Autoflatarea, dorinta de a fi admirat
si nu de a obtine recunoasterea sociala (,,Sunt un sfant).9. Suficienta de sine si independenta
( self- sufficiency and independence) Incercarea de a nu apela, de a nu cere ajutorul celorlalti
pastrarea distantei ;teama de apropiere. 10. Perfectiune(perfection and unassailability) Teama de
defecte si critici;de a fi condus spre superioritate. 3. Orientarea inspre, impotriva si indepartarea
de oameni (Moving toward, against, and away from People) Dupa Horney, identificare
caracteristicilor trebuintelor dominante ale unui individ, arputea releva directia relativa
pe care persoana este dispusa sa o urmeze in relatiile cu oamenii. Horney vorbeste despre trei
tendinte generalizate de care dau dovada oamenii raportati la altii si la ei insisi. a)Orientarea
inspre oameni (moving toward people) reflecta trebuintele nevrotice pentru un partener
si pentru afectiune. Directia predominanta: neajutorare si conformism.b)Orientarea impotriva
oamenilor (moving against people) reflecta o dorinta incontrolabila pentru putere si prestigiu, la
fel ca si ambitia personala.c) Indepartarea de oameni (moving away from people) reflecta
procuparea de sine a persoanei, dupa cum se observa in necesitatile pentruadmiratie si
perfectionism. Directia predominanta : izolarea.4. Imaginea idealizata versus imaginea reala a
sinelui(Developing an idealized versus a Real Image of Self) Anxietatea primara da nastere unor
sentimente suplimentare de alienare fata de sinele adevarat al cuiva , dezvoltand ura de sine.
Realizarea reala de sine este sacrificata unei imagini idealizate de sine.La o asemenea imagine
idealizata corespund 5 functii:1.se inlocuieste absenta increderii in sine realiste si a mandriei,
printr-un sentiment exagerat si nefondat de insemnatate si putere;2.se surprinde prezenta unei
slabiciuni interioare reale si a unui dispret de sine prin faptul ca i se permite in mod fals persoanei
sa se simta mai bine si mai insemnata decat altii;3.se compenseaza lipsa unor idealuri adevarate, a
caror absenta ar putea conduce o persoana la un sentiment de pierzanie;4.se reprezinta o oglinda
idealizata,privata , pe care individul se poate baza, astfel incat cele mai grosolane greseli sau
handicapuri dispar sau iau o coloratura atractiva;5.se ofera aparenta unor conflicte ,rezolvate
inlauntrul personalitatii individului, chiar daca nu este cazul. Prin contrast sinele real reprezinta
potentialul de crestere dincolo de imaginea de sine artificiala si idealizata. Crearea unui sine
idealizat are loc inconstient. Poate fi de asemenea insotit de alte forme de ,,pretentii,cum ar fi
exteriorizarea, tendinta de a experimenta procese interne ca si cum ar fi aparut in afara cuiva, si sa
atribuie responsabilitatea acestor factori ,,exteriori pentru dificultatile proprii.Externalizarea
(externalization) serveste la eliminarea propriei persoane din lista celor
vinovati pentru problemele personale, prin proiectia sau mutarea vinovatiei catre
entitati din ,,afara cuiva, mai ales catre alti oameni. Individul poate amana declansarea prin
recurgere la una sau la mai multe din cele sapte aparari :1.un punct orb (blind spot) arie de
contradictie asupra careia individul reuseste sa ramana complet ignorant;2.in compartimentalizare
(compartmentalization) indivizii separa propriile aspecte cheie si situatiile lor de viata in
compartimente logice;3.rationalizarea (rationalization) poate fi definita ca deceptia de sine prin
rationare; 4.auto-controlul excesiv (excessive self-control) apare ca reactie la valul de emotii
contradictorii si presupune ascunderea sentimentelor si a comportamentelor intr-un loc secret;
5.dreptatea arbitrara (arbitrary rightness) este o strategie a oamenilor care percep viata ca pe o
lupta nemiloasa si, in consecinta, trebuie sa fie foarte fermi si corecti fata de orice, ca sa nu fie
controlati de vreo influenta straina;6.tendinta de a fi evaziv (elusiveness) abilitatea de a scapa de
conflicte prin refuzul de a lua vreodata o pozitie determinata fata de orice eveniment;7.cinismul
(cynicism) este negarea sau luarea in deradere a valorilor morale din cauza unei nesigurante
adanc impregnate cu privire la valorile morale.O psihologie a femeilor Horney a adus contributii
semnificative la psihologia femeilor. Horney a fost un critic influent al lui Freud si al punctului
lui de vedere ,,cu ochi de barbat in ce priveste anatomia fizica, ca fiind baza diferentelor
psihologice intre barbati si femei. Horney a pus la indoiala speculatiile teoretice ale lui Freud,
referitoare la faptul ca, lipsite de anatomia masculina, femeile: - erau rusinate de deficienta lor
biologica; - isi invinuiau mamele pentru deficienta lor anatomica; - supraevaluau relatiile cu
barbatii; - deveneau geloase pe alte femei vazandu-le ca si concurente pentru barbati; - cautau
stimularea sexuala prin clitoris deoarece este aseamanatoare penisului; - urmareau supunerea,
dependenta si abuzul masochist, care se presupune ca sunt specifice femeilor.EVALUAREA
CONCEPTIEI LUI KAREN HORNEY ASUPRA PERSONALITATII
UMANESprijinul pentru problemele de zi cu zi Manifestand interes si fata de problemele
cotidiene ale oamenilor normali(a fost cunoscuta,mai ales, pentru munca sa cu nevroticii),
Horney avea sa promoveze explorarea sinelui (self-exploration). Ideile teoretice si clinice sunt
expuse la un nivel accesibil, in lucrarile sale, oamenilor de rand care doresc sa se cunoasca pe ei
insisi si nu au renuntat inca la lupta pentrudezvoltarea si cunoasterea spirituala (Horney,1945).
Carti de referinta: Personalitatea nevrotica a timpului nostru(1937), Analiza de Sine (1942),
Conflictele noastre interioare(1945) si Luam in considerare psihanaliza? (1946). Horney defineste
gelozia (jealousy)- frica de a pierde o relatie, vazuta ca modul cel mai valabil de a satisface o
nesfarsita procupare pentru afectiune si cereri continue de iubire neconditionata.(Horney, 1937).
Gelozia apare din copilaria timpurie, exista si o gelozie de tip oedipian (copilul poate fi gelos pe
parintele de acelasi sex , pentru monopolizarea fizica (sexuala) si atentia emotionala a parintelui
de sex opus), ce poate fi atribuita indivizilor nevrotici dintr-o cultura si, intr-un anumit grad,
aplicabila si adultilor (reactie la posibilitatea reala, dar oarecum distanta ca o relatie de dragoste
importanta sa ia sfarsit). Tipul de gelozie central in scrierile lui Horney este exagerat, dincolo de
limitele ratiunii, si anume: gelozia morbida -poate sa apara in fiecare relatie umana, caracterizata
prin frica de a pierde dragostea unei anumite persoane mult deasupra pericolului real de a pierde
aceasta iubire cu adevarat. Gelozia adulta de tip morbid poate fi o continuare a unei
nevroze din copilarie (cauzata de anxietatea primara nerezolvata, datorate unei nevoi de dragoste
neconditionate). In recunoasterea unei legaturi posibile intre gelozia ce tine de
relatiile din copilarie si gelozia ce tine de relatiile adulte, Horney era o deschizatoare de drumuri.
Vederile lui Horney asupra geloziei au anticipat munca lui Philip Shaver, care a presupus trei
stiluri de atasament(stil de atasament-modul de a relationa cu oamenii importanti din viata
oricarei persoane,pe care aceasta l-a dezvoltat prin relatiile cu parintii) datand din interactiunile
parinte-copil, care prezic o gelozie nefireasca in relatiile adulte, in special cu iubitii. (Oamenii
nesiguri ale caror nevoi din copilarie nu au fost preintampinate integral de parintii lor au nevoie
de dragoste neconditionata).Anticiparea mecanismelor psihologice populare Horney credea ca
unii oameni sunt supusi tirania lui asa-trebuie (tyranny of the shoulds)- acea credinta conform
careia cineva trebuie sa faca asta si asta , ceea ce se asteapta sa faca ,mai degraba decat ceea ce
cineva crede ca trebuie sa faca(o cerinta a sinelui idealizat). Asa-trebuie domina individul iar a
intra in dezacord cu ,,ceea ce trebuie genereaza anxietate si vina. ,,Persoana perfecta(right kind of
person) este determinata de altii, de consideratiile acestora asupra acelei persoane, niciodata ea
insasi - idealul de perfectiune urmarit este imposibil de atins, departand persoana de la ceea ce
este cu adevarat. Dezvoltarea unei noi tehnici clinice: Analiza de Sine Abordarea terapeutica
,orientata catre ,,noile modalitati de psihanaliza(1939),a lui Horney a fost caracterizata
(Martin,1975) : drept una de incredere, respect pentru unicitatea fiecarui individ
sipentru resursele constructive interioare, si adeziune la principiul conform caruia explorarea
precede intotdeauna explicatia. Scopul era de a deveni o persoana mai buna si nu de a descoperi
vreo persoana ingrozitoare pe caresa o indrepte cumva. Analiza de sine(self-analysis) este un
proces prin care oamenii ajung sa se inteleaga mai bine prin propriile eforturi, adesea in afara
contextului specific psihoterapiei (Horney,1942). Este un pas pe carepersoana il face in directia
recunoasterii de sine - ajungand sa-si cunoasca nevrozele, imaginea idealizata de sine si sinele
real,incluzand atribute negative si pozitive. Este un pas facut sub supraveghere. Cazul Clare Clare
era nedorita de parintii sai si a crescut devenind dependenta de altii si cautand siguranta la
acestia. Fara incredere in sine si intr-o continua cautare de dovezi si asigurari ale dragostei, era
dependenta morbid de iubitul sau,Peter,ale carui toane le determina automat pe ale ei. Mai multe
vise, fantezii si alte revelatii au aratat aproximari ale recunoasterii de sine: furia fata de
intarzierea unui autor era indreptata direct spre Peter,care nu-si respecta promisiunile; vise
revelatoare care includeau simboluri ale faptului ca Peter era un ticalos si un
ciudat,in care ,,investise totul; caderea in gol si salvarea-simbol al nevoii de dragoste continua cat
si protectie, avea sa recunoasca ca Peter nu-i oferea ceea ce ea dorea si ca era nesatisfacuta de
relatie; pasarea care a facut-o sa simta ca Peter era gata sa-si ia zborul. Parerile cinice ale
prietenilor despre dragoste au determinat-o sa se intrebe daca dragostea ei era doar agatarea de
cineva.Cand Peter a parasit-o, Clare avea sa realizeze ca imaginea despre sine era determinata de
ceilalti. Chiar daca este valoroasa, analiza de sine are si lipsuri, dupa cum spunea Horney.In
timpul analizei de sine, pacientii: - pot percepe ceva despre ei insisi care nu este adevarat,dar
pe care sa-l vada ca fiind corect; - pot sa gaseasca informatii corecte in ceea ce-i priveste , dar
interpretarea acestora sa fie gresita; - pot avea o realizare partiala si corecta despre ei insisi,dar nu
reusesc sa extinda acest lucru spre dispozitiile de personalitate; - pot analiza corect un incident
avand in vedere si implicatiile avute pentru ei,dar sa nu stie ce sa faca mai departe cu rezultatul.
LIMITELE TEORIEI Teoria lui Horney imparte doua mari limitari cu psihanaliza
clasica:a)absenta unor studii de cercetare controlate sau a testarii conceptelor teoretice (au fost
mentionate putine activitati de cercetare sistematica sau programatica privind teoria sa iar saracia
literaturii stiintifice poate fi evidentiata de faptul ca o serie de concepte despre personalitate ,ce
induc indirect influente largi, sunt in opera lui Horney dificil de definit simasurat).b)exacerbarea
patologiei umane (centrare pe ceea ce este greu adaptabil in functionarea umana cat si pe ce
merge rau in relatiile umane.)De asemenea, aveau sa exercite influente nefavorabile si:pregatirea
necorespunzatoare ca teoretician (pregatire de medic si psihiatru nu de psiholog);existenta unor
contradictii in teoria postulata. CONCLUZII Teoria lui Karen Horney a accentuat categoriile
nevrotice, neadaptate ale indivizilor, bolile psihice ale oamenilor,dar nu a ignorat aspecte ale
vietii oamenilor normali adresandu-le consideratii de interes . In ciuda observatiei ca unele dintre
conceptele lui Horney sunt prea largi si generale ,,ca sa te descurci cu ele,se poate vorbi si de
existenta unor concepte clar definite, testabile (ideile ei despre gelozie in relatie cu nevoia de
reasigurare a dragostei). Lipsa aprecierii la adevarata valoare a scrierilor sale s-ar putea datora si
faptului ca singura femeie teoretician luata in serios de psihologii personalitatii moderne este
luata mai putin in serios fata de teoreticienii barbati. Horney a fost o persoana fascinanta ale carei
scrieri ar trebui reconsiderate si care merita, fara doar si poate, sa fie
citite.COMPARATIITeoreticianulHorney ( in comparatie cu )FreudA fost de acord cu Freud in
privinta: experientelor din copilarie ce provoaca anxietate in personalitatea adulta; nevrozelor;
privirii inspre sine; vederii dinamice asupra motivatiei; instinctelor si istoriilor de caz fata de
cercetarea stiintifica.Vederile lor au fost complet antagoniste in privinta: libidoului (ea spunea
,,nedovedit); motivatiei sexuale (,,supra-accentuate); complexului oedipian
(,,neadevarat pentru toti oamenii); invidia fata de penis (,,rara in toata lumea); culturii (,,ignorata
de Freud); constiintei (,,neglijata de Freud) si femeilor (a respins tratamentul ce le era
acordat).AdlerA fost de acord cu acesta asupra importantei ce trebuie acordata cooperarii sociale
iar descoperirea pe care ea a facut-o privind conflictul dintre sinele real si cel idealizat - s-a
apropiat foarte mult de socul lui Adler. De asemenea ea a recunoscut conceptul lui Adler de
lupta pentru superioritate.
Sigmund Freud – viaţa şi opera (II)
de Suciu Sebastian   • 3 August 2013•   Comentează

În a doua parte a biografiei lui Sigmund Freud puteţi citi despre relaţia care există în concepţia sa între
sexualitate şi individualitate, despre ceea ce psihanalistul a numit “complexul lui Oedip”, dar şi despre
influenţa operei sale asupra evoluţiei ideilor în secolul XX.
SEXUALITATEA ŞI INDIVIDUALITATEA
Pentru a explica evoluţia formatoare a instinctului sexual, Freud a examinat îndeaproape înlocuirea
treptată a anumitor zone erogene de pe corp de către altele. O sexualitate originar polimorfă îşi caută
satisfacţia la început oral, prin suptul la sânul mamei, ce poate fi ulterior înlocuit cu surogate. Iniţial
incapabil să distingă între sine însuşi şi sân, copilul ajunge curând să-şi considere mama primul obiect
extern al dragostei. Ulterior, Freud avea să susţină că, încă înainte de acest moment, copilul îşi poate
trata propriul corp ca pe un astfel de obiect, depăşind stadiul autoerotismului nediferenţiat, către o
dragoste narcisistă faţă de sinele său ca atare. După faza orală, în timpul celui de al doilea an de viaţă,
interesul erotic se mută asupra anusului, stimulat de strădania copilului de a se deprinde cu oliţa. În
timpul stadiului anal, plăcerea produsă de actul defecaţiei intră în conflict cu necesitatea autocontrolului.
Cea de a treia fază, care durează, cu aproximaţie, de la patru la şase ani, a fost numită de Freud falică.
Întrucât el a luat aici ca punct de reper sexualitatea masculină, analiza pe care a făcut-o acestui stadiu a
stârnit numeroase critici, provocate mai ales de afirmaţia că principala problemă a fazei falice este
angoasa de castrare.

Pentru a înţelege ce a avut Freud în vedere când a definit această angoasă, e nevoie să înţelegem mai
întâi una dintre aserţiunile sale fundamentale. Aşa cum s-a menţionat mai devreme, trauma care i-a
facilitat cufundarea în propriul psihic a fost moartea tatălui său. Freud a resimţit atunci nu doar durerea
care era de aşteptat, ci şi, în visele pe care şi le-a analizat, dezamăgire, resentimente şi chiar ostilitate
faţă de părintele său. Abandonând teoria seducţiei, el şi-a dat seama că sursa furiei sale era
propriul psihic, nu vreun comportament obiectiv al tatălui său. Preluând, aşa cum a făcut deseori, dovezi
din texte literare şi mitice în sprijinul intuiţiilor sale psihologice, Freud a interpretat această sursă în
termenii tragediei lui Sofocle, Oedip rege. Valabilitatea universală a acţiunii acestei piese, a presupus el,
se datorează dorinţei fiecărui copil de sex masculin de a întreţine relaţii sexuale cu mama sa şi de a
îndepărta obstacolul din calea îndeplinirii acestei dorinţe, anume pe tată. Ceea ce Freud a numit ulterior
„complexul lui Oedip“ îl pune pe copil într-o situaţie fundamental critică, pentru că dorinţa sexuală
irealizabilă aflată la originea acestuia determină, în mintea copilului, apariţia unui răspuns imaginar
ameninţător din partea tatălui. Astfel se naşte teama de castrare.
Stadiul falic poate fi depăşit cu succes numai în cazul în care complexul lui Oedip şi angoasa de castrare
care îl însoţeşte sunt rezolvate. După Freud, această rezolvare se produce doar dacă băiatul suprimă
dorinţa de a avea relaţii sexuale cu mama sa, intrând într-o perioadă de aşa numită latenţă, şi
internalizează prohibiţia şi reproşul tatălui, însuşindu-şi-le prin instituirea acelei componente a psihicului
pe care Freud a botezat-o „supraeu“ sau „conştiinţă“.
Prejudecata falocentrică evidentă a acestei teorii, căreia i s-a adăugat presupunerea foarte controversată
a unei „invidii de penis“ în cazul copilului de sex feminin, deja castrat, s-a dovedit problematică pentru
teoria psihanalitică ulterioară. Nu e de mirare că analiştii ulteriori ai sexualităţii feminine au acordat mai
multă atenţie relaţiei fetiţei cu mama preoedipiană, decât vicisitudinilor complexului lui Oedip. Criticile
antropologilor la adresa presupusei universalităţi a acestui complex s-au dovedit şi ele convingătoare,
deşi a fost posibilă reformularea lui într-un mod care elimină termenii dinamicii familiale specifice
perioadei în care Freud a trăit şi şi a formulat ideile. Dacă prin naşterea unei culturi înţelegem instituirea
unor structuri de rudenie bazate pe exogamie, atunci drama oedipiană reflectă lupta mai profundă dintre
dorinţele instinctive şi autoritatea culturii.

Portret al lui Sigmund Freud realizat în 1926 de artistul vienez

Ferdinand Schmutzer (1870-1928)
Credit: jewishmuseum.cz
Freud însă a susţinut întotdeauna importanţa intrapsihică a complexului Oedip, de rezolvarea căruia
depinde posibilitatea progresării – trecând prin stadiul de latenţă – către sexualitatea matură, pe care el a
numit-o faza genitală. În acest stadiu, părintele de sex opus este definitiv abandonat în favoarea unui
obiect al dragostei mai potrivit, capabil să răspundă cu aceeaşi pasiune utilă din punct de vedere
reproductiv. În cazul fetiţelor, dezamăgirea provocată de inexistenţa unui penis este depăşită prin
respingerea mamei în favoarea unei figuri paterne. Pentru ambele sexe, maturitatea înseamnă
comportament heterosexual, înclinat spre procreaţie, care se concentrează asupra organelor genitale.
Dezvoltarea sexuală este însă susceptibilă de evoluţii denaturate, care creează probleme şi împiedică
atingerea stadiului ultim, dacă diferitele etape anterioare nu sunt rezolvate pe deplin. Fixaţia asupra
anumitor scopuri sau obiecte sexuale poate apărea în orice moment, provocată fie de un traumatism
autentic, fie de blocajul unei pulsiuni libidinale puternice. Dacă fixaţiei i se permite exprimarea făţişă la o
vârstă ulterioară, rezultatul este ceea ce la vremea respectivă era numit o perversiune. Dacă însă vreo
parte a psihicului persoanei împiedică o asemenea exprimare manifestă, atunci, susţine Freud, impulsul
refulat şi cenzurat produce simptome nevrotice, nevrozele fiind astfel considerate contrariul perversiunii.
Nevroticii repetă actul dorit în formă refulată, fără amintirea conştientă a originii sale şi fără capacitatea
de a se confrunta cu el şi a-l depăşi în prezent.
Pe lângă nevroza isterică, explicată prin conversia conflictelor afective în simptome corporale, Freud a
examinat şi alte comportamente nevrotice tipice, precum tulburările obsesiv-compulsive, paranoia şi
narcisismul, furnizându-le explicaţii etiologice complicate. El le-a numit psihonevroze,întrucât originea lor
se găseşte în conflicte din copilărie, spre deosebire de nevrozele propriu-zise,
precum ipohondria, neurastenia şi nevroza angoasă, care se datorează unor probleme existente în
prezent (ultima, de pildă, fiind cauzată de suprimarea fizică a eliberării sexuale).
În aceeaşi perioadă, Freud s-a concentrat, în procesul de rafinare a tehnicii sale terapeutice, asupra
implicaţiilor unui element anume al relaţiei dintre pacient şi analist, a cărui influenţă i s-a limpezit în timp
ce reflecta la felul cum lucrase Breuer cu Anna O. Deşi veridicitatea episodului descris mai jos a fost
ulterior pusă la îndoială, iată ce ne relatează Freud. Relaţia foarte intensă dintre Breuer şi pacienta sa a
luat o turnură dramatică atunci când Anna i-a mărturisit că se simţea foarte atrasă sexual de el. Breuer,
care şi-a dat seama că risca el însuşi să-i răspundă în acelaşi fel, a întrerupt tratamentul, în mod firesc
tulburat de implicaţiile etice rezultate dacă ar fi dat curs impulsurilor. Freud a ajuns să vadă în această
relaţie dificilă efectele unui fenomen mai general, pe care l-a numit „transfer“ (sau, în cazul când analistul
este atras de pacient, „contratransfer“). Luând naştere prin proiecţia sentimentelor, transferul, considera
Freud, este resuscitarea unor pulsiuni infantile investite într-un nou obiect. Ca atare, el reprezintă
instrumentul esenţial al terapiei analitice, pentru că, aducând la suprafaţă emoţii refulate şi permiţând
examinarea lor în context medical, transferul facilitează depăşirea lor în prezent. Cu alte cuvinte,
rememorarea afectivă poate fi antidotul repetiţiei nevrotice.
De altfel, Freud a inventat celebra „terapie pe divan“ în mare parte pentru a uşura producerea
transferului. Pacientul stă întins, fără a-l privi direct pe analist, cât mai puţin inhibat de personalitatea
reală a acestuia, simţindu-se liber să fantazeze. Reţinut şi neutru, analistul funcţionează ca un ecran pe
care sunt proiectate emoţiile din copilărie ale pacientului, atât cele erotice, cât şi cele agresive. Transferul
asupra analistului este în sine un soi de nevroză, dar una care serveşte depăşirii sentimentelor
conflictuale pe care le exprimă. Numai anumite suferinţe pot fi totuşi supuse unui astfel de tratament,
pentru că el presupune ca pacientul să aibă capacitatea de a-şi redirecţiona energia libidinală înspre
exterior. Din nefericire, psihozele, conchidea Freud, au la bază recanalizarea libidoului înapoi către eul
pacientului şi de aceea nu pot fi vindecate prin transfer în cabinetul de psihanaliză. Cât succes a avut
însă terapia psihanalitică, chiar şi numai în tratamentul psihonevrozelor, rămâne până azi un subiect
controversat.
Deşi teoriile lui Freud au ofensat pe mulţi în Viena vremii sale, în chiar primii ani ai sec. XX ele au început
să atragă un grup cosmopolit de susţinători. În 1902, în salonul de aşteptare al lui Freud a debutat Cercul
de psihologie de miercuri, printre membrii căruia se numărau o serie de viitoare personalităţi marcante
ale mişcării psihanalitice. Alfred Adler şi Wilhelm Stekel erau adeseori însoţiţi de oaspeţi precum Sбndor
Ferenczi, Carl Gustav Jung, Otto Rank, Ernest Jones, Max Eitingon şi A.A. Brill. În 1908, grupul a fost
redenumit Societatea Psihanalitică Vieneză, şi-a ţinut întâiul congres internaţional la Salzburg şi a
deschis prima filială la Berlin. În 1909, Freud, alături de Jung şi Ferenczi, a făcut o călătorie celebră la
Universitatea Clark, în Worchester, Massachusetts, SUA. Discursurile ţinute acolo au fost publicate
curând sub titlul Prelegeri de psihanaliză (Ьber Psychoanalyse, 1910), prima dintre cele câteva
introduceri scrise de el pentru publicul larg. Pe lângă popularizarea unor studii de caz foarte
convingătoare – cele mai faimoase fiind cunoscute colocvial drept „Dora“ (1905), „Micul Hans“ (1909),
„Omul cu şobolani“ (1909), „Cazul Schreber“ (1911) şi „Omul cu lupi“ (1918) –, acest volum a adus ideile
lui Freud în atenţia unui public mai larg.
Aşa cum era de aşteptat de la un curent a cărui metodă terapeutică sublinia puterea transferului şi
universalitatea complexului lui Oedip, istoria timpurie a psihanalizei este plină de disensiuni, trădări,
apostazii şi excomunicări. Cele mai des comentate rupturi sunt cele cu Adler în 1911, cu Stekel în 1912 şi
cu Jung în 1913; acestea au fost urmate, în anii 1920, de rupturi cu Ferenczi, Rank şi Wilhelm Reich. În
ciuda eforturilor discipolilor loiali, precum Ernest Jones, de a-l disculpa pe Freud, cercetările ulterioare
asupra relaţiilor sale cu foşti discipoli precum Viktor Tausk au scos la iveală amănunte nu tocmai
favorabile părintelui psihanalizei. Criticilor legendei hagiografice a lui Freud nu le-a fost foarte greu să
analizeze tensiunea dintre aspiraţiile lui Freud către obiectivitate ştiinţifică şi contextul personal
extraordinar de fragil în care ideile lui au fost elaborate şi diseminate. Chiar şi mult după moartea lui
Freud, încercarea repetată a arhiviştilor săi de a limita accesul la documente potenţial problematice a
întărit impresia că mişcarea psihanalitică seamănă mai mult cu o sectă decât cu o comunitate ştiinţifică
(cel puţin înţeleasă în mod ideal).
 Sigmund Freud (stânga jos) şi Carl Jung (dreapta jos)
în 1908, la Clark University, Worcester, MA, SUA.
CĂTRE O TEORIE GENERALĂ
Dacă istoria zbuciumată a instituţionalizării sale a făcut ca psihanaliza să fie pusă la îndoială în anumite
cercuri, de această soartă n-a scăpat nici propensiunea fondatorului său către extrapolarea descoperirilor
făcute în cursul practicii medicale într-o teorie generală mai ambiţioasă. Aşa cum Freud recunoştea faţă
de Fliess în 1900, „de fapt, nu sunt deloc un om de ştiinţă… Nu sunt decât un conchistador prin fire, un
aventurier“. Aşa-numita metapsihologie a lui Freud a dat curând naştere unor speculaţii de mare
anvergură despre fenomene culturale, sociale, artistice, religioase şi antropologice. Amestec complex şi
revizuit adeseori de elemente economice, dinamice şi topografice, metapsihologia a fost dezvoltată într-o
serie de 12 lucrări pe care Freud le-a scris în timpul Primului Război Mondial şi din care numai o parte au
fost publicate antum. Ideile lor generale au fost sintetizate în două volume apărute în anii 1920: Dincolo
de principiul plăcerii (Jenseits des Lustprinzips, 1920) şi Eul şi sinele (Das Ich und das Es, 1923).
În acestea, Freud a încercat să clarifice relaţia dintre diviziunea topografică a psihicului, operată de el la
începuturi, în inconştient, preconştient şi conştient, şi împărţirea lui ulterioară în sine, eu şi supraeu.
Sinele este definit în termenii celor mai primitive pulsiuni ale nou-născutului care-şi caută realizarea,
pulsiuni dominate de dorinţa de plăcere obţinută prin eliberarea tensiunii şi prin investirea energiei psihice
(ataşament obiectual). Indiferent la regulile logicii, la cerinţele eficienţei, la împotrivirea realităţii
exterioare, sinele este condus de ceea ce Freud a numit „procesul primar“, care implică direct instinctele
generate somatic. Dar, prin experienţa inevitabilă a frustrării, bebeluşul învaţă să se adapteze la cerinţele
realităţii. Procesul secundar rezultat de aici duce la apariţia eului, care se ghidează după ceea ce Freud a
numit „principiul realităţii“, în contrast cu „principiul plăcerii“ care domină sinele. În cadrul procesului
secundar, nevoia de a amâna satisfacţia în scopul autoconservării este deprinsă încet-încet în contextul
efortului de a înfrânge anxietatea produsă de dorinţele nerealizate. Ca să facă faţă acestor conflicte, eul
dezvoltă ceea ce Freud a numit „mecanisme de apărare“. Refularea este cel mai important dintre ele, dar
Freud a postulat un întreg repertoriu de mecanisme, printre care formaţiunea reacţională, izolarea,
transformarea în contrariu, negarea, substituirea şi raţionalizarea.
A treia componentă a trihotomiei lui Freud, supraeul, apare odată cu internalizarea comandamentelor
morale ale societăţii prin identificarea cu dictatele parentale, în timpul rezolvării complexului oedipian.
Numai parţial conştient, supraeul îşi capătă, într-o anumită măsură, forţa punitivă împrumutând unele
elemente agresive de la sine, care sunt îndreptate înăuntru, către eu, şi produc sentimente de vinovăţie.
Dar construcţia lui are la bază în primul rând internalizarea normelor sociale, ceea ce face ca noţiunea
psihanalitică a psihicului uman să nu poată fi redusă la termeni strict biologici sau individuali.
Modul în care Freud înţelegea procesul primar a suferit o schimbare fundamentală în cursul carierei sale.
Iniţial, Freud a opus unui impuls libidinal orientat spre plăcerea sexuală un impuls de autoconservare al
cărui scop final este supravieţuirea. Dar, în 1914, în timp ce examina fenomenul narcisismului, el a ajuns
să considere acest din urmă instinct drept o simplă variantă a primului. Neputând să accepte o asemenea
teorie monistă, Freud a căutat o alternativă dualistă. A ajuns astfel la aserţiunea speculativă că există în
interiorul psihicului un impuls înnăscut regresiv, orientat către stază, al cărui scop este să elimine
tensiunea inevitabilă a vieţii. A numit această tentaţie a repaosului principiul Nirvana, iar impulsul care stă
la baza ei, instinctul morţii sau Thanatos, cu care a înlocuit autoconservarea ca opus al instinctului vieţii,
numit şi Eros.
STUDII SOCIALE ŞI CULTURALE
Teoria finală a instinctelor elaborată de Freud este în multe privinţe un construct metafizic, comparabil
cu elanul vital al lui Bergson sau cu Voinţa lui Schopenhauer. Impulsionat de formularea sa, Freud s-a
lansat într-o serie de studii îndrăzneţe care l-au dus mult dincolo de limitele specialităţii sale. Le începuse
cu cercetări asupra lui Leonardo da Vinci (1910) şi a nuvelei Gradiva de Wilhelm Jensen (1907), în care
încerca să psihanalizeze opere de artă ca expresii simbolice ale dinamicii psihice a autorilor.
Premisa fundamentală care i-a permis lui Freud să examineze fenomenele culturale din perspectivă
psihanalitică a fost existenţa a ceea ce el numise sublimare, în cele Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii.
Aprecierea sau crearea frumuseţii ideale, susţine Freud, derivă din pulsiuni sexuale primare care sunt
transfigurate în fenomene culturale înălţătoare. Spre deosebire de refulare, tradusă numai în simptome
nevrotice a căror semnificaţie este necunoscută chiar şi celui afectat de ele, sublimarea este o rezolvare
paşnică a reprimării, care duce la crearea unor opere culturale accesibile şi altora. Deşi potenţial
reductivă în implicaţiile sale, interpretarea psihanalitică a culturii poate fi numită pe bună dreptate una
dintre cele mai puternice „hermeneutici ale suspiciunii“, ca să împrumutăm expresia filozofului francez
Paul Ricoeur, pentru că demitizează conceptul idealist al culturii înalte ca presupusă transcendere a unor
nevoi primare.
În Totem şi Tabu  (Totem und Tabu, 1913), Freud a lărgit din nou aria de acoperire a teoriilor sale, făcând
speculaţii psihologice pe teme antropologice şi sociale. Inspirat de cercetările lui Sir James Frazer asupra
aborigenilor australieni, Freud a interpretat amestecul de teamă şi de adoraţie faţă de animalul totemic în
termenii atitudinii copilului faţă de părintele de acelaşi sex. Insistenţa aborigenilor asupra exogamiei ar fi
aşadar o apărare complexă împotriva atracţiei incestuoase foarte puternice a copilului faţă de părintele de
sex opus. Religia lor ar reprezenta o anticipare filogenetică a dramei ontogenetice oedipiene care se
desfăşoară în procesul evoluţiei psihice a omului modern. Dar, în timp ce complexul lui Oedip este un
fenomen exclusiv intrapsihic, bazat pe fantezii şi temeri, religia aborigenilor, afirmă Freud cu îndrăzneală,
are la bază evenimente istorice reale. El speculează că rebeliunea fiilor împotriva taţilor dominanţi pentru
preluarea controlului asupra femeilor a culminat cu un paricid efectiv. Pentru că, în cele din urmă, a dat
naştere la remuşcări, acest act violent a fost răscumpărat prin instituirea unui tabu al incestului şi a
interdicţiilor împotriva rănirii obiectului sau animalului totemic – substitut al tatălui. Societatea propriu-zisă
a apărut atunci când comunitatea fraternă a înlocuit hoarda patriarhală, pentru că renunţarea la aspiraţiile
individuale de a se substitui tatălui ucis şi un sentiment comun de vină, provocat de participarea la crima
primordială, au dus la încheierea unei înţelegeri de tip contractual de a sfârşi luptele intestine şi de a
alcătui un grup. Strămoşul totemic a putut ulterior să evolueze către mai impersonalul zeu suprem al
marilor religii.

Totem şi tabu – ediţia princeps în limba germană – 1913

Un text freudian ulterior, care încearcă să explice solidaritatea socială, Psihologia mulţimilor şi analiza
eului (Massenpsychologie und Ichanalyse, 1921), se inspiră din psihologii antidemocratici de la sfârşitul
sec. XIX, îndeosebi Gustave Le Bon. Sentimentul colectiv de deziluzie provocat de liberalismul raţionalist,
sentiment pe care unii l-au considerat sursa unei bune părţi din opera lui Freud, atinge aici punctul
culminant al expresiei sale (singurul text competitor fiind psihobiografia demitizantă a lui Woodrow
Wilson, pe care Freud a scris-o împreună cu William Bullitt în 1930, dar care nu a văzut lumina tiparului
decât în 1967). Toate fenomenele de masă, sugerează Freud, se caracterizează prin legături emoţionale
intens regresive, care îi deposedează pe indivizi de autocontrol şi de independenţă. Respingând posibile
explicaţii alternative, precum starea de hipnoză sau imitaţia, şi nevrând să-l urmeze pe Jung în postularea
unei raţiuni colective, Freud a subliniat în schimb legăturile libidinale individuale ale membrilor cu liderul
grupului. Formarea unui grup este asemeni regresiunii într-o hoardă, în care conducătorul redevine tatăl
primitiv. Inspirându-se din exemple precum armata şi Biserica Romano-Catolică, Freud nu a luat
niciodată serios în consideraţie comportamente colective mai puţin tiranice.
RELIGIE, CIVILIZAŢIE ŞI DISCONFORT
Evaluarea sumbră a solidarităţii sociale şi politice şi-a găsit echivalentul, chiar dacă într-o formă uşor mai
nuanţată, în atitudinea lui Freud faţă de religie. Deşi multe studii asupra evoluţiei sale intelectuale au
distins varii influenţe ale ascendenţei lui evreieşti, pe care însuşi Freud le-a recunoscut în parte, poziţia
sa declarată era profund areligioasă. Aşa cum am văzut din Totem şi tabu, el a explicat întotdeauna
credinţa în divinităţi, în ultimă analiză, prin venerarea unor substitute ale strămoşilor umani. Una dintre
cele mai importante cauze ale rupturii sale cu foşti discipoli precum Jung a fost chiar acest scepticism
faţă de spiritualitate.
În eseul din 1907 intitulat Acte obsesionale şi practici religioase, Freud afirmase că nevrozele
obsesionale sunt sisteme religioase personale şi că religiile însele nu sunt altceva decât nevroze
obsesionale ale omenirii. Douăzeci de ani mai târziu, în Viitorul unei iluzii (Die Zukunft einer Illusion,
1927), el a rafinat această teorie, adăugând că credinţa în Dumnezeu este o reproducere la scară mitică
a stării universal umane de neputinţă infantilă. Ca tată idealizat, Dumnezeu este proiecţia dorinţei
copilului de a avea un apărător atotputernic. Dacă oamenii, evoluând, îşi pot depăşi dependenţa, a
conchis el cu un optimism prudent, atunci şi umanitatea poate să spere că va renunţa într-o zi la
heteronomia sa imatură.
Convingerea simplistă, de factură iluministă, aflată la baza acestei analize a trezit imediat reacţii critice,
care nu au rămas fără ecou în concepţiile lui Freud. Într-un schimb de scrisori cu romancierul francez
Romain Rolland, el a ajuns să recunoască o sursă mai recalcitrantă a sentimentului religios. Pasajul
introductiv al următorului său tratat speculativ, Disconfort în cultură (Das Unbehagen in der Kultur, 1930),
se referă la ceea ce Romain Rolland denumise „sentimentul oceanic“. Freud l-a descris ca pe sentimentul
unei comuniuni indisolubile cu universul, pe care misticii îndeosebi îl consideraseră experienţa religioasă
fundamentală. Originile sale, susţine Freud, se află în nostalgia după sentimentul preoedipian al copilului
de uniune cu mama sa. Deşi îşi are sursa tot în neajutorarea infantilă, religia vine astfel, într-o măsură,
din cele mai timpurii stadii ale evoluţiei postnatale. Dorinţa regresivă de revenire la această comuniune
poate fi mai puternică decât nevoia unui tată atotputernic şi deci nu poate fi depăşită printr-o rezolvare
colectivă a complexului lui Oedip.
Disconfort în cultură, text scris după ce Freud îşi începuse lupta cu cancerul palatal şi în perioada
ascensiunii triumfătoare a fascismului european, este o carte pesimistă. Punând accent pe prevalenţa
sentimentului de vină în psihicul uman şi pe imposibilitatea atingerii unei fericiri desăvârşite, Freud afirmă
că disconfortul omenirii nu are soluţie. Toate civilizaţiile, indiferent cât de bine sunt proiectate, pot să
ofere numai o uşurare parţială. Pentru că violenţele dintre oameni se datorează nu relaţiilor injuste de
proprietate sau nedreptăţilor politice, care pot fi corectate prin lege, ci mai degrabă instinctului morţii
redirecţionat spre exterior.
Nici măcar Eros, sugerează Freud, nu este în deplină armonie cu civilizaţia, pentru că legăturile libidinale
care stau la baza solidarităţii sociale sunt inhibate în raport cu scopul lor şi difuze, iar nu direct sexuale.
Aşadar, pentru omenire există o probabilitate ridicată de apariţie a unei tensiuni între impulsul sexual şi
dragostea sublimată. Mai mult, cum Eros şi Thanatos sunt ele însele în opoziţie, conflictele şi sentimentul
de vinovăţie rezultat sunt practic inevitabile. Singura speranţă pe care o putem avea este a unei vieţi în
care povara represivă a civilizaţiei să fie oarecum contrabalansată de satisfacerea instinctelor şi de
dragostea sublimată pentru omenire. Dar reconcilierea dintre natură şi cultură este imposibilă, căci preţul
plătit de orice civilizaţie este sentimentul de vinovăţie produs de necesarele constrângeri exercitate
asupra pulsiunilor instinctive ale omului. Deşi în altă parte Freud postulase că iubirea genitală,
heterosexuală, matură şi capacitatea de a munci în mod productiv sunt semnele principale ale sănătăţii
omului şi proclamase că „acolo unde există se, trebuie să existe şi eu“, este clar că el nu spera ca
disconfortul civilizaţiei să poată fi vreodată rezolvat în mod colectiv. Tot ce ne a oferit Freud este o etică a
autenticităţii resemnate, care propovăduieşte înţelepciunea unei vieţi fără posibilitatea salvării, fie ea
religioasă sau seculară.
ULTIMELE ZILE
Ultima lucrare majoră a lui Freud, Moise şi monoteismul, 1938 este mai mult decât un simplu „roman
istoric“, cum se gândise iniţial să o subintituleze autorul ei. Moise a fost multă vreme o figură de o
importanţă capitală pentru Freud; faimoasa statuie a lui Michelangelo reprezentându-l pe Moise fusese
subiectul unui eseu scris în 1914. Cartea a căutat să rezolve misterul originii lui Moise, făcând din el un
aristocrat egiptean care alesese poporul evreu pentru a păstra vie o religie monoteistă anterioară.
Conducător prea aspru şi pretenţios, Moise a fost ucis într-o revoltă a evreilor, iar în locul său a apărut un
al doilea şef, mai maleabil, numit tot Moise. Sentimentul de vinovăţie produs de paricid a fost însă prea
greu de îndurat, aşa că evreii s-au întors până la urmă la religia oferită de primul Moise, reunind cele
două figuri într-una singură. În acest text, Freud a permis atitudinii sale ambivalente faţă de rădăcinile
sale religioase şi de autoritatea tatălui să formeze ţesătura unei poveşti destul de fanteziste, care spune
mai multe despre autorul ei decât despre subiectul pe care-l tratează.

Sigmund Freud
Moise şi monoteismul a fost publicat în anul în care Hitler a invadat Austria. Freud a fost silit să fugă în
Anglia. Cărţile sale au fost printre primele arse, ca roade ale unei „ştiinţe evreieşti“, atunci când naziştii au
venit la putere în Germania. Deşi psihoterapia nu a fost interzisă în Al Treilea Reich, unde vărul
mareşalului Hermann Göring conducea un institut oficial de profil, psihanaliza s-a mutat în esenţă în exil,
în special în America de Nord şi în Anglia. Freud însuşi a murit la numai câteva săptămâni după
declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, într-o vreme când temerile sale cele mai rele legate de
iraţionalismul care mocneşte sub masca civilizaţiei se dovedeau adevărate. Moartea nu a fost un obstacol
în calea receptării şi diseminării ideilor sale. O pletoră de şcoli freudiene a apărut în timp, dezvoltând
psihanaliza în diferite direcţii. De fapt, în ciuda criticilor neîncetate şi adesea convingătoare formulate
practic la adresa tuturor ideilor sale, Freud rămâne una dintre cele mai redutabile figuri în peisajul
intelectual al sec. XX.
Psihologia Individuală a lui Alfred
ADLER Scurta biografie
La 7 februarie 1870 se naste (al doilea fiu) intr-o familie evreiasca dintr-o periferie
a Vienei, Rudolfsheim. A fost un copil bolnavicios, suferind de rahitism. O
poveste despre o intamplare din copilaria sa, probabil anecdotica, spune ca la
varsta de 4-5 ani, grav bolnav de pneumonie si auzind discutia dintre tatal sau si
medicul care-i preconiza sfarsitul, Alfred Adler nu doar ca a luat decizia de-a lupta
pentru a trai (intrucatva seamana cu episodul povestit de Milton Erickson) dar si
de a deveni medic. A fost in permanenta competitie cu fratele sau mai mare
Sigmund (mai tarziu avea sa concureze cu un alt Sigmund), pe a carui vigoare si
sanatate era gelos. Pentru a compensa limitele sale fizice si sentimentul de
inferioritate, Adler a hotarat sa munceasca din greu, cu timpul reusind sa isi
construiasca stima de sine crescuta si acceptarea sociala in grupul de copii cu
care a crescut ( de fapt intreaga sa viata este o continua lupta, si de ce nu, un
triumf asupra sentimentului de inferioritate). 
Dupa un inceput scolar mediocru (tatal sau fiind sfatuit sa-l dea ca ucenic unui
croitor), Adler reuseste sa termine printre primii din scoala. Urmeaza facultatea
de medicina (moment in care are contact cu ideile socialiste). Dupa absolvire
practica initial oftalmologia, apoi medicina generala, in cartierele sarace ale
Vienei. In 1902 primeste invitatia din partea lui Sigmund Freud de a se alatura
''Societatii Psihologice de Miercuri''. In 1910 devine presedintele Societatii
psihanalitice vieneze, a carui membru va ramane pana in 1911, cand diferentele
dintre el si Freud vor deveni insurmontabile (accentul pus de Freud pe instinctual
in detrimentul socialului, conflictul oedipal vs. relatiile din cadrul familiei,
omnipotenta halucinatorie a sugarului vs. sentimentul de inferioritate a copilului,
urmarirea placeri vs. nevoia de putere etc.). Dupa despartirea de Freud, Adler
infiinteaza Societatea de Psihologie Individuala (1912), iar in 1916 serveste ca
medic in armata austro-ungara, iar in 1924 devine profesor la Institutul Pedagogic
din Viena, pozitie din care incearca sa schimbe parti din sistemul educational
austriac (. La inceputul anilor '30, emigreaza in S.U.A., unde ocupa pozitia de
profesor adjunct la Columbia University si la Long Island College of Medicine.
Intreprinde numeroase turnee de popularizare ale ideilor sale. Alfred Adler a
decedat subit la Aberdeen, la 28 mai 1937, probabil în urma unui infarct, pe cand
se afla intr-un turneu scotian, sustinand conferinte si seminarii. Avea 67 de ani. In
2007 cenusa sa a fost gasita, iar in 2011 inmormantata in Viena.
 De obicei numele lui Alfred Adler este asociat cu

psihanaliza, care pentru mulţi nu este de conceput fără faimosul ei triumvirat: Freud, Adler şi Jung. În

realitate însă ambiţiosul concetăţean al părintelui legitim al psihanalizei nu a fost mai mult decât unul dintre

efemerii „tovarăşi de drum” ai lui Sigmund Freud, fără a fi şi un psihanalist în adevăratul sens al cuvântului,

cu toate că într-o vreme a îndeplinit funcţia de preşedinte al Asociaţiei Psihanalitice din Viena. Adler nu a

practicat niciodată psihanaliza, Freud însuşi s-a vazut obligat să facă precizarea că Adler „nu are nimic

comun cu psihanaliza”, că el a avut încă de la început propriul său „sistem”, doctrina sa, pe care încerca să

o substituie psihanalizei.

Adevărul este că „psihologia individuală” profesată de Adler nu se încadrează şi nici nu s-ar putea încadra în

psihanaliză, nici ca teorie, nici ca practică, aşa cum lucrul este în bună măsură posibil cu „psihologia

analitică” a lui Carl Gustav Jung. Dar cum concepţia lui Adler s-a dezvoltat paralel cu psihanaliza, stabilind

cu aceasta şi relevante puncte de contact, ea poate fi considerată drept o concepţie parapsihanalitică,

cunoscându-se ca etimonul „para” înseamnă în greceşte „în afara” sau „pe lângă”, „vecin”. Parapsihanaliză

se dovedeşte şi socioanaliza lui Jacob L. Moreno, care i-a şi fost elev lui Freud la Viena, înainte de a emigra

în America. Moreno nu scapă nici o ocazie de a-şi revendica meritul „inversării tehnicii psihanalitice”, faptul

de a fi terminat cu „era verbală” simbolizată de „divanul freudian”, spre a orienta personalitatea totală a
pacientului spre acţiunea spontană, pe care el o consideră mult mai grăitoare şi mai eficientă în plan

psihoterapeutic. Este ceea ce azi se cunoaşte sub numele de „psihodrama” lui Moreno, acesta fiind, alături

de Adler, cel mai notabil „parapsihanalist”.

Aşa cum despre Freud s-a spus că a descoperit „complexul lui Oedip” pentru că el însuşi a avut o mamă cu

două decenii mai tânără decât tatăl său şi a crescut într-o familie în care el era unchi al unor persoane mai în

vârstă decât dânsul (copiii unora dintre fraţii săi vitregi), tot aşa descoperirea lui Adler privind inferioritatea

constituţională a unor organe, care dezvoltă în suprastructura psihică un „sentiment de inferioritate”

declanşator al luptei pentru obţinerea superiorităţii, a fost pusă pe seama deficienţelor organice ale

autorului, explicaţie pe care, de altfel, chiar o autorizează. Adler a fost un copil firav, rahitic, peste măsură de

bolnăvicios, aşa încât în mintea lui s-a înfiripat încă din copilărie gândul de se face medic pentru a „ lupta

contra morţii”. Dar nu numai „inferiorităţile” fizice l-au stimulat la „compensări ambiţioase”, ci şi unele

considerente de ordin spiritual.

Alegând exemple care să ilustreze teoria sa a „sentimentului de inferioritate” şi a „compensării”

subsecvente (şi chiar a „supracompensării”), Adler pare a se aşeza în compania unor celebrităţi ca Homer,

Demostene, Milton, Beethoven sau Dostoevski. De altfel, de Freud se va separa (o primă tentativă a făcut şi
în 1904) pentru că avea senzaţia că îi este subaltern, pe când el se voia, în inconştientul său, un „spiritus

rector”. Intuindu-i ambiţiile, Freud l-a înscăunat preşedinte al Societăţii psihanalitice, dar Adler nu era omul

care să se mulţumească cu „compensări” minore. În 1911 el a iniţiat o îndrăzneaţă mişcare strategică,

redactând o acerbă critică a  teoriei sexualiste a vieţii psihice, critică care atingea tocmai punctele nevralgice

ale psihanalizei freudiene din acel timp.

Pe când Freud a preluat de la Nietzsche mai ales ideea primatului sexualităţii şi afectivităţii, ca şi conceptul

de refulare, Adler şi-a axat concepţia pe teoria nietzscheeană a „voinţei de putere”, adaptând-o la propria sa

teorie a căutării obstinate a superiorităţii şi aşa-zisului „protest viril” caracteristic femeilor care nu-şi acceptă

condiţia de inferioritate, nici sub raport biologic, nici sub raport social. „ Voinţa de putere şi voinţa de a se

face remarcat ale lui Nietzsche – scrie el în Cu privire la caracterul nevroticilor (1912) – exprimă în fond

acelaşi lucru ca şi concepţia noastră care, pe de altă parte, se apropie de cea a lui Fere şi de a câtorva autori

mai vechi, după care sentimentul de plăcere ar fi expresia unui sentiment de putere, în vreme ce sentimentul

de neplăcere ar decurge dintr-un sentiment de neputinţă”.

Adler susţine că orice om (nu doar nevroticii sau psihoticii) are tendinţa de a-şi  disimula sentimentul de

inferioritate îndărătul unor ficţiuni ca puterea, actele de răzbunare imaginare, trăirea interioară a unor

satisfacţii visate, etc.

De îndată ce Freud a emis părerea că în lucrarea  lui Adler Cu privire la caracterul nevroticilorinconştientul

apare doar „ca o curiozitate psihologică”, fără nici o legătură cu ansamblul „sistemului” adlerian, şi că, de

altfel, Adler era prea puţin apt să opereze cu materiale furnizate de inconştient, adesea a fost pusă la îndoială

dimensiunea abisală a „psihologiei individuale”. Clifford Allen va afirma categoric că dacă Adler „recunoaşte

inconştientul, aceasta nu înseamnă, pentru el, nimic”. Englezul este de părere că psihologia lui Adler este

esenţialmente o egopsihologie, adică un studiu al proceselor psihice conştiente, fondatorului psihologiei

individuale fiindu-i indiferent dacă un fenomen psihic este conştient sau nu. Însă în urma unor prelegeri, prin

care Adler urmărea să-şi expună cât mai clar şi exact concepţia, el admite în mod explicit existenţa şi

funcţiile inconştientului, contestând chiar şi atenţiei caracterul ei ca proces psihic propriu conştiinţei. „ Cu

toate că – scrie el – atenţia conştientă se obţine, într-o anumită măsură, prin constrângere, forţa propulsivă a

atenţiei nu rezidă în conştiinţă, ci în interes, iar acesta ţine în cea mai mare parte de sfera inconştientului.

Aici sunt de căutat şi de găsit forţele care configurează linia de mişcare a omului, planul săuinconştient) de

viaţă. În conştiinţă – ne mai spune Adler – astfel de forţe motivaţionale nu sunt decât reflectarea

inconştientului. Vanitosul, frivolul, de cele mai multe ori habar n-au că sunt cum sunt. Vanitatea, frivolitatea

nu înseamnă şi conştiinţa vanităţii şi frivolităţii. Există indivizi care nu-şi cunosc nici calităţile, nici defectele,

trăind într-o totală ignoranţă de sine. Cineva se poate crede un om brav, pe când tot ceea ce face el izvorăşte

din egoism. „ Aşadar – scrie Adler – mulţi oameni dezvoltă în ei forţe care intră în acţiune fără ştirea lor.

Aceste forţe ale inconştientului influenţează viaţa oamenilor şi, dacă nu vor fi identificate, vor duce la urmări

grave”  . În Practica şi teoria psihologiei individuale (1920), referindu-se la inconştient, Adler admite că numai

existenţa dimensiunii abisale a personalităţii face posibile comportamentele nevrotice şi psihotice, „planul

de viaţă” al individului structurându-se în inconştientul acestuia. Autorul face relevanta precizare că

inconştientul se manifestă în „neputinţa pacientului de a-şi înţelege impulsurile în raport cu mediul social în

care trăieşte”. De unde şi cerinţa de bază a psihoterapiei ( ca şi la Freud) de a aduce în conul de lumină al

conştiinţei „monştrii” generaţi de inconştient pentru a-i anihila : (

„Psihoterapia poate să înceapă aici prin aducerea în conştiinţă a ideii directoare de exagerare a propriei

importanţe, făcând prin aceasta imposibilă influenţa sa asupra vieţii active”. Este limpede ca Adler

profesează o psihologie abisală, fiind chiar încredinţat că a sa este mai profundă decât altele pe care le

cataloghează drept superficiale. Nefăcând paradă de termenul inconştient, el îl subînţelege în majoritatea

textelor sale, dându-i importanţa de rigoare.

Prin termenul de “psihologie individuală” neavizaţii sunt imediat tentaţi să creadă că o asemenea psihologie

pune accentul pe individul ca individ, fiind un fel de antiteză la ceea ce reprezintă psihologia socială. “ Chiar

şi cuvântul german Individualpsychologie – scrie Madelaine Ganz – dă uşor loc la interpretări greşite, căci

eşti înclinat să înţelegi prin aceasta o psihologie care s-ar aplica individului. În realitate însă trebuie să ne

referim la sensul etimologic al cuvântului (individuere). În acest fel câmpul ei de aplicare devine mult mai

întins. Este vorba de o psihologie a unui tot indivizibil şi care se raportează în acelaşi timp la individul în sine

şi la relaţia sa cu comunitatea”. Ne aflăm prin urmare tocmai la polul opus sensului sugerat de simpla

percepere a termenului psihologiei individuale într-adevăr, dacă citeşti cărţile lui Adler, ai din ce în ce mai

mult impresia că disciplina cultivată de el este sociopsihologia. “Cercetarea de psihologie individuală – scrie

autorul – caută să obţină o aprofundare a cunoaşterii omului, posibilă doar prin înţelegerea poziţiei

individului faţă de misiunea sa socială distinctă”. Scopul mărturisit al operei lui Adler este acela de a face ca

oamenii să nu mai treacă unii pe lângă alţi ca nişte monade etanşe, vorbindu-şi fără a putea stabili reale

puncte de contact şi comunicare, cum se întâmplă adesea, nu numai în mediile vaste ale societăţii, ci şi în

grupurile restrânse, de ordinul familiei. “Cunoaşterea omului –arată Adler  – comportă însă încă o latură, la

fel de importantă, reprezentată de aşa numitul aspect social al acesteia. Este neîndoielnic faptul că oamenii

s-ar comporta mai bine unii faţă de alţii, ca ei s-ar apropia mai mult dacă s-ar înţelege mai bine unii pe alţii. Ei

trebuie să devină capabili să recunoască tot ce este inconştient în viaţă, toate deghizările, disimulările,

şiretlicurile şi perfidiile, spre a-i putea avertiza pe cei pândiţi de asemenea primejdii şi a le veni in ajutor.

Numai cunoaşterea omului, conştient practicată, ne va sluji în acest sens”.

Aşadar, „psihologia individuală” nu se mărgineşte la studiul individului ca entitate socială, ci se extinde larg

la societate, definind omul ca fiinţă eminamente socială, animată de un sentiment înnăscut de comuniune

umană, pentru ca în cele din urmă aceasta psihologie să îl privească pe om ca fiinţă cosmică, având de

îndeplinit un rol în cosmos. “Sentimentul solidarităţii, al comuniunii sociale, este implantat de natură în

sufletul copilului şi nu părăseşte individul decât sub acţiunea celor mai grave maladii ale vieţii psihice. De-a

lungul întregii vieţi, acest sentiment este nuanţat se restrânge sau se amplifică, în cazurile favorabile

depăşind cercul membrilor familiei, spre a cuprinde tribul, poporul, umanitatea. Poate să depăşească chiar şi

aceste limite şi să iradieze asupra animalelor, plantelor sau a altor obiecte, neînsufleţite, cuprinzând în cele

din urmă cosmosul universal.” Repunând în drepturi dimensiunea socială definitorie a omului, psihologia

individuală aduce psihanalizei zise “ortodoxe” un amendament capital, care s-a dovedit ulterior perfect

asimilabil de către o concepţie care, oricum, ori de câte ori a fost somată, nu a ezitat să işi legitimeze

fundamentele sociale.
 O altă noţiune introdusă de Adler a fost cel de

„sentiment de inferioritate”. „Sentimentul de inferioritate  şi complexul de inferioritate – aceste concepte

fundamentale ale psihologiei individuale, care altădată îi făcea pe psihanalişti să vadă negru în faţa ochilor –

sunt astăzi (constată Adler) în întregime acceptate de Freud”.

Conceptele invocate sunt cu adevărat fundamentale pentru doctrina adleriană, pentru care a fi om înseamnă

a avea un sentiment de inferioritate, care cere o compensare permanentă, legea vieţii fiind triumful asupra

dificultăţilor. Sentimentul de inferioritate, generat de sesizarea (nu neapărat conştientă) a insuficienţelor

cutărui sau cutărui organ, devine pentru individ un factor stimulator al dezvoltării psihice. Aşa, de exemplu,

strabismul, anomaliile de acomodare ale organului vizual, fotofobiile, hipoacuziile, mutismul, logonevroza, şi

alte tulburări de vorbire, inconvenientele organice şi psihice cauzate de vegetaţiile adenoide, afecţiunile

frecvente ale organelor de simţ, căilor respiratorii şi digestive, malformaţiile şi urâţenia, semnele periferice

de degenerescenţă care trădează inferiorităţi mai profunde, hidrocefalia, rahitismul, anomaliile scheletului

(scolioză, scifoză, genu valgum sau genu varum, pes varus sau pes valgus), incontinenţa persistentă anală

sau uretrală, viciile de conformaţie ale organelor genitale, defecte ale cordului, arterelor, ale glandelor
endocrine, ca şi alte nenumărate anomalii, pe scurt, existenţa unui organ deficitar ca formă şi funcţie,

“impun traiectelor nervoase corespondente şi suprastructurii psihice un efort de natură să aducă din partea

acesteia o compensaţie, în cazul în care ea este posibilă, caz în care legăturile care ataşează organul inferior

de lumea exterioară trebuie să-şi găsească o întărire în suprastructură. Organul vizual atins de inferioritate

originară îi corespunde o percepţie vizuală exacerbată, un aparat digestiv atins de inferioritate va avea drept

corolar o intensificare a activităţii psihice, în raport cu tot ceea ce priveşte sau are tangenţa cu alimentaţia;

această intensificare se va transpune în lăcomie, poftă de câştig şi, prin intermediul echivalentului

reprezentat de bani, se vor întări spiritul de economie şi avariţia.”

Cu astfel de explicaţii suntem în vecinătatea psihanalizei freudiene, căci după Freud, copiii care muşcă sânul

mamei, ca adulţi devin nişte certăreţi şi sarcastici, veşnic în căutare de scandaluri, pe când cei înţărcaţi prea

devreme vor deveni beţivi, încercând să înlocuiască cu alcool laptele de care au fost privaţi intempestiv. În

aceeaşi manieră “parapsihanalitică”, Adler va susţine că în privaţiunile şi senzaţiile de inconfort din primii

ani ai copilăriei, în sentimentul de inferioritate al copilului, generat de imaturitatea organelor sale, de lipsa de

independenţă în relaţiile cu părinţii trebuie căutat punctul de plecare al unui anumit număr de trăsături de

caracter, foarte generale, care fac din copil un individ agresiv, cu ambiţia afirmării superiorităţii faţă de

ceilalţi. Încă din fragedă copilărie, printr-un proces inconştient, se trasează liniile unui “stil de viaţă”, de
regulă invariabil, la baza căruia stă conceperea unui “plan secret”, ca şi cum ar fi vorba de pregătirea unui

plan subversiv. „Tendinţa infatigabilă spre superioritate încearcă să ascundă acest complex de inferioriate,

printr-un complex de superioritate care, întotdeauna în afara sentimentului de comuniune socială, ţinteşte la

aparenţa unei superiorităţi personale”. În asemenea cazuri se impune ca “stilul de viaţă” să fie modificat

radical, în sensul integrării sociale a individului deviant, deoarece “ a fi  om nu este doar un fel de a vorbi, ci

a fi o parte dintr-un întreg, a te simţi parte dintr-un întreg”. Pârghia modificării „stilului de viaţă” este mereu

aceeaşi, constând în consolidarea sentimentului de comuniune socială. Chiar şi suferinţe cum sunt cefaleea

nevrotică, migrena, nevralgia trigemenului şi accesele epileptoide, acolo unde tulburările organice lipsesc –

ne asigură Adler – vor putea fi vindecate, chiar şi definitiv, printr-o modificare a stilului de viaţă, printr-o

scădere a tensiunii psihice, printr-o lărgire a sentimentului de comuniune socială, panaceul său universal.

Dar, susţine pe de altă parte autorul, nu numai individul ca atare, ci şi specia umană în întregul ei s-a

dezvoltat tot datorită sentimentului de inferioritate faţă de alte specii, compensarea supremă având loc prin

constituirea societăţii omeneşti. „În ceea ce priveşte structura sa naturală  – scrie Adler – omul este o fiinţă

inferioară. Dar această inferioritate constitutivă, pe care şi-o conştientizează ca pe un sentiment de

neîmplinire şi insecuritate, acţionează permanent ca un stimulent în direcţia descoperirii unei căi de adaptare

la viaţă, unde să-şi creeze situaţii în care să fie echilibrate dezavantajele poziţiei omului în natură. Este

vorba, în fond, tot de organul psihic, care are capacitatea de a realiza adaptarea şi securitatea ”.  Complexul

de inferioritate este astfel prezentat ca un fenomen universal care a prezidat geneza omenirii. Caracterul

„parapsihanalitic” al acestei speculaţii de antropologie este evident. În Totem şi Tabu (1913), alambicând o

idee a lui Darwin, Freud se străduieşte să demonstreze că la originea unor fenomene sociale, în special

desprinderea omului din „hoarda primitivă”, ar sta „complexul lui Oedip”, în timp ce Adler pune întregul

Univers sub stăpânirea  unui „complex de inferioritate” primordial.

Opunându-se lui Freud, acelui Freud care cercetează prin excelenţă cauzalitatea, motivaţia inconştientă a

comportamentului, atribuită îndeosebi refulării instinctelor, Adler, dimpotrivă, cercetează în primul rând

finalitatea, scopul şi direcţia diferitelor acte ale individului. Potrivit concepţiei adleriene, este cu neputinţă să

ne reprezentăm o viaţă psihică în absenţa unui scop, ceea ce este, desigur, întru totul adevărat. „Viaţa

psihică a omului – scrie el – este determinată de un scop. Nici un om nu poate gândi, simţi, voi sau chiar

visa, fără ca toate acestea să fie determinate, condiţionate, limitate, dirijate de un scop care îi stă în

faţă”. Scopul poate fi conceput ca fix, ca transformabil sau ca unul integral substituibil, dar, oricum,

„psihologia individuală” priveşte toate fenomenele psihice ca fiind îndreptate spre un scop, direcţia mişcării

acestor fenomene fiind eminamente viitorologică. „Psihicul –  subliniază Adler – nu se supune nici unei legi

naturale, deoarece scopul care îi stă înainte nu este imuabil, ci variabil. Când însă cineva întrezăreşte un

scop, mişcarea psihică are loc în mod necesar, ca şi cum ar guverna aici o lege a naturii după care suntem

constrânşi să acţionăm. Totuşi, în viaţa psihică nu există nicio lege naturală, ci în acest domeniu omul însuşi

îşi face legile”. Astfel Adler, taie legăturile care conexează psihicul la mişcarea şi transformarea universală a

materiei, reînviind concepţia liberului-arbitru. Madeleine Ganz notează că „psihologia adleriană face un apel

în plus la cauza finală. Când un copil, de exemplu, nu spune adevărul, ea se întreabă nu numai care este

cauza minciunii ci şi care este scopul pe care îl urmăreşte el în felul acesta. Deoarece tot ceea ce face un

individ o face spre a atinge un scop pe care şi-l dă el însuşi, în mod conştient sau inconştient”.
Fără îndoială, impresia cea mai clară pe care ne-o lasă formulările obişnuite ale lui Adler este aceea că el se

situează ferm pe poziţiile finalismului şi determinismului intrapsihic. „Individul  – scrie el, de pildă  – este

determinat de structura stilului său de viaţă. De legile acestuia ascultă de acum înainte şi pe durata întregii

existenţe, sentimentele, emoţiile, gândurile şi acţiunile. Activitatea creatoare a stilului de viaţă îşi începe

opera. Pentru a se facilita această activitate, sunt elaborate reguli, principii, trăsături de caracter şi o

concepţie asupra lumii. O schemă bine determinată a apercepţiei se stabileşte, iar concluziile, acţiunile sunt

divizate în plină concordanţă cu această formă finală ideală la care aspiră. Ceea ce în conştient se dezvăluie

ca nefiind factor de perturbaţie, ca acţionând în conformitate cu acest sens, este menţinut aici. Restul este

uitat, diminuat sau acţionează ca un model inconştient, sustras mai mult decât de obicei criticii sau

comprehensiunii. Rezultatul final al acestei scheme, fie că întăreşte liniile dinamice conştiente, fie că

anihilează sau le paralizează printr-o reacţiune, conducând astfel la conflicte prin inhibiţie, este întotdeauna

determinat dinainte de către stilul de viaţă”. O primă observaţie care se impune este aceea că Adler admite

de fapt refularea în forma descrisă şi teoretizată de Freud. Observăm, în al doilea rând, că ne aflăm în faţa

unui model de determinism strict intrapsihic, fenomenele psihice fiind explicate prin ele însele în interiorul

unuia şi aceluiaşi individ, care îşi fixează scopurile şi stilul de viaţă în calitate de variabilă absolut

independentă, autocreatoare de variabile dependente. Adler preconizează o cunoaştere a omului bazată pe

pura „comprehensiune”, pe „empatie”, indicând drept ajutoare în această direcţie pe marii scriitori

Shakespeare, Goethe, Dostoievski şi minimalizând utilizarea testelor şi a metodelor de investigaţie

psihologică obiectivă în general.

Marile probleme ale vieţii sunt, după Adler, trei: viaţa în societate, munca şi iubirea,  deoarece – ne explică el

– „fiinţa umană privită ca produs al acestei planete nu şi-a putut menţine şi dezvolta relaţiile cu restul lumii

decât prin încorporarea în comunitate, prin aportul material şi spiritual pe care i-l furnizează acesteia, prin

diviziunea muncii, prin efort susţinut şi printr-o propagare suficientă a speciei”. Ca şi pentru Pestalozzi,

pentru Adler mama este aceea care are datoria sacră de a-şi educa copiii în acest spirit. „ Aşa cum am arătat

– scrie el – există şi alte handicapuri care, ca şi faptul de răsfăţa un copil, împiedică dezvoltarea

sentimentului de comuniune socială. Luând în considerare aceste obstacole, trebuie, odată mai mult, să

respingem orice principiu fundamental, direcţional sau cauzal, văzând în manifestarea lor numai un element

înşelător care poate fi exprimat în termenii unei probabilităţi statistice. Diversitatea şi singularitatea fiecărei

manifestări individuale nu trebuie să ne scape. O manifestare de felul acesta este expresia puterii creatoare,

aproape arbitrare, a copilului în formarea legii sale dinamice”. Aici cauzalitatea este manifest implicată, şi

încă din exterior – răsfăţarea copilului de către părinţi. Adler are meritul major de a fi luat în considerare

problema legilor probabiliste ale comportamentului uman, depăşind din acest punct de vedere determinismul

de fapt nestatistic al psihanalizei lui Sigmund Freud, în care totuşi Norbert Wiener vedea un reprezentant al

probabilismului modern, având probabil în vedere imponderabilele pe care le-a introdus în analiza

determinării multiple – „supradeterminare” – a comportamentului.

Unii exegeţi l-au comparat pe Alfred Adler cu Socrate, în favoarea „socratismului” său fiind invocate, pe

lângă adoptarea imperativului cunoaşterii de sine, unele similitudini superficiale – pasiunea cu care Adler

dialoga în agora, lipsa sa de entuziasm pentru exprimarea în scris, etc. În realitate „socratismul” său este

unul mai de adâncime, la Adler cunoscutul precept Cunoaşte-te pe tine însuţi! căpătând pe parcurs

dimensiuni de profundă şi amplă rezonanţă socială: Cunoaşteţi-vă unii pe alţii! Acesta este mesajul major al
întregii sale opere. „Oamenii – scrie Adler – ar duce o viaţă în comun mult mai bună dacă cunoaşterea

omului ar fi mai profundă, deoarece anumite forme perturbatoare ale vieţii în comun ar fi suprimate, forme

care sunt astăzi posibile pentru că nu ne cunoaştem unii pe alţii”. Preceptul adlerian înseamnă mult mai mult

decât acela al lui Socrate în orizontul existenţei reale şi al conduitei realiste, din moment ce până şi simpla

cunoaştere de sine este, după cum o demonstrează studiile moderne, esenţialmente condiţionată de

descifrarea propriilor relaţii definitorii, ceea ce echivalează, în definitiv, cu cunoaşterea semenilor cu care

avem de-a face şi care au de-a face cu noi.

Dincolo de teorie şi de „sistem”, cititorul găseşte în cărţile lui Alfred Adler extrem de penetrante şi exacte

observaţii caracterologice, de o mare utilitate în orientarea practică pe planul relaţiilor sociale concrete în

care fiecare om se află necesarmente angajat, ca fiinţă prin excelenţă socială, după cum va găsi şi o

sănătoasă pedagogie a integrării şi a colaborării, de perpetuă actualitate.

Bibliografie:
XIV. GESTALTISMUL
1. Fondatorii gestaltismului. Fenomenul mişcării aparente, ce a dat de gândit psihologilor şi a
condus la paradigma gestaltistă, şi-a găsit aplicaţia majoră în cinematografie. Cum se face că
succesiunea unor stimuli luminoşi la fante distanţate, la un interval de cca 60 msec. dă observatorului
impresia că lumina se mişcă de la o fantă la alta? Această întrebare a constituit obiectul unor
îndelungate discuţii între Wertheimer, venit la Institutul de Psihologie din Frankfurt pe Main în
1910, şi ceilalţi doi colaboratori, la început subiecţi ai experimentării, W. Kohler şi K. Koffka.
Lucrarea lui Wertheimer din 1912 lansa o nouă paradigmă, deoarece mişcarea aparentă nu
putea fi explicată prin analiză şi relevare de componente; ea există datorită unor relaţii dintre
componente (o anumită distanţă dintre fante şi un interval de timp între cele două apariţii
luminoase); maniera wundtiană de analiză se dovedea inacceptabilă, era respinsă de fenomenul
însuşi, deoarece el era un fapt primar, iar nu unul dintre elemente; era o caracteristică a organizării
lor în câmpul perceptiv.
2. Principiile gestaltismului
a) Gestaltul – calitate esenţială a câmpului psihologic. Se zice că raportarea gestaltiştilor la
întreg este dificil de înţeles, deşi aserţiunea „întregul este altceva decât suma părţilor” se găseşte şi
la înţeleptul chinez Lao-Tzi, care trăise cu şase secole înaintea erei noastre; simpla afirmaţie a
diferenţei dintre suma părţilor şi întreg a fost considerată de B. F. Skinner, în deceniul al patrulea,
o pseudoproblemă, deşi gestaltiştii delimitaseră, pe baza acestui criteriu, „gândirea productivă” şi
„rezolvarea prin surprindere a legii de organizare internă” (prin Einsicht).
Chipul gestaltismului ar fi fost cu siguranţă altul, mai cristalin şi prietenos, dacă Wertheimer
ar fi trăit după 1943 pentru a-şi realiza dorinţa elaborării a două noi cărţi, în completarea „Gândirii
productive”. Acestea urmau să trateze :
– „aspectele mai largi ale psihologiei gândirii”;
– „problema logicii gestaltiste, în care problemele tradiţionale apar ca un caz special
euclidian; tot în acest cadru, aspectele euristicilor gestaltiste productive”.
Prin natura intrinsecă a experienţei lor cognitive, oamenii recepţionează şi procesează datele
într-un mod structurat, potrivit unor legi ale dependenţei părţii de întreg. Realitatea însăşi are
organizare structural-emergentă; exemplul apei, cu calităţile ei surprinzător de diferite faţă de
elementele componente (oxigenul şi hidrogenul); structura casei, structurile materialelor şi ale
ţesuturilor vii, circuitul electric funcţional etc. (W. Kohler tratează sistematic asemenea exemple
în lucrarea Die physichen Gestalten, 1920).
Cum ştie observatorul sau gânditorul că analiza sa trebuie să se oprească la o anumită
configuraţie a relaţiilor şi să nu mai continue avansul spre alte elemente? Răspunsu gestaltiştilor
este de factură pragmatică: dacă se ajunge la identificarea unor regularităţi sau legi utile, demersul
este declarat adecvat şi suficient. Acest principiu metodologic este considerat inevitabil pentru
orice domeniu ştiinţific, cunoştinţele depinzând întotdeauna, în parte, şi de subiectul cunoscător.
b) Raportul psihic-fiziologic. Dacă în fizică noţiunea de „câmp” semnifică un spaţiu definit
de mişcare a unor particule (ce poate fi descrisă matematic), în accepţiunea psihologică realitatea
este alta. Sa luăm exemplul mai frecvent utilizat al câmpului perceptiv: câmpul semnifică un
ansamblu de relaţii antecedent-consecvent, cu o descriere verbală sau matematică, în relaţie de
care comportamentul de orice fel nu depinde punctual de caracteristicile locale ale situaţiei-stimul.
Ideea de câmp a captivat pe fiziologi şi i-a făcut să experimenteze interferenţe între forţe
electrice, schimbări fiziologice şi percepţie (în special cea vizuală). Dacă în această privinţă datele
n-au fost considerate edificatoare, relaţia dintre structurile cerebrale şi experienţă a fost definită
sigur ca una de izomorfism. În Gestalt psychology, 1947, W. Köhler afirmă: „Organizarea
experenţială în spaţiu este întotdeauna structural-identică cu organizarea funcţională în distribuţia
proceselor cerebrale de bază“ (pg. 61). Aşa cum o hartă şi teritoriul pe care îl reprezintă nu sunt
identice ca natură, ci doar ca structură, câmpurile fiziologic şi experienţial permit urmărirea
caracteristicilor unuia luând în seamă pe celălalt. Există reţele neuronale specializate în
procesarea informaţiilor relative la aspecte holistice ale stimulului şi situaţiei.
c) Atitudinea faţă de experienţa trecută. Acest principiu, redat prin sintagma „simultaneitate”
(între psihic şi fizic), este cu totul specific şcolii gestaltiste. Fără a nega total rolul experienţei trecute în
reactivitatea individului într-o situaţie inedită, valoarea acesteia este diminuată în apariţia noii imagini
perceptive sau soluţii; confruntarea concretă cu stimulul sau cu situaţia problematică este atât de
hotărâtoare pentru comportamentul adecvat, încât modifică experienţa trecută. Percepţia este
influenţată de trei tipuri de variabile: genetice, istorice şi situaţionale. Aceasta nu înseamnă că unele legi
de organizare a gestalt-ului nu pot fi învăţate (cum ar fi principiul proximităţii: elementele apropiate
aparţin aceluiaşi obiect).
Gestaltiştii sunt preocupaţi de „efectul productiv” al impactului cu prezentul, la care pot
contribui şi elemente native şi date ale experienţei trecute, fără însă a fi hotărâtoare. W. Kohler
explica aceasta prin figura:
Deşi figura conţine două litere „H”, cu care suntem familiarizaţi, ansamblul nu este perceput
ca o completare a acestora, deci ca:
d) Principiile configuraţiilor. Enunţate în 1923 de M. Wertheimer ca rezultate experimentale,
cu timpul au devenit cunoscute ca „legi de organizare”. Autorii gestaltişti şi-au dat seama de
dificultatea înţelegerii formulărilor verbale şi au ilustrat fiecare principiu cu figuri.
1) Proximitatea: elementele dispuse împreună în timp şi spaţiu tind să fie receptate împreună.
Figura alăturată este percepută ca trei perechi de linii şi nu altfel:
2) Similaritate: elementele asemănătoare tind să fie percepute împreună într-o aceeaşi
structură de lucruri egale. De exemplu, şirul unor cerculeţe dispuse alternativ, mare-mic:
3) Direcţia: tindem să vedem figurile în modul în care elementele sunt orientate ca o curgere
continuă. De exemplu:
4) Set-ul obiectiv: dacă se percepe un anumit tip de organizare, se formează o disponibilitate
(set) de a vedea la fel şi elementele-stimuli ce nu au întocmai aceeaşi dispunere. Vedem alăturat trei
seturi de elemente: primul este compus din perechi clar delimitate spaţial; în al doilea, delimitarea
este mai estompată, iar în al treilea lipseşte; totuşi, întregul ansamblu tinde să fie perceput cu
organizarea primei serii:
5) „Soarta comună”: când elementele unei serii mai mari sunt dispuse altfel, ele tind să fie
percepute grupat. Exemplu:
6) Pregnanţa: figurile tind să fie percepute ca „bune”, complete, stabile, în ciuda unor lipsuri.
Alăturat vedem „cerc” şi „triunghi”, deşi sunt figuri incomplete:
3. Problematica învăţării. După cum reiese din formularea acestor principii, Wertheimer
admite prezenţa experienţei trecute (ca set, ca tendinţă sau ca disponibilitate cognitivă); în general
însă, gestaltiştii nu pun accentul pe „reproducere”, ci pe „aspectul productiv”, adică pe procesarea
cognitivă determinată de „vectorii” situaţiei prezente. Modul de cooperare a celor două grupe de
factori, putem spune acum, n-a fost dezvăluit de gestaltişti, dar a făcut obiectul următoarei jumătăţi
de veac de cercetari în creativitate (inclusiv inventică).
Încă din cartea Mentality of apes (1925), W. Kohler demonstrează experimental că formarea
imaginii perceptive este determinată de calitatea câmpului ca întreg. Rezolvarea unei probleme
devine o restructurare a câmpului perceptiv, în sensul unei conpletări pentru ca, în raport cu
problema pusă, câmpul să devină semnificativ. Cum configuraţiile „bune” sunt stabile, o dată
insightul (descoperirea, iluminarea) produs, experienţa câştigată (deci învăţarea) este stabilă.
În Productive thinking, M. Wertheimer sugerează metode ges-taltiste eficiente în problem
solving, abordări în termeni holistici, dimi-nuarea atenţiei pentru detalii, încercări oarbe şi căi înguste
de dresaj (în spiritul lui Thorndike).
4. Paradigma gestaltistă
4.1. Obiectul psihologiei: studiul experienţei imediate a întregului organism. În contrast cu
behaviorismul, gestaltiştii s-au ocupat mai mult cu percepţia şi aceasta din perspectiva condiţiilor
situaţiei prezente şi a ante-cedentului.
4.2. Postulate. Un singur postulat este formulat clar: întregul domină părţile şi constituie
realitatea primară, „unitatea elementară” de analiză, specifică şi profitabilă pentru psihologie. Mai
sunt explicite alte patru postulate secundare: 1) izomorfismul, 2) contemporaneitatea, 3) legile
organizării, 4) noncontinuitatea învăţării.
4.3. Datele analizei ştiinţifice. În această privinţă se poate observa o apropiere de behaviorişti,
care au practicat acceptarea aceluiaşi gen de date privind învăţarea şi rezolvarea de probleme. Dacă
behavioriştii au exclus conştiinţa şi introspecţia ca fapt al analizei ştiintifice, au acceptat totuşi
comportamentul verbal; gestaltiştii au fost mai toleranţi, acceptând relată-rile subiectului despre ceea
ce recepţionează şi gândeşte.
4.4. Selecţia şi conexiunea. Problema de studiu pentru gestaltişti a fost nu selecţia elementelor
realului, ci structurarea lor: unele elemente devin fond, altele „figură pe fond”. Legile de structurare
formulate de M. Wertheimer sunt în fapt reguli de selecţie; alţi gestaltişti au definit unele
pÎn ceea ce priveşte conexiunea (apariţia formaţiilor complete din elemente simple) trebuie
remarcat faptul că principiile de organizare (ale gestalturilor) nu vizează conexiuni, ci raporturi
dinamice între antecedent şi consecvent şi raporturi funcţionale (cu efect emergent) dintre
componente; principiul izomorfismului, de asemenea, explică aspectul productiv al proce-sării
cognitive, cum vor zice creatologii – a flexible use of knowledge.
5. Critici la adresa gestaltismului:
– Caracterul nebulos al teoriei, imprecizia definirii termenilor principali, în special a
conceptului de „organizare”. Conex acestei imprecizii este şi slaba predicţie (de exemplu, în privinţa
transferului), conceptul de insight fiind global, fără enumerarea unor factori: favorizanţi sau
frenatori. De aceea, paradigma gestaltistă a fost considerată mistică, neelucidând ceea ce stă dincolo
de „mai mult decât” (organismul, celula, percepţia sunt mai mult decât suma părţilor).
– Baza experimentală a gestaltiştilor a fost criticată pentru absenţa dimensiunii cantitative şi
statistice.
6. Contribuţiile gestaltismului. Folosirea termenului de „câmp” în psihologie a contrariat
mai mult pe fizicieni, pentru care, în domeniul lor, semnificaţia era bine stabilită. Analogia s-a
dovedit însă productivă la nivel metateoretic, relevând atât calitatea holistică a interacţiunilor
variabilelor unui sistem, cât şi caracterul dinamic al ansamblului (în sensul că interacţiunile se
schimbă continuu după „principiul prezenţei actuale a condiţiilor”). O distincţie operată de Koffka la
începuturile gestaltismului între ambientul „comportamental” şi cel „geografic” a fost dezvoltată de
Kurt Lewin (1890-1947) într-o teorie a câmpului (Principles of topological Psychology, 1936; Field
theory in social science, 1951). Apelând la o modelare topologică (geometrie nonmetrică) şi la
calculul vectorial, Kurt Lewin a întreprins numeroase cercetări asupra aspectelor dinamice ale vieţii
de relaţie
Alte studii experimentale au vizat învăţarea unor comportamente sociale, geneza aspiraţiilor,
instituirea „spaţiului de viaţă”, rezolvarea conflictelor interpersonale.
Psihologia gestaltistă a înţeles că actul intelectiv (rezolvarea inteligentă) este corelatul psihic al
structurii situaţiei (W. Köhler, pe insula Tenerife), că există un gen de învăţare prin iluminare (M.
Wertheimer) şi că situaţiile problematice sunt sau apar rezolvitorului în ipostazele de „sumă” sau de
„gestalt” (K. Dunker).roprietăţi ale stimulilor care-i fac „invarianţi” pentru procesarea cognitivă.
XVI. PSIHOLOGIA UMANISTĂ
1. Carl R. Rogers (1902–1987). S-a născut în Oak Park, o suburbie a oraşului Chicago, într-o
familie „aşezată”, practică, unită şi credincioasă. În 1919 devine student la Universitatea de stat
Georgia şi are prilejul participării la multe activităţi, inclusiv ca participant delegat la o Conferinţă
mondială a Federaţiei Studenţilor Creştini, în China. Cu oarecare întârziere, datorită unui ulcer
duodenal, în 1924 îşi ia licenţa în istorie (audiase un singur curs de psihologie). A intrat apoi la
Seminarul Uniunii Teologice, din New York, dar curând şi-a dat seama că nu are vocaţia
ataşamentului la o anumită doctrină religioasă şi s-a transferat la Colegiul pentru profesori, al
Universităţii Columbia, pentru a se forma pentru domeniul psihologiei clinice şi educaţionale. Aici şi-a
luat doctoratul în 1931. Deja de un an începuse să lucreze la Centrul de îndrumare Rochester, din New
York, cu prioritate pentru copii delincvenţi şi defavorizaţi.
În anii 1939–1940, Rogers a fost directorul acestei instituţii, apoi, pentru cinci ani profesor
la Universitatea de stat Ohio; între 1945 şi 1957 – asociat al Centrului de consiliere de la
Universitatea din Chicago. Până în 1964 a fost profesor la Universitatea din Wisconsin, în
continuare, patru ani la Institutul de Vest de Ştiinţe Comportamentale şi, ultimul post, după 1968,
la Centrul pentru Studiul Persoanei, în La Yolla, California.
Principalele cărţi ale lui Carl Rogers:
– Counseling and psychotheraphy, 1942;
– Client centered theraphy, 1951;
– On Becoming a person, 1961;
– Carl Rogers on encounter groups, 1970;
– Becoming partners: marriage and its alternatives, 1972;
– Carl Rogers on personal power, 1977;
– A way of being, 1980;
– Freedom to learn for the 80’s, 1983.
Ideaţia lui Rogers a fost întotdeauna enunţată simplu, cu cuvinte înţelese cu mintea şi inima
chiar la prima rostire. Prin atâtea cărţi enunţate mai sus răzbate o briză răcoritoare ce purifică şi
împrospătează viaţa, gândirea, relaţiile cu alţii şi cu sine, raportul cu trecutul şi cu viitorul. Dacă
Skinner s-a centrat pe comportament (ca o tranzacţie în monedă de recompensă şi pedeapsă), iar
Freud a dat atenţie prioritară forţelor oarbe ale întunericului interior, Rogers se ocupă, scoate în
prim plan, persoana: cu sufletul ei anticipativ, reflexiv, decentrat, empatic.
Intrăm în viaţă ştiind ce ne place şi ce nu, ce este, în general, bun sau rău; procesul evaluativ
este operativ, firesc, flexibil, dar mai ales spontan, fără judecăţi şi precepte. Este un ghid intern ce
funcţionează în copilărie fără blocaje, într-o unitate organică cu sinele; la vârsta adultă, acest
contact natural se pierde, evaluarea devine inflexibilă, nesigură, nonconfortabilă, bulversată de
grija de apărare şi, în general, de anxietate. Practic, evaluarea nu mai deserveşte pe deplin
autorealizarea. Rogers explică acest fenomen prin conceptul următor:
– Consideraţia pozitivă necondiţionată. Dezvoltarea self-ului presupune acceptare şi dragoste;
Rogers este convins că această nevoie de afecţiune din partea celorlalţi este înnăscută. De aici derivă
importanţa hotărâtoare a persoanelor care se ocupă de viaţa copilului, în special rolul părinţilor.
Acest „înalt edificiu” al protecţiei lasă însă o umbră cu efecte profunde: cum adulţii încep să
determine ce este „corect” şi ce este „greşit”, ce este „bine” şi ce este „rău”, potenţialul evaluativ al
copilului devine din ce în ce mai frânat, rolul său de decizie în materie de experienţă internă este
diminuat. Internalizarea valorilor din cadrul familiei, şcolii, bisericii, statului imprimă o rigiditate şi,
evident, un gen de alienare a asistării evaluative a comportamentului. Ele sunt totuşi asimilate pentru
că sunt privite pozitiv de către persoanele importante. Exemple de precepte: „supunerea
necondiţionată faţă de autoritate este un lucru bun”, „a câştiga bani este foarte important”, „a învăţa
la şcoală este bine”, „a învăţa neorganizat, fără scop, este o pierdere de timp”, „erotismul este un
lucru rău”, „este nepotrivit pentru un bărbat să plângă” etc.
Ca urmare a acestor asimilări, se schimbă şi procesul realizării imaginii de sine; se folosesc
repere de împrumut; disociaţiile între ceea ce Subiectul crede despre sine şi ceea ce cred alţii poate duce
la tensiune şi nelinişte.
Consideraţia pozitivă necondiţionată este un remediu al alienării: persoana vede că propriilei
gânduri şi simţăminte sunt pozitiv privite de către ceilalţi, care-l înconjoară, şi mai ales de cei
care-i sunt deosebit de apropiaţi. Sinonimele „consideraţiei pozitive necondiţionate” sunt
„acceptarea” şi „lauda”.
Congruenţă şi incongruenţă – termeni folosiţi de C. Rogers pentru a desemna relaţiile de
concordanţă, armonie şi, respectiv, discrepanţă sau dizarmonie dintre imaginea de sine şi trăirile
intime (organismic experiencing). Starea-ţel în procesul de terapie este atingerea „stării de
congruenţă”, însemnând integrare, autenticitate, neînstrăinare, deci o armonie între tendinţa generală
de actualizare şi autorealizarea sinelui.
Persoană cu funcţionalitate completă – individ ipotetic ce reprezintă actualizarea maximă
a unei fiinţe umane. În viaţa reală, funcţionalitatea poate fi descrisă doar în termeni relativi. De
aceea „funcţionalitatea totală” trebuie privită ca proces, iar nu ca o condiţie statică: un organism
funcţionează bine, adaptativ, atât de mobil şi flexibil încât să întâlnească situaţiile noi în modul cel
mai eficient şi să aspire spre niveluri mai înalte de actualizare; este vorba deci de o mişcare
constructivă în direcţia dezvoltării şi împlinirii continue. Evident, o asemenea persoană se
caracterizează prin congruenţă, armonie între sine şi trăirea experienţială: de aceasta este conştient,
o acceptă fără s-o nege sau s-o distorsioneze; testează efectiv realitatea pentru a-şi maximiza
satisfacţiile; practică relaţii interpersonale armonioase.
Terapia centrată pe client. Reţinem de la C. Rogers o definiţie a psihoterapiei, formulată în
1959, deci la două decenii de la prima sa carte (Counseling and psychotherapy, 1942):
„psihoterapia este punerea în funcţiune a unei capacităţi deja existente într-un individ potenţial
competent” (p.221).
Eficienţa terapiei – susţine el – este determinată de trei „condiţii atitudinale”:
• Terapeutul să fie în starea de congruenţă, de armonie între ceea ce simte şi ceea ce-i
transmite clientului.
• Terapeutul practică în raport cu clientul o apreciere pozitivă: acesta este „premiat” pentru
tot ceea ce este şi ceea ce poate deveni.
• Înţelegerea empatică a clientului: terapeutul simte experienţa internă a clientului, intrând şi
rămânând în lumea lui subiectivă, fără a se împotmoli în temerile, confuziile şi alte emoţii pe care
acesta le trăieşte. Este o intuire şi împărtăşire a experienţei clientului, în scopul sprijinirii lui să-şi
găsească perspective clare (diminuarea temerilor de a se exprima, intrarea într-un contact mai
apropiat cu propria experienţă intimă – „organismică”).
2. Alţi promotori ai psihologiei umaniste:
Abraham Maslow (1908–1970) s-a născut la New York. Fiind student la Universitatea din
Wisconsin, a fost atras de marile curente psihologice ale vremii: behaviorismul, apoi psihanaliza.
A fost profesor de psihologie la mai multe universităţi, începând cu Brooklyn College. A devenit o
personalitate marcantă a psihologiei americane, fiind onorat cu înalte funcţii în asociaţiile
profesionale.
Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt:
– Motivation and personality (1954 şi 1970); A theory of motivation (1967); The farther
searches of human nature (1971).
Opera lui A. Maslow este o dezvoltare a ideii de „creştere psihologică” şi „afirmare a
sinelui”.
Astăzi, chiar şi la cursurile de management şi în practica inginerilor se fac trimiteri la
„piramida motivelor”, a lui Maslow. Având şapte nivele, baza (dimensiunea cea mai întinsă pe
care se sprijină celelalte), o constituie „nevoile fiziologice” (foame, sete, sex etc.); urmează nevoia
de securitate (adăpost, apărare de pericole etc.); apoi, palierele trebuinţelor psihologice: nevoia de
proprietate, dragoste, acceptare; de stimă şi apreciere; cognitive; estetice; autorealizarea sau
actualizarea. Vârful piramidei a dat mai mult de gândit lui Maslow, elaborând o concepţie a
multimotivaţiei: motivaţia pentru valori mai înalte – frumuseţe, ordine, justiţie, perfecţiune,
dorinţa de a crea, transcendenţa. Coalescenţa acestora este favorizată de nevoia de autoîmplinire
sau autorealizare.
Printre promotorii psihologiei umaniste sunt şi alte nume cunoscute: R. W. Coan (care a
publicat în 1974 în Anglia, o carte despre „personalitatea optimală” (de succes şi confort, flexibilă,
integră, cu identitate puternică); Charlotte Bühler (probleme de învăţare şi dezvoltare).
3. Replici critice la adresa psihologiei umaniste
În mod special, concepţiei lui Carl Rogers i se aduc următoarele critici:
– Practică o fenomenologie naivă, acceptând ceea ce spun clienţii, când de fapt, este recunoscut,
verbalizarea este dificilă şi produce distorsiuni ale realităţii, mai ales când vizează lumea interioară; sub
acest aspect şi valoarea testului Q-sort este îndoielnică.
– Proceselor inconştiente li se atribuie o prea redusă atenţie, când, se ştie, ponderea lor în
conduita umană este însemnată şi că fondul lor se alimentează continuu, se automatizează activităţile şi
se formează set-urile.
– Behavioriştii critică faptul metodologic al culegerii datelor în condiţii necontrolate.
– Multe concepte ale lui Rogers sunt vagi, slab definite. Exemplu: „experienţa organismică”
(intimă), „self-conceptul”, „funcţionalitate completă”, „adevăr”, „frumuseţe”, „persoană”.
XVII. TRECUT ŞI ISTORIE ÎN PSIHOLOGIA ROMÂNEASCĂ
În geneza psihologiei ca ştiinţă experimentală în România, Marian Bejat identifică două
faze în devenirea psihologiei ca activitate ştiinţifică pe teritoriile româneşti:
I. Emanciparea psihologiei de sub influenţa metafizicii spiritualiste;
II. Constituirea psihologiei ca ştiinţă experimentală în România.
În prima fază sunt delimitate două perioade:
– până în anul 1860: problemele de psihologie prezente în opere filosofice, antropologice şi
fiziologice;
– a doua jumătate a sec. al XIX-lea, perioada 1860–1890, de rezonanţă cu mişcarea de idei
psihologice din Occident.
În a doua fază, se impun analizei istorice:
– perioada 1890–1920, cu primele laboratoare şi cercetări experimentale, cursuri
universitare şi personalităţi cu operă recunoscută (şi valorificată) în Occident;
– perioada de după primul război mondial, 1920–1930.
3. Neogestaltismul3.1. G. Allport şi structura personalităţii
Caracteristici ale concepţiei lui Gordon Allport:- se pune accentul pe organizarea dinamică
 a personalităţii aflate în dezvoltareşi transformare- personalitatea este un sistem în cadrul unor
matrici de sisteme socio-culturale- ultima realitate a organizării psihice este tr ăsătura,
concepută ca un elementde stabilitate şi consistenţă , care nu se observă direct, ci se deduce din
comportament.- trăsăturile sunt organizate ierarhic în :a)tr ăsături cardinale care sunt în număr
de una sau douăşi care secaracterizează prin persistenţă, dominanţă, reprezentativitate pentru
subiectb)tr ăsături centrale, care definesc profilul personalităţii, în număr de20-30.c)tr ăsături
secundare, câteva mii, mai puţin conturateIerarhizarea trăsăturilor variază de la persoană la
persoană.- lansează conceptul de „proprium”, o expresie mai cuprinzătoare pentru „eu”,care
să includăşi simţul corporal, identitatea de sine, autoaprecierea, imaginea desine.- susţine că
 personalitatea este un sistem incomplet, cu diferite grade de ordineşi dezordine, cu structuri, dar
şi cu lipsă de structuri.Cum explică
 G. Allport structura personalităţii?
 
 3.2. H. EyInventează conceptul de „câmp de conştiinţă” care reprezintă o conjugare acâmpurilor
perceptivşi tematic (interpretativ-conceptual) sau un ansamblu de operaţiiintelectuale deschise
spre lumeşi spre sine. El constituie organizatorul vieţii noastrepsihice şi modelul personal al
lumiiForma în care apare conştiinţa în centrul vieţii psihice este câmpulşi oriceconţinut devine
conştient după scopurile acestui câmp.4. Structuralismul genetic şi structura generativă
 Jean Piaget pune bazelestructuralismului genetic, considerând că întrestructură şi
geneză (organizareş i dezvoltare) există un continuumşi o interdependenţă Orice structură
 împinge dezvoltarea mai departeşi orice dezvoltare înseamnă elaborarea de structuri
superioareStructura este un sistem de transformări care, ca sistem, comportă existenţaunor legi şi
care se conservă sau se dezvoltă prin însuşi jocul transformărilor sale, f ără ca acestea să ducă la
depăşirea graniţelor sistemului respectiv sau să apeleze laelemente din exterior. Structura are trei
calităţi:- totalitate- transformări- autoreglajStructurile se nasc unele din altele prin genealogii şi
în acest sens subiectuleste un „constructori de structuri”.În concepţia lui Piaget, problema
fundamentală este de a pune de acordstructura cu geneza Astfel, orice structură comportă o
genezăşi orice geneză esteconcepută ca o trecere formatoare de la o structură de pornire la una de
sosire. În acestsens, problema este cea a filiaţiei structurilor.Un alt postulat al lui Piaget
afirmă că „orice organizare este o dezvoltareşiorice dezvoltare este o organizare”. Acesta este
fundamentul structuralismuluigenetic.Sinteza structuralismului cu genetismul rezultă
 din coordonarea a două exigenţe:- conservarea în cursul transformării- construcţie
transformatoare legată de echilibrarea care asigură conservare.Caracteristicile structurilor:- o
structură este formată din elemente şi relaţii care unesc elementele.Elementele nu pot fi
caracterizate sau definite f ără a cunoaşte relaţiile- structurile pot fi considerate independente de
elementele ce le compun- există structuri de diferite tipurişi putem considera că există şi structuri
destructuri- există izomorfism între structuri dacă se poate stabili o corespondenţă biunivocă
 între elementele lorşi între relaţiile care le unesc- sub-structura este o parte a unei structuri care
poate fi izomorf ă sau nu custructura totală - structurile pot fi statice sau dinamice ( se poate
vorbi chiar de activarea uneistructuri)- construirea unei structuri noi este posibilă în
două condiţii:a) noua structură să fie o reconstrucţie a celei precedente pentru că altfel dispare
coerenţaşi continuitateab) noua structură trebuie să extindă structura precedenţă, generalizând-o,
pentru că altfel nu aduce nimic nou.

Structura generativă este considerată paradigma fundamentală aepistemologiei contemporane.

Noam Avram Chomsky este cel care a iniţiat oorientare structuralistă în lingvistica teoretică,
cunoscută sub numele de „gramatică transformaţional-generativă (1961).Structurile generative
pot fi privite ca matrici ale tuturor genurilor de entităţi,ca arhetipuri de construcţieşi organizare a
lumiiAlternativa atomism (asociaţionism) / holism (gestaltism) poate fi depăşită
 prin luarea în consideraţie a structurilor generative.RezumatConceptul de „gestalt”
înseamnă configuraţie, structură, formă, mod deorganizare a câmpului.Gestaltismul s-a născut în
Germania, în anii 1910-1912, ca o reacţie contraasociaţioniştilor, afirmând prioritatea întregului
asupra părţilor. Teoreticieniigestaltismului sunt M. Wertheimer, W. Kohler, K. Koffka,
K.Lewin.Invenţiile conceptuale ale gestaltiştilor se referă la: formă, câmp, legileorganizării
perceptive, intuiţie.Dintre reprezentanţii neogestaltismului se remarcă: G. Allport care
concepepersonalitatea ca pe o structură dinamică, aflată în transformareşi dezvoltare, H. Eycare
utilizeazăconceptul de „câmp de conştiinţ㔺i concepe conştiinţa ca organizare avieţii psihice şi
model personal al lumii.Gestaltismul a inspirat diferite orientări structuraliste: structuralismul
genetical lui J. Piaget, structuralismul lingvistic generativ al lui N. Chomski.Structura generativ
ă devine paradigma fundamentală a epistemologieicontemporane prin care se depăşeşte
atomismul (asociaţionismul)şi holismul(gestaltismul)şi se susţine complementaritatea dintre
analiză şi sinteză în cunoaştere.
Bibliografie obligatorie
Mânzat, Ion, (1994), Istoria universalã a psihologiei.Curs. Bucureşti, Univ.Titu Maiorescu,
p.81-87;
Bibliografie recomandată
 Pavelcu, Vasile (1972), Drama psihologiei, Bucureşti, E.D.P., p.77-78, 230-231;Roulin, J.-L.
(coord),Psychologie cognitive, Paris, Breal, p. 43-47
Grilă de autoevaluare
1. Gestaltismul este un curent care afirmă: a. prioritatea părţilor asupra întreguluib. prioritatea
întregului asupra părţilor
2. Printre invenţiile conceptuale ale gestaltiştilor se enumeră:a. conceptul de „câmp”b. reflexul
condiţionat
4.3. NeobehaviorismulClark Leonard Hull
 a elaborat o teorie sistematică asupra comportamentuluicentrată pe fenomenul de învăţare. Un
aport în domeniul metodologiei experimentalepe care îl aduce Hull este faptul că dupăobservaţie
şi elaborarea ipotezelor el a recursla metoda ipotetico deductivă. El se remarcă prin formularea
precisă a definiţiilorşipostulatelor ceea e permite să se deducă teorii care apoi pot fi supuse
verificării experimentale. El a introdus no ţiunile de:- drive (impuls) ca nume pentru motiva
ţiile primare- habitude (obicei, deprindere) conceput ca repetarea unei reacţii întărite
înprealabilTot Hull este cel care a demonstrat rolul acestor variabile intermediare în
comportament.
Edward Chace Tolman
 s-a specializat în psihologia învăţării la animale. Elstudiază comportamentul în labirint şi
introduce conceptul de „intenţionalitate”.Pentru Tolman comportamentul este un fenomen molar
care îi permite animalului să atingă un obiectiv-scop prin alegere, fiind deci implicate variabile
intermediare de tipmotivaţionalşi cognitiv.El a elaborat conceptul de „mape-making”.În urma
experimentelor cuşobolani care trebuiau să-şigăsească hrana în labirinturi el a demonstrat
că şobolanii au învăţat să-şi găsească hrana prin construirea unor „hărţimentale”ale
ambientului.Din cele spuse mai sus reiese că neobehaviorismul propune o psihologie S-O-R
(stimul – organism – reacţie) în care seţine seama de stările evenimentelor interneale
organismului. În concepţia lor nu există legi generale pentru dubletul S – R cinumai pentru
tripletul S – O – R. Introducerea acestor variabile interne constituie oruptură
 epistemologică în psihologie:- se renunţă la golirea conduitei de activitatea mentală aţa cum
făceau behavioriştii ortodocşi;- prin unirea conduitei cu activitatea mentală se
înlătură paralelismulpsihofiziologic aşa cum era el profesat de Wundt;- se creează posibilitatea
unei legături mai strânse între psihologieşineuroştiinţeşi se elimină substanţializarea psihicului; 
- se creează posibilitatea ieşirii din fundătura behaviorismului clasic ca urmarea recurgerii la
determinismul liniar, rigidşi univoc. Acesta va fi înlocuit cu undeterminism complex, de tip
probabilist.Enumeraţi câteva dintre contribuţiile aduse psihologiei
deneobehaviorişti.Neobehaviorismul este prezent în psihologia cognitivă în care se
remarcă oasimilare selectivă a behaviorismului metodologic însoţit de respingerea
behaviorismului teoretic.
 ERICH FROMM

1900 - 1980

Dr. C. George Boeree

Biografie

Erich Fromm sa născut în 1900 la Frankfurt, Germania. Tatăl său a fost un om de

afaceri și, în funcție de Erich, destul de capricios. Mama sa a fost frecvent
deprimat. Cu alte cuvinte, cum ar fi destul de puțini dintre oamenii care le-am uitat la,
copilăria lui nu a fost foarte fericit.

Ca Jung, Erich a venit dintr-o familie foarte religioasă, în cazul lui ortodoxe
evrei. Fromm însuși mai târziu a devenit ceea ce el a numit un mistic ateu.

În autobiografia sa, Dincolo de Chains of Illusion, Fromm vorbește despre două

evenimente în adolescență sale timpurii care l-a început de-a lungul calea lui. Primul a
implicat un prieten al familiei:

Poate că ea a fost 25 de ani; ea a fost frumos, atractiv, și, în plus un pictor,

primul pictor-am cunoscut vreodată. Îmi amintesc că a auzit că ea a fost
angajat, dar după un timp a rupt logodna; Îmi amintesc că ea a fost aproape
invariabil în compania tatălui ei văduve. Așa cum mi-l amintesc, el a fost un
om bătrân, neinteresante, și destul de neatractive, sau așa am crezut (poate
judecata mea a fost oarecum părtinitoare de gelozie).Într-o zi am auzit vestea
șocantă: tatăl ei murise, și imediat după aceea, ea a sinucis și a lăsat un
testament care stipula că ea a vrut să fie îngropat cu tatăl ei. (P. 4)

După cum vă puteți imagina, această veste a lovit de 12 ani Erich greu, și el a găsit el
însuși cere ceea ce multi dintre noi s-ar putea întreba: de ce? Mai târziu, el a început
găsirea unor răspunsuri - și cele parțiale, desigur - de la Freud.

Al doilea eveniment a fost chiar mai mare: Primul Război Mondial

I. La frageda varsta de 14 ani, el a văzut extremele
care naționalismul ar putea merge la. Totul în jurul lui, el a auzit
mesajul: Noi (germani, sau mai precis, creștini germani) sunt
mari; Ei (în limba engleză și aliații lor) sunt mercenari ieftine. Ura,
"isteria de război," la speriat, precum ar trebui.

Deci, din nou, el a vrut sa inteleaga ceva irațional - iraționalitatea

comportamentului de masă - și a găsit niște răspunsuri, de această dată în scrierile lui
Karl Marx.
Pentru a termina povestea lui Fromm, el a primit titlul de doctor de la Heidelberg în
1922 și a început o carieră ca un psihoterapeut. El sa mutat în Statele Unite în 1934 -
un moment popular pentru a părăsi Germania! - Și sa stabilit în New York City, unde
sa întâlnit cu multe dintre celelalte gânditori de refugiați de mare, încât s-au adunat
acolo, inclusiv Karen Horney, cu care a avut o aventură.

Spre sfârșitul carierei sale, el sa mutat in Mexico City pentru a preda. El a făcut
cercetări considerabile în relația dintre clasa economic și tipuri de personalitate de
acolo. El a murit în 1980 în Elveția.

Teorie

După cum sugerează și biografia sa, teoria lui Fromm este un amestec destul de unic
de Freud și Marx. Freud, desigur, a subliniat drive-urile inconștiente, biologice,
reprimarea, și așa mai departe. Cu alte cuvinte, Freud a postulat că caracterele noastre
au fost determinate de biologie. Marx, pe de altă parte, a văzut oameni, determinate de
către societatea lor, și mai ales de sistemele lor economice.

El a adăugat la acest amestec de două sisteme deterministe ceva destul de străine

pentru a le: Ideea de libertate. El permite oamenilor de a transcende determinismele
care Freud și Marx atribuie acestora. De fapt, Fromm face libertate caracteristica
centrala a naturii umane!

Există, Fromm subliniază, exemple în care determinismul singur operează. Un bun

exemplu de determinism biologic aproape pur, ala Freud, este de animale (cel puțin
cele simple). Animalele nu vă faceți griji cu privire la libertate - instinctele lor să aibă
grijă de tot. Marmote, de exemplu, nu au nevoie de consiliere în carieră pentru a
decide ce acestea sunt de gând să fie atunci când cresc: Acestea vor fi marmote!

Un bun exemplu de determinism socio-economice, ala Marx, este societatea

tradițională din Evul Mediu. La fel ca marmote, puțini oameni în consilierea carierei
necesar Evul Mediu: Ei au avut soarta, Marea lanțul de a fi, să le spună ce să
facă. Practic, în cazul în care tatăl tău a fost un țăran, ai fi un țăran. Dacă tatăl tău a
fost un rege, asta e ceea ce ai devenit. Și dacă ai fost o femeie, ei bine, nu a fost doar
un rol pentru femei.

Astăzi, ne-am putea uita-te la viață în Evul Mediu, sau viața ca un animal, și piti. Dar
faptul este că lipsa de libertate reprezentat de determinism biologic sau social este
ușor. Viața ta are o structură, sens, nu există nici o îndoială, nici un motiv pentru
suflet-căutarea, vă potrivi și nu a suferit o criză de identitate.

Istoric vorbind, acest lucru simplu, dacă greu, viața a început să se agitat cu
Renașterea. În Renaștere, oamenii au început să vadă omenirea ca centru al
universului, în loc de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu ne-am uita doar la biserică (și
alte instituții tradiționale) pentru calea de am fost de a lua. Apoi a venit Reforma, care
a introdus ideea de fiecare dintre noi fiind responsabil individual pentru mântuirea
noastră sufletul lui. Și apoi a venit revoluții democratice, cum ar fi America și
revoluțiile franceză. Acum, toate dintr-o dată am fost trebuia să ne guverneze! Și apoi
a venit revoluția industrială, și în loc de cultivarea solului sau de a face lucruri cu
mâinile noastre, a trebuit să-și vândă munca noastră în schimbul banilor. Dintr-o dată,
am devenit angajați și consumatori! Apoi a venit revoluții socialiste, cum ar fi rus și
chinez, care a introdus ideea de economie participative. Tu nu mai erau responsabili
doar pentru propria bunăstare, dar pentru colegii, de asemenea!

Deci, peste o simpla 500 ani, ideea de a individului, cu gânduri individuale,

sentimente, conștiință morală, libertate și responsabilitate, a luat ființă. dar cu
individualitate a venit de izolare, alienare, și nedumerire. Libertatea este un lucru
dificil de a avea, și când putem să avem tendinta de a fugi de ea.

Fromm descrie trei moduri în care ne-am scăpa de libertate:

1. Autoritarism. Noi eforturi pentru a evita libertate de fuziune ne cu alții, de a

deveni o parte a unui sistem autoritar ca societatea a Evului Mediu. Există două
moduri de a aborda acest lucru. Una este să se supună puterii de alții, devenind pasiv
și conforme. Celălalt este de a deveni o autoritate tine, o persoană care se aplică
structura de alții. Oricum, vă scăpa de identitatea separată.

Fromm menționate în versiunea extremă a autoritarismului

ca masochism și sadism, și subliniază că atât se simt obligați să joace rolurile lor
separate, astfel încât chiar și sadicul, cu toată puterea lui aparent masochistul, nu este
libertatea de a alege acțiunile sale. Dar versiuni mai blânde de autoritarism sunt peste
tot. În multe clase, de exemplu, există un contract implicit între studenți și profesori:
Studentii cer structura, iar profesorul se lipeste de notele lui. Se pare inofensiv și chiar
naturale, dar în acest fel studenții evite a lua orice responsabilitate pentru învățarea
lor, iar profesorul poate evita luarea pe problemele reale ale câmpului său.

2. Distrugere. Autoritari răspunde la o existență dureros de, într-un sens, eliminând

se: Dacă nu există nici mie, cum poate ceva mi facă rău? Dar alții răspund la durere
prin lovirea împotriva lumii: Dacă aș distruge lumea, cum poate-mi facă rău? Este
această evadare din libertate, care reprezintă o mare parte din imoralitate fără
discernământ a vieții - brutalitate, vandalism, umilire, vandalism, crime, terorism ....

Fromm adaugă că, în cazul în care dorința unei persoane de a distruge este blocat de
circumstanțe, el sau ea poate redirecționa spre interior. Cel mai evident tip de auto-
distrugere este, desigur, sinucidere. Dar putem include, de asemenea, multe boli,
dependenta de droguri, alcoolism, chiar și bucuriile de divertisment pasiv. Se întoarce
moartea instinctul lui Freud cu susul în jos: auto-distrugere este de distrugere frustrat,
nu invers.

3. Conformitate Automat. Autoritari scape prin ascunderea într-o ierarhie

autoritar. Dar societatea noastră subliniază egalitate! Nu este mai puțin ierarhie să se
ascundă în (deși o mulțime rămâne pentru oricine care vrea, și unii care nu
fac). Atunci când avem nevoie pentru a ascunde, ne ascundem în cultura noastră de
masă în loc. Când voi fi îmbrăcat în dimineața, există atât de multe decizii! Dar am
nevoie doar să se uite la ceea ce se poartă, și frustrările mele dispar. Sau mă pot uita la
televizor, care, ca un horoscop, mi se va spune rapid și eficient ce să facă. Dacă mă uit
ca, vorbesc ca, cred ca, simt ca ... toată lumea în societatea mea, atunci eu dispar în
mulțime, și nu am nevoie să recunoască libertatea mea sau să își asume
responsabilitatea. Este omologul orizontală la autoritarism.

Persoana care utilizeaza conformitate robot este ca un cameleon socială: El ia pe

colorarea împrejurimile sale. Din moment ce el arata ca un milion de alte persoane, el
nu se mai simte singur. El nu este singur, poate, dar el nu e singur, fie. Automat
conformist trece printr-o ruptură între sentimentele sale autentice și culorile se arată în
lume, foarte mult de-a lungul liniilor de teoria lui Horney.

De fapt, din moment ce a omenirii "adevărata natură" este libertatea, oricare dintre
aceste scapă de libertate ne îndepărtează de la noi înșine. Iată ce a avut de spus
Fromm:

Omul se naște ca o ciudatenie a naturii, fiind în natură și totuși transcende-l. El

trebuie să găsească principiile de acțiune și de luare a deciziilor care înlocuiesc
principiile de instincte. el trebuie să aibă un cadru de orientare care îi permite
să organizeze o imagine coerentă a lumii ca o condiție pentru acțiuni
consistente. El trebuie să lupte nu numai împotriva pericolelor de moarte, de
foame, și de a fi rănit, dar, de asemenea, față de un alt furie, care este specific
uman: acela de a deveni nebun. Cu alte cuvinte, el trebuie să se protejeze nu
numai împotriva pericolului de a pierde viața sa, dar, de asemenea, împotriva
pericolului de a pierde mintea lui. (Fromm, 1968, p.. 61)

Ar trebui să adaug aici că libertatea este, de fapt, o idee complex, și că Fromm

vorbește despre "adevărata" libertate personală, mai degrabă decât doar libertatea
politică (adesea numit libertate): Cei mai mulți dintre noi, dacă acestea sunt gratuite
sau nu, au tendința de a dori ideea de libertate politică, pentru că înseamnă că
putem face ce vrem. Un exemplu bun este sadic sexual (sau masochist), care are o
problemă psihologică care conduce comportamentul său. El nu este liber în sensul
personal, dar el va primi o societate liberă politic care spune că ceea ce adulți care
consimt face între ei nu este o afacere de stat! Un alt exemplu implica cele mai multe
dintre noi astăzi: Am putea lupta bine pentru libertate (de genul politice), și totuși,
atunci când o avem, avem tendința de a fi conformist și de multe ori destul de
iresponsabil. Avem vot, dar nu reușim să-l folosească! Fromm este foarte mult
pentru libertate politică - dar el este deosebit de nerăbdător că vom face uz de
această libertate și asume responsabilitatea, care merge cu ea.
Familii

Care a scapa de la libertatea de ai tendinta de a utiliza are o mare de a face cu ceea ce

fel de familie ai crescut inch Fromm conturează două tipuri de familii neproductive.

1. Familii simbiotice. Simbioză este relația două organisme au, care nu pot trăi unul
fără celălalt. Într-o familie de simbioză, unii membri ai familiei sunt "înghițite" de
către alți membri, astfel încât acestea să nu se dezvolta pe deplin personalități de-al
lor. Mai evident exemplu este cazul în care părintele "înghite" copilul, astfel încât
personalitatea copilului este doar o reflectare a dorințelor părintelui. În multe societăți
tradiționale, acesta este cazul cu mulți copii, în special fetele.

Un alt exemplu este cazul în care copilul "înghite" părintele. În acest caz, copilul
domina sau manipulează părintele, care există în esență, pentru a servi copilului. Dacă
acest lucru sună ciudat, permiteți-mi să vă asigur că este comun, în special în
societățile tradiționale, mai ales în relația dintre un băiat și mama lui. În contextul
culturii special, este chiar necesar: Cum altfel poate un băiat să învețe arta de
autoritate el va avea nevoie pentru a supraviețui ca un adult?

În realitate, aproape toată lumea într-o societate tradițională învață atât cum să domine
și cum să fie supus, din moment ce aproape toată lumea are pe cineva deasupra lor și
sub ei în ierarhia socială. În mod evident, evadarea autoritar de la libertate este built-
in pentru o astfel de societate. Dar, rețineți că, pentru tot ceea ce ar putea ofensa
standardele noastre moderne de egalitate, acesta este modul în care oamenii au trăit de
mii de ani.Este un sistem social foarte stabil, permite o mare de iubire și prietenie, și
miliarde de oameni trăiesc în ea încă.

2. Retragerea familii. De fapt, alternativa principală este cea mai notabilă pentru
indiferența ei rece, în cazul în care nu urâciunea rece. Deși retragere ca un stil familie
a fost întotdeauna în jurul valorii, acesta a ajuns să domine unele societăți numai în
ultimele sute de ani, care este, din moment ce burghezia - clasa de comerciant - ajung
pe scena în vigoare.

Versiunea "rece" este cea mai veche dintre cele două, găsit în Europa de Nord și părți
ale Asiei, și ori de câte ori comercianții sunt o clasă formidabil. Părinții sunt foarte
exigente de copiii lor, care sunt de asteptat sa se ridice la standarde ridicate, bine
definite. Pedeapsa nu este o chestiune de o cu capul în palmă capul în furie pe deplin
și în mijlocul cinei; ea este în schimb o afacere formală, un ritual cu drepturi depline,
eventual, care implică tăierea switch-uri și întâlniri în magazia de lemne. Pedeapsa
este cu sânge rece, face "pentru binele tău." Alternativ, o cultură poate utiliza
vinovăție și de retragere de afecțiune ca pedeapsă. Oricum, copiii din aceste culturi să
devină mai degrabă condus puternic pentru a reuși în orice cultura lor definește ca
succes.

Acest stil puritana de familie încurajează evadare distructiv de libertate, care este
interiorizat până împrejurări (cum ar fi de război) permite eliberarea sa. S-ar putea
adăuga că acest tip de familie încurajează mai mult imediat perfecționism - trăiesc
după regulile - care este, de asemenea, o modalitate de a evita libertate care Fromm nu
se discuta. În cazul în care regulile sunt mai importante decât oamenii, distrugere este
inevitabilă.

Un fel de-al doilea se retrage de familie este familia modernă, găsit în cele mai
avansate părți ale lumii, mai ales în SUA. Schimbări în atitudini despre creșterea
copilului au condus mulți oameni să se cutremura la utilizarea de pedepse fizice și
vină în creșterea copiilor. Ideea de noi este de a ridica copiii dumneavoastră ca egali
tale. Un tată ar trebui să fie cel mai bun prieten un băiat; o mama ar trebui să fie o
fiică a lui suflet pereche. Dar, în procesul de a controla emoțiile lor, părinții devin cu
răceală indiferente. Ele sunt, de fapt, nu mai într-adevăr părinții, doar concubini cu
copiii lor. Copiii, acum fără nici o îndrumare reală adult, la rândul său, colegii lor și la
mass-media pentru valorile lor. Aceasta este modernă superficial, familia, televizor!

Evadarea din libertate este deosebit de evident aici: E conformitatea automat. Deși

acest lucru este încă foarte mult o familie minoritate din lume (cu excepția, desigur, la
televizor!), Aceasta este una grijile Fromm despre cel mai mult. Se pare că la semn
viitor.

Ceea ce face un bun, familie sanatoasa, productiva? Fromm sugerează că este o

familie în care părinții să ia responsabilitatea de a învăța copiii lor, motiv într-o
atmosferă de iubire. Crescând în acest tip de familie, copiii învață să recunoască
libertatea lor și să își asume responsabilitatea pentru ei înșiși, și în cele din urmă
pentru societate în ansamblu.

Inconștient sociale

Dar familiile noastre cea mai mare parte a reflecta doar societatea și cultura
noastră. Fromm subliniază că vom sta la societatea noastră cu lapte de mama lui. Este
atât de aproape de noi, care ne uităm, de obicei, că societatea noastră este doar una
dintr-un număr infinit de moduri de a face cu problemele vieții. Noi de multe ori cred
că modul nostru de a face lucrurile este singura cale, mod natural. Am învățat atât de
bine încât a devenit tot inconștient - inconștient sociale, pentru a fi precis. Deci, de
multe ori credem că se acționează în conformitate cu propria noastră voință, dar noi
suntem în urma doar ordinele suntem atât de obișnuiți să nu ne mai observa ei.

Fromm consideră că noastră inconștient socială este cel mai bine înțeleasă prin
examinarea sistemelor noastre economice. De fapt, el definește, și chiar nume, cinci
tipuri de personalitate, pe care el numește orientări, din punct de vedere
economic! Dacă vă place, puteți lua un test de personalitate formată din liste de
adjective Fromm folosite pentru a descrie orientările sale. Click aici pentru a vedea!

1. Orientarea receptiv. Aceștia sunt oameni care așteaptă pentru a obține ceea ce au

nevoie. dacă nu-l imediat, ei așteptați pentru ea. Ei cred că toate bunurile și satisfacții
vin din afara lor. Acest tip este cel mai frecvent in randul populatiilor țărănești. Este,
de asemenea găsit în culturile care au resurse naturale deosebit de abundente, astfel că
nu trebuie să muncesc din greu pentru susținerea cuiva (deși natura poate, de
asemenea, dintr-o dată retrage recompense sa!). ea este, de asemenea, găsit în partea
de jos a oricărei societăți: sclavi, iobagi, familii de bunăstare, lucrătorii migranți ...
toate sunt la mila altora.

Această orientare este asociat cu familiile simbiotice, în special în cazul în care copiii
sunt "înghițite" de către părinți, și cu masochistă forma (pasivă) de autoritarism. Este
similar cu pasiv oral lui Freud, Adler a sprijinindu-obtinerea, și personalitatea
conforme Horney lui. In forma sa extremă, poate fi caracterizată prin adjective cum ar
fi supus și dorință. Într-o formă mai moderată, adjective, cum ar fi acceptarea și
optimistă sunt mai descriptive.

2. Orientarea de exploatare. Acești oameni așteaptă să trebuie să ia ceea ce au

nevoie. De fapt, lucrurile crește în valoare în măsura în care acestea sunt luate de la
alții: Bogăția este, de preferință, furat, idei plagiat, dragoste realizat prin
constrângere. Acest tip este raspandita printre aristocrații istoriei, și în clasele
superioare ale imperiilor coloniale. Gândiți-vă la limba engleză în India, de exemplu:
Poziția lor a fost bazat în întregime pe puterea lor de a lua de la populația
indigenă. Printre calitățile lor caracteristică este abilitatea de a fi confortabil comanda
alții în jurul! Putem, de asemenea, vedea în barbari pastorale și a populațiilor care se
bazează pe raiduri (cum ar fi vikingi).

Orientarea exploatare este asociat cu partea "înghițire" a familiei simbiotice, și cu

stilul masochistă autoritarismului. Ele sunt pe cale orala,-de guvernământ dominant, și
a lui Horney tipuri agresive ale lui Freud agresive lui Adler. În extreme, ei sunt
agresivi, încrezut, și seducătoare. Amestecat cu calități sănătoase, ele sunt asertiv,
mândru, captivant.

3. Orientarea tezaurizare. stocau oameni așteaptă să le păstrați. Ei văd lumea ca

posesiunile și potențiale posesiunile. Chiar și cele mai dragi sunt lucruri să posede,
pentru a păstra sau de a cumpara. Fromm, bazându-se pe Karl Marx, se referă acest tip
de burghezie, clasa de comerciant de mijloc, precum și țăranii bogați și meserii
oameni. El se asociază în special cu etica protestantă a muncii și grupuri, cum ar fi
propriile noastre de puritani.

Acumularea este asociată cu forma rece de retragere familie, și cu distrugere. S-ar

putea adăuga că există o legătură clară cu perfecționism, de asemenea. Freud ar tipul
anal retentive, Adler (într-o anumită măsură), tipul evitarea, și Horney apel (un pic
mai clar) tipul retragerea. În forma sa pură, înseamnă că sunt încăpățânat, zgârcit, și
lipsit de imaginație. Dacă sunteți o versiune mai usoara a tezaurizare, s-ar putea să fie
statornic, economic, și practic.

4. Orientarea de marketing. Orientarea de marketing se așteaptă să vândă. Succesul

este o chestiune de cât de bine mă pot vinde, eu pachet, eu publicitate. Familia mea,
de școlarizare meu, locuri de munca mea, hainele mele - toate sunt o reclamă, și
trebuie să fie "corect." Chiar dragostea este gandit ca o tranzacție. Doar orientarea de
marketing crede până contractul de căsătorie, în care suntem de acord că trebuie să
furnizeze astfel de și astfel, și tu în schimb prevăd acest lucru și că. Dacă unul dintre
noi nu rezista sfârșitul nostru a acordului, căsătoria este nulă și neavenită - fără
resentimente (poate ca am putea fi în continuare cel mai bun de prieteni!) Acest lucru,
în conformitate cu Fromm, este orientarea societății industriale moderne . Aceasta este
orientarea noastră!

Acest tip modern, iese din familia retragere rece, și au tendința de a folosi
conformitate automat ca sa scape de libertate. Adler și Horney nu au un echivalent,
dar Freud s-ar putea: Acest lucru este cel puțin jumătate din personalitatea falic vag,
tipul care trăiește viața ca flirtul. În extreme, persoana de marketing este oportuniste,
copilăresc, lipsit de tact. Mai puțin extreme, și el sau ea este conștient, tineresc,
sociale. Observați valorile de astăzi cum au fost exprimate de noi prin mass-media
noastră masa: moda, sala de fitness, tinerețe veșnică, aventura, indraznete, noutate,
sexualitate ... acestea sunt preocupările de "yuppie" și admiratorii lui sau a ei mai
puțin bogate. Suprafata este totul! Să mergem bungee-jumping!

5. Orientarea productiv. Există o personalitate sănătos, precum și, care Fromm se

referă ocazional pentru ca persoana care, fără o mască. Aceasta este persoana care,
fără negare natura lui sau a ei biologică și socială, cu toate acestea, nu se eschiveze de
departe de libertate și responsabilitate. Această persoană vine dintr-o familie care
iubește fără copleșitoare individului, care preferă motiv pentru reguli, și libertatea de a
conformității.

Societatea care dă naștere la tipul de producție (pe mai mult de o bază de șansă) nu
există încă, conform Fromm. El are, desigur, au unele idei despre ceea ce se va fi
ca. El o numește socialism comunitar umanist. Asta e destul de o îmbucătură, și a
făcut din cuvinte care nu sunt tocmai populare în Statele Unite ale Americii, dar lasa-
ma explic: mijloace umaniste orientate spre oameni, și nu față de o entitate mai mare -
nu toate-puternic statului, nici concepția cuiva de Dumnezeu. Mijloace comunitare
compusă din comunități mici (Gemeinschaften, în limba germană), spre deosebire de
guvern mari sau corporatii. Socialismul înseamnă că toată lumea este responsabil
pentru bunăstarea tuturor. Astfel înțeles, e greu să mă cert cu idealismul lui Fromm!

Fromm spune că primele patru orientările (care alții s-ar putea numi nevrotic) trăiesc
în modul de a avea. Acestea se concentrează pe consumul, obținerea, posedă .... Ele
sunt definite prin ceea ce au. Fromm spune că "am o" tinde să devină "Ea mi-a," și am
devenit condus de posesiunile noastre!

Orientarea productivă, pe de altă parte, trăiește în modul ființă. Ceea ce este definit

de acțiunile tale în această lume. Ai trăi fără o mască, se confruntă cu viața, cu privire
la oameni, să fii tu însuți.

El spune că cei mai mulți oameni, fiind astfel utilizate la modul de a avea, folosesc
cuvântul trebuie să descrie problemele lor: "Doctore, am o problemă:. Am insomnie
Deși am o casă frumoasă, copii minunați, și o căsnicie fericită, Am multe griji. "El
este în căutarea pentru terapeut pentru a elimina lucrurile rele, și să-l păstreze pe cele
bune, un pic ca cere un chirurg pentru a scoate vezica biliară. Ceea ce ar trebui să spui
este mai mult ca "Sunt tulburat am o căsnicie fericită, dar eu nu pot dormi ....." Prin a
spune aveți o problemă, vi se evita confruntă cu faptul că ești problema - adică să
evitați , încă o dată, asumarea responsabilității pentru viața ta.

Orientare Societate Familie Scăpa de la Libertatea

Receptiv Societate țărănească Simbiotică (pasiv) Autoritar (masochist)

Societate
De exploatare Simbiotică (activ) Autoritar (sadic)
aristocratică

Tezaurizare Societatea burgheză Retragere (puritană) Perfectionist de distructiv

Marketing Societatea modernă Retragere (infantil) Conformist automat

Comunitar umanist  Iubitor și Libertate și responsabilitate recunoscut și

Productiv
socialism raționament acceptat

Rău

Fromm a fost întotdeauna interesat în încercarea de a înțelege oamenii cu adevărat

rele ale acestei lumi - nu doar cuiva care s-au confundat sau să inducă în eroare sau
prost sau bolnav, dar cel de care, cu conștiința deplină a răului a actelor lor, le-a
interpretat oricum: Hitler , Stalin, Charles Manson, Jim Jones, și așa mai departe, mari
și mici.

Toate orientările care le-am vorbit despre, productiv si non-productiv, în care au

modul fiind modul sau, au un lucru în comun: Sunt toate eforturile la viață. Ca
Horney, Fromm a crezut că chiar și nevrotic cel mai nefericit este cel puțin încearcă să
facă față cu viața. Ele sunt, de a folosi cuvântul său, biophilous , viața iubitoare.

Dar există un alt tip de persoană el numește necrophilous - iubitorii de moarte. Ei au

atracția pasionat de tot ceea ce este mort, putrezit, putred, bolnăvicios; aceasta este
pasiunea de a transforma ceea ce este viu în ceva unalive; pentru a distruge de dragul
de distrugere; interesul exclusiv în tot ceea ce este pur mecanic. Este pasiunea "pentru
a rupe în afară structuri vii."

Dacă credeți că înapoi la liceu, s-ar putea aminti câteva inadaptati: Ei au fost reale
pasionații de film de groază. Ele pot fi realizate modele de dispozitive de tortură și
ghilotine. Ei au iubit pentru a juca jocuri de război. Le-a plăcut să arunce în aer
lucrurile cu seturile lor de chimie. Au o lovitură de torturarea animalelor mici. Ei au
prețuit armele lor. Ei au fost într-adevăr în dispozitive mecanice. Mai sofisticată
tehnologie, mai fericiți erau. Beavis și Butthead sunt modelate după acești copii.

Îmi amintesc uitam un interviu la TV o dată, înapoi în timpul războiului mic în

Nicaragua. Au fost o multime de mercenari americane, printre Contras, și unul în
special, a atras atenția reporterilor. El a fost un expert în muniție - cineva care a
aruncat în aer poduri, clădiri, și, desigur, soldat inamic ocazional. Când a fost întrebat
cum a ajuns în această linie de muncă, el a zâmbit și a spus reporterului că nu s-ar
putea ca povestea. Vezi tu, atunci când era copil, îi plăcea să pună pocnitori pe partea
din spate a păsărele el a prins, lumina siguranțele, lăsat să plece, și urmăriți-le arunce
în aer. Acest om a fost un necrofil.

Fromm face câteva presupuneri cu privire la modul în care se întâmplă astfel de

persoană. El a sugerat că pot exista unele defect genetic care îi împiedică să simt sau
de a răspunde la afecțiune. Acesta poate fi, de asemenea, o chestiune de o viață atât de
plină de frustrare pe care persoana își petrece tot restul vieții lor într-un acces de
furie. Și, în sfârșit, el sugereaza ca ar putea fi o chestiune de creștere cu o mamă
necrophilous, astfel încât copilul nu are nici o să învețe de dragoste de la. Este foarte
posibil ca o combinație a acestor factori este de la locul de muncă. Și totuși, există
încă ideea că acești oameni știu ce fac, sunt conștient de răul lor, și alegeți-l.Este un
subiect care ar suporta mai mult de studiu! 

Biophilous

Receptiv 
De
Având
exploatare 
Mode Necrophilous
Tezaurizare 
Marketing

Fiind
Productiv
Mode

Nevoile umane 

Erich Fromm, ca mulți alții, au crezut că avem nevoi care merg mult dincolo de, cele
fiziologice de bază pe care unii oameni, cum ar fi Freud și multe behaviorists, cred că
explică toate de comportamentul nostru. El numește aceste nevoi umane, în
contrast cu nevoile mai de bază de origine animală. Și el sugerează că nevoile umane
pot fi exprimate într-o declarație simplă: Ființa umană trebuie să găsească un
răspuns la existența lui. 

Fromm spune că ne ajută să răspundem la această întrebare este, probabil, scopul

major al culturii. Într-un fel, spune el, toate culturile sunt ca religii, încercând să
explice sensul vieții. Unii, desigur, face acest lucru mai bine decât altele. 

O modalitate mult mai negativ de a exprima acest lucru este nevoie să spunem că
avem nevoie pentru a evita nebunie, și el definește nevroza ca un efort de a satisface
nevoia de răspunsuri care nu lucrează pentru noi. El spune că fiecare nevroza este un
fel de religie privat, o să ne întoarcem atunci când cultura noastră nu mai
îndeplinește. 

El enumeră cinci nevoile umane: 

1. RelaŃionare 

Ca ființe umane, suntem conștienți de separare noastre unul de altul, și să caute să-l
depășească. Fromm numește acest nevoia noastră de înrudire, și consideră aceasta
ca iubire în sensul cel mai larg. Iubire, spune el, "este unirea cu cineva, sau ceva, in
afara de sine, cu condiția de a reține separartia și integritatea propriului sine." (P. 37
din Societatea Sane). Acesta ne permite să transcendem separarea noastră, fără a
nega ne unicitatea noastră. 

Nevoia este atat de puternic incat, uneori, l-am căuta în moduri nesănătoase. De
exemplu, unii caută să elimine izolarea lor prin depunerea ei înșiși la o altă persoană,
la un grup, sau la concepția lor de Dumnezeu. Altele sunt pentru a elimina izolarea
lor de ai domina pe alții. Oricum, acestea nu sunt satisfăcătoare: separarea ta nu este
depășită. 

Un alt mod de unele încercare de a depăși această nevoie este de ao nega. Opusul de

înrudire este ceea ce Fromm numește narcisism Narcisism -. Iubirea de sine - este
natural la sugari, în sensul că acestea nu se percep ca fiind separat de lume și de alții
pentru a începe cu. Dar la adulți, este o sursă de patologie. Ca schizofren, narcissist
are doar o singură realitate: lumea de propriile gânduri, sentimente, și
nevoile. Lumea lui devine ceea ce vrea el să fie, și el pierde contactul cu realitatea. 

2. Creativitatea 

Fromm crede că noi toți dorința de a învinge, de a transcende, un alt fapt a ființei
noastre: sentimentul nostru de a fi creaturi pasive. Vrem să fim creatori. Există mai
multe moduri de a fi creativ: Ne da naștere, am semințe de plante, ne-am face oale,
am vopsea imagini, scriem cărți, ne iubim unii pe alții. Creativitatea este, de fapt, o
expresie a iubirii 

Din păcate, unele nu găsesc o cale pentru creativitate. Frustrat, ei încearcă de a

transcende pasivitatea lor de a deveni distrugatoare loc. Sau oameni - - distruge-ma
"de mai sus" lucrurile pe care le pune distrug. Mă face să mă simt puternic. Putem urî
la fel de bine ca și dragostea. Dar în cele din urmă, ea nu reușește să ne aducă acel
sentiment de transcendență care avem nevoie. 

3. Înrădăcinarea 

De asemenea, avem nevoie de rădăcini. Avem nevoie să se simtă ca acasă în univers,

chiar dacă, în calitate de ființe umane, suntem oarecum înstrăinat de lumea
naturala. 

Cea mai simplă versiune este de a menține legăturile noastre cu mamele

noastre. Dar să crească înseamnă că trebuie să părăsească căldura iubirii mamele
noastre ". Pentru a rămâne ar fi ceea ce Fromm numește un fel
deincest psihologic. În scopul de a gestiona în dificil lumea de maturitate, trebuie să
găsim rădăcinile noi, boader. Avem nevoie pentru a descoperi fraternitatea noastră
(și surori) cu umanitatea. 

Acest lucru, de asemenea are partea sa patologic: De exemplu, schhizophrenic

încearcă să se retragă într-o existență-uter ca, în cazul în care unul, s-ar putea spune,
cordonul ombilical nu a fost tăiat. Există, de asemenea, nevrotic, care se teme să
plece de acasă său, chiar pentru a obține e-mail. Și acolo e fanatic care vede tribul
lui, țara sa, biserica lui ... ca cel bun numai, singurul adevărat. Toată lumea este un
outsider periculos, să fie evitate sau chiar distruse. 

4. Un sentiment de identitate 

"Omul poate fi definit ca animalul care poate spune" eu "," (pag. 62 din Societatea
Sane) Fromm este de părere că trebuie să avem un sentiment de identitate,
de individualitate, în scopul de a rămâne sănătos. 

Această nevoie este atât de puternic că suntem uneori conduse de a găsi, de

exemplu, de a face ceva pentru semne de statut, sau prin încercând cu disperare
să se conformeze. Noi, uneori, se va da chiar și până viețile noastre, în scopul de a
rămâne o parte din grupul nostru. Dar acest lucru se pretinde numai identitate, o
identitate luăm de la alții, în loc de una ne-am dezvolta noi, și acesta nu satisface
nevoia noastră. 

5. Un cadru de orientare 

În cele din urmă, avem nevoie să înțelegem lumea și locul nostru în ea. Din nou,
societatea noastră - și în special aspectele religioase ale culturii noastre - de multe
ori încearcă să ne ofere această înțelegere. Lucruri cum ar fi miturile noastre,
filozofiile noastre, și științele noastre ne oferă cu structura. 

Fromm spune că acest lucru este într-adevăr două nevoi: În primul rând, avem
nevoie de un cadru de orientare - aproape orice va face. Chiar una proastă este mai
bună decât nici una! Și astfel oamenii sunt, în general, destul de naiv. Vrem să
credem, uneori chiar disperare. Dacă nu avem o explicație la îndemână, vom face o
în sus, prin raționalizare. 

Al doilea aspect este că vrem să avem un cadru bun de orientare, unul care este util,
exacte. Acest lucru este în cazul în care un motiv vine in Este frumos că părinții noștri
și alții ne oferă explicații pentru lumea și viețile noastre, dar în cazul în care nu dețin
în sus, ceea ce bun sunt ei? Un cadru de orientare trebuie să fie rațional. 

Fromm adaugă încă un lucru: El spune că noi nu vrem doar o filozofie rece sau stiinta
materialelor. Ne dorim un cadru de orientare, care ne oferă sens. Vrem înțelegere,
dar ne dorim o înțelegere cald, uman. 

Discuție

Fromm, în anumite privințe, este o figură de tranziție sau, dacă preferați, un

teoretician care aduce alte teorii împreună. Cel mai semnificativ pentru noi, el
reunește cele freudiene și neo-freudiene teoriile care le-am vorbit despre teoriile
umaniste le vom discuta mai târziu (în special lui Adler și a lui Horney) și. El este, de
fapt, atât de aproape de a fi un existențialist care aproape nu conteaza! Eu cred interes
în ideile sale va crește ca averea de psihologie existențială nu.

Un alt aspect al teoriei sale este destul de unic pentru el: interesul său în rădăcinile
economice și culturale ale personalității. Nimeni nu înainte sau de atunci a pus-o atât
de direct: Personalitatea ta este într-o măsură considerabilă, o reflectare a
problemelor, cum ar fi clasa socială, statutul de minoritate, educație, vocație, religios
și filosofic, și așa mai departe. Acest lucru a fost un punct de vedere foarte slab
reprezentat, probabil din cauza asocierii sale cu marxismul. Dar este, cred, inevitabil
că vom începe să-l ia în considerare mai mult și mai mult, mai ales ca o contrapondere
la influența tot mai mare a teoriilor biologice.

Referințe
Fromm este un scriitor excelent și interesant. Puteți găsi elementele de bază ale teoriei
sale in Escape from Freedom (1941) și pentru el (1947). Tratatul său interesant pe
iubire în lumea modernă se numește Arta de a iubi (1956). Preferata mea din cărțile
sale este Sane Society (1955), care, probabil, ar fi fost numit "societatea nebun",
deoarece cea mai mare parte este dedicată să demonstreze cât de nebun lumea noastră
este chiar acum, și modul în care conduce la dificultățile noastre psihologice. El a
scris, de asemenea, "" Cartea de pe agresiune, Anatomia de distrugere
Umane (1973), care cuprinde ideile sale despre necrofilie. El a scris numeroase alte
cărți mari, inclusiv cele cu privire la creștinismul, marxismul, și Budismul Zen!

ERICH FROMM
 1900 - 1980

Dr. C. George Boeree

Biography

Erich Fromm was born in 1900 in Frankfurt, Germany. His father was a business man
and, according to Erich, rather moody. His mother was frequently depressed. In other
words, like quite a few of the people we've looked at, his childhood wasn't very
happy.

Like Jung, Erich came from a very religious family, in his case orthodox Jews.
Fromm himself later became what he called an atheistic mystic.

In his autobiography, Beyond the Chains of Illusion, Fromm talks about two events
in his early adolescence that started him along his path. The first involved a friend of
the family's:

Maybe she was 25 years of age; she was beautiful, attractive, and in addition a
painter, the first painter I ever knew. I remember having heard that she had
been engaged but after some time had broken the engagement; I remember
that she was almost invariably in the company of her widowed father. As I
remember him, he was an old, uninteresting, and rather unattractive man, or
so I thought (maybe my judgment was somewhat biased by jealousy). Then
one day I heard the shocking news: her father had died, and immediately
afterwards, she had killed herself and left a will which stipulated that she
wanted to be buried with her father. (p. 4)

As you can imagine, this news hit the 12 year old Erich hard, and he found himself
asking what many of us might ask: why? Later, he began finding some answers --
partial ones, admittedly -- in Freud.

The second event was even larger: World War I. At the tender age
of 14, he saw the extremes that nationalism could go to. All around
him, he heard the message: We (Germans, or more precisely,
Christian Germans) are great; They (the English and their allies) are
cheap mercenaries. The hatred, the "war hysteria," frightened him,
as well it should.

So again he wanted to understand something irrational -- the

irrationality of mass behavior -- and he found some answers, this time in the writings
To finish Fromm's story, he received his PhD from Heidelberg in 1922 and began a
career as a psychotherapist. He moved to the U.S. in 1934 -- a popular time for
leaving Germany! -- and settled in New York City, where he met many of the other
great refugee thinkers that gathered there, including Karen Horney, with whom he had
an affair.

Toward the end of his career, he moved to Mexico City to teach. He had done
considerable research into the relationship between economic class and personality
types there. He died in 1980 in Switzerland.

Theory

As his biography suggests, Fromm's theory is a rather unique blend of Freud and
Marx. Freud, of course, emphasized the unconscious, biological drives, repression,
and so on. In other words, Freud postulated that our characters were determined by
biology. Marx, on the other hand, saw people as determined by their society, and most
especially by their economic systems.

He added to this mix of two deterministic systems something quite foreign to them:
The idea of freedom. He allows people to transcend the determinisms that Freud and
Marx attribute to them. In fact, Fromm makes freedom the central characteristic of
human nature!

There are, Fromm points out, examples where determinism alone operates. A good
example of nearly pure biological determinism, ala Freud, is animals (at least simple
ones). Animals don't worry about freedom -- their instincts take care of everything.
Woodchucks, for example, don't need career counseling to decide what they are going
to be when they grow up: They are going to be woodchucks!

A good example of socioeconomic determinism, ala Marx, is the traditional society of

the Middle Ages. Just like woodchucks, few people in the Middle Ages needed career
counseling: They had fate, the Great Chain of Being, to tell them what to do.
Basically, if your father was a peasant, you'd be a peasant. If your father was a king,
that's what you'd become. And if you were a woman, well, there was only one role for
women.

Today, we might look at life in the Middle Ages, or life as an animal, and cringe. But
the fact is that the lack of freedom represented by biological or social determinism is
easy. Your life has structure, meaning, there are no doubts, no cause for soul-
searching, you fit in and never suffered an identity crisis.

Historically speaking, this simple, if hard, life began to get shaken up with the
Renaissance. In the Renaissance, people started to see humanity as the center of the
universe, instead of God. In other words, we didn't just look to the church (and other
traditional establishments) for the path we were to take. Then came the Reformation,
which introduced the idea of each of us being individually responsible for our own
soul's salvation. And then came democratic revolutions such as the American and the
French revolutions. Now all of a sudden we were supposed to govern ourselves! And
then came the industrial revolution, and instead of tilling the soil or making things
with our hands, we had to sell our labor in exchange for money. All of a sudden, we
became employees and consumers! Then came socialist revolutions such as the
Russian and the Chinese, which introduced the idea of participatory economics. You
were no longer responsible only for your own well-being, but for fellow workers as
well!

So, over a mere 500 years, the idea of the individual, with individual thoughts,
feelings, moral conscience, freedom, and responsibility, came into being. but with
individuality came isolation, alienation, and bewilderment. Freedom is a difficult
thing to have, and when we can we tend to flee from it.

Fromm describes three ways in which we escape from freedom:

1. Authoritarianism. We seek to avoid freedom by fusing ourselves with others, by

becoming a part of an authoritarian system like the society of the Middle Ages. There
are two ways to approach this. One is to submit to the power of others, becoming
passive and compliant. The other is to become an authority yourself, a person who
applies structure to others. Either way, you escape your separate identity.

Fromm referred to the extreme version of authoritarianism as masochism and sadism,

and points out that both feel compelled to play their separate roles, so that even the
sadist, with all his apparent power over the masochist, is not free to choose his
actions. But milder versions of authoritarianism are everywhere. In many classes, for
example, there is an implicit contract between students and professors: Students
demand structure, and the professor sticks to his notes. It seems innocuous and even
natural, but this way the students avoid taking any responsibility for their learning,
and the professor can avoid taking on the real issues of his field.

2. Destructiveness. Authoritarians respond to a painful existence by, in a sense,

eliminating themselves: If there is no me, how can anything hurt me? But others
respond to pain by striking out against the world: If I destroy the world, how can it
hurt me? It is this escape from freedom that accounts for much of the indiscriminate
nastiness of life -- brutality, vandalism, humiliation, vandalism, crime, terrorism....

Fromm adds that, if a person's desire to destroy is blocked by circumstances, he or she

may redirect it inward. The most obvious kind of self-destructiveness is, of course,
suicide. But we can also include many illnesses, drug addiction, alcoholism, even the
joys of passive entertainment. He turns Freud's death instinct upside down: Self-
destructiveness is frustrated destructiveness, not the other way around.

3. Automaton conformity. Authoritarians escape by hiding within an authoritarian

hierarchy. But our society emphasizes equality! There is less hierarchy to hide in
(though plenty remains for anyone who wants it, and some who don't). When we need
to hide, we hide in our mass culture instead. When I get dressed in the morning, there
are so many decisions! But I only need to look at what you are wearing, and my
frustrations disappear. Or I can look at the television, which, like a horoscope, will tell
me quickly and effectively what to do. If I look like, talk like, think like, feel like...
everyone else in my society, then I disappear into the crowd, and I don't need to
acknowledge my freedom or take responsibility. It is the horizontal counterpart to
authoritarianism.

The person who uses automaton conformity is like a social chameleon: He takes on
the coloring of his surroundings. Since he looks like a million other people, he no
longer feels alone. He isn't alone, perhaps, but he's not himself either. The automaton
conformist experiences a split between his genuine feelings and the colors he shows
the world, very much along the lines of Horney's theory.

In fact, since humanity's "true nature" is freedom, any of these escapes from freedom
alienates us from ourselves. Here's what Fromm had to say:

Man is born as a freak of nature, being within nature and yet transcending it.
He has to find principles of action and decision making which replace the
principles of instincts. he has to have a frame of orientation which permits him
to organize a consistent picture of the world as a condition for consistent
actions. He has to fight not only against the dangers of dying, starving, and
being hurt, but also against another anger which is specifically human: that of
becoming insane. In other words, he has to protect himself not only against
the danger of losing his life but also against the danger of losing his mind.
(Fromm, 1968, p. 61)

I should add here that freedom is in fact a complex idea, and that Fromm is talking
about "true" personal freedom, rather than just political freedom (often called
liberty):  Most of us, whether they are free or not, tend to like the idea of political
freedom, because it means that we can do what we want.  A good example is the
sexual sadist (or masochist) who has a psychological problem that drives his
behavior.  He is not free in the personal sense, but he will welcome the politically
free society that says that what consenting adults do among themselves is not the
state's business!  Another example involves most of us today:  We may well fight for
freedom (of the political sort), and yet when we have it, we tend to be conformist
and often rather irresponsible.  We have the vote, but we fail to use it!  Fromm is
very much for political freedom -- but he is especially eager that we make use of that
freedom and take the responsibility that goes with it.

Families
Which of the escapes from freedom you tend to use has a great deal to do with what
kind of family you grew up in. Fromm outlines two kinds of unproductive families.

1. Symbiotic families. Symbiosis is the relationship two organisms have who cannot
live without each other. In a symbiotic family, some members of the family are
"swallowed up" by other members, so that they do not fully develop personalities of
their own. The more obvious example is the case where the parent "swallows" the
child, so that the child's personality is merely a reflection of the parent's wishes. In
many traditional societies, this is the case with many children, especially girls.

The other example is the case where the child "swallows" the parent. In this case, the
child dominates or manipulates the parent, who exists essentially to serve the child. If
this sounds odd, let me assure you it is common, especially in traditional societies,
especially in the relationship between a boy and his mother. Within the context of the
particular culture, it is even necessary: How else does a boy learn the art of authority
he will need to survive as an adult?

In reality, nearly everyone in a traditional society learns both how to dominate and
how to be submissive, since nearly everyone has someone above them and below
them in the social hierarchy. Obviously, the authoritarian escape from freedom is
built-in to such a society. But note that, for all that it may offend our modern
standards of equality, this is the way people lived for thousands of years. It is a very
stable social system, it allows for a great deal of love and friendship, and billions of
people live in it still.

2. Withdrawing families. In fact, the main alternative is most notable for its cool
indifference, if not cold hatefulness. Although withdrawal as a family style has always
been around, it has come to dominate some societies only in the last few hundred
years, that is, since the bourgeoisie -- the merchant class -- arrive on the scene in
force.

The "cold" version is the older of the two, found in northern Europe and parts of Asia,
and wherever merchants are a formidable class. Parents are very demanding of their
children, who are expected to live up to high, well-defined standards. Punishment is
not a matter of a slap upside the head in full anger and in the middle of dinner; it is
instead a formal affair, a full-fledged ritual, possibly involving cutting switches and
meeting in the woodshed. Punishment is cold-blooded, done "for your own good."
Alternatively, a culture may use guilt and withdrawal of affection as punishment.
Either way, children in these cultures become rather strongly driven to succeed in
whatever their culture defines as success.

This puritanical style of family encourages the destructive escape from freedom,
which is internalized until circumstances (such as war) allow its release. I might add
that this kind of family more immediately encourages perfectionism -- living by the
rules -- which is also a way of avoiding freedom that Fromm does not discuss. When
the rules are more important than people, destructiveness is inevitable.
The second withdrawing kind of family is the modern family, found in the most
advanced parts of the world, most notably the USA. Changes in attitudes about child
rearing have lead many people to shudder at the use of physical punishment and guilt
in raising children. The newer idea is to raise your children as your equals. A father
should be a boy's best buddy; a mother should be a daughter's soul mate. But, in the
process of controlling their emotions, the parents become coolly indifferent. They are,
in fact, no longer really parents, just cohabitants with their children. The children,
now without any real adult guidance, turn to their peers and to the media for their
values. This is the modern, shallow, television family!

The escape from freedom is particularly obvious here: It is automaton conformity.

Although this is still very much a minority family in the world (except, of course, on
TV!), this is the one Fromm worries about the most. It seems to portent the future.

What makes up a good, healthy, productive family? Fromm suggests it is a family

where parents take the responsibility to teach their children reason in an atmosphere
of love. Growing up in this sort of family, children learn to acknowledge their
freedom and to take responsibility for themselves, and ultimately for society as a
whole.

The social unconscious

But our families mostly just reflect our society and culture. Fromm emphasizes that
we soak up our society with our mother's milk. It is so close to us that we usually
forget that our society is just one of an infinite number of ways of dealing with the
issues of life. We often think that our way of doing things is the only way, the natural
way. We have learned so well that it has all become unconscious -- the social
unconscious, to be precise. So, many times we believe that we are acting according to
our own free will, but we are only following orders we are so used to we no longer
notice them.

Fromm believes that our social unconscious is best understood by examining our
economic systems. In fact, he defines, and even names, five personality types, which
he calls orientations, in economic terms!  If you like, you can take a personality test
made up of lists of adjectives Fromm used to describe his orientations.  Click here to
see it!

1. The receptive orientation. These are people who expect to get what they need. if
they don't get it immediately, they wait for it. They believe that all goods and
satisfactions come from outside themselves. This type is most common among
peasant populations. It is also found in cultures that have particularly abundant natural
resources, so that one need not work hard for one's sustenance (although nature may
also suddenly withdraw its bounty!). it is also found at the very bottom of any society:
Slaves, serfs, welfare families, migrant workers... all are at the mercy of others.

This orientation is associated with symbiotic families, especially where children are
"swallowed" by parents, and with the masochistic (passive) form of authoritarianism.
It is similar to Freud's oral passive, Adler's leaning-getting, and Horney's compliant
personality. In its extreme form, it can be characterized by adjectives such as
submissive and wishful. In a more moderate form, adjectives such as accepting and
optimistic are more descriptive.

2. The exploitative orientation. These people expect to have to take what they need.
In fact, things increase in value to the extent that they are taken from others: Wealth is
preferably stolen, ideas plagiarized, love achieved by coercion. This type is prevalent
among history's aristocracies, and in the upper classes of colonial empires. Think of
the English in India for example: Their position was based entirely on their power to
take from the indigenous population. Among their characteristic qualities is the ability
to be comfortable ordering others around! We can also see it in pastoral barbarians
and populations who rely on raiding (such as the Vikings).

The exploitative orientation is associated with the "swallowing" side of the symbiotic
family, and with the masochistic style of authoritarianism. They are Freud's oral
aggressive, Adler's ruling-dominant, and Horney's aggressive types. In extremes, they
are aggressive, conceited, and seducing. Mixed with healthier qualities, they are
assertive, proud, captivating.

3. The hoarding orientation. hoarding people expect to keep. They see the world as
possessions and potential possessions. Even loved ones are things to possess, to keep,
or to buy. Fromm, drawing on Karl Marx, relates this type to the bourgeoisie, the
merchant middle class, as well as richer peasants and crafts people. He associates it
particularly with the Protestant work ethic and such groups as our own Puritans.

Hoarding is associated with the cold form of withdrawing family, and with
destructiveness. I might add that there is a clear connection with perfectionism as
well. Freud would call it the anal retentive type, Adler (to some extent) the avoiding
type, and Horney (a little more clearly) the withdrawing type. In its pure form, it
means you are stubborn, stingy, and unimaginative. If you are a milder version of
hoarding, you might be steadfast, economical, and practical.

4. The marketing orientation. The marketing orientation expects to sell. Success is a

matter of how well I can sell myself, package myself, advertise myself. My family,
my schooling, my jobs, my clothes -- all are an advertisement, and must be "right."
Even love is thought of as a transaction. Only the marketing orientation thinks up the
marriage contract, wherein we agree that I shall provide such and such, and you in
return shall provide this and that. If one of us fails to hold up our end of the
arrangement, the marriage is null and void -- no hard feelings (perhaps we can still be
best of friends!) This, according to Fromm, is the orientation of the modern industrial
society. This is our orientation!

This modern type comes out of the cool withdrawing family, and tend to use
automaton conformity as its escape from freedom. Adler and Horney don't have an
equivalent, but Freud might: This is at least half of the vague phallic personality, the
type that lives life as flirtation. In extreme, the marketing person is opportunistic,
childish, tactless. Less extreme, and he or she is purposeful, youthful, social. Notice
today's values as expressed to us by our mass media: Fashion, fitness, eternal youth,
adventure, daring, novelty, sexuality... these are the concerns of the "yuppie," and his
or her less-wealthy admirers. The surface is everything! Let's go bungee-jumping!

5. The productive orientation. There is a healthy personality as well, which Fromm

occasionally refers to as the person without a mask. This is the person who, without
disavowing his or her biological and social nature, nevertheless does not shirk away
from freedom and responsibility. This person comes out of a family that loves without
overwhelming the individual, that prefers reason to rules, and freedom to conformity.

The society that gives rise to the productive type (on more than a chance basis) doesn't
exist yet, according to Fromm. He does, of course, have some ideas about what it will
be like. He calls it humanistic communitarian socialism. That's quite a mouthful,
and made up of words that aren't exactly popular in the USA, but let me explain:
Humanistic means oriented towards human beings, and not towards some higher
entity -- not the all-powerful State nor someone's conception of God. Communitarian
means composed of small communities (Gemeinschaften, in German), as opposed to
big government or corporations. Socialism means everyone is responsible for the
welfare of everyone else. Thus understood, it's hard to argue with Fromm's idealism!

Fromm says that the first four orientations (which others might call neurotic) are
living in the having mode. They focus on consuming, obtaining, possessing.... They
are defined by what they have. Fromm says that "I have it" tends to become "it has
me," and we become driven by our possessions!

The productive orientation , on the other hand, lives in the being mode. What you are
is defined by your actions in this world. You live without a mask, experiencing life,
relating to people, being yourself.

He says that most people, being so used to the having mode, use the word have to
describe their problems: "Doctor, I have a problem: I have insomnia. Although I have
a beautiful home, wonderful children, and a happy marriage, I have many worries."
He is looking to the therapist to remove the bad things, and let him keep the good
ones, a little like asking a surgeon to take out your gall bladder. What you should be
saying is more like "I am troubled. I am happily married, yet I cannot sleep...." By
saying you have a problem, you are avoiding facing the fact that you are the problem
-- i.e. you avoid, once again, taking responsibility for your life. 
 

Orientation Society Family Escape from Freedom

Receptive Peasant society Symbiotic (passive) Authoritarian (masochistic)

Exploitative Aristocratic society Symbiotic (active) Authoritarian (sadistic)

Hoarding Bourgeois society Withdrawing Perfectionist to destructive

 (puritanical)

Withdrawing
Marketing Modern society Automaton conformist
(infantile)

Humanistic
Freedom and responsibility acknowledged
Productive communitarian  Loving and reasoning
and accepted
socialism

Evil

Fromm was always interested in trying to understand the really evil people of this
world -- not just one's who were confused or mislead or stupid or sick, but the one's
who, with full consciousness of the evil of their acts, performed them anyway: Hitler,
Stalin, Charles Manson, Jim Jones, and so on, large and small.

All the orientations we've talked about, productive and non-productive, in the having
mode or the being mode, have one thing in common: They are all efforts at life. Like
Horney, Fromm believed that even the most miserable neurotic is at the least trying to
cope with life. They are, to use his word, biophilous, life-loving.

But there is another type of person he calls necrophilous -- the lovers of death. They
have the passionate attraction to all that is dead, decayed, putrid, sickly; it is the
passion to transform that which is alive into something unalive; to destroy for the sake
of destruction; the exclusive interest in all that is purely mechanical. It is the passion
"to tear apart living structures."

If you think back to high school, you may remember a few misfits: They were real
horror movie aficionados. They may have made models of torture devices and
guillotines. They loved to play war games. They liked to blow things up with their
chemistry sets. They got a kick out of torturing small animals. They treasured their
guns. They were really into mechanical devices. The more sophisticated the
technology, the happier they were. Beavis and Butthead are modeled after these kids.

I remember watching an interview on TV once, back during the little war in

Nicaragua. There were plenty of American mercenaries among the Contras, and one
in particular had caught the reporters eye. He was a munitions expert -- someone who
blew up bridges, buildings, and, of course, the occasional enemy soldier. When asked
how he got into this line of work, he smiled and told the reporter that he might not like
the story. You see, when he was a kid, he liked to put firecrackers up the backside of
little birds he had caught, light the fuses, let them go, and watch them blow up. This
man was a necrophiliac.

Fromm makes a few guesses as to how such a person happens. He suggested that
there may be some genetic flaw that prevents them from feeling or responding to
affection. It may also be a matter of a life so full of frustration that the person spends
the rest of their life in a rage. And finally, he suggests that it may be a matter of
growing up with a necrophilous mother, so that the child has no one to learn love
from. It is very possible that some combination of these factors is at work. And yet
there is still the idea that these people know what they are doing, are conscious of
their evil, and choose it. It is a subject that would bear more study! 
 

Biophilous

Receptive 
Having Exploitative 
Necrophilous
Mode Hoarding 
Marketing

Being Mode Productive

Human Needs

Erich Fromm, like many others, believed that we have needs that go far beyond the
basic, physiological ones that some people, like Freud and many behaviorists, think
explain all of our behavior.  He calls these human needs, in contrast to the more
basic animal needs.  And he suggests that the human needs can be expressed in one
simple statement:  The human being needs to find an answer to his existence.

Fromm says that helping us to answer this question is perhaps the major purpose of
culture.  In a way, he says, all cultures are like religions, trying to explain the meaning
of life.  Some, of course, do so better than others.

A more negative way of expressing this need is to say that we need to avoid
insanity, and he defines neurosis as an effort to satisfy the need for answers that
doesn't work for us.  He says that every neurosis is a sort of private religion, one we
turn to when our culture no longer satisfies.

He lists five human needs:

1. Relatedness

As human beings, we are aware of our separateness from each other, and seek to
overcome it.  Fromm calls this our need for relatedness, and views it as love in the
broadest sense.  Love, he says, "is union with somebody, or something, outside
oneself, under the condition of retaining the separateness and integrity of one's own
self." (p 37 of The Sane Society).  It allows us to transcend our separateness without
denying us our uniqueness.

The need is so powerful that sometimes we seek it in unhealthy ways.  For example,
some seek to eliminate their isolation by submitting themselves to another person,
to a group, or to their conception of a God.  Others look to eliminate their isolation
by dominating others.  Either way, these are not satisfying:  Your separateness is not
overcome.

Another way some attempt to overcome this need is by denying it.  The opposite of
relatedness is what Fromm calls narcissism.  Narcissism -- the love of self -- is natural
in infants, in that they don't perceive themselves as separate from the world and
others to begin with.  But in adults, it is a source of pathology.  Like the
schizophrenic, the narcissist has only one reality:  the world of his own thoughts,
feelings, and needs.  His world becomes what he wants it to be, and he loses contact
with reality.

2. Creativity

Fromm believes that we all desire to overcome, to transcend, another fact of our

being:  Our sense of being passive creatures.  We want to be creators.  There are
many ways to be creative: We give birth, we plant seeds, we make pots, we paint
pictures, we write books, we love each other.  Creativity is, in fact, an expression of
love

Unfortunately, some don't find an avenue for creativity.  Frustrated, they attempt to
transcend their passivity by becoming destroyers instead.  Destroying puts me
"above" the things -- or people -- I destroy.  It makes me feel powerful.  We can hate
as well as love.  But in the end, it fails to bring us that sense of transcendence we
need.

3. Rootedness

We also need roots.  We need to feel at home in the universe, even though, as
human beings, we are somewhat alienated from the natural world.

The simplest version is to maintain our ties to our mothers.  But to grow up means
we have to leave the warmth of our mothers' love.  To stay would be what Fromm
calls a kind of psychological incest.  In order to manage in the difficult world of
adulthood, we need to find new, boader roots.  We need to discover
our brotherhood (and sisterhood) with humanity.

This, too has its pathological side:  For example, the schhizophrenic tries to retreat
into a womb-like existence, one where, you might say, the umbilical cord has never
been cut.  There is also the neurotic who is afraid to leave his home, even to get the
mail.  And there's the fanatic who sees his tribe, his country, his church... as the only
good one, the only real one.  Everyone else is a dangerous outsider, to be avoided or
even destroyed.

4.  A sense of identity

"Man may be defined as the animal that can say 'I.'" (p 62 of The Sane Society) 
Fromm believes that we need to have a sense of identity, of individuality, in order to
stay sane.

This need is so powerful that we are sometimes driven to find it, for example by
doing anything for signs of status, or by trying desperately to conform.  We
sometimes will even give up our lives in order to remain a part of our group.  But this
is only pretend identity, an identity we take from others, instead of one we develop
ourselves, and it fails to satisfy our need.

5. A frame of orientation

Finally, we need to understand the world and our place in it.  Again, our society --
and especially the religious aspects of our culture -- often attempts to provide us
with this understanding.  Things like our myths, our philosophies, and our sciences
provide us with structure.

Fromm says this is really two needs:  First, we need a frame of orientation -- almost
anything will do.  Even a bad one is better than none!  And so people are generally
quite gullible.  We want to believe, sometimes even desperately.  If we don't have an
explanation handy, we will make one up, via rationalization.

The second aspect is that we want to have a good frame of orientation, one that is
useful, accurate.  This is where reason comes in.  It is nice that our parents and
others provide us with explanations for the world and our lives, but if they don't hold
up, what good are they?  A frame of orientation needs to be rational.
Fromm adds one more thing:  He says we don't just want a cold philosophy or
material science.  We want a frame of orientation that provides us with meaning. 
We want understanding, but we want a warm, human understanding.

Discussion

Fromm, in some ways, is a transition figure or, if you prefer, a theorist that brings
other theories together. Most significantly for us, he draws together the Freudian and
neo-Freudian theories we have been talking about (especially Adler's and Horney's)
and the humanistic theories we will discuss later.  He is, in fact, so close to being an
existentialist that it almost doesn't matter! I believe interest in his ideas will rise as the
fortune of existential psychology does.

Another aspect of his theory is fairly unique to him: his interest in the economic and
cultural roots of personality. No one before or since has put it so directly: Your
personality is to a considerable extent a reflection of such issues as social class,
minority status, education, vocation, religious and philosophical background, and so
forth. This has been a very under-represented view, perhaps because of its association
with Marxism. But it is, I think, inevitable that we begin to consider it more and more,
especially as a counterbalance to the increasing influence of biological theories.

References

Fromm is an excellent and exciting writer.  You can find the basics of his theory
in Escape from Freedom (1941) and Man for Himself (1947).  His interesting
treatise on love in the modern world is called The Art of Loving (1956).  My favorite
of his books is The Sane Society (1955), which perhaps should have been called "the
insane society" because most of it is devoted to demonstrating how crazy our world is
right now, and how that leads to our psychological difficulties.  He has also written
"the" book on aggression, The Anatomy of Human Destructiveness (1973), which
includes his ideas on necrophilia. He has written many other great books, including
ones on Christianity, Marxism, and Zen Buddhism!

Behaviorism
 
Biografie
Watson se autodescrie ca fiind precum un tânăr leneș și nonconformist. S-a născut înTravelers
Rest lângă Greenville, Carolina de sud în ziua de 9 ianuarie 1878. Era cel de-al patru-
lea copil al lui Pickens Butler Watson și EmmaRoe. Mama acestuia fiind mult mai conștiincioasă
în comparație cu Pickens, tatăl său. Ea era foarte religioasă, mare parte a timpuluifiind acasă în
atmosfera conservativă a baptismului sudic de țară. La sfârșitul anului 1894,Watson s-a înscris la
Universitatea Furman. Acesta a muncit din greu pentru a-si
imbunătății performanțele si cunoștințele academice chiar dacă nu era foarte bun la asta. După fi
nalizareacolegiului se decide să meargă la Universitatea din Chicago. Aici a avut ocazia de a
studia alăturide John Dewey, Henry Donaldson și binecunoscutul psiholog Jacques Loeb. James
RowlandAngell a avut însă cea mai mare influență asupra acestuia.După finalizarea studiilor 
- 1903, Watson a fost numit ca asistent într-unul din laboratoarele universității, post pe care îl
deținea de cinci ani. În același an o tânără studentă, penume Mary Ickes se îndrăgostește de
chipeșul asistent. Salariul tânărului nu-i permitea săîmtrețină o familie, dar emoțional triumfă,
practic peste toate considerațiile. Mariajul acestora alăsat în urma lor doi copii, John și Polly.
 
În 1908, Watson acceptă o ofertă la Universitatea Johns Hopkins. Munca acestuia launiversitate
fiind întreruptă de inceperea Primul Război Mondial. În perioada razboiului a fostînrolat în
armată cu scopul de a selecta piloții ce urmau a pilota avionele militare. Watson
descrieexperienta din perioada aceea ca fiind un coșmar.
 
În 1920 cariera sa la universitate pare a fi desființată datorită unei studente, RosalieRaynor. În
1921 după ce divorțează de prima soție, se căsătorește cu Rosalie. Watson și RosalieRaynor au
avut doi copii, William și James. După moartea soției sale din 1936, acesta
cedează puțin câte puțin, chiar dacă a încercat să fie un tată bun pentru copii sai, care erau dejaa
olescenți. Acesta se retrage din activitate in 1947.În cartea sa
 Behaviorism, Watson (1924a) spunea că “behaviorismul este precum vinulcel nou, care nu poate
fi pus în butoaie vechi”.

Edward Lee Thorndike

(August 31, 1874 Williamsburg, Massachusetts– August 9, 1949) a fost un psiholog american care şi-a
petrecut întreaga carieră la Colegiul Profesorilor de la Universitatea Columbia. Lucrările sale despre
comportamentul animal şi procesul de învăţare au condus la teoria conecţionismului şi au ajutat la
construirea fundaţiei ştiinţifice pentru psihologia educaţională modernă. A lucrat de asemenea la
rezolvarea problemelor industriale, cum ar fi examinarea angajaţiilor. A fost un membru a consililului
Corporaţiei Psihologice şi preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihologie în 1912.

Copilărie şi Educaţie

A fost fiul unui preot metodist din Lowell, Massachusetts.

Pe 29 August, 1900, s-a căsătorit cu Elizabeth Moulton şi au avut împreună cinci copii.

Thorndike a absolvit Şcoala Latină Roxbury (1891), din Massachusetts, Universitatea Wesleyan (B.S.
1895), Universitatea Harvard (M.A. 1897), şi Universitatea Columbia (PhD. 1898).

După absolvire, Thorndike s-a întors la interesul sale iniţial, Psihologie Educaţională. În 1898 şi-a luat
doctoratul de la Universitatea Columbia, avându-l supervizor pe James McKeen Cattell, unul din părinţii
fondatori ai psihometricii. În 1899, după un an destul de nefericit în care a fost angajat la Colegiul pentru
femei din Cleveland, Ohio, devine profesor în psihologie la Colegiul Profesorilor din cadrul Universităţii
Columbia, unde a rămas tot restul carierei, studiind învăţarea umană, educaţia şi testarea mentală. În
1937 Thorndike a devenit al doilea preşedinte al Societăţii de Psihometrie, urmând paşii lui Louis Leon
Thurstone care a înfiinţat societatea şi Jurnalul Psihometrika în anul anterior.

Conecţionism

Contribuţiile cele mai faimoase a lui Thorndike au fost cercetările sale asupra mmodului în care pisicile
învăţau să scape din cutii de tip puzzle şi, legat de aceasta, formularea asupra legii efectului. Legea
efectului afirmă că răspunsurile care sunt urmate îndeaproape de consecinţe satisfăcătoare devin
asociate cu situaţia, şi este mai probabil să se repete atunci când situaţia este întâlnită subsecvent. Dacă
răspunsurile sunt urmate de consecinţe aversive, asocierea cu situaţia devine mai slabă. Experimentele
cu cutia puzzle au fost motivate parţial de repulsia lui Thorndike faţă de afirmaţia că animalele şi-au
folosit facultăţile extraordinare cum ar fi insight-ul, în rezolvarea problemelor: "În primul rând, majoritatea
cărţilor nu ne dau o psihologie, ci mai degrabă o eulogie a animalelor. Toate au vorbit despre inteligenţa
animalelor, nciodată despre stupiditatea animalelor."

Thorndike a vrut să distingă clar dacă pisicile care scăpau din cutiile puzzle îşi foloseau sau nu intuiţia.
Instrumentele lui Thorndike folsite pentru a răspunde la această întrebare au fost 'curbele învăţării' afişate
prin construirea de diagrame cu timpul necesar animalelor să scape, de fiecare data în care au fost în
cutii. S-a gândit că dacă animalele afişau intuiţie, atunci timpul necesar pentru a evada va scădea subit la
o perioadă neglijabilă, care ar fi prezentă şi pe curba învăţării ca o cădere bruscă; în schimb, animalele
care folosesc metoda mai comună a încercării-eroare vor prezenta curbe graduale. Rezultatele sale au
arătat că pisicile au prezentat în mod consistent o învăţare graduală.

Thorndike a interpretat descoperirile sale în termeni de asocieri. A susţinut faptul că există o conexiune
între cutie şi mişcările folosite de pisici pentru a scăpa, care era "întărită" după fiecare evadare. O idee
similară, deşi regândită, a fost preluată de la  B. F. Skinner prin formularea acestuia asupra condiţionării
operante. Analiza asociativă s-a impus în behaviorism la mijlocul secolului, şi este evidentă şi în
cercetările behaviouriste din prezent. Thorndike a susţinut funcţionalismul lui Dewey's şi a adăugat
componenta stimul-răspun şi a redenumit conecţionism. Teoria sa a devenit o necesitate educaţională în
următorii 50 de ani.

Thorndike a specificat trei condiţii care cresc procesul învăţării:

    * Legea efectului afirma că recurenţa probabilă a unui răspuns este în general guvernată de
consecinţele sau efectele sale, în forma recompensării sau pedepsirii.
    * Legea recenţei afirma că cel mai recent răspuns este probabil să conducă recurenţa.
    * Legea exerciţiului afirma că asociaţiile stimul-răspuns sunt întărite prin repetare.

Thorndike a studiat şi limbajele auxiliare şi a influenţat apariţia Asociaţiei Internaţionale a Limbajelor

Auxiliare.

Învăţarea la adult

Thorndike şi-a folosit expertiza în testare pentru a lucra în cadrul Armatei Statelor Unite în timpul primului
război mondial. A creat testele Alpha şi beta, strămoşii bateriei ASVAB din prezent. Pentru scopuri de
calificare, soldaţiilor le-au fost administrate testele Alpha. Dacă se realiza faptul că unii soldaţi nu puteau
citi îndeajuns de bine pentru a completa testul Alpha, se administra testul Beta (care consista în imagini şi
diagrame). Astfel de contribuţii au ancorat domeniul psihologiei şi a încurajat câmpul psihologiei şi a
încurajat dezvoltarea de mai târziu a psihologiei educaţionale.

Edward Thorndike considera că “Instrucţia trebuie să urmărească scopuri sociale, specificate.” Thorndike
a studiat “Învăţarea adultului”, şi credea că abilitatea de a învăţa nu scade până la vârsta de 35 de ani, şi
scade doar mai târziu la o rată de 1 procent pe an, mergând împotriva gândirii că "poţi învăţa câinii
bătrâni noi lucruri." S-a arătat mai târziu că viteza învăţării, şi nu puterea învăţării scade odată cu vârsta.
Thorndike a constituit şi legea efectului, conform căreia comportamentele care sunt urmate de consecinţe
pozitive sunt pasibile de a se repeta în viitor.

Thorndike a fost unul dintre pionierii învăţării "active", o teorie care propune lăsarea copiilor că înveţe
singuri, în loc să primească instrucţii de la profesori: "Metodele lecturii şi demonstraţiei reprezintă o
abordare la limita extremă în care profesorul nu-şi lasă studenţii să găsească altceva decât ar putea să le
spună sau arate...Cere de la ei doar să fie ascultători, şi să facă tot ce pot pentru a înţelege, cu întrebări
pe care nu le-au construit ei şi răspunsuri pe care nu le au obţinut ei înşişi."

Teoria învăţării a lui Thorndike

1) Cea mai simplă formă de învăţare o reprezintă învăţarea încercare-eroare.

2) Învăţarea este incrementală cu intuitivă.

3) Învăţarea nu este mediată de către idei.

4) Toate mamiferele învaţă în acelaşi mod.

5) Legea interferenţei - interferenţa cu comportamentul direcţionat spre scopuri cauzează frustrare şi al

face pe cineva să facă ceva ce nu vrea să facă este deasemnea frustrant.
a. Când cineva este pregătit să execute un act, este satisfăcător să-l facă.
b. Când cineva este pregătit să execute un act, este enervant să nu-l facă.
c. Când cineva nu este pregătit să execute un act şi este forţat să-l facă, este de asemena enervant.

6) Legea exerciţiului - Învăţăm făcând. Uităm nefăcând, deşi doar într-o mică măsură.
a. Conexiunile dintre un stimul şi un răspuns sunt întărite pe parcurs ce sunt folosite. (legea folosirii)
b. Conexiunile dintre un stimul şi un răspuns sunt slăbite daca nu sunt folosite. (legea nefolosirii)

7) Legea efectului - Dacă răspunsul unei conexiuni este urmat de o rezolvare satisfăcătoare a problemei,
puterea conexiunii creşte considerabil, în timp ce dacă este urmă de o rezolvare nesatisfăcătoare,
puterea conexiunii este scăzută marginal.

8) Răspunsuri multiple - Cel care învaţă va încerca răspunsuri multiple pentru a rezolva o problemă
înainte ca aceasta să fie rezolvată.

9) Set sau atitudine - Setul sau atitudinea reprezintă ceea cea studentul (în sens generic) deja deţine,
precum experienţe de învăţare anterioare, starea prezentă a studentului, etc., în timp ce începe să înveţe
o altă sarcină.

10) Prepotenţa Elementelor - Răspunsurile diferite la acelaşi mediu ar fi evocate de percepţii diferite a
mediului care se comportă ca stimul pentru răspuns. Percepţiile diferite vor fi supuse la prepotenţa
elementelor diferite pentru perceptori diferiţi.

11) Răspuns prin analogie - Problemele noi sunt rezolvate prin folosirea tehnicilor de rezolvare folosite
pentru a rezolva probleme analogice.

12) Schimbarea Asociativă - Stimulului S face pereche cu răspunsul R. Dacă stimulul Q este prezentat
simultan cu stimulul S în mod repetat, stimulul Q este pasibil să facă pereche cu răspunsul R.

13) Aparţinerea - Dacă există o relaţie naturală între nevoia unui organism şi efectul cauzat de un
răspuns, învăţarea este mai eficace decât în cazul în care relaţia este non-naturală.

Vocabularul lui Thorndike

Thorndike a compus trei vocabulare diferite pentru a asista profesorii cu instructiuni. După publicarea
primei cărţi din serie, Vocabularul profesorului (1921), încă două cărţi au fost scrise şi publicate, fiecare
după aproximativ un deceniu de la predecesoarea sa. A doua carte din serie, titlul său fiind  Un vocabular
al profesorului cu 20.000 din cele mai frecvent folosite cuvinte pentru Copii şi Tineri , a fost publicată în
1932, şi a treia şi ultima carte, Vocabularul Profesorului de 30,000 de Cuvinte, a fost publicată în 1944.

Folosirea Vocabularului lui Thorndike

În prefaţa celei de-a treia carte, Vocabularul Profesorului de 30,000 de Cuvinte (1944), Thorndike scrie că
lista “îi spune oricui vrea să ştie dacă să folosească un cuvânt în scriere, vorbire şi învăţare în funcţie de
cât de comun este cuvântul în modalitatea de citire în Engleză, şi sfătuieşte ca lista să fie utlizată de
profesori dacă aceştia îi permit să le ghideze deciziile pe care le au, alegând cuvintele care trebuie
subliniate în timpul instrucţiilor citite. unele cuvinte au nevoie de mai multă emfază decât altele, şi,
conform lui Thorndike, lista lui îi informează pe profesori despre cele mai frecvent întâlnite cuvinte care
trebuie reîntărite prin instrucţie şi astfle să devină "o parte permanentă a stocului (studenţilor) de cuvinte
cunoscute". Dacă un cuvânt nu este pe listă dar apare într-un text educaţional, înţelesul său are nevoie
să fie înţeles doar temporar în contextul în care a fost găsit, şi apoi eliminat din memorie.

Opere selectate

    * Educational Psychology (1903)

    * Introduction to the Theory of Mental and Social Measurements (1904)
    * The Elements of Psychology (1905)
    * Animal Intelligence (1911)
    * Education Psychology. New York: Routledge. 1999. ISBN 0415210119. 
    * The Teacher's Word Book (1921
    * The Measurement of Intelligence (1927)
    * A Teacher's Word Book of the Twenty Thousand Words Found Most Frequently and Widely in
General Reading for Children and Young People (1932)
    * The Fundamentals of Learning (1932)
    * The Psychology of Wants, Interests, and Attitudes (1935)
    * The Teacher's Word Book of 30,000 Words (co-authored with Irving Lorge) (1944)
    * "The Psychology of Arithmetic" (1922)
 Гений психологии
Лев Семёнович Выготский
Он прожил всего 37 лет и формально — по образованию — не был психологом. Но он так
много сделал для развития научной психологии, что вошел в историю как выдающийся
психолог ХХ века.

Лев Семёнович Выготский

Лев Симхович Выгодский (в 1917 и 1924 годах изменил отчество и фамилию) родился 5 (17)
ноября 1896 г. в Орше — небольшом уездном городе Витебской губернии, в многодетной
еврейской семье. Но вскоре Выгодские переехали в Гомель. В этом сравнительно крупном по
тем временам городе более половины населения составляли евреи. Они играли ведущую роль
в промышленности, финансово-кредитной сфере, культурной жизни. Гомель был одним из
центров еврейского рабочего движения, в котором тон задавала студенческая молодежь — те
самые еврейские юноши и девушки, которые по окончании училищ и гимназий устремлялись
в самые крупные города страны, чтобы продолжить свое образование. Нередко они
возвращались в родной город не только с университетскими дипломами, но и с
революционными идеями.
Отец Выгодского Симха (Семен) Яковлевич (1869–1931), выпускник Харьковского
Коммерческого института, работал заместителем управляющего Гомельского отделения
Соединенного банка, а после Октябрьской революции — страховым агентом. Мать Циля
(Цецилия) Моисеевна (1874–1935), педагог по образованию, всецело посвятившая себя
воспитанию восьмерых детей (Лев был вторым), отличалась, как и отец, интеллигентностью и
знанием нескольких иностранных языков. Родители всячески старались прививать детям
присущие им самим качества, прежде всего уважительное и внимательное отношение не
только друг к другу, но и к окружающим.
 Гомель. Дом, в котором с 1897 по 1925 гг. жила семья Выгодских.

В доме, где царила атмосфера духовности и душевности, любили и знали литературу,

проявляли глубокий интерес к театральному и изобразительному искусству, к истории и
языкам. Не случайно из семьи Выгодских вышло так много известных гуманитариев, в
основном филологической направленности: Лев Семенович Выготский, его сестры Клавдия
Семеновна Выгодская — лингвист, автор русско-французских и французско-русских словарей
и Зинаида Семеновна Выгодская — автор русско-английских и англо-русских словарей.
Примечательно и то, что по стопам отца пошла старшая дочь Льва Семеновича Гита Львовна
Выгодская (1925–2010) — психолог и дефектолог, кандидат психологических наук, соавтор
биографии “Л. С. Выготский. Штрихи к портрету” (1996); а затем и внучка Льва Семеновича,
дочь Гиты Львовны, Елена Евгеньевна Кравцова — доктор психологических наук, директор
Института психологии им. Л. С. Выготского (кстати, муж Елены Евгеньевны Геннадий
Григорьевич Кравцов — тоже доктор психологических наук, заведует кафедрой психологии
личности того же Института психологии им. Л. С. Выготского); и теперь уже правнуки Льва
Семеновича, сыновья Елены Евгеньевны: Лев Геннадьевич Кравцов — кандидат
психологических наук и Олег Геннадьевич — аспирант психологического факультета. Такое
вот наследство выпало на долю Симхи Яковлевича и Цили Моисеевны Выгодских.

Л. Выготский – гимназист

Словом, будущий гений психологии, родившийся и выросший в условиях, где сам воздух был
пропитан знаниями, преимущественно гуманитарными, не мог не стать разносторонне
образованным человеком, не увлечься еще в ранней юности гуманитарными науками,
особенно литературой и философией (между прочим, его любимым философом был Бенедикт
(Барух) Спиноза). Разумеется, ни фантастическая любовь к научным знаниям и
исследованиям, ни вера (не слепая, а рациональная) в свое научное призвание, ни
исключительная целеустремленность и трудолюбие не сделали бы Льва Семеновича
Выготского великим психологом, если бы он не был наделен незаурядными способностями к
творческой деятельности, в частности, тем чувством удивления, с которого, по Платону,
начинается всякое познание, феноменальной памятью во всех ее проявлениях и не менее
феноменальным мышлением, аналитико-синтетическим складом ума, необычайно развитым
воображением и обостренным чувством нового. И это не могло не сказаться на развитии
потребностей, интересов и склонностей Выготского, на формировании его личности, ее
направленности, личностных качеств, свойств и особенностей.

Он рос, по словам А. С. Кузьмича, автора книги “Гомельские страницы жизни и деятельности

Л. С. Выготского (1896–1934)”, “живым, подвижным, общительным, веселым ребенком,
способным и на шалости, розыгрыши. Но уже в детские годы ему были присущи доброта,
отзывчивость, ответственность за свои поступки, умение держать данное слово. Вместе с
друзьями он “пропадал” на речке, плавал, катался на лодках. С ними совершал пешие
прогулки, зачитывался захватывающими романами Майн Рида и Фенимора Купера. Уже в эти
годы увлекается театром, русской и зарубежной классикой, особенно поэзией: Пушкиным,
Блоком, Тютчевым. Из прозы ему больше нравятся произведения Толстого и Достоевского. А
самым любимым произведением на всю жизнь становится “Гамлет” Шекспира”.

Лев Семенович первоначально учился дома: для обеспеченной семьи Выгодских это не
составляло проблемы. Его образованием занимался частный учитель Шолом (Соломон)
Мордухович Ашпиз, получивший известность своей приверженностью к так называемому
сократическому методу в обучении и участием в революционной деятельности в составе
гомельской социал-демократической организации. Заметное влияние на будущего психолога в
детские годы оказал и его двоюродный брат Давид Исаакович Выгодский (1893–1943),
видный поэт, литературный критик и переводчик. Чтобы не путать себя с ним, уже к тому
времени завоевавшим известность, Лев Семенович Выгодский изменил в своей фамилии
только одну букву: “д” на “т”. Лишь два последних класса Лева посещал частную гимназию
Ратнера, где проявлял поразительные способности по всем предметам. На редкость легко
давались ему языки. Еще до гимназии он успел овладеть английским, древнегреческим и
древнееврейским. Став гимназистом, юноша успешно изучал немецкий, французский и
латинский. И, конечно же, очень много читал, буквально «глотал», причем не только
художественную, но и научную литературу. И даже руководил кружком по изучению
еврейской истории.
 Л. Выготский – студент Московского университета

В 1913 году, закончив гимназию с золотой медалью, Выготский попытался подать документы
для поступления на филологический факультет Московского университета, однако
последовал отказ в их приеме. И это несмотря на то, что ему посчастливилось попасть в
“процентную норму” для лиц еврейского происхождения. Увы, выбор факультетов был для
них весьма ограничен. Под влиянием родителей Лева поступил на медицинский факультет
того же университета. Но вскоре, всерьез не заинтересовавшись тогда медициной, перевелся
на юридический факультет. Одновременно он учился на историко-философском факультете
учебного заведения особого типа, основанного по инициативе и на средства мецената и
филантропа польского происхождения Альфонса Леоновича Шанявского (1837–1905). Как
человек либеральных взглядов, он пожертвовал свое состояние на нужды народного
образования России. Еще в 1894 году А. С. Шанявский потратил 120000 тысяч рублей на
создание и обустройство Женского медицинского института — преемника разогнанных в
1882 году Женских врачебных курсов. Немало жертвовал он и на обустройство других
учебных заведений страны, в частности на преобразование Благовещенской прогимназии в
гимназию. Но, по словам его жены Лидии Алексеевны Шанявской, “главной его мечтой
всегда было все свои средства оставить на такое высшее учреждение, где могли бы свободно,
без требования аттестатов зрелости и пр. учиться и мужчины и женщины, и русские и
нерусские, одним словом, все, кто учиться желает”. Незадолго до смерти Шанявский
профинансировал постройку Русско-Польской библиотеки в Москве и передал в управление
Московской городской думе свои сбережения и даже собственный дом на Арбате с целью
организации Народного университета. Его слушателями могли быть все желающие
независимо от пола, социального или материального положения, национальности и
вероисповедания, политической благонадежности, статуса предварительного образования и т.
д. Это учебное заведение должно было стать местом не для реализации сословных
привилегий, а для получения научных знаний.

2 октября 1908 года, во многом благодаря неиссякаемой энергии и усилиям Лидии

Алексеевны, Народный университет имени А. Л. Шанявского был открыт: в арбатском доме
Шанявских началось чтение лекций для 400 слушателей. Спустя четыре года их было уже
свыше 3600. Занятия были бесплатными и вечерними. Это позволяло совмещать учебу с
добыванием “хлеба насущного”. Диплом об окончании этого университета официального
признания не имел и, следовательно, его выпускники не могли пользоваться правами
студентов государственных вузов. Однако уровень преподавания был здесь чрезвычайно
высоким. Дело в том, что после студенческих волнений 1911 года и последовавших за этим
репрессий Московский университет в знак протеста против реакционной политики
правительства покинули свыше ста выдающихся ученых (в их числе В. И. Вернадский, П. Г.
Виноградов, Г. В. Вульф, Н. Д. Зелинский, П. П. Лазарев, П. Н. Лебедев, П. А. Минаков, К. А.
Тимирязев, Н. А. Умов, С. А. Чаплыгин и др.) и многие из них нашли приют в университете
Шанявского. Неудивительно, что немало московских студентов, наряду с обучением в своих
вузах, стремилось посещать этот университет. Этому способствовало и то, что студенты сами
решали, какие именно лекции они желали бы прослушать — в университете не было
обязательных дисциплин, и каждый студент самостоятельно определял, чему он хотел
учиться.

Так, студент Выготский с особым интересом посещал лекции Ю. И. Айхенвальда (1872–1928),

литературного критика, который пользовался в свое время исключительной популярностью;
философа, психолога и педагога П. П. Блонского (1884–1941); Л. М. Лопатина (1855–1920) по
истории философии и истории психологии; философа, логика и психолога Г. И. Челпанова
(1862–1936); Г. Г. Шпета (1879–1937), философа, психолога, теоретика искусства,
переводчика, полиглота (знал 17 языков) и занимался в его кружке по “этнической
психологии”. Не говоря уже о том, что Лев Семенович по-прежнему “глотал” книги, читал
Уильяма Джеймса и Зигмунда Фрейда, русскую, европейскую и американскую литературу. Но
не только студентов привлекал к себе этот университет. На организуемые там семинарские
занятия и публичные диспуты старались попасть чуть ли не все профессора Москвы. Словом,
сама атмосфера Народного университета Шанявского, общение с его преподавателями и
студентами значили для Льва Семеновича намного больше, чем занятия на юридическом
факультете Московского университета. В результате Выготский получил блестящее
образование, особенно в области гуманитарных знаний. Он превосходно ориентировался в
философии и истории, этике и эстетике, литературоведении и юриспруденции. А
заинтересовавшись вопросами психологии, не обошел вниманием и медицину.

Казалось бы, интенсивная учеба одновременно в двух университетах не оставляла

Выготскому никакого свободного времени. Но он каким-то образом успевал посещать лекции
и семинары очень известного тогда философа и психолога, проф. Казанского университета В.
Н. Ивановского (1867–1939), специально приезжавшего в Москву для их проведения. На этих
лекциях и семинарах Выготский изучал логику, историю философии и методологию науки.
Посещал он и “Религиозно-философское общество Вл. Соловьева” и, следовательно,
находился в курсе идей символизма и русской православной философии. Очевидно, большое
значение имели для Выготского работы Л. В. Шестова (1866–1938), видного философа-
экзистенциалиста и А. Г. Горнфельда (1867–1941), талантливого литературоведа, критика,
публициста. Такая жажда знаний, по-видимому, объясняется не только удивительной
любознательностью Льва Семеновича, но и той ситуацией, которая сложилась в те годы в
России. П. Г. Щедровицкий, один из современных исследователей жизни и творчества
гениального психолога, пишет, что “время, когда Выготский попадает в Москву, было
временем всеобщей круговерти, затяжного и изнурительного кризиса самодержавия,
государственного и административного аппарата, промышленности и торговли. Это было
время послереволюционное и предреволюционное одновременно. Время анархии и реакции.
Время кипения жизни и культурно-нравственного упадка… Ежемесячно выходили десятки
журналов, издавались сотни книг, читались доклады, лекции, проводились диспуты,
поэтические вечера, встречи и представления, студенческие сходки и собрания тайных и
мистических обществ… В головах царила сумятица представлений и теорий. Марксизм,
анархизм, социал-демократизм, материализм, махизм, бергсонианство, символизм,
интуитивизм, православие, футуризм, неокантианство. Крушение идеалов. “Время вывихнуло
сустав”… Среди этого хаоса молодежь ищет новые пути, осмысляет происходящее, стремится
найти собственное дело и противопоставить крушению социальных, культурных и
нравственных оснований свой труд, свою энергию, свой талант”.

Выготский, естественно, не мог быть исключением. Он пристально всматривался в этот

круговорот событий и явлений, страстей, идей и учений, анализировал и оценивал их. По
словам Щедровицкого, “в это время люди реагировали не столько на школы и направления,
сколько на события и явления. Поэтому лекция Айхенвальда “Отрицание театра”,
прочитанная 16 марта 1913 года, и развернувшаяся вокруг нее дискуссия, или театральная
постановка, или какой— то публичный диспут — все это могло стать той искрой, которая
“зажгла” Выготского и направила его первые самостоятельные шаги”. Так оно и было. Не об
этом ли свидетельствует тот факт, что именно в эти годы Выготский увлекся литературной
критикой (как он только успевал?!). В нескольких журналах, в частности, в журнале “Новый
путь”, где он работал техническим секретарем, появились его рецензии на книги писателей-
символистов — властителей дум тогдашней интеллигенции России: Андрея Белого, Вячеслава
Иванова, Дмитрия Мережковского, а также ряд других работ, в частности, психологический
анализ рассказов И. А. Бунина. В символистах юный Выготский обнаружил близких ему по
мироощущению и мировосприятию писателей и мыслителей. В те же годы он написал под
руководством Ю. И. Айхенвальда свою первую научную работу — трактат «Трагедия о
Гамлете, принце Датском У. Шекспира» (1916). Выбор этой темы не был случайным. “В
Гамлете, — писал Лев Семенович, — отчетливее, глубже и полнее, чем где-либо у Шекспира,
поставлены вековечные вопросы… вопросы жизни и смерти, о смысле мира и смысле
человеческого бытия. Вот что неотразимо влечет к этой трагедии, вот что заставляет признать
ее вольно или невольно… величайшей трагедией, в которой с неслыханной силой и глубиной
отразилась вековечная борьба души человеческой, вечные ее сомнения…”. Как утверждает
доктор психологических наук, проф. Б. С. Котик-Фридгут, “Л. С. Выготский начал
размышлять и писать о “Трагедии о Гамлете принце Датском”, что составляет центральную
часть “Психологии искусства”, когда он еще учился в гимназии, и затем это стало его
дипломной работой в университете Шанявского в Москве”. Спустя более 50 лет, когда эта
работа была напечатана в виде приложения к книге “Психология искусства”, известный
шекспировед Александр Абрамович Аникст (1910–1988), познакомившись с этим
приложением, не без удивления писал: “Последние 60 лет своей жизни я занимаюсь
Шекспиром…. Когда впервые взял в руки работу Выготского о Гамлете, то понял, что
написавший ее 19-летний юноша — гений”. Вместе с тем этот мастистый ученый, один из
крупнейших знатоков творчества Шекспира, очень сожалел, что ничего не знал об этой
работе. По сути дела, эта работа и побудила молодого Выготского приступить к изучению
психологии искусства на основе исследования закономерностей восприятия литературных
произведений. Как пишет Б. С. Котик Фридгут, именно в ней, в этой работе,
“сформулированы его основные идеи и представления о том, что отличает искусство от не
искусства, что превращает текст в произведение искусства, вызывающее эстетическую
реакцию”. Необычайно глубокий и всесторонний анализ текста трагедии (тексты —
единственный материал для Льва Семеновича) подвел Выготского к целесообразности
выделения в эмоциональной сфере человека, воспринимающего то или иное произведение
искусства, двух разнонаправленных аффектов, противоположность которых снимается в
катарсисе, являющемся основой эстетических реакций. “Катарсис для Выготского, — пишет
А. Н. Леонтьев, — не просто изживание подавленных аффективных влечений, освобождение
через искусство от их “скверны”. Это, скорее, решение некоторой личностной задачи,
открытие более высокой, более человечной правды жизненных явлений, ситуаций”. Так Лев
Семенович от литературы пришел к психологии.

Но не только от литературы. Интерес к психологии пробудился у юного Выготского и под

влиянием прочитанных им еще в студенческие годы научных исследований, связанных с
проблемами психологии. Речь идет о трактате выдающегося теоретика лингвистики
Александра Афанасьевича Потебни (1835–1891) “Мысль и язык” и книге известного
американского философа и психолога Уильяма Джемса (1842–1910) “Многообразие
религиозного опыта”. Особое значение для становления Выготского как психолога имел
трактат Потебни, в котором он выдвигает положение о единстве сознания и языка и ставит
перед историей языка задачу “показать на деле участие слова в образовании
последовательного ряда систем, обнимающих отношение личности к природе”. Применяя
исторический принцип не только к внешним языковым формам, но и к внутреннему строю
языка, Потебня делает первую в своем роде блестящую попытку на огромном историческом
материале наметить основные этапы развития языкового сознания русского народа. Вместе с
тем ученый стремится вскрыть историческое становление и смену разных форм мышления —
мифологического, научного и поэтического. В понимании Потебни поэтическое мышление —
не низшая ступень познания, а своеобразная и специфическая по отношению к научной, но не
менее существенная. Уже в “Трагедии о Гамлете…” Выготский, утверждая, что в
художественном произведении нет единой идеи, ссылается на Потебню: “Слушающий может
гораздо лучше говорящего понимать, что скрыто за словом, и читатель может лучше поэта
постигать “идею” его произведения. Сущность, сила такого произведения не в том, что
разумел под ним автор, а в том, как оно действует на читателя или зрителя, следовательно, в
неисчерпаемом возможном его содержании”. Трудно переоценить и роль книги Джемса,
особенно его мысли об эмоциях, в формировании у молодого Выготского устойчивого
интереса к психологии. В той же “Трагедии о Гамлете…” Выготский, говоря о том, что
никакие слова не могут передать того “потрясенного ощущения”, которое одно есть истинное
понимание художественного произведения, обращается к Джемсу, относящему это
“потрясенное ощущение” к области переживаний мистических, основная черта которых, по
его мнению, неизречимость: “Многие из нас, вероятно, помнят, какое потрясающее
впечатление производили на нас в молодости некоторые места в литературных
произведениях: они казались нам какими-то загадочными вратами, через которые входила в
наше сердце, охватывая его трепетом, тайна жизни и вся скорбь ее… Все значение лирической
поэзии и музыки сводится к развитию этих неясных далей жизни за пределами нашего
личного существования — волнующих, манящих и вечно неуловимых. Сообразно с тем,
обладаем мы этим чутьем к мистическому или утратили его, для нас существуют или не
существуют вечные откровения искусства”. Примечательно, что в своих работах, в частности,
в “Психологии искусства” и “Педагогической психологии” Лев Семенович неоднократно
ссылается на Джемса, на его теорию эмоций. Очевидно, Льва Семеновича заинтересовала
тогда и книга Зигмунда Фрейда (1856–1939) “Психопатология обыденной жизни”. Однако,
судя по трудам Выготского, идеи Фрейда заметного влияния на него не оказали. Другое дело,
концепция индивидуальной теории личности Альфреда Адлера (1870–1937), знаменитого
австрийского психолога и психиатра. Понятие компенсации, центральное для этой концепции,
впоследствии становится краеугольным камнем дефектологического учения Льва
Семеновича. Короче говоря, зародившееся еще в студенческие годы глубокое увлечение
психологией вскоре переросло у него в потребность заниматься ею в научных целях.

Вернувшись в 1917 году после окончания двух университетов в Гомель, Выготский сразу же
развернул многогранную деятельность в сфере культуры и просвещения. Он преподавал
психологию (общую, детскую, педагогическую) и логику в педагогическом техникуме
(готовил учителей начальных классов); русский язык и литературу в школе и на рабфаке, в
профтехшколе печатников и металлистов, на вечерних курсах Губполитпросвета; логику и
психологию на курсах Соцвоса (для дошкольников) и переподготовки учителей начальных
классов; эстетику и теорию искусства на курсах культработников деревни и в народной
консерватории. Вместе с тем Выготский уделял большое внимание организации театральной
жизни в городе. Для приглашения гастролеров и творческих коллективов он ездил в Москву,
Петроград, Киев, Саратов и другие “театральные” города страны. Благодаря его усилиям
гомельский зритель смог увидеть самые известные театральные труппы того времени: 2-ю
студию МХТ, Петроградский государственный академический театр (бывший Мариинский),
Петроградский (бывший Александрийский) театр, Киевскую оперу, Одесский балет и др. Так
что не без активного участия Льва Семеновича Гомель в начале 20-х годов прошлого столетия
стал одним из самых “театральных” городов Советской России. Яркий след оставил
Выготский и в издательском деле. В 1922 году по его инициативе начал издаваться журнал о
литературе и театре “Вереск”. Основатели журнала стремились объединить актеров,
художников, музыкантов, литераторов с целью освещения художественной жизни в городе и
стране. На страницах городских газет “Полесская правда” и “Наш понедельник”
публиковались многочисленные статьи Выготского. Они посвящались разбору литературных
произведений, театральных постановок, юбилеям писателей, деятелей искусства и науки.
Многогранная деятельность Льва Семеновича в Гомеле проявилась и в том, что он проводил
большую общественно-пропагандистскую работу: читал публичные лекции, доклады по
вопросам литературы, искусства, науки. Особенно популярны были его лекции, посвященные
русской и зарубежной литературе. В них разбирались или отдельные литературные
произведения (“Гамлет”, “Дом с мезонином” и др.), или творчество в целом ряда выдающихся
писателей (Пушкина, Чехова, Есенина, Маяковского и др.). Однако Выгодского не могла
удовлетворять только практическая работа. Любознательный и пытливый ум Льва
Семеновича не в меньшей, а, пожалуй, в большей степени нуждался в работе научно-
исследовательской. В начале 1920-х годов он организовал при Гомельском педагогическом
техникуме лабораторию для проведения психолого-педагогических исследований и
приступил к работе над рукописью учебника по психологии для учителей средних школ
(первая изданная им в 1926 году книга “Педагогическая психология”). Можно сказать, что
именно практика воспитания и обучения детей в школе обратила интересы Льва Семеновича к
педагогике и психологии. В целом же гомельский период жизни Л. С. Выготского
окончательно определил его научные интересы в области психологии, педагогики и
искусствоведения, основательно обогатил его теоретическими знаниями и эмпирическими
материалами, полученными в результате экспериментальных исследований, которые он
вскоре активно и плодотворно использовал в своих общепсихологических, психолого—
педагогических и культурологических работах.

В Гомеле Выготский начал серьезно изучать труды И. М. Сеченова, И. П. Павлова и В. М.

Бехтерева по физиологии высшей нервной деятельности, стремясь соотнести результаты их
исследований с проблемами психологии. Соответствующие материалы легли в основу трех
докладов, с которыми молодой ученый весьма успешно выступил на II Всероссийском съезде
по психоневрологии в Ленинграде (1924). Особенно сильное впечатление на слушателей
произвел его доклад «Методика рефлексологического исследования в применении к изучению
психики». По мнению Выготского, рефлексология Павлова не может объяснить психологию
сознания, и поэтому он поддерживал менее механистичную «реактологию», предложенную К.
Н. Корниловым (1879–1957), который в то время считался одним из столпов советской
психологии.

Содержание и стиль выступлений Выготского, обаяние его личности потрясли одного из

самых молодых участников съезда Александра Романовича Лурию (1902 — 1977), уже тогда
завоевавшего известность своими глубокими исследованиями в области психоневрологии
(ему патронировал сам Бехтерев) и своими занятиями психоанализом (с ним переписывался
сам Фрейд). По воспоминаниям Лурии, Выготский говорил бойко и связно, как по читанному;
перед ним на кафедре лежал лист бумаги, он проговорил свои 15 или сколько-то минут, сошел
с трибуны в зал, сел и случайно оказался с Александром Романовичем. Тот заглянул к нему
через плечо и увидел, что лист пустой, чистый. Спустя много лет, выступая с лекцией,
посвященной 40-летию со дня смерти Л. С. Выготского, А. Р. Лурия говорил: “Всю свою
жизнь я делю на два периода: маленький, несущественный, до встречи с Выготским, и
большой, существенный после встречи с ним”. Будучи ученым секретарем (в 22 года!)
Московского института экспериментальной психологии, Александр Романович тут же
бросился убеждать Корнилова, только что назначенного директором этого института,
немедленно переманить этого, пока еще неизвестного в научных кругах страны, человека из
Гомеля в Москву. Выготский, не колеблясь, принял предложение Корнилова. Несмотря на то,
что ему с женой пришлось какое-то время жить в институтской библиотеке, расположенной в
подвале, этот переезд был для Льва Семеновича чрезвычайно благотворным. Прежде всего
потому, что дал ему возможность сотрудничать с Лурией и другими известными учеными. Но
особенно с Лурией: он был соавтором Выготского в подготовке и издании его работ “Орудие
и знак в развитии ребенка” (1928) и “Этюды по истории поведения: Обезьяна. Примитив.
Ребенок” (1930). К слову сказать, Выготский совместно с Лурией написал предисловие к
русскому переводу работы Фрейда «По ту сторону принципа удовольствия».

Л.С. Выготский среди коллег. Во втором ряду слева направо: третий – А.Р. Лурия, пятый –
Л.С. Выготский

Приступив к работе, Выготский вскоре поступил в аспирантуру и формально был как бы

учеником А.Р. Лурии и А. Н. Леонтьева (1903–1979), одного из ведущих советских
психологов, очень рано, как и Лурия, давшего знать о себе, как о талантливом ученом. Но Лев
Семенович сразу же стал, по существу, их руководителем. Так образовалась знаменитая
“тройка”: Л. С. Выготский — А. Р. Лурия — А. Н. Леонтьев, переросшая потом (после смерти
Льва Семеновича) в не менее знаменитую “восьмерку”: А. Р. Лурия — А. Н. Леонтьев — Л. И.
Божович (1908–1981) — Д. Б. Эльконин (1904–1984) — А. В. Запорожец (1905–1981) — Р. Е.
Левина (1908–1989) — Н. Г. Морозова (1906–1989) — Л. С. Славина (1906–1988). Сегодня
никого из учеников Выготского уже нет в живых, но основанная им научная школа (правда,
сам он ее основоположником себя никогда не считал) продолжает существовать и успешно
развиваться в новых поколениях.
 Ученики Л. С. Выготского: знаменитая “восьмерка”

Под влиянием того же Лурии Выготский увлекся жизненно важными вопросами

дефектологии, работой с детьми, страдающими различными умственными и физическими
дефектами. Исходя из учения Адлера о компенсации, Лев Семенович утверждал, что
нормальный и аномальный ребенок развиваются по одним и тем же законам. Однако наряду с
общими закономерностями имеет место и своеобразие развития аномального ребенка, которое
заключается в расхождении биологического и культурного процессов развития. Проявив
поистине выдающиеся организаторские способности, Выготский заложил основы
дефектологической службы в стране и в дальнейшем стал научным руководителем
существующего и поныне Научно-практического института дефектологии. По существу, весь
первый московский год Выготского можно назвать «дефектологическим». Кстати, благодаря
своему научному интересу к дефектологии Льву Семеновичу удалось в 1925 году
единственный раз съездить за границу для участия в проходившей в Лондоне
дефектологической конференции. По пути в Англию он посетил Берлин, Амстердам и Париж,
где встречался известными психологами. Этот год был для Выготского знаменательным и в
том отношении, что он защитил докторскую диссертацию на тему «Психология искусства».
Но опубликована она была лишь в 1965 году и с тех пор неоднократно переиздавалась как в
бывшем СССР, так и во многих странах мира. И сегодня ее основные идеи отнюдь не
утратили своей актуальности и привлекательности.
 Л.С. Выготский среди коллег в институте коррекционной педагогики

Еще в 1920 году Выготский заболел туберкулезом. Вспышки болезни неоднократно ввергали
его в «пограничную ситуацию» между жизнью и смертью. Одна из самых тяжелых вспышек
обрушилась на него в конце 1926 года. Попав в больницу, Лев Семенович подготовил к
печати одну из главных своих работ — «Исторический смысл психологического кризиса»
(она была опубликована только в 1982 году). В качестве эпиграфа к этому исследованию
послужили библейские слова: “Камень, который презрели строители, стал во главу угла”. И
далее Выготский поясняет, что речь здесь идет о строителях психологической науки. Что же
касается “камня”, то он двояк: с одной стороны, имеется в виду философско-
методологическая теория, а с другой — практическая деятельность человека.

В первые десятилетия ХХ века психология в целом и ее составная часть — детская

психология — переживала глубокий кризис. Только что родившаяся наука оказалась хилым
ребенком. (По мнению Уильяма Джемса, психология была не наукой, а всего лишь “надеждой
на науку”). Это был кризис предмета, метода и интерпретации фактов, вызванный явным
противоречием между научными изысканиями и требованиями практики. Оценивая этот
кризис как кризис методологических основ психологии, Выготский писал, что он “является
выражением того факта, что психология как наука в своем продвижении вперед в свете
требований, предъявляемых ей практикой, переросла возможности, допускавшиеся теми
методологическими основаниями, на которых начинала строится психология в конце ХVIII —
начале ХIХ века”. Кризис, по сути своей, центрировался вокруг проблемы сознания и явился
итогом развития психологии как науки о сознании. Лев Семенович особенно остро
почувствовал и осознал, что возможность существования психологии как науки связана
прежде всего с ее перестройкой на основе методологии марксизма. По словам известного
российского психолога и лингвиста А. А. Леонтьева (1936 — 2004), сына А. Н. Леонтьева),
“Выготский был марксистом (как он сам говорил, материалистом в психологии), и это в
значительной мере определяло его научные взгляды. Когда мы говорим о марксизме
Выготского, то отнюдь не имеем в виду тот вульгаризированный псевдомарксизм, который,
начиная с 1930 года, вошел в официальную советскую идеологию в качестве ее составной
части (и “вершиной” которого была знаменитая четвертая глава в сталинском “Кратком
курсе”). Тот псевдомарксизм, который под именем “марксистско-ленинской философии”
пропагандировался академиками Юдиным и Митиным и преподавался в любом вузе
Советского Союза, не имел ничего общего с философией Маркса — и не случайно ранние
работы последнего, в том числе замечательные “Экономическо— философские рукописи 1844
года”, стали доступны широкому читателю только все в том же 1956 году… Нет, Выготский
был подлинным марксистом-диалектиком, объективно примыкая к группе А. М. Деборина, в
1930 году осужденной Сталиным за “правый уклон” (тот же именитый автор приклеил
деборинцам знаменитый ярлык “меньшевиствующих идеалистов”, смысл которого так и
остался непонятным)… Конечно, людей, называвшихся марксистами, хватало. Но
образованными философами и психологами были единицы — большинство же повторяло
заученные формулы, не будучи в состоянии их осмыслить и успешно применять в конкретной
научной деятельности. (Выготский имел все основания заметить в “Историческом кризисе”:
“Быть в физиологии материалистом нетрудно — попробуйте в психологии быть им”.)

Подвергнув глубокому анализу ситуацию в мировой психологии, особенно труды основателей

бихевиоризма, гештальтизма, психоанализа и вюрцбургской школы, Выготский убедительно
показал, что психология фактически распалась на две науки: на объяснительную, или
физиологическую, экспериментальную, которая раскрывает смысл явлений, но, по сути,
игнорирует все сложнейшие формы человеческого поведения, и на описательную,
феноменологическую, которая, наоборот, берет самые сложные явления, но лишь
рассказывает о них, потому что, по мнению ее приверженцев, явления эти недоступны
объяснению. Выход из кризиса Выготский видел в том, чтобы отойти от этих наук, ставших
совершенно независимыми, научиться объяснять сложнейшие проявления человеческой
психики. Вся его научная деятельность была направлена на то, чтобы психология смогла
перейти “от чисто описательного, эмпирического и феноменологического изучения явлений к
раскрытию их сущности”. Вместе с тем Выготский наметил некоторые пути выхода из
кризиса, переживаемого психологической наукой. Он ввел новый — экспериментально-
генетический метод исследования психических явлений, так как считал, что “проблема метода
есть начало и основа, альфа и омега всей истории культурного развития ребенка”. Выготский
раскрывал не только заблуждения современных ему биологизаторских теорий развития,
которые пытались “выстроить в один ряд психологическое развитие животного и развитие
ребенка”, но и предостерегал будущие поколения ученых от некритического заимствования
чуждого научного мировоззрения: “Для диалектико-материалистического мышления
проблема развития является центральной и основной для всех областей действительности и
для всех областей научного знания. Однако не всякое решение этой проблемы приближает нас
к истинному пониманию объективной диалектики действительности. Этому истинному
пониманию противостоят не только метафизические теории, отрицающие в корне саму идею
развития, но и теории, проводящие ложные идеи развития”.

Говоря о том, что кризис явился итогом развития психологии как науки о сознании,
Выготский ни в коей мере не допускал недооценки этой проблемы. Более того, он был
первым, кто уже в 1925 году в статье “Сознание как проблема психологии поведения”
поставил вопрос о необходимости конкретно-исторического изучения сознания как
конкретной психологической реальности. Исходя из того, что центральное место в
психологии должна занимать проблема сознания, Лев Семенович утверждал: “До той поры в
новой психологии не будут сведены концы с концами, покуда не будет поставлена отчетливо
и бесстрашно проблема сознания и психики и покуда она не будет решена экспериментально
объективным путем”. Но изучать сознание надо по-другому, чем это делали (вернее — не
делали, а декларировали) представители психологии сознания. Сознание надо рассматривать
не как “сцену”, на которой выступают психические функции, не как “общего хозяина
психических функций” (точка зрения традиционной психологии), но как психологическую
реальность, которая играет ведущую роль во всей жизнедеятельности человека. Выготский
определил область своего исследования как “вершинную психологию” (психологию
сознания), которая противостоит двум другим — “поверхностной” (теории поведения) и
“глубинной” (психоанализ). Он рассматривал сознание как “проблему структуры поведения”.
В отличие от других психологов 20-х годов Лев Семенович сумел увидеть в проблеме
сознания не только вопрос конкретных методик, но прежде всего философско-
методологическую проблему огромного значения, краеугольный камень будущего здания
психологической науки. Но чтобы понять внутренние психические процессы, надо выйти за
пределы организма и искать объяснения в общественных отношениях этого организма со
средой. “Человек в процессе своего исторического развития, — писал Выготский, —
возвысился до создания новых движущих сил своего поведения: так в общественной жизни
человека возникли, сложились и развились его новые потребности, а природные потребности
человека в процессе его исторического развития претерпели глубокие изменения”. Лев
Семенович любил повторять: те, кто надеется найти источник высших психических процессов
внутри индивидуума, впадают в ту же ошибку, что и обезьяна, пытающаяся обнаружить свое
отражение в зеркале позади стекла. Не внутри мозга или духа, но в знаках, языке, орудиях,
социальных отношениях таится разгадка тайн, интригующих психологов. Поэтому Выготский
называл свою психологию либо “исторической”, поскольку она изучает процессы, возникшие
в общественной истории человека, либо “инструментальной”, так как единицей были, по его
мнению, орудия, бытовые предметы, либо же, наконец, “культурной”, потому что эти вещи и
явления рождаются и развиваются в культуре — в организме культуры, в теле ее, а не в
органическом теле индивида. Мысли такого рода звучали тогда парадоксально, они были
приняты в штыки и не поняты. Лурия не без сарказма вспоминал, как Корнилов говорил: “Ну,
подумаешь, “историческая” психология, зачем нам изучать разных дикарей? Или
“инструментальная”. Да всякая психология “инструментальная”, вот я тоже динамоскоп
применяю”. Директор института психологии даже не понял, что речь идет вовсе не о тех
инструментах, которые используют психологи, а о тех средствах, орудиях, которые применяет
сам человек для организации своего поведения.

Новый и наиболее значительный период научной деятельности Льва Семеновича наступил в

1927–1928 гг., когда он вместе с группой сотрудников (А. Н. Леонтьевым, А. Р. Лурией, А. В.
Запорожцем, Л. И. Божович и др.) стал проводить развернутую серию экспериментальных
исследований, результаты которых позволили ему в дальнейшем сформулировать основные
положения культурно-исторической теории развития специфических для человека
психических функций (внимания, памяти, мышления и т. д.), имеющих социальное,
культурное, прижизненное происхождение и опосредованных особыми средствами —
знаками, которые возникают в ходе человеческой истории. При этом знак, с точки зрения
Выготского, является для человека прежде всего социальным средством, своего рода
“психологическим орудием”: “…Знак, находящийся вне организма, как и орудие, отделен от
личности и служит, по существу, общественным органом или социальным средством”. Среди
публикаций, предваривших создание этой теории, немаловажное значение имели работы
«Проблема культурного развития ребенка» (1928), “Инструментальный метод в педологии”
(1928), «Инструментальный метод в психологии» (1930), “Орудие и знак в развитии ребенка”
(1930). В этих публикациях в центре внимания находилась проблема развития детской
психики, рассматриваемая как созидание из ее биопсихического природного «материала»
новых культурных форм. Выготский становится, по сути дела, одним из главных педологов
страны. Из печати выходят «Педология школьного возраста» (1928), «Педология юношеского
возраста» (1929) и «Педология подростка» (1930–1931). Лев Семенович пытался придать
педологии статус отдельной дисциплины, которая должна была служить педагогическим
целям. Педология возникла как комплексная наука, охватывающая результаты отдельных
научных дисциплин (биологии, медицины, психологии, педагогики, социологии и др. наук),
исследующих развивающегося человека. Основу этого синтеза она видела прежде всего в
учете действия «двух факторов» (среды и наследственности), определяющих собой процесс
развития. Однако это не отвечало точке зрения марксизма-ленинизма. Педология подверглась
жесткой критике, которая получила свое завершение в постановлении ЦК ВКП(б) от 4 июля
1936 г. «О педологических извращениях в системе Наркомпроса», фактически
ликвидировавшее педологию как самостоятельную научную дисциплину и общественное
движение. Согласно постановлению, метод тестов, как основной метод педологических
исследований и внедрения их результатов в процессе учебно-воспитательной работы с
детьми, был запрещен, а педологам настоятельно рекомендовалось переквалифицироваться в
педагоги. Доживи Выготский до этого постановления, ему бы определенно не избежать
обвинений в антимарксистских взглядах с вытекающими отсюда тяжелыми последствиями
(увольнение с работы, запрет на публикацию трудов и т. д.).

Культурно-историческая теория развития высших психических функций человека

противостояла, разумеется, прежде всего биологизаторскому (или натуралистическому)
подходу к человеку, присущему в то время многим психологическим направлениям, главным
образом бихевиоризму, представители которого нередко отождествляли особенности и
механизмы поведения человека и животного, для которых якобы характерны в принципе
одинаковые закономерности приспособления к окружающей среде в форме реакций
организма на соответствующие раздражители (правда, у человека эти закономерности
сложнее, поскольку он живет в социальной среде и к тому же в отличие от животного
обладает речью). Выдающийся советский философ и психолог, автор фундаментальной книги
“Основы общей психологии” Сергей Леонидович Рубинштейн (1889–1960), раскрывая вопрос
о значении слова, писал: “Для бихевиориста значение сводится к голому употреблению
предмета (значение как совокупность употреблений предмета: Уотсон) вне обобщающего его
осознания. Для интроспекциониста значение слова сводится к внутреннему “смыслу”, вне
употреблений предмета, вне реальной функции в действенном плане. В действительности
значение слова, с одной стороны, формируется в процессе обобщенного осознания его
употребления, а с другой — своей обобщенной общественной значимостью, складывающейся
на основе общественной практики, значение регулирует употребление предмета в действиях
индивида. Из этих двух положений вытекает, что было бы в корне неправильно представлять
себе дело так, будто значение слова сначала возникает в созерцательном отношении
индивидуального сознания к предмету, а затем оно поступает в оборот, начиная выполнять
свою функцию как средство общения между людьми; сначала — в значении слова обобщение
и затем на его основе общение. В действительности же слово потому и может служить для
обобщения, что оно возникает в действенном и сознательном общении. Вовлекая предмет в
деятельность, всегда реально осуществляемую у человека как общественная деятельность,
человек извлекает из него значение, оформляющееся в слове, которое, возникая в общении,
служит для общения”.

Отталкиваясь от идей Ф. Энгельса о роли труда в приспособлении человека к природе и

преобразовании природных сил с помощью орудий в процессе производства, Выготский
выдвинул мысль о том, что труд, орудийная деятельность ведут к изменению типа поведения
человека, к его отличию от животных. Это отличие человека состоит в опосредованном
характере его деятельности. “Умение владеть орудиями, — писал Выготский, — оказывается
признаком высоты психологического развития, и мы можем с уверенностью предположить,
что именно такие процессы овладения внешнего мира и своеобразной выработки внутренних
психологических приемов, умение функционально использовать свое собственное поведение
и являются характерными моментами в культурном развитии психики ребенка”.
Опосредование делается возможным благодаря тому, что человек в своей внутренней
психической деятельности пользуется знаками (словом, цифрой и т. д.), подобно тому как во
внешней практической деятельности он использует орудие. Еще в статье “Проблема
культурного развития ребенка” Лев Семенович утверждал: “Включение в какой-либо процесс
поведения знака перестраивает весь строй психологических операций подобно включению
орудия в трудовую операцию”. Сходство между орудием и знаком (в психологическом
отношении) в том, что они позволяют осуществлять опосредованную деятельность, а
различие между ними — в их различной направленности. Орудие направлено вовне, оно
должно вызывать изменения в объекте, оно есть средство внешней деятельности человека,
нацеленной на овладение природой. Знак же направлен внутрь, ничего не изменяя в объекте,
он воздействует на поведение человека. Кстати, еще в “Психологии искусства” Выготский
ввел понятие эстетического знака как элемента культуры. Овладение природой и овладение
поведением взаимно связаны, так как изменение природы человеком изменяет природу самого
человека. Труд, создавший самого человека, вместе с тем, по меткому выражению
Выготского, “создал высшие психические функции, отличающие человека как человека”. И
далее: “Жизнь во времени, культурное развитие, труд — все, отличающее в психологической
сфере человека от животного, теснейшим образом связано с тем фактом, что параллельно с
овладением внешней природой в процессе исторического развития человека шло овладение
собой, своим собственным поведением… Первобытный человек, пользующийся палкой,
овладевает с помощью знака извне процессом собственного поведения и подчиняет свои
действия той цели, которой он заставляет служить внешние объекты деятельности…”
Применение знаков (вспомогательных средств)), т. е. переход к опосредованной деятельности,
перестраивает всю психическую деятельность человека наподобие того, как применение
орудий видоизменяет естественную деятельность органов и безмерно усиливает и расширяет
возможности психической активности.

Итак, согласно культурно-исторической концепции Выготского, у человека наблюдаются две

линии развития: натуральная (доисторическая) и культурная (историческая). Натуральная
линия развития — это физическое, естественное развитие ребенка с момента рождения. С
появлением общения с окружающим миром возникает культурная линия развития. В отличие
от низших психических функций — натуральных, естественных: ощущения, восприятие,
детское мышление, непроизвольная память, непроизвольное внимание, — высшие
психические функции — культурные, социальные — результат исторического развития:
абстрактное мышление, речь, произвольное внимание, воображение. Высшие психические
функции возникли при помощи знака. Знак — орудие психической деятельности. Применение
знака, слова как специфически человеческого психического регулятора перестраивает все
психические функции человека. Говоря о существовании натуральных и социальных
психических функций, Выготский приходит к выводу, что главное различие между ними
состоит в уровне произвольности. Иными словами, в отличие от низших (натуральных)
психических процессов, которые не поддаются регуляции со стороны человека, высшими
(социальными) психическими функциями люди могут сознательно управлять.

Развитие человека происходит в процессе овладения как орудиями труда, так и знаками путем
обучения. Именно поэтому обучение занимает центральное место во всей системе
организации жизни ребенка, определяя его психическое развитие. Следовательно, развитие
психики не может рассматриваться вне и независимо от социальной среды, в которой
происходит усвоение знаковых средств, позволяющих овладеть опытом предшествующих
поколений, и не может быть понято вне обучения. Только в процессе обучения психические
функции, данные ребенку природой, преобразуются в функции высшего уровня —
культурные. Так, механическая память становится логической, ассоциативное течение
представлений — продуктивным мышлением или творческим воображением, импульсивное
действие — произвольным и т. п. Словом, в основе теории развития высших психических
функций лежит идея о социальной сущности человека. «Всякая высшая психическая функция,
— писал Выготский, — необходимо проходит через внешнюю стадию в своем развитии,
потому что она является первоначально социальной функцией. Это — центр всей проблемы
внутреннего и внешнего поведения… Всякая высшая психическая функция была внешней
потому, что была социальной раньше, чем стала внутренней, собственно психической,
функцией, она была прежде социальным отношением двух людей. Средство воздействия на
себя первоначально есть средство воздействия на других или средство воздействия других на
личность».

Такова история указательного жеста, играющего чрезвычайно важную роль в развитии речи
ребенка и являющегося, по словам Выготского, в значительной степени древней основой всех
высших форм поведения. Вот что пишет об этом Лев Семенович: “Вначале указательный жест
представляет собой просто неудавшееся хватательное движение, направленное на предмет и
обозначающее предстоящее действие. Ребенок пытается схватить слишком далеко отстоящий
предмет, его руки, протянутые к предмету, остаются висеть в воздухе, пальцы делают
указательные движения. Эта ситуация исходная для дальнейшего развития. Здесь впервые
возникает указательное движение, которое мы вправе условно назвать указательным жестом в
себе. Здесь есть движение ребенка, объективно указывающее на предмет, и только. Когда мать
приходит на помощь ребенку и осмысливает его движение как указание, ситуация
существенно изменяется. Указательный жест становится жестом для других. В ответ на
неудавшееся хватательное движение ребенка возникает реакция не со стороны предмета, а со
стороны другого человека. Первоначальный смысл в неудавшееся хватательное движение
вносят, таким образом, другие. И только впоследствии, на основе того, что неудавшееся
движение уже связывается ребенком со всей объективной ситуацией, он сам начинает
относиться к этому движению как к указанию. Здесь изменяется функция самого движения: из
движения, направленного на предмет, оно становится движением, направленным на другого
человека, средством связи; хватание превращается в указание. Благодаря этому само
движение редуцируется, сокращается, и вырабатывается та форма указательного жеста, про
которую мы вправе сказать, что это уже жест для себя. Однако жестом для себя движение
становится не иначе, как будучи сначала указанием в себе, т. е. обладая объективно всеми
необходимыми функциями для указания и жеста для других, т. е. будучи осмыслено и понято
окружающими людьми как указание. Ребенок приходит, таким образом, к осознанию своего
жеста последним. Его значение и функции создаются вначале объективной ситуацией и затем
окружающими ребенка людьми. Указательный жест раньше начинает указывать движением
то, что понимается другими, и лишь позднее становится для самого ребенка указанием”. Та же
закономерность прослеживается Выготским на примерах формирования речи у ребенка.
Слово выражает отношение к вещи (первая ступень). Эта объективная связь между словом и
вещью функционально используется взрослыми как средство общения с ребенком (вторая
ступень). Слово становится осмысленным и для самого ребенка (третья ступень). И тогда
слово — первоначально средство воздействия на других — становится средством управления
самим собой. Такой подход к проблеме психического развития человека позволил
Выготскому сформулировать общий генетический закон культурного развития: «Всякая
функция в культурном развитии ребенка появляется на сцену дважды, в двух планах: сперва
— социальном, а потом — психологическом; сперва между людьми как категория
интерпсихическая, затем внутри ребенка как категория интрапсихическая”.

Что это значит? То, что за всеми высшими психическими функциями генетически выступают
социальные отношения людей. Как писал Лев Семенович, психологическая природа человека
представляет совокупность общественных отношений, перенесенных внутрь и ставших
функциями личности и формами ее структуры. В противоположность традиционной
психологии, которая генетически выводила социальное поведение из индивидуального,
Выготский показал, что высшие психические функции “сперва складываются в коллективе в
виде отношений детей, затем становятся психическими функциями личности”. Так, если на
первый взгляд, кажется, что размышления, аргументация, доказательство генетически
предшествуют спору, который рождается столкновением размышлений, то согласно теории
Выготского, спор порождает размышления. Процесс становления личности выражается в том,
что личность становится тем, что она есть, через то, что она предъявляет для других.

Внешние знаки как средство развития поведения являются важным диагностическим

средством, если у психолога возникает необходимость определить, имеется ли у ребенка
дефект развития интеллектуальной сферы. Наблюдения над ребенком с нарушениями
умственного развития показывают, что там, где ребенок употребляет знаки, сохраняются
компенсаторные возможности и развитие имеет перспективу. Там же, где применение знаков
оказывается задержанным или несформированным, интеллектуальное развитие задерживается
или прекращается.

Выготский и его последователи вполне однозначно решали проблему соотношения

психического развития человека и его обучения. При этом подчеркивалось, что обучение не
тождественно развитию. “Развитие — писал Лев Семенович, — есть процесс формирования
человека или личности, совершающийся путем возникновения на каждой ступени новых
качеств, специфических для человека, подготовленных всем предшествующим ходом
развития, но не содержащихся в готовом виде на более ранних ступенях”. А обучение есть
внутренне необходимый и всеобщий момент в процессе развития у ребенка не природных, но
исторических особенностей человека. Оно выступает в качестве источника развития,
формирующего у ребенка такие функции, “которые без него вообще в развитии возникнуть не
могут”. Если психические функции не даны человеку от рождения, а только заданы в
культурно-исторических формах, то, следовательно, лишь при усвоении этих форм в процессе
обучения происходит его психическое развитие. С этой идеей как раз и связано знаменитое
положение Выготского о том, что «обучение должно вести развитие вперед», не плестись в
его хвосте. «Педагогика, — писал Лев Семенович, — должна ориентироваться не на
вчерашний, а на завтрашний день детского развития. Только тогда она сумеет вызвать в
процессе обучения к жизни те процессы развития, которые сейчас лежат в зоне ближайшего
развития». Что понимать под этой зоной? Это расстояние между уровнем актуального
развития ребенка и уровнем возможного развития. Как утверждал Выготский, “зона
ближайшего развития определяет функции, не созревшие еще, но находящиеся в процессе
созревания; функции, которые можно назвать не плодами развития, а почками развития,
цветами развития… Уровень актуального развития характеризует успехи развития, итоги
развития на вчерашний день, а зона ближайшего развития характеризует умственное развитие
на завтрашний день”. Понятие “зона ближайшего развития” — логическое следствие закона
становления высших психических функций, которые формируются сначала в совместной
деятельности, в сотрудничестве с другими людьми, и постепенно становятся внутренними
психическими процессами субъекта. Смысл этого емкого понятия, состоит в том, что
обучение «вызывает у ребенка интерес к жизни, пробуждает и приводит в движение целый
ряд внутренних процессов развития, которые сейчас являются для ребенка еще возможными в
сфере взаимоотношений с окружающими и сотрудничества с товарищами, но которые,
проделывая внутренний ход развития, становятся затем внутренним достоянием самого
ребенка». В школе ребенок обучается «не тому, что он умеет делать самостоятельно, но тому,
чего он еще делать не умеет, но что оказывается для него доступным в сотрудничестве с
учителем и под его руководством. Центральным для всей психологии обучения моментом и
является возможность в сотрудничестве подниматься на высшую ступень интеллектуальных
возможностей, возможность перехода от того, что ребенок умеет, к тому, что он не умеет, с
помощью подражания”. Но это должно быть подражание “не механическое, автоматическое,
бессмысленное, а разумное, основанное на понимании подражательное выполнение какой-
либо интеллектуальной операции”. Подражание — это все, “что ребенок не может выполнить
самостоятельно, но чему он может обучиться или что может выполнить под руководством или
в сотрудничестве…”. Но ведь “то, что сегодня ребенок умеет делать в сотрудничестве и под
руководством, завтра он становится способен выполнить самостоятельно. … Исследуя, что
ребенок способен выполнить самостоятельно, мы исследуем развитие вчерашнего дня.
Исследуя, что ребенок может выполнить в сотрудничестве, мы определяем развитие
завтрашнего дня”.

Важно принять во внимание то обстоятельство, что в психолого-педагогических

исследованиях Выготского речь идет по преимуществу о проблемах воспитания. Дело в том,
что для Льва Семеновича процессы воспитания были внутренним основанием развития
ребенка, выработки новых форм его поведения. В те годы, особенно в 20-е, в системе
развивающего образования ни практики, ни теоретики отнюдь не были склонны специально
расчленять, а тем более — противопоставлять воспитание и обучение — это были моменты
единого и целостного образовательного процесса. Но после жестокой расправы с педологией
и педологами в психолого-педагогической литературе обсуждались в основном вопросы
обучения. И только с началом горбачевской перестройки в русле нового педагогического
мышления проблемы воспитания вновь становятся приоритетными.

В связи с этим идеи Выготского о сущности воспитания, о педагогике сотрудничества, о том,

что личность ребенка должна в активной форме, посредством деятельности освоить и сделать
личным достоянием исторический опыт человечества, зафиксированный в предметах
материальной и духовной культуры, не утратили своей актуальности и жизненной
значимости. “В основу воспитательного процесса, — писал Лев Семенович, — должна быть
положена личная деятельность ученика, и все искусство воспитателя должно сводиться
только к тому, чтобы направлять и регулировать эту деятельность… Учитель является с
психологической точки зрения организатором воспитывающей среды, регулятором и
контролером ее взаимодействия с воспитанником… Социальная среда есть истинный рычаг
воспитательного процесса, и вся роль учителя сводится к управлению этим рычагом…
Психологический закон гласит: прежде чем ты хочешь призвать ребенка к какой-либо
деятельности, заинтересуй его ею, позаботься о том, чтобы обнаружить, что он готов к этой
деятельности, что у него напряжены все силы, необходимые для нее, и что ребенок будет
действовать сам, преподавателю же остается только руководить и направлять его
деятельность”. Основная психологическая цель воспитания — целенаправленная и
преднамеренная выработка у ребенка новых форм его поведения, деятельности, т. е.
планомерная организация его развития.
Итак, в процессе воспитания и обучения главной фигурой, по Выготскому, является сам
ребенок как субъект собственной деятельности; учитель (воспитатель), пользуясь большими
возможностями социальной среды, в которой живет и действует ребенок, может направлять и
руководить личной его деятельностью с целью ее дальнейшего развития. Рассматривая
ключевые вопросы педагогики сотрудничества, Лев Семенович формулирует отдельные
аспекты предложенного им психологического закона: “… Личный опыт воспитанника
делается основной базой педагогической работы. Строго говоря, с научной точки зрения
нельзя воспитывать другого… Ребенок в конечном счете воспитывается сам… В
воспитательном процессе личный опыт ученика представляет из себя все. Воспитание должно
быть организовано так, чтобы не ученика воспитывали, а ученик воспитывался сам”. С другой
стороны, опыт ученика “всецело и без всякого остатка определяется социальной средой… И
если учитель бессилен в непосредственном воздействии на ученика, то он всесилен при
непосредственном влиянии на него через социальную среду… Воспитание осуществляется
через собственный опыт ученика, который всецело определяется средой, и роль учителя при
этом сводится к организации и регулированию среды”. И наконец, как результат всего этого
рассмотрения взаимосвязи ученика, среды и учителя еще одно решающее утверждение: ” …
Ребенок будет действовать сам, преподавателю же остается только руководить и направлять
его деятельность”. Иначе говоря, по Выготскому, учитель может целенаправленно
воспитывать детей лишь при постоянном сотрудничестве с ними, с их средой, с их желаниями
и готовностью действовать самим вместе с учителем. Эта фундаментальная идея
противостоит требованиям авторитарной педагогики, согласно которой учитель якобы может
непосредственно эффективно воздействовать на ребенка, исходя из своих учебно-
воспитательных целей, не сообразуясь с мотивами, интересами и готовностью ребенка
осуществлять собственную личную деятельность. В результате подавляется личность ребенка,
сковывается его стремление к самостоятельности и творческой активности.

Может сложиться впечатление, что Выготский был приверженцем педагогики свободного

воспитания. Но это на самом деле не так. Лев Семенович рассматривал конкретные формы
реальной активности всех участников воспитательного процесса — ребенка, социальной
среды, учителя: “Менее всего следует представлять себе воспитательный процесс как
односторонне активный и приписывать всю без остатка активность среде, сводя на нет
активность самого ученика, учителя и всего происходящего в соприскновение с
воспитанием… Психологическая теория социального воспитания не только не обозначает
капитуляции перед воспитанием, но, напротив того, знаменует высшую точку в овладении
течением воспитательных процессов… Она должна научить нас, как овладеть воспитанием,
опираясь на его же собственные законы”. При этом Выготский не признавал наличия особой,
отдельной реальности, в которую включены лишь “учитель — ребенок”, он постоянно
выделял и исследовал связывающую их динамичную социальную среду. Особая сложность
работы учителя проистекает из того, что он, с одной стороны, должен хорошо
ориентироваться в закономерностях собственной деятельности ребенка (т. е. знать его
психологию), с другой — знать особенности динамики социальной среды, чтобы, умело
изменяя ее, направлять в педагогически целесообразное русло течение его деятельности,
создавать новые формы его сознания и поведения. “Вот почему, — резюмирует Лев
Семенович, — на долю учителя в процессе воспитания выпадает тоже активная роль —
лепить, кроить, кромсать и резать элементы среды, сочетать их самым различным образом,
чтобы они осуществляли ту задачу, которая ему нужна. Таким образом, воспитательный
процесс оказывается трехсторонне активным: активен ученик, активен учитель, активна
заключенная между ними среда”.

Отсюда следует, что процесс воспитания, если исходить из этих идей Выготского о
воспитании, не сводится к простой передаче воспитаннику положительных качеств личности
и черт характера, потребностей и мотивов, способов и форм поведения. Эти личностные
образования могут возникнуть в сознании воспитуемого только в результате его собственной
деятельности, его психической активности. Как бы ни старался воспитатель, активизируя при
этом воспитательные возможности социальной среды, сформировать у своего воспитанника
такие, предположим, качества личности, как доброжелательность и дисциплинированность,
труд его, этого воспитателя, будет сизифовым до тех пор, пока сам воспитанник не загорится
желанием стать доброжелательным и дисциплинированным человеком. Иначе говоря, цель,
которую ставит перед собою воспитатель, должна быть принята воспитуемым, превратиться в
его цель, в его психологическую установку.

Такое понимание воспитания придает особое значение умелому руководству со стороны

учителя-воспитателя развитием самостоятельности ученика-воспитанника как черты его
личности. В учебном процессе она предполагает стремление и умение учащихся без чужой
помощи выполнять поставленные учебные задачи, преодолевать возникающие трудности,
критически осмысливать изучаемый материал, обоснованно ставить и разрешать новые
посильные вопросы. Однако можно быть самостоятельными в плане познавательном, хотеть и
уметь самим овладевать новыми знаниями, пользоваться словарями, справочниками,
компьютерными программами и т. д., но это отнюдь не мешает проявлять равнодушие и
цинизм, ложь и лицемерие жестокость и насилие, совершать тяжкие преступления. “Мы
знаем, — писал Выготский, — что интеллектуальное развитие может соединиться с
величайшей безнравственностью и, следовательно, само по себе отнюдь не является
гарантией морального поведения”. Что же нужно сделать для того, чтобы самостоятельность
не ограничивалась познавательной стороной? Для этого важно подходить к ней и со стороны
нравственной, потому что вольно или невольно, сознательно или бессознательно человек
всегда в своем поведении, в своих поступках ориентируется на окружающих его людей. Такое
отношение к самостоятельности нацеливает на ее воспитание как черты личности не только в
плане познавательном, но и нравственном. Решение этой задачи в процессе обучения и
воспитания учащихся способствует формированию у них потребности в познавательной и
нравственной активности, в обоснованной интеллектуальной и моральной оценке изучаемых
явлений и явлений повседневной жизни, в самообразовании и самовоспитании. Учащихся, у
которых возникает такая потребность, все больше волнует и тревожит все происходящее
вокруг них; они принимают близко к сердцу радости и горести как конкретных людей, так и
общества в целом.
Из концепции Выготского о развитии высших психических функций человека вытекают очень
важные выводы в отношении формирования личностных качеств, особенно
самостоятельности как стержневого качества личности. Во-первых, успешное развитие
самостоятельности происходит сначала в условиях коллективной деятельности,
сотрудничества, когда ученик, подражая образцу учителя или товарищей, усваивает их опыт,
их умение самостоятельно работать. Во-вторых, то, что приобретается учеником с целью
развития самостоятельности в коллективной деятельности, применяется и совершенствуется
им потом в деятельности индивидуальной. В-третьих, развитие самостоятельности требует со
стороны взрослых, учителя вдумчивого и четкого руководства детьми, умелой организации их
взаимосвязанной коллективной и индивидуальной деятельности.

Сравнительно длительное время до работ Выготского и после них педагогическая психология

и детская психология (как раз она-то и изучает развитие психики детей) существовали
изолированно друг от друга. Закономерности психического развития ребенка детские
психологи изучали и описывали безотносительно к тому, чему и как его учат в разные
периоды жизни, дома и в общественных учреждениях. Так, знаменитый швейцарский
психолог и философ Жан Пиаже (1896 — 1980), создатель «операционной теории
интеллекта», считал, что психическое развитие человека протекает независимо от обучения по
своим собственным (имманентным) законам. Сама организация процесса обучения должна
учитывать и утилизировать эти законы. Эту позицию (применительно к обучению
математике) Пиаже сформулировал так: «Дидактическую математику нужно основывать
только на прогрессивной организации операторных структур». По утверждению Выготского,
такое обучение “плетется в хвосте детского развития”, ориентируясь не на завтрашний, а на
вчерашний день. Критикуя эту позицию Пиаже, Выготский писал, что в ней «развитие
ребенка представляется как процесс, подчиненный природным законам и протекающий по
типу созревания, а обучение понимается как чисто внешнее использование возможностей,
которые возникают в процессе развития». Между тем, по Выготскому, обучение ребенка
является внутренне необходимым и всеобщим моментом его умственного (психического)
развития и что их (развитие и обучение) неправомерно отождествлять. Обучение выступает в
качестве источника развития, формирующего у ребенка такие функции, «которые без него
вообще в развитии возникнуть не могут». Этой теоретической позиции соответствует и свой
метод исследования. Так, при изучении проблемы умственного развития исследуются
мыслительные действия, максимально не зависящие от содержания конкретных знаний (такой
метод использовал Пиаже). “Типичным выражением этого взгляда, — писал Выготский, —
является стремление в анализе умственного развития ребенка тщательно разделить то, что
идет от развития, и то, что идет от обучения, взять результаты обоих этих процессов в чистом
и изолированном виде”.

Такое понимание обучения побудило Выготского обратить особое внимание на проблему

мышления и речи. Исследования, проводившиеся им и его сотрудниками, позволили ему
сформулировать положение о том, что для различных мыслительных образований характерны
и различные способы оперирования ими. Конкретизируя это положение, он писал:
«Абстракция и обобщение своей мысли принципиально отличны от абстракции и обобщения
вещей». Так, «обобщение мысли» свойственно уровню научных понятий, а «обобщение
вещей» — уровню спонтанных (житейских) понятий. Вместе с тем Выготский рассматривал
мыслительный процесс в неразрывной связи с речью. Опираясь на результаты исследований
зарубежных и отечественных психологов, он сделал вывод об ошибочности господствовавшей
в психологии того времени точки зрения, согласно которой возможно изолированное
изучение практического интеллекта ребенка и его символической деятельности (в том числе и
речи). На самом деле «ребенок решает практическую задачу не только с помощью глаз и рук,
но и с помощью речи… Деятельность ребенка, владеющего речью, делится на две
последовательные части: в первой проблема решается в речевом плане, с помощью речевого
планирования, а во второй — в простой моторной реализации подготовленного решения». В
одной из своих последних книг — «Мышление и речь» (Лев Семенович закончил ее незадолго
до смерти), в которой представлены результаты исследований по данной проблеме,
Выготский указывает на необходимость целенаправленного и систематического роста
культуры мышления и речи. Только в этом случае человек способен обрести подлинную
свободу. «Свобода характерна для человека культуры, — писал он. — Действие человека,
возникшее в процессе культурно-исторического развития поведения, есть свободное действие,
т. е. независимое от непосредственно действующей потребности и непосредственно
воспринимаемой ситуации, действие, направленное на будущее».

Л.С. Выготский среди сотрудников Экспериментального дефектологического института

В связи с вопросом о культуре и свободе человека в планы Выготского входило изучение

проблемы взаимосвязи мотивации и познавательных процессов, соотношения между
обучением и воспитанием, формирования полноценной личности. Но, увы, судьба рассудила
иначе. 11 июня 1934 г. его не стало… Не только потому, что он был неизлечимо болен и что
ему приходилось постоянно преодолевать множество трудностей, связанных с
материальными невзгодами и лишениями, с трудом прокормить небольшую семью (студенты,
чувствуя его величие, удивлялись тому, как он бедно одет: читал лекции в изрядно потертом
пальто, из-под которого виднелись дешевые брюки, а на ногах даже в зимнее время — легкие
туфли), но и потому, что, зная о своей болезни, он работал на пределе человеческих
возможностей. Работал в научных и учебных учреждениях Москвы (Институт
экспериментальной психологии МГУ (1924–1928), Академия коммунистического воспитания
им. Крупской (1929–1931), 2-е МГУ (1927–1930), а после его реорганизации — МГПИ им. А.
С. Бубнова (1930–1934), Экспериментальный дефектологический институт (1929–1934), 2-й
Московский государственный медицинский институт (1930–1934), Государственный научный
институт охраны здоровья детей и подростков (1931–1934), Ленинграда (Государственный
институт научной педагогики и ЛГПИ им. А. И. Герцена (1927–1934), Украины (Харьковский
институт психоневрологии). С рассвета и допоздна все дни недели были перенасыщены
бесконечными лекциями, клиническими и лабораторными исследованиями. Он выступал с
множеством докладов на различных совещаниях и конференциях, писал тезисы, статьи,
введения к материалам, собранным его сотрудниками. Когда его увозили в больницу, он взял
с собой любимого Гамлета. В одной из его записей шекспировской трагедии было помечено,
что главное состояние Гамлета — это готовность. “Я готов” — таковы, по свидетельству
медицинской сестры, были последние слова Выготского.

Ташкент 1929 г. Л.С. Выготский ведет занятия в университете

Льва Семеновича Выготского нередко сравнивают с Моцартом. Как и этот гениальный

композитор, он был одержим творческой активностью, обладал фантастической
трудоспособностью, необыкновенным чувством нового, неугасимой потребностью воплотить
в жизнь свои неисчерпаемые богатства оригинальных идей. За сравнительно короткую жизнь
(российский Моцарт прожил лишь на два года больше великого австрийца) он успел написать
около 200 работ. Создатели американского биографического словаря по психологии,
включившие Л. С. Выготского в когорту великих, завершают статью о нем такими словами:
“Нет смысла гадать, чего бы он мог достичь, проживи он столько, сколько, например, Пиаже,
или доживи он до своего столетия. Он наверняка подверг бы конструктивной критике
современную психобиологию и теории сознания, однако нет сомнений в том, что он сделал
бы это с улыбкой”. Кстати, Пиаже, ровесник Выготского, пережил его на 46 лет. Но значение
того, что Выготский успел сделать, трудно переоценить. По мнению Михаила Григорьевича
Ярошевского (1915–2001), известного советского психолога и историка науки (в частности,
психологической), “несмотря на раннюю смерть (он не дожил до 38 лет), ни один из
выдающихся психологов мира не смог обогатить свою науку столь значительно и
разносторонне, как Выготский”. Его психологические исследования оказали большое влияние
на развитие не только многих отраслей психологии и педагогики, но и семиотики,
лингвистики и психолингвистики, литературоведения, этнографии, социологии. Иначе говоря,
на развитие всех наук, предметом исследования которых является человек. Видный
английский философ и социальный психолог Ром Харре связывает с именем Выготского
построение нового пространства истинной психологии. В своей книге “Этапы пройденного
пути. Научная автобиография” А. Р. Лурия, отдавая дань своему учителю и другу, писал: “Не
будет преувеличением назвать Л. С. Выготского гением. Более чем за пять десятилетий в
науке я не встречал человека, который сколько-нибудь приближался бы к нему по ясности
ума, способности видеть сущность сложнейших проблем, широте познаний во многих
областях науки и умению предвидеть дальнейшие пути развития психологии”. В унисон
звучат и слова Блюмы Вульфовны Зейгарник (1900 — 1988), основателя советской
патопсихологии, с 1931 года работавшей в психоневрологической клинике Всесоюзного
института экспериментальной медицины под руководством Л. С Выгодского: “Он был
гениальный человек, создавший советскую психологию”. А вот что сказал Даниил Борисович
Эльконин — ученик, друг, соратник Льва Семеновича — в своем последнем публичном
выступлении: “Я уже не первый раз выступаю о Льве Семеновиче Выготском и должен
сказать, что каждый раз, когда я делаю тот или иной доклад о его трудах и о нем самом, то
всегда испытываю некоторое волнение, связанное прежде всего с тем, что я в последние годы
работал с ним, так сказать, рядом, очень хорошо его знал, в известном смысле даже дружил с
ним, если можно назвать дружбой отношения учителя и ученика. Вместе с тем при чтении и
перечитывании работ Льва Семеновича у меня всегда возникает ощущение, что чего-то я до
конца не понимаю. И я все время стараюсь найти и отчетливо сформулировать ту
центральную идею, которая руководила им с самого начала его научной деятельности до
самого его конца. Когда читаешь его последние работы, создается впечатление, что их
внутренний скелет глубоко скрыт за Монбланом конкретных фактов, полученных в самых
различных исследованиях, которые трудно соединить в нечто целостное. Поэтому и хочется
восстановить внутреннюю логику его жизни как исследователя, как ученого и определить,
когда и как был сформирован целостный скелет его подхода к психике человека”. Вскоре
Эльконин скончался, так и не найдя ответа на возникший вопрос. И вряд ли он будет найден.
Гении, сами того не подозревая, создают тайны, унося их в вечность…

Автор книги “Мысль и судьба психолога Выготского” Игорь Рейф пишет: “Признание и слава
пришли к Выготскому не в советской России (узкий круг учеников и последователей не в
счет), а за рубежом, после перевода его книги “Мышление и речь” сперва на английский и
японский, а затем и на многие другие языки”. “Когда я открыл для себя его работу о языке и
мышлении, я не спал три ночи, — признавался в письме к вдове ученого его коллега из
Лондонского университета Бэзил Бернстейн. — Мы в долгу перед русской школой и особенно
перед работами, основывающимися на традиции Выготского…” А Стивен Тулмин из
Чикагского университета даже назвал свою статью о Выготском “Моцарт в психологии”,
опубликованную в “Нью-Йорк ревю”. “Надеюсь, вы знаете, что ваш отец для нас Бог”, чуть не
с порога объявил своей слегка смутившейся посетительнице приехавший в Москву профессор
Корнельского университета Ю. Бронфенбреннер.
За увлечение педологией и «идеалистическим» комплексом «культура — смысл —
мышление» труды Выготского надолго предали забвению. Возникла необходимость вновь
открыть его. И его открыли: сначала за рубежом, а уже затем — в бывшем СССР. Ушли в
небытие многие видные советские психологи, которые преуспевали в те времена благодаря
своему верноподданническому отношению к ортодоксально понимаемому ими марксизму, а
труды Льва Семеновича Выготского завоевывают всё большую популярность во всём мире.
По всей вероятности, рукописи гениев и вправду не горят…