Sunteți pe pagina 1din 5

Schimbarea opticii personale a terapeutului este condiţia fundamentală a schimbării

pacientului.

Cum s-ar putea răspunde la întrebarea de ce, un procent foarte mare din cei traumatizaţi în

copilărie, într-o formă sau alta, nu devin niciodată agresori şi uneori chiar personalităţi de

excepţie într-un domeniu sau altul? Este incontestabil efectul terapeutic al unor afirmaţii-întrebări,

de genul celor puse în circulaţie de terapia sistemică (şcoala Palo Alto, Milano, etc.):

T - În cercetările ştiinţifice asupra alcoolismului se face dovada că dvs., cu trecutul pe care-l

aveţi, ar trebui să fiţi un alcoolic (sau un simptom, boală, etc). V-aş ruga timp de o săptămână să

încercaţi să-mi răspundeţi la întrebarea: de ce nu sunteţi încă sau cum aţi reuşit să nu deveniţi un

alcoolic ( pervers, maniac, agresor, etc.)?

- Cum vă simţiţi vizavi de afirmaţia experţilor în psihiatrie, după care dvs. ar trebui să fiţi un

pervers (un criminal, un om bolnav psihic, etc.) fără speranţă de vindecare?

- Cât de mare ar trebui să fie respectul pe care ar trebui să-l dăm unor asemenea dovezi

ştiinţifice incontestabile?

- Cât sunteţi de loial, ca cetăţean, vizavi de sistemul de valori sau de mentalitatea care

predomină în societate?

Lipsa de respect şi scepticismul constructiv este un fel querulant de a înota împotriva

curentului, de a fi într-o căutare permanentă, chiar în conflict cu rezultatele cercetărilor, şi de a te

angaja în descoperirea tocmai a acelor particularităţi ale persoanei (familiei sau sistemului avut în

terapie) care au fost omise de cercetarea ştiinţifică. În acest sens cercetarea şi psihoterapia par a

se afla pe două poziţii diametral opuse: în timp ce cercetarea se orientează spre evidenţierea

disfuncţionalităţilor unui sistem sau persoană (ceva mai uşor de operaţionalizat statistic),

psihoterapia este interesată de analiza/descoperirea cauzelor acestora şi mai ale a ceea ce

funcţionează încă, de resurse şi capacităţi încă prezente sau recuperabile, fiind aşadar mult mai

191

ecologică. Rezultatele cercetărilor, prezentate uneori în scopul de a şoca, provoacă în omul

obişnuit teamă, fobii, nesiguranţe, datele statistice folosite nemilos, de orice sursă de informare în

masă, sunt generatoare de panică. Pacienţii anxioşi sau persoane cu o mare capacitate empatică îşi

închid televizoarele la jurnalul de actualităţi, nemaiputând suporta ştirile proaste sau prezentările

statistice descurajatoare.

Dacă, terapeutul doreşte să aibă succes, atunci trebuie să se încarce cu un anumit scepticism,
cu ceva lipsă de respect şi să se elibereze de obligaţia didactică, de a lua întotdeauna datele

empirice ca atare. Ceea ce se poate face bine în cercetarea psihoterapeutică este de a se descrie şi

studia tocmai excepţiile, fiind singurele care dau nu numai curaj şi sens activităţii terapeutice, ci

conţin întotdeauna forme de rezolvare (soluţii terapeutice) demne de recomandat mai departe. Cu

alte cuvinte, putem afirma că, studiile asupra familiilor, în care părinţii sunt alcoolici însă copii

acestora nu, sunt mult mai operaţionale şi mai importante pentru psihoterapie. Pentru evoluţia

umană studiul familiilor în care tatăl este alcoolic, ambii părinţi analfabeţi iar copilul studiază la

Harvard sau Oxford au o relevanţă aparte.

Cercetările tradiţionale au tendinţa de a reduce sisteme sociale complicate (cum ar fi familia) la

evidenţierea elementelor comune previzibile şi generale, răspunzându-se la întrebări standard: -

Câte persoane sunt astfel, în ce măsură aceştia au o origine asemănătoare, premize identice,

ş.a.m.d.? Ceea ce-l poate interesa pe psihoterapeut sunt, mai degrabă, răspunsurile la întrebări de

genul:

- Cum este posibil ca atât de mulţi copii, proveniţi din familii disfuncţionale, să se dezvolte

normal? Ce model interrelaţional (structură psihologică) ar putea fi făcut răspunzător de faptul că

aceştia, în situaţii complet disfuncţionale (sau cu potenţial patologic), se dezvoltă normal sau

devin oameni de excepţie?

O cercetare în această direcţie ar putea evidenţia, atât aspectele sistemului, ce ar trebui

neapărat avut în vedere, pentru a putea declanşa o schimbare, cât şi elementele care ar trebui să fie

consolidate sau dezvoltate. În acest mod pot fi studiate cu mult mai bine fenomenele de

192

„multifinalitate” sau de „echifinalitate”, descrise de teoria sistemică, şi s-ar putea răspunde la

întrebarea cheie:

- Cum se explică faptul că, din familii cu o origine asemănătoare, se dezvoltă individualităţi

atât de diferite sau că din familii, atât de deosebite ca origine, apar oameni cu probleme identice?

Este mult mai atractiv şi mai interesant să analizezi excepţiile de la regulă şi pe

nonconformişti, de exemplu pe indivizii care beau peste măsură, despre alţii care au avut episoade

psihotice sau care trăiesc nesănătos, dar în alte aspecte ale vieţii lor sunt foarte productivi sau

chiar trăiesc mai mult decât unul care este vegetarian, care ţine regim şi eventual se duce regulat

la biserică. Criticii acestui tip de cercetare, atrag atenţia de a se ţine totuşi cont de „patologie” şi

de a se ajuta pacientul la depăşirea ei. Răspunsul este conţinut în afirmaţia că, patologia însăşi,
apare în relaţie cu ceea ce, majoritatea unei societăţi, consideră a fi sănătos sau nesănătos, frumos

sau urât, moral sau imoral şi cu străduinţa individuală de a supravieţui, în interiorul acestor mituri,

credinţe, convingeri înţelegându-le. Terapeutul este singura persoană care, nu numai că ajută la

construirea unei patologii ci şi la dizolvarea ei. Prejudecăţile şi convingerile, atât ale terapeutului

cât şi ale pacientului, sunt o componentă ale unei construcţii metodologice.

Iată de exemplu rezultatele unei cercetări relatate de Gianfranco Cecchin (Şcoala din Milano):

scopul studiului a fost cercetarea efectelor întrebărilor circulare asupra comportamentului

pacienţilor şi a familiilor lor, fără a se utiliza nici o altă intervenţie terapeutică. Populaţia, pe care

s-a efectuat studiul, a fost constituită din 20 de pacienţi, cărora de cel puţin 2 ani li s-a pus

diagnosticul de schizofrenie şi care au fost trataţi mai întâi farmacologic, staţionar, ambulant şi

terapeutic. Accentul cercetării a fost pus pe modalitatea de prezentare a proiectului de cercetare,

folosindu-se de regulă întrebări precum: (medicului curant) - Aţi putea să-i permiteţi pacientului

dvs. să participe la cercetarea noastră?; familiei pacientului i s-a spus: - Cercetarea încearcă, prin

intermediul unor întrebări simple, să afle de ce tocmai acest membru al familiei a devenit pacient

la terapie. Atât medicului curant cât şi familiilor li s-a comunicat că, este vorba doar de o

cercetare şi în nici un caz de o terapie, că nu va trebui decât să se răspundă la întrebări şi că nu se

193

vor da nici un fel de prescripţii terapeutice. O grupă de studenţi a măsurat la începutul, la

jumătatea şi la sfârşitul cercetării nivelul expresiei emoţionale în familii, dezvoltat pe parcursul

cercetării. Timp de 6 luni, odată pe lună, s-au programat întâlnirile cu familia, luându-se ca grupă

de control alte 20 de familii care sufereau de aceeaşi diagnoză, dar care nu au fost incluse în

studiul cu întrebările circulare. Grupele de familii, studenţii şi grupa de cercetători nu s-au întâlnit

pe perioada studiului şi nu au comunicat între ei. S-a presupus iniţial că, familiile nu vor participa

cu plăcere, deoarece nu se făcea psihoterapie şi că, în mod oficial sau neoficial, nu aveau nici un

avantaj din asta. Surprinzător a fost faptul că numai o singură familie s-a retras, explicaţia fiind

aceea că, probabil familiile saturate de atâtea forme de terapie, au răsuflat uşurate că nu vor primi

prescripţii sau pur şi simplu s-au temut de sancţiuni, din partea instituţiilor la care erau în

tratament, dacă nu se vor prezenta la chestionare. Chiar şi terapeuţii, eliberaţi de răspunderea

efectuării unei terapii, au participat cu plăcere la studiu: ei nu trebuiau să construiască nici-o

ipoteză şi nici să intervină sau să prescrie ceva. După 45 de minute întâlnirea se încheia cu aceeaşi

formulă verbală: - Într-o lună ne vedem din nou.


Pe timpul cercetării s-au pus întrebări circulare tipice Şcolii din Milano, de exemplu:

1. Cine stă cel mai aproape şi mai ales cui?

2. Cum s-a dezvoltat (ce s-a schimbat în) relaţia dintre tată şi mamă din momentul în care

pacientul s-a hotărât să devină schizofren (se numeşte simptomul)?

3. La ce schimbări vă aşteptaţi în cazul în care vă decideţi să vă însănătoşiţi?

4. Cine v-a fi cel mai afectat (dezechilibrat) în acest caz?

5. Ce se va întâmpla dacă sora dvs. vă va prelua poziţia (rolul, boala)?

Terapeuţii erau şi ei împărţiţi în două grupe: una în camera de studiu şi una în spatele peretelui

cu oglindă într-un singur sens, care avea sarcina de a controla şi frâna la timp „ispita” terapeuţilor

de a da sfaturi sau prescripţii. Pe la jumătatea studiului s-au remarcat semne de frustrare extremă

la cercetătorii terapeuţi, care nu puteau „interveni sau a face ceva terapeutic”.

Supervizorul le amintea, de fiecare dată că, regula de bază al acestui proiect este de a nu se

194

interveni şi că acest aspect metodologic este cheia cercetării. Această regulă a fost totuşi încălcată

de obicei tot sub o formă circulară: - Dacă nu ar fi vorba de o cercetare pur ştiinţifică, atunci v-aş

fi făcut următoarea propunere (se dă un sfat tipic terapiei strategice); urmată de indicaţia

paradoxală clasică: - cu condiţia să nu cumva să faceţi cum v-am spus, deoarece noi facem doar o

cercetare ştiinţifică şi în nici un caz terapie!

Rezultatele cercetării au fost printre altele:

- reducerea numărului de reinternări pe perioada cercetării, ale membrilor din familie declaraţi

ca suferind de schizofrenie; 62% mai puţine decompensări decât în grupa de control; o scădere

semnificativă a scorului de expresie emoţională; 5% au întrerupt participarea la cercetare

comparativ cu 25% la cei din grupa de control.

Este foarte greu să se facă deosebirea între activitatea de terapeut şi cea de cercetător sau să se

afirme cu precizie că, acum terapeutul face un studiu şi acum el intervine. Terapeutul observă

întotdeauna efectele acţiunilor sale (cu toate că nu-i sunt toate conştiente!) şi le compară

permanent cu experienţele sale anterioare. În acest sens, acţiunea/atitudinea/reacţia este

terapeutică iar observaţia şi comparaţia pot fi denumite elemente de cercetare. Pe de altă parte,

cercetătorul nu poate evita participarea la construcţia unei noi realităţi, atâta vreme cât el vine în

contact cu un sistem uman. Din necesităţi terapeutice se poate proceda la o mascare a terapiei, sub

forma unei cercetări fără intenţii de „schimbare a sistemului”, ca în cazul cercetării relatate mai
sus sau se poate masca cercetarea sub forma unei terapii.