Prof. dr.

psihiatru Aurel Romila - "90% din oamenii cu care intru

în contact sunt profund nefericiţi. Şi-au pierdut valorile de bine,
frumos, adevăr şi dreptate"

- N-a făcut caz de marile sale reuşite, cum n-a ţinut nici să iasă în faţă cu orice preţ. În spatele
discreţiei şi a modestiei în care s-a învăluit o viaţă întreagă, se ascunde însă unul din marii
profesionişti ai României. Doctor în medicină, profesor şi iniţiator al secţiei de Resocializare
din cadrul spitalului "Al. Obregia" din Bucureşti, Aurel Romila este şi autorul unei "Psihiatrii"
ce a devenit manual de referinţă printre cunoscători. O somitate a medicinei, ale cărei
cercetări au făcut istorie, o minte curioasă şi neobosită în căutări, care a extras din psihiatrie
o filosofie de viaţă -

De unul singur, la zece ani

- Domnule doctor, nu sunt psiholog, dar vă propun totuşi jocul întoarcerii în timp. Poartă copilăria în ea
sâmburele a ceea ce aţi devenit peste ani?

- Am făcut mereu eforturi să rămân în prezent. Cu toate astea, sunt convins de o idee pe care am regă-
sit-o şi la H. Bergson, şi anume, că viitorul nu e posibil dacă nu-ţi analizezi în detaliu trecutul. Aşa mi-am
dat seama că ar trebui să-mi reiau biografia, ca să înţeleg mai bine care au fost momentele care au dat
durată vieţii mele. Acum, la vârsta mea, de aproape 80 de ani, pot spune cu certitudine că momentul-
cheie a fost dispariţia tatălui meu, când eu aveam zece ani. Am crezut atunci că am pierdut tot, că s-a
sfârşit lumea. Mama a suplinit însă extraordinar absenţa tatălui. Nu s-a mai căsătorit, ci şi-a dedicat tot
efortul să mă ţină la şcoală, la Bucureşti.

- De unde vă trageţi?

- M-am născut la Medgidia şi, ca toţi copiii de dobrogeni, visam să ajung la şcoală la Constanţa. Nu ve-
deam mai mult de atât. Eram un copil obişnuit, mediocru la învăţătură, dintr-o familie ceva mai înstărită.
După moartea tatălui, care m-a afectat mult (luând în considerare şi contextul istoric şi politic, era anul
1944), învăţătoarea a sfătuit-o pe mama să mă dea la o şcoală mai bună, din Capitală, ca să nu mă
pierd. Îmi amintesc bine vorbele învăţătoarei. Mi-a zis: "Să ştii că n-ai de ce să te temi. Ce ai învăţat tu e
valabil şi la Bucureşti, şi peste tot în lume. Matematica e aceeaşi, gramatica e aceeaşi." Am plecat deci
destul de speriat la Bucureşti, unde am fost înscris la Liceul "Mihai Viteazu", ca intern, iar mama s-a în-
tors, desigur, la Medgidia. Acum ar fi de neconceput să-ţi laşi copilul singur la zece ani.

- Nu v-a marcat singurătatea din copilărie? Nu s-a plătit scump curajul ăsta?

- N-am lăsat singurătatea să mă acapareze. A predominat, în anii aceia, instinctul de supravieţuire. Eram
preocupat să mă adaptez. Eram, din multe puncte de vedere, inferior faţă de colegii mei bucureşteni.
Aveam mult de recuperat, mai ales la limbi străine. Şi o făceam de unul singur, în timp ce de ei se ocupa
cineva, aveau preparatori şi acasă. Încet, încet, tocmai din singurătate şi din îndârjirea mea mi-am
extras energia care m-a împins înainte. Îmi amintesc că vara, când reveneam la Medgidia, mă verifica
fosta mea învăţătoare. Notele mele erau destul de mici, speram în secret că mi se va da voie să mă
întorc acasă, însă ea m-a încurajat cu multă căldură să continuu. Cum, de altfel, au făcut-o şi profesorii
mei din Bucureşti, care mi-au apreciat de foarte devreme claritatea şi limpezimea gândirii. Literatura o
studiam cu Vladimir Streinu, iar matematicile cu fratele scriitorului Ionel Teodoreanu. Ca să mă susţină,
acesta din urmă s-a oferit chiar să-mi dea o cămăruţă la ei acasă, un fel de cameră a servitoarei, cum
era pe vremuri, ca să mă apropie de familia lor. Eu însă am fost foarte reticent, n-am acceptat, mi-a
plăcut să rămân cu colegii mei de la internat. În orice caz, m-a încurajat enorm să nu cedez, oricât de
greu ar fi, fiind convins că eu voi urma matematica. Nu mai ştiu cât m-a afectat sau nu singurătatea
aceea, ştiu doar că n-am fost niciodată un euforic. N-am avut mari distracţii în tinereţea mea, nici
aniversări deosebite, am avut o viaţă foarte austeră, ale cărei singure bucurii erau faptul că reuşeam să
trec de la un an la altul.

"Când am ales psihiatria, colegii au crezut că am înnebunit"

- Şi când toată lumea se aştepta să urmaţi Matematica, aţi ajuns la Medicină.

- A fost un declic care s-a produs brusc şi care are legătură cu faptul că mi-am pierdut tatăl atât de de-
vreme. Voiam să fac o meserie care să prevină dramele de genul ăsta, care să ajute, care să susţină
viaţa. Şi am făcut-o cu pasiune. Am fost cu mult mai bun la facultate decât în şcoala generală şi în liceu.
Colegii mă priveau ca pe un lider, iar profesorii voiau să mă ia fiecare la catedra lui, să rămân în mediul
universitar. Eu nu cedam însă, nu mă interesa nici fiziologia, nici anatomia, mi se părea că mă îngustez
dacă rămân la o disciplină atât de strictă. Aşa că am început să duc o viaţă dublă. Când aveam cursuri,
eram la facultate, dar când eram liber, eram la bibliotecă, la teatru, la concerte. Îmi amintesc ziua când,
plimbându-mă prin Bucureşti, am trecut pe lângă Ateneu şi mi-am zis: "Domnule, dar eu n-am intrat
niciodată aici!". E greu de spus ce mi se întâmpla, erau căutări interioare, care pot explica de ce nu mi-a
fost niciodată suficientă medicina.

- Simţeaţi că omul e mult mai mult de atât?

- Niciodată nu m-a satisfăcut aspectul anatomo-fiziologic. Nu m-au încântat cadavrele, operaţiile, eu

eram tot timpul cu mintea pe deasupra, mă interesa ansamblul, nu concretul. Or, am mai spus-o, cei că-
rora le place întregul nu sunt oameni foarte realişti. Am avut curajul să gândesc în mare, de foarte
devreme, deşi nu ştiam atunci că trebuie să mai adaug ceva în schemă.

- Acel ceva fiind...?

- Acel ceva fiind ceea ce am înţeles mai târziu, când am ales psihiatria. Când m-am întors din Ardeal,
unde-mi făcusem rezidenţiatul, am dat examen de intrare în Bucureşti. Aş fi putut lua radiologie, ORL,
oftalmologie, dar am ales psihiatria. Colegii au crezut că am înnebunit. Însă eu m-am dus după ceea ce-
mi lipsea din om, din tablou. Nu luasem în considerare spiritul. Or, spiritul fiinţei umane e o valoare
indiscutabilă, de la care ar trebui să plece orice medic. Orice ar fi, chiar dacă ar face zece Alzheimere, voi
preţui întotdeauna omul ca pe un copil al lui Dumnezeu.

- Domnule doctor, aţi putea da o definiţie sufletului?

- Sufletul e o noţiune populară. Psihiatria nu pune semnul egal între suflet şi psihic. Psihiatriei îi convine
noţiunea de psihic, sufletul e doar partea afectivă, cea mai profundă, care e legată de inconştient. Omul
e un ego cu două laturi, ceea ce se vede (corpul) şi ceea ce nu se vede (spiritul). Trupul şi spiritul sunt
un sine. Suntem deci un ego susţinut de un sine. Am fost întrebat la o conferinţă "Bine, dar ce este ego-
ul?" Răspunsul e acelaşi ca în cazul întrebării "Ce este Dumnezeu?" Ego-ul este ceea ce ne conduce, dar
nu se vede.

"Populaţia României se împarte, în mare măsură, între opresori (psihopaţi) şi oprimaţi

(depresivi)"

Facultatea de Medicină din Bucureşti

 

- În ultimele decenii, numărul persoanelor afectate de tulburări psihice este în creştere peste tot în lume,
iar România se află pe locul trei, cu aproape 300.000 de bolnavi. Cine e de vină că am devenit atât de
dezechilibraţi psihic?

- Dacă socoţi societatea ca o fracţie, atunci o să observi la mijloc un strat subţire, care e al oamenilor
normali. Crucea normalilor e că sunt foarte puţini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot
desprind în sus şi în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sunt depresivii. Aproape o treime din
populaţie suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de
deasupra stratului fin al normalităţii, pentru psihopaţi, care au ocupat toate posturile-cheie în ţară. De
aia nu avem sănătate mentală în ţara asta, că populaţia se împarte în mare măsură între opresori
(psihopaţi) şi oprimaţi (depresivi). Ăsta e un adevărat război social, dar cine recunoaşte? Cea mai gravă
consecinţă a istoriei noastre din ultima sută de ani a fost felul în care s-a făcut selecţia umană. O
societate care nu permite dezvoltarea persoanei e o societate slabă. Când personalitatea nu poate înflori,
când e traumatizată, apar bolile psihice şi intervine ratarea. Ratarea e punctul în jurul căruia se învârte
totul. E discrepanţa între ceea ce am putea deveni şi ceea ce ajungem să devenim în societatea de azi.
Destinele sunt neîmplinite, ratate, curmate prematur, fiindcă deasupra noastră tronează nişte incapabili
care ne pun piedici. Suntem condamnaţi la ratare de nişte psihopaţi. Şi asta nu de ieri, de azi. Iorga,
Titulescu, câţi oameni de valoare nu au fost eliminaţi din societate de nişte nimicuri, de nişte anonimi?
Dacă vii şi le vorbeşti oamenilor de normalitate, bun simţ, armonie, transcendenţă, spirit, te vor acuza că
ai citit prea multe broşuri. Performanţa se măsoară azi doar în putere, bani şi sex. Trăiesc tragic această
soartă a poporului român. N-o să iau mitraliera să fac circ, precum Vadim. Dar nu pot să nu mă întristez.

- Am vorbit de boală, dar nici graniţele normalităţii nu mai par azi chiar atât de fixe. Ce înseamnă, de
fapt, normalitatea?

- Ce mai înseamnă azi normalitatea, când totul e permis, totul e normal, anormal e să arăţi tu cu dege-
tul? Aţi văzut Eurovisionul şi femeia cu barbă? Aţi văzut cum a fremătat lumea de aplauze? E normal?
Nu. Normalitatea e o stare de echilibru şi armonie între cunoaştere, afectivitate, inteligenţă şi voinţă.
Când una din acestea e excesiv dezvoltată sau subdezvoltată, armonia se pierde şi apare boala sau su-
ferinţa. 90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi, o societate care şi-a pierdut
valorile de bine, frumos, adevăr şi dreptate. Şi mai ales de non-nocivitate. În medicina romană, primul
îndemn era non nocere, să nu faci rău!

"Despre Dumnezeu e mai bine să taci!"

În cabinetul cu... cărţi
 

- Credinţa în Dumnezeu e şi ea parte din ecuaţia normalităţii?

- E fundamental să pleci de la premisa existenţei unei alte realităţi transcendente. Însă trăim într-o lume
de tâmpiţi, în care dacă rosteşti numele lui Dumnezeu, se ridică toţi împotriva ta. Mai ales în mediul
psihiatric, lumea e plină de prejudecăţi. Cum adică divinitate? Istoria umanităţii a depăşit faza mitică.
Acum e supremaţia omului! Dar credinţa e o forţă extraordinară, care te înalţă. Ce l-a ţinut pe Brân-
coveanu să nu cedeze, dacă nu credinţa? Dar nu mă puneţi să vorbesc despre asta. Lucrurile mari nu tre-
buie rostite toată ziua bună ziua, că-şi pierd înţelesul. La fel cum nu spui toată ziua "bună ziua", "te iu-
besc!", că se banalizează, şi despre Dumnezeu e mai bine să taci.

- Totuşi, e de folos rugăciunea în bolile psihice? Sunt mai receptivi la tratament pacienţii credincioşi?

- S-a dovedit deja în urma unor experienţe şi teze făcute la Voila şi la Piteşti, ca să vorbim numai de ţara
noastră, că mersul la liturghie, spunerea unor rugăciuni în momentele de criză, îi linişteşte enorm de
mult pe pacienţi, îi face mai cooperanţi, iar tratamentul medicamentos dă rezultate mai bune. Credinţa e
de foarte mare ajutor. De fiecare dată când simt un pic de deschidere la pacienţii mei necredincioşi, le
propun pariul lui Pascal: dacă tu crezi şi Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic. Dar dacă crezi şi există,
câştigi totul! Dincolo de asta, însă, psihiatrii trebuie să fie foarte atenţi când vine vorba de excesul de
religiozitate, fiindcă poate fi simptomul unui dezechilibru psihic. O fostă pacientă şi-a neglijat trei ani de
zile soţul, nu s-a atins de el, fiind dedicată postului, mai abitir ca măicuţele de la mânăstire. Alteia i s-a
părut că nu i-a îmbrăcat pe cei goi, a apucat-o frenezia şi şi-a dat toate hainele pe care le avea. Aţi auzit,
probabil, de cazul celebru al lui Petrache Lupu de la Maglavit. Pe mărturiile lui s-a ridicat o biserică. Însă
marele profesor neurolog Gh. Marinescu l-a chemat să-l examineze. Şi ce a descoperit? Că avea sifilis
nervos, care dă halucinaţii. Aceşti oameni trebuie ajutaţi să-şi regăsească echilibrul. Să nu mă înţelegeţi
greşit, nu exclud posibilitatea unor revelaţii divine. Eu însumi am avut revelaţia credinţei, văzând un
tablou de Rafael, la Muzeul de Artă din Viena. Reprezenta o madonă de o frumuseţe neomenească, de o
puritate a culorilor care m-a făcut să cred definitiv în Maica Domnului. Însă revelaţiile adevărate, legă-
turile fine, superioare, nu sunt concrete.

"Cât timp vom fi liberi, merită să trăim"

La o conferinţă de psihiatrie, pasionat şi convingător

 

Foto: apfr-doctorat.blogspot.ro (3)

 
- Domnule doctor, sunteţi mereu înconjurat de bolnavi. Cum faceţi să nu vă lăsaţi contaminat de
nefericirea lor?

- Am luat de peste tot, din isihasm, din indianistică, din ortodoxie, din medicina tibetană, din meditaţie,
tot felul de învăţături care să mă ajute să-mi păstrez echilibrul. Din ele extrag ceea ce voi aţi putea numi
fericire. Însă eu nu-i spun aşa, prefer să-i spun muzică interioară. Mă duc acum acasă, de pildă. Ai mei
ştiu că vin obosit de la clinică şi-mi dau ceva de mâncare. Dar asta nu e esenţial. Esenţial e că mă retrag
la ale mele. Care sunt ele? Soluţia mea e eclectică, nu e o pilulă. E un mix în care intră rugăciunea,
lectura, muzica...

- Sunteţi un adevărat cunoscător al muzicii. Poate fi ea şi o formă de terapie?

- Muzica poate fi o cale de autocunoaştere. Ea cere răbdare, o simfonie nu se înţelege din prima, dar pâ-
nă la urmă e o formă de iniţiere. Pui un disc şi dintr-o dată te simţi mai puţin singur, muzica te poartă şi
te invită să priveşti înlăuntrul tău. Şi ce găseşti acolo? Melancoliile lui Chopin, frământările lui Beethoven,
transparenţa lui Mozart, gravitatea lui Bach, care scot la suprafaţă propriile tale angoase, spaime,
nelinişti, bucurii. Retrăindu-le, te cureţi, te linişteşti şi te echilibrezi. Cred că pasiunea mea pentru muzică
a fost chiar mai puternică decât cea pentru medicină, din moment ce s-a transmis mai departe. Înainte
de a se naşte copiii mei, aveam deja pian în casă şi toate colecţiile muzicale. Au făcut amândoi muzică,
n-a vrut niciunul să audă de medicină. Ginerele meu e muzician şi el, conduce "Societatea Bach". Chiar
acum o săptămână, amândoi copiii au avut concert la patru mâini, la Ateneu.

- Vă simţiţi împlinit după atâţia ani de carieră? Aţi găsit în psihiatrie o cale de înţelegere a lumii?

- Nu. "Împlinire", "fericire" sunt cuvinte prea mari pentru mine. Sunt noţiuni pe care nu le pot admite
integral, nu le înţeleg încă la modul profund, sincer o spun. Aşa cum nu înţeleg moartea sau sensul vieţii.
Nu am răspunsuri la marile întrebări ale existenţei. Poate tocmai de aceea am preţuit mai mult în-
trebările. Mai presus de teologi şi de artişti i-am socotit mereu pe filosofi. Filosofia a fost secretul vieţii
mele, inepuizabila mea pasiune, din care am extras mustul care m-a dus mai departe. Dacă vii la mine
acasă, ai să întrebi unde sunt psihiatria, medicina? Sunt şi tratatele medicale pe undeva, pe-acolo, dar
biblioteca mea e o bibliotecă de filosofie. Am avut de tânăr marea curiozitate să citesc în original, fiind
convins că toate traducerile mă "traduc". Despre posteritate nu-mi fac iluzii, e plin la "Bellu" de oameni
mari. Nu mă interesează decât să am un cerc de continuatori, care să ducă mai departe ideile mele. Cu
toate astea, nu m-am oprit din căutări. Încerc să nu rămân în urmă, mă informez tot timpul online, citesc
reviste, particip la congrese. Aş putea foarte bine să zic, la vârsta mea, gata, cântecele astea nu le mai
pot auzi! Dar nu se poate aşa, informaţia nu rămâne veşnic aceeaşi, totul se schimbă, trebuie să lupţi
pentru fiecare condiţie, să o atingi şi să lupţi apoi iarăşi, ca să o depăşeşti. Mintea şi inima trebuie antre-
nate tot timpul, echilibrul, normalitatea trebuie recucerite permanent, nu sunt o ştampilă valabilă veşnic.

Locul de "muncă grea" al profesorului Romila - Spitalul Clinic de Psihiatrie "Prof. Dr. Alexandru Obregia"
 

- Beethoven a fost întrebat cândva ce preţuieşte mai mult dintre toate calităţile umane. Răspunsul lui a
fost: bunătatea. Vă pun şi dvs., la finalul dialogului, aceeaşi întrebare. Dvs. ce aţi alege?

- Sunt totuşi un tip care a trăit 45 de ani în socialism. Eu preţuiesc libertatea. M-ar îngrozi, ca sub
diverse măşti, să o pierdem din nou. Oricâtă mizerie ar fi, oricâtă ratare, oricâtă inferioritate, cât timp
vom fi liberi, merită să trăim.