SOCIOLOGIE:

Din punct de vedere etimologic termenul este compus din două rădăcini: latinescul ”socio” și grecescul ”logos” - știință, sociologia fiind definită ca
știință despre societate și legile de dezvoltare a ei, despre procesele sociale și relațiile dintre oameni și instituțiile sociale existente.

În evoluția sa, sociologia este definită în variate modalități, ca:

- fizică socială - A. Comte;

- știință a faptelor sociale - Em. Durkheim;

- știință a acțiunii sociale -M. Weber;

- știință a comunităților/societăților umane - T. Herseni;

- știință a realității sociale – D.Gusti;

- știință a cercetărilor experimentale - P. Andrei.

în sens restrâns: știința care studiază formele sociale ale activităţii umane, conţinuturile variate ale căreia reprezentă obiectul diferitelor ştiinţe sociale
particulare; caracteristicile specifice ale comportamentului social, ale relaţiilor, grupurilor, colectivităţilor umane, precum și a fenomenelor sociale, în
general;

în sens larg: ştiinţa despre social ca formă generală de existenţă a vieţii umane, cât şi despre societatea globală, despre organizarea şi dinamica ei, despre
componentele sistemului social global, relaţiile dintre aceste subsisteme, precum şi interacţiunea lor cu sistemul social global.

În sociologie există două dimensiune:

− teoretică, îndreptată spre construirea de modele teoretice care pleacă, în general, de la caracteristicile abstracte ale socialului;

− empirică, orientată spre descrierea sistematică a realităţii sociale prin acumularea de date referitoare la o problemă socială sau alta, concretizate în
rapoarte sociologice, monografii empirice sau sondaje de opinie publică (BOP).

Dimensiunea practică:

- în primul rând, prin cunoașterea adecvată a unui complex anumit de circumstanțe sociale, oferă șansa de a fi controlate;

-în al doilea rând, ea facilitează investigarea consecințelor implimentării unor strategii, programe publice etc.

Ca stiinţă, sociologia se prezintă sub forma unor teorii (dimensiunea teoretică) care respectă următoarele principii:

• principiul realismului – lumea externă există independent de observaţia noastră;

• principiul determinismului şi regularităţii – relaţiile din lumea înconjurătoare se produc în mod necesar şi sunt organizate în termeni de cauză-efect;

• principiul cognoscibilităţii şi raţionalităţii – lumea externă poate fi cunoscută prin observaţii obiective şi pe cale logică.

Funcțiile specifice ale sociologiei sunt:

 funcţia critică – analiza critică a fenomenelor și proceselor sociale echivalează cu fixarea unor alternative ale schimbării pozitive, care va conduce la
instituirea ordinii sociale;

 funcţia explicativ-interpretativă – cercetând fenomenele și procesele sociale, ea încearcă să surprindă condiţiile şi cauzele acestora, să explice
dimensiunile existente şi repetabile ale lor, să formuleze legile sincroniei şi ale diacroniei, conferind semnificaţie unora dintre ele;

 funcţia de diagnoză socială – orice studiu sociologic urmăreşte stabilirea unui diagnostic realităţii investigate, fără de care nu pot fi formulate constatări,
tendințe şi propuneri practice;

 funcţia predictivă – prin studiile sale, sociologia face unele previziuni, prognoze referitoare la evoluţia problemelor investigate;

 funcţia aplicativ-constructivă (sau praxiologică) - prin caracterul și statutul activ şi implicativ, a vocaţiei transformatoare şi constructive, ea surprinde
perturbările manifestate, impedimentele desfăşurării normale a unor fenomene şi procese sociale, oferind soluţii şi modalităţi concrete de diminuare sau
corectare a unor fenomene disfuncţionale.

Specificul sociologiei constă în faptul că:

- în timp ce științele sociale studiează doar unele laturi sau domenii ale realității sociale, sociologia studiează realitatea în mod integrativ, unitar și
obiectiv; ea studiază îmbinarea diferitelor activităţi, comportamente, manifestările lor comune, grupările de oameni care le dau naştere;

- reprezintă instrumentul cu ajutorul căruia putem dobândi informații despre realitatea socială, astfel încît să putem interveni pentru a diminua unele
fenomene și a produce o schimbare pozitivă, precum li pentru a ne atinge anumite scopuri.

Între sociologie și economie există o relaţie de dependenţă, cel puţin din două motive:

− activitatea economică reprezintă cea mai importantă preocupare a populaţiei unei țări, astfel că nu poate scăpa demersului sociologic de cercetare;

− ca ştiinţă, sociologia are menirea, în primul rând, de a atenua efectele negative provocate de factorii economici asupra relaţiilor sociale, iar, în al
doilea rând, pentru a determina „reformarea societăţii”, în sensul armonizării raporturilor sociale şi optimizării creşterii economice.

Sistematizând aspectele care permit raportarea sociologiei la economie, observăm următoarele:

 economia, prin efectele ei, reprezintă cea mai mare parte a obiectului sociologiei;

fluctuaţiile vieţii economice se răsfrâng asupra comportamentelor sociale, generănd variate ”reacţii sociale” şi, implicit, în modificări ale teoriei,
metodelor şi legilor sociologice (aferente);

varietatea aspectelor specifice activităţilor economice constituie obiect de studiu nu doar pentru sociologia economică, ci şi pentru sociologiile de
ramură: sociologia industrială, comercială, financiară etc.

În linii generale, putem vorbi de următoarele categorii de discipline sociologice:

− discipline sociologice care studiază diverse paliere ale vieţii sociale şi instituţiile corespunzătoare lor: sociologia economică, sociologia politică,
sociologia educaţiei, sociologia culturii, sociologia sportului, sociologia familiei, sociologia artei, sociologia dreptului etc.;

− discipline sociologice care analizează diferite tipuri de colectivităţi şi grupuri umane: sociologia urbană, sociologia rurală, sociologia muncii,
sociologia copilăriei, sociologia tineretului etc.;

− discipline sociologice care cercetează fenomene şi procese sociale intra- şi interpersonale, intra- şi inergrupale; cele privind geneza şi structura,
organizarea şi dinamica grupurilor; mobilitatea socială; transformările sociale şi dezvoltarea socioumană: sociologia organizațională, sociologia
conducerii, sociologia grupurilor etc.

După structura procesului economic ramurile sociologiei economice pot fi clasificate în:

 sociologia producţiei – studiul comportamentului, relaţiilor şi organizaţiilor formate în cursul producţiei de bunuri economice;

 sociologia schimbului şi a relaţiilor economice – studiază comportamentele şi valorile orientative ale activităţilor de schimb, repartiţie şi circulaţie;

 sociologia consumului – studiază comportamentele şi aspiraţiile de consum de bunuri materiale, culturale şi de servicii.

Stratificare și mobilitate socială

Sistemul reprezintă o mulţime de obiecte/elemente interdependente, care acţionează între ele atât de intens, încât modificarea unui element duce la
modificarea tuturor celorlalte elemente.

Sistemul social se caracterizează prin câteva proprietăţi specifice:

- Totalitatea - pierderea individualității elementelor și obținerea de însușiri noi, conferite de raporturile cu celelalte elemente ale întregului;

- Integrativitatea – capacitatea de a se adapta rapid la schimbările impuse de raporturile cu toate elementele;

- Autoreglarea – capacitatea de autostabilizare/homeostază și menținere a stabilității sistemului, de restabilire a echilibrului, structurii și funcționalității
lui;

- Ierarhizarea – fiecare sistem este în același timp suprasistem pentru părțile sale, dar și subsistem, în componența altor sisteme;

- Structurarea – fiecare sistem are o anumită configurație de raporturi dintre elementele componente.

Structura socială reprezintă ansamblul relaţiilor dintre şi în interiorul diferitor forme de asociere umană, care asigură convieţuirea şi activitatea
membrilor unei societăți.

Stratificarea reprezintă procesul, prin intermediul căruia structura oricărui grup se diversifică și este ordonată în straturi după diferite grade de prestigiu,
de proprietate și de putere.

Statusul social este definit drept poziţia sau rangul unui individ, în cadrul grupului, sau ale unui grup în raport cu alte grupuri (ex – fiu, tată, soț, polițist
etc). Din perspectiva sociologică, statusul reprezintă ansamblul comportamentelor aşteptate de către un individ din partea celorlalţi membri ai grupului.

Delimităm 2 tipuri de statusuri sociale:

- status atribuit sau prescris - reprezintă poziția, treapta, recunoașterea atribuită de societate, ca urmare a unor dimensiuni psihosociale (vârsta, religie,
sex, rasa, mediu familial etc.);

- status dobândit sau realizat - reprezintă poziția câștigata de o persoană prin propriile eforturi şi implică iniţiativă, creativitate, competiţie (statut de
profesionist, statut de mamă, bunică etc.).

Status global – ansamblu de statusuri pe care le deține un individ. Între componentele profesionale, familiale, politice, civice ale statusului global se pot
manifesta conflicte de status sau incongruenţa de poziţii deținute.

Un tip special de status este status-ul fundamental/statusul cheie, care sugerează că în ansamblul poziţiilor unei persoane există unul care, în majoritatea
situaţiilor, supraordonează toate celelalte statusuri și în funcție de care societatea valorizează individul.

Rolul social desemnează aspectul dinamic al statusului, comportamentul aşteptat de la cel care ocupă un anumit status.

Rolurile se pot clasifica în:

 atribuite - impuseîn mod automat (roluri de părinţi, copii etc.) și dobândite - în baza deciziei personale a indivizilor;

 previzibile - impuse, organizate, obişnuite, privilegiate, actuale, uneori fiind chiar obiect al dorinţelor şi al aspiraţiilor și imprevizibile - roluri fluctuante,
neaşteptate sau inventate;

 principale (legate de profesie) şi secundare (din familie, grupul de prieteni etc.);

 actuale şi latent
 GRUP SOCIAL

evidențiem două accepțiuni ale conceptului de grup social:

• Generală – orice reuniune, grupare de indivizi, indiferent de natura, organizarea și relațiile dintre membrii acestei grupări;

• Specială - un tip de reuniune a persoanelor în funcție de anumiți parametri (vărstă, sex, profesie, interese etc).

În sens sociologic, grupul semnifică uniunea dintre doi sau mai mulți indivizi, care au un sentiment comun de identitate, se influențează reciproc, în
baza unui set comun de așteptări referitoare la comportamentele fiecărui membru.

Grupul social -reuniune de persoane, care au același scop, împărtășesc aceleași interese, a cărei structură și organizare internă este puternică,
caracterizându-se totodată prin diferențiere relativă a rolurilor membrilor săi. (ex. grup de elevi, de studenți, de sportivi, de specialiști etc.)

Mulțimea – un număr de persoane care de reunesc mai mult sau mai puțin întâmplător, pentru o perioadă oarecare de timp în scopul satisfacerii unei
nevoi/trebuințe individuale. (ex. publicul unui concert, o aglomerație de oameni adunați în jurul unui accident). În cadrul mulțimii gradul de organizare
internă este foarte slab, relațiile dintre oameni stabilindu-se în rezultatul unei contagiuni emoționale.

Ceata - reuniune voluntară a indivizilor care se aseamănă între ei din perspectiva preocupărilor, idealurilor, preferințelor, sau pentru plăcerea de a fi
împreună. (ex. cete de copii, adolescenți, tineri, delincvenți etc). Ceata cuprinde un număr mic de persoane, adunate pentru o perioadă scurtă de timp.
Organizarea și structurarea ei sunt foarte slabe.

Tipuri de grupuri sociale

Grupurile primare sunt grupuri mici, în care membrii au relaţii personale, durabile, care se desfăşoară spontan, egalitar şi direct, bazate de norme
informale, elaborate şi însuşite implicit, sub formă orală, ca sfaturi şi restricții.

Grupurile primare sunt esențiale pentru dezvoltarea individului, ele realizează socializarea primară, asigură controlul social informal, creează primele
experienţe sociale ale individului: familia, grupul de joacă, grupul de vecini, grupul de prieteni etc.

Grupurile secundare sunt mai mari și au o durată determinată, constituite în baza unui scop și a unei sarcini concrete, relațiile sunt de tip relativ
impersonal, permițând fiecărui membru manifestarea propriei individualități (grup de prieteni, grup școlar, grup de studenți etc).

În funcție de numărul de membri ai grupului, delimităm grupuri mari (de la sute la mii), mijlocii (de la zeci la sute) și mici (de la două la zeci de persoane
-45/50).

- interne - membrii căruia împărtățesc un sentiment de identitate și loialitate;

- externe – membrii căruia interacționează puțin, posedă puțină informație unii despre alții, se poate caracteriza prin ostilitate reciprocă, bazată pe
stereotipuri.

În funcție de gradul de organizare a grupurilor, distingem grupuri formale și informale.

Grupurile formale sunt grupuri instituționalizate, create deliberativ, cu scopul realizării unor sarcini specifice care duc la realizarea scopului de bază al
instituției/organizației. În cadrul grupurilor formale distingem: grupuri permanente (de comducere) și temporare (de sarcină, echipe de proiect etc.).

Grupurile neformale reprezintă subgrupuri formate în cadrul grupurilor formale, fie în afara unor cadre instituționalizate, pentru realizarea unor scopuri
specifice: de interese, de prieteni, de petrecere a timpului liber etc.

n funcție de gradul de aderare a membrilor la normele și valorile grupului, distingem:

 grup de aparteneneță (in-group) - grupul din care indivizii fac parte efectiv și în care sunt prezenți în cea mai mare parte a timpului, relațiile dintre
membrii grupului fiind directe, de tip ”față în față”;

 grup de referință (aut-group) - grupul din care indivizii nu fac parte efectiv (direct și fizic), ci doar aderă la opiniile, normele, valorile, comportamentele
împărtășite de membrii acestui grup.

Grupurile de referință îndeplinesc trei funcții:

- normativă - definește formele adecvate de comportament;

- comparativă - asigură un model de imitație sau un standard după care poate fi judecat comportamentul unei persoane;

- funcția de public - evaluează acceptabilitatea comportamentului unei persoane.

Grupul social manifestă elemente specifice, care sunt absolut necesare pentru constituirea și existența lui:

 existenţa unui principiu de organizare (formal sau informal) care vizează stabilirea unor obiective şi sarcini comune,a unor modele de acţiune, relaţii
ierarhice şi funcţionale, mijloace de control şi sancţiune;

 prezența unui sistem de valori și atitudini comune, în baza cărora grupul efectuează alegeri între diferite posibilităţi şi mijloace de acţiune și contribuie
la coerenţa comportamentală a tuturor membrilor;

 sentimenturl de apartenență la grup, reprezintă expresia coeziunii sociale a grupului, în baza căruia se dezvoltă solidaritatea de grup, comunitatea de
voinţă şi de acţiune a grupului. Acest element este decisiv pentru constituirea grupului social.

Aderarea la un grup sau altul se face în baza a doi factori: proximitatea (apropierea) și similitudinea (asemănarea).

Structură internă a grupului include mai multe substructure:

 Substructura funcțională (de bază) - ea formulează drepturile și obligațiile, autoritatea și responsabilitatea fiecărui membru a grupului. Prin intermediul
acestei substructuri se realizează obiectivele, cerințele și sarcinile. Astfel, se asigură performanța grupului și se dobândește un nivel al prestigiului social.

 Substructura statusurilor și a rolurilor asigură supraviețuirea și evoluția grupului, prin delimitarea clară a statusurilor și rolurilor fiecărui membru al
grupului.

 Substructura preferențială (sociometrică) include totalitatea relațiilor interpersonale de ordin afectiv-preferențial manifestate de membrii grupului.
Relațiile dintre membrii grupului au la bază diferite motivații, cu sensuri și intensități diferite:

- relații afective de atracție (simpatie);

- relații afective de respingere;

- relații afective de indiferență.

 Substructura ierarhică (de conducere), presupune structurarea membrilor grupului în baza funcțiilor atribuite, a gradului de răspundere, a puterii de
decizie și a relațiilor dintre ei. Subsistemul de conducere reprezintă mecanismul prin care se organizează activitatea grupului, realizând funcția de
conducere.

În dependență de personalitatea conducătorului, conducerea poate fi: instrumentală (pune grupul în mișcare pentru îndeplinirea obiectivelor) și expresivă
(implică crearea armoniei și a solidarității de grup).

 Substructura comunicațională asigură transmiterea de informații între membrii grupului.

 Substructura cognitivă asigură cunoașterea reciprocă a membrilor, a poziției ocupate, a imaginii formate în cadrul grupului.

Procesul de intercunoaștere cuprinde două laturi:

• transparența, prin care se precizează cât de bine este cunoscut un membru al grupului de către ceilalți membri;

• transpătrunderea, prin care se determină gradul în care un membrul al grupului reușește să cunoască caracteristicile și relațiile interpersonale ale tuturor
celorlalți membri.

• Substructura spațială și mărimea grupului se referă la spațiul ocupat de grup și numărul de membri al acestuia. Mărimea grupului influențează structura
și interacțiunea membrilor. Cel mai mic grup - diadă, constă din doi indivizi și necesită implicarea activă a ambilor membri; triada – reprezintă grupul,
în cadrul căreia sunt posibile mai multe tipuri de relații: cualiția a două persoane împotriva celei de a treia; conflict între doi membri, al treilea fiind pe
post de mediator. Cu cât grupul este mai mare, cu atât mai largă este gama de relații posibile în cadrul grupului.

Toate aceste substructuri interferează între ele și formează structura globală a grupului.

Relațiile preferențiale pot fi: de atracție, de respingere, de indiferență.

Prin urmare, relațiile dintre doi membri ai unui grup pot avea diverse sensuri: alegerea, respingerea, indiferența.

MOBILITATEA SOCIALA

Mobilitate socială - mișcare a indivizilor în spațiul social (teritorială); proces de schimbare a poziției sociale a unui individ sau drup social
(socială/profesională).

Delimităm următoarele tipuri de mobilitate socială:

• mobilitatea orizontală – deplasarea de la un status spre alt status de același nivel (de ex. schimbarea locului de muncă, dar în același funcție și în condiții
similare);

• mobilitatea verticală – trecerea de un status social spre alt status social, fie de nivel superior, fie de nivel inferior: ascendent – prin urcarea pe treptele
ierarhiei sociale; descendent - prin coborârea treptelor ierarhiei sociale.

Mobilitatea verticală se poate manifesta sub două forme:

- inter-generațional - schimbare de status în raport cu cel al părinților;

- intra-generațional - schimbare de status în raport cu pozițiile ocupate anterior de aceiași persoană.

 Mobilitatea instituțională și educațională – trecerea individului de la un grad de instruire, educație (prin acumulare de cunoștințe, nivel de cultură) la
altul;

 Mobilitatea ocupațională – trecerea individului de la o ocupație la alta, presupunând în mod obligatoriu ideea de ierarhizare;

 Mobilitatea geografică/teritorială – vizează în special fenomenul de migrație internă: rural-urban sau urban-rural, dar și externă;

 Mobilitate individuală/colectivă, prima referindu-se la schimbarea situației unui individ (schimbarea locului de muncă, părăsirea familiei etc.); a doua
- la mișcări mari de populație, denumite ”fenomene de masă” (migrație, urbanizare);

 Mobilitate forțată, care derivă din politicile publice sau chiar din modul de funcționare a controlului social.

Există mai mulți factori care pot influența mobilitatea socială. Acești factori pot fi împărțiți în două categorii principale: mobilitate socială structurată
și mobilitate socială individuală. Iată câțiva factori importanți:

1. Factori structurali:
 Structura socială: Caracteristicile structurii sociale, cum ar fi sistemul de clasă, stratificarea socială și oportunitățile economice, pot influența mobilitatea
socială. Într-o societate în care există mobilitate socială mai mare și în care stratificarea socială este mai flexibilă, oamenii pot avea mai multe șanse de
a avansa social.

 Schimbările economice și tehnologice: Transformările economice și inovațiile tehnologice pot crea noi oportunități și pot schimba cererea de forță de
muncă, ceea ce poate influența mobilitatea socială. De exemplu, dezvoltarea unui sector nou de activitate poate crea locuri de muncă mai bine plătite și
poate oferi oportunități de avansare.

 Accesul la educație: Nivelul de acces la educație și calitatea acesteia pot juca un rol crucial în mobilitatea socială. O educație de calitate și accesibilă
poate deschide uși pentru avansarea socială și profesională.

2. Factori individuali:

 Abilități și talente individuale: Abilitățile, talentele și competențele individuale pot juca un rol semnificativ în mobilitatea socială. Persoanele cu
aptitudini și abilități valorizate într-o societate au șanse mai mari de a avansa și de a se schimba în mod social.

 Efortul personal și perseverența: Determinarea, muncă grea și perseverența pot influența mobilitatea socială. Indivizii care depun efort pentru a-și atinge
obiectivele și care sunt dedicați în dezvoltarea personală și profesională pot avea mai multe șanse de a avansa social.

 Capital social: Capitalul social, adică rețelele sociale, relațiile și conexiunile pe care le are un individ, poate afecta mobilitatea socială. Persoanele care
au acces la rețele extinse și la conexiuni influente pot beneficia de oportunități și sprijin care să faciliteze mobilitatea socială.

Impactul pozitiv al factorilor:

 Oportunități de avansare socială: Factorii structurali, cum ar fi schimbările economice și tehnologice, pot crea noi oportunități de avansare socială și
profesională. Dezvoltarea unui sector de activitate în creștere poate deschide noi locuri de muncă bine plătite și poate oferi posibilități de creștere în
carieră.

 Acces la educație de calitate: Un sistem educațional accesibil și de calitate poate oferi indivizilor șansa de a-și dezvolta abilitățile și competențele
necesare pentru a avansa social. Educația poate juca un rol crucial în egalizarea oportunităților și în deschiderea ușilor pentru mobilitatea socială.

 Recunoașterea abilităților individuale și efortului personal: Indivizii cu abilități și talente valorizate în societate și care depun efort și perseverență pot
beneficia de mobilitate socială pozitivă. Recunoașterea și răsplata efortului personal pot contribui la avansarea socială.

Impactul negativ al factorilor:

 Inegalități și bariere structurale: Unele aspecte ale structurii sociale, cum ar fi stratificarea și inegalitățile economice, pot crea bariere pentru mobilitatea
socială. Diferențele de clasă socială, discriminarea sau accesul limitat la resurse pot restricționa șansele individului de a avansa social.

 Lipsa de acces la educație și oportunități: Absența sau accesul limitat la educație de calitate, lipsa resurselor sau instituțiilor precare pot împiedica
mobilitatea socială. Lipsa șanselor și oportunităților poate perpetua inegalitățile și poate limita ascensiunea socială.

 Excludere și discriminare socială: Discriminarea bazată pe gen, rasă, etnie sau alte caracteristici poate afecta negativ mobilitatea socială a unor indivizi
și grupuri. Prejudecățile și stereotipurile sociale pot crea obstacole în avansarea socială și pot perpetua inegalitățile.

Socializarea este procesul psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, cunoștințelor, modelelor de comportament specifice unui grup
sau comunitate, în scopul formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane.

Conținutul socializării are o triplă semnificație: psihologică (maturizarea ființei), culturologică (interiorizarea normelor și valorilor sociale) și
sociologică (însușirea rolurilor sociale și elaborarea unor comportamente adecvate).

Procesul de socializare include trei aspecte: profesional, moral, politic.

Socializarea profesională vizează pregătirea pentru viitoarea profesie și integrarea profesională, debutul ei fiind marcat de opțiunea pentru o anumită
profesie.

Socializarea morală presupune interiorizarea normelor și valorilor specifice unui grup sau comunități.

L.Kohleberg distinge trei stadii majore în evoluţia morală a personalităţii:

• stadiul preconvenţional;

• stadiul convenţional;

• stadiul postconvenţional.

Socializarea politică semnifică formarea convingerilor, atitudinilor și a comportamentului politic. Ea include următoarele etape: perceperea universului
simbolic; recunoașterea universului politic; constituirea unei ordini politice intuitive; constituirea unei ordini politice concrete; constituirea unei ordini
problematice; constituirea gîndirii politice concrete și abstracte.

Întrucât se realizează în cadrul unor grupuri și medii sociale diferențiate, socializarea poate îmbrăca două tipuri :

- Pozitivă/normativă, conformă cu valorile, normele, așteptările sociale promovate de societate;

- Negativă/discordantă, contrară așteptărilor, normelor, valorilor sociale generale, proprie doar unor subculturi sau grupuri periferice.

Prin combinarea acestor două perechi, pot fi identificate patru forme de socializare:
- pozitiv-concordantă,

- pozitiv-discordantă,

- negativ-concordantă,

- negativ-discordantă.

În funcție de modul de conștientizare a procesului, socializarea poate fi:

• Formală, realizată în cadrul instituțiilor sociale formale;

Informală, desfășurată în mediul personal de viață al individului.

Cei mai importanţi agenți ai socializării sunt

familia, grupurile-perechi/de vârstă, şcoala şi mijloacele de comunicare în masă.

Funcţia de socializare a familiei se realizează în patru stadii specifice:

• situaţiile de "educaţie morală", având la bază relaţiile de autoritate prin intermediul cărora copilului i se furnizează regulile morale;

• situaţiile de "învăţare cognitivă" prin care copilul învaţă sistemul de cunoştinţe, aptitudini, deprinderi necesare convieţuirii în societate;

• situaţiile care angajează invenţia şi imaginaţia, prin intermediul cărora se dezvoltă capacităţile creatoare ale copilului şi gândirea "participativă";

• situaţiile de "comunicare psihologică", care dezvoltă afectivitatea copilului.

Socializarea în şcoală vine în contrast total cu practicile familiale. Ea depinde de modul de organizare a instituției și se bazează pe neutralitate afectivă.

Mijloacele de comunicare în massă tind să devină unul dintre principalii agenţi de socializare, transmițând informaţii către un număr mare de persoane.

Mass-media asigurî atât modele suplimentare şi alternative de roluri, cât şi norme, valori sociale, efectele cărora pot fi atât pozitive, cât şi negative, în
dependenţă de conţinutul mesajului.

Control social

Controlul social reprezintă ansamblul mijloacelor și mecanismelor de natură psihologică, socială, culturală, juridică sau politică, care reglementează,
orientează, modifică sau influentează comportamentele indivizilor în societate, în scopul conformării lor la sistemul valorico-normativ, precum și
menținerii echilibrului societății ca sistem.

Controlul social are ca finalitate instituirea unei legături puternice între individ şi societate, având efecte benefice atât asupra individului, cât şi asupra
societăţii.

Noţiunea de control social cuprinde două dimensiuni:

- cu caracter extern, referindu-se la conformarea indivizilor la totalitatea presiunilor şi influenţelor sociale exercitate de societate;

- cu caracter intern, implică acceptarea normelor grupului ca norme proprii.

Noțiunea de control social include pe lângă legi și norme juridice (reprezintă cele mai specializate și performante mijloace de control social), alte
mijloacele si regulile care stimulează și promovează comportamentele dezirabile social, pre cum: obiceiurile, moravurile, uzanțele, educația, arta, etica
etc.

Mijloacele de control social includ o serie de modalităţi/insturmente de presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe
şi indirecte, formale şi informale, conştiente şi difuze, menite să influenţeze indivizii în adoptarea de conduite dezirabile, precum și conformarea lor la
normele şi prescripțiile grupului, comunităţii sau societăţii.

 După „agenţii” care le elaborează şi/sau le aplică se disting mijloace de control:

o instituţionalizate (formale) - instrumente prevăzute în acte legislative și normative, în acte cu caracter moral, religios, politic, ştiinţific, militar, sportiv
etc.;

o neinstituţionalizate (informale) - instrumente neformalizate, neinstituționalizate, neoficializate ale controlului social.

Ele sunt reprezentate de tradiţii, obiceiuri, cutume, uzanţe, convenţii, practici instituite la nivelul grupurilor, dar şi de încurajări, laude, blamări,
etichetări, ironizări etc.

 După conţinutul mecanismelor prin care acţionează asupra indivizilor:

o psihosociale, care se adresează psihicului uman determinând individul să interiorizeze normele şi valorile dezirabile social, în baza cărora va adapta
opiniile, atitudinile, comportamentele sale la modelele culturale propuse de grup sau societate.

o material-sociale, prin care societatea îl obligă pe individ să se conformeze standardelor de comportament pe care ea le impune.

 După natura lor mijloacele de control social pot fi: morale, juridice, religioase, politice, ştiinţifice, educaţionale, culturale, economice, militare etc.

După alte criterii, mijloacele de control pot fi: de presiune şi persuasiune, directe şi indirecte, organizate şi neorganizate, stimulative şi coercitive,
conştiente şi difuze, implicite şi explicite etc.
 Există mai multe criterii de clasificare a formelor de control social:

 În funcție de tipul agenţilor care pun în acțiune mijloacele de exercitare a controlul social:

o Controlul social formal (instituţional) - constă în definirea şi instituirea de norme impersonale, instituţionalizate în acte legislative, regulamente de către
organizaţii sau asociaţii oficiale.

Scopul acestor norme constă în:

- coordonarea acţiunilor individuale în vederea realizării scopurilor comune;

- minimalizarea surselor de conflict din cadrul asociaţiei sau organizaţiei;

- perpetuarea organizaţiei/asociaţiei.

o Controlul social informal (neinstituţionalizat) - se realizează mai ales la nivelul rolurilor sociale dintr-un grup şi se manifestă prin participarea la viaţa
colectivă.

În absența unor agenți speciali de control, se realizează într-o manieră neorganizată, spontană şi difuză.

 În funcție de mijloacele utilizate:

o Controlul social stimulativ (pozitiv) se întemeiază pe cunoaşterea şi internalizarea de către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire
socială ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere.

Poate fi exercitat atât de „agenţi” oficiali, cât şi neoficiali, atât de organizaţii sociale, grupuri, cât şi indivizi.

o Controlul social coercitiv (negativ) se bazează, în special, pe temerile individului de a fi sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor sociale.

Oficial este realizat de instituţii juridice, cât și instituţii investite cu asigurarea ordinii publice.

Neoficial, poate fi realizat de diferite organizaţii, asociaţii, grupuri oficiale sau neoficiale și indivizi, statusul cărora poate fi recunoscut sau nu în mod
oficial.

 În funcţie de instanţele sociale care exercită controlul social:

o Control social organizat (formal), exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor instituţii, organizaţii sau „agenţi” specializaţi de control;

o Controlul social neorganizat (informal), realizat prin intermediul unor grupuri sociale sau de anumiți indivizi care au o anumită autoritate în grup,
inclusiv de către opinia publică.

 In dependență de direcția acțiunii exercitate:

o Control social direct (explicit), care îmbracă forma aprobărilor, amenintărilor, sancțiunilor;

o Control social indirect (implicit) - se prin zvonuri, sugestii, manipulare, prin intermediul propagandei sau publictatii etc.

 În funcție de mecanismele de reglare normativă, controlul social poate avea caracter:

o psihosocial (sugestia, convingerea, persuasiunea, manipularea etc.);

o social (institutii sau organisme cu caracter statal, juridic, politic, adminstrativ etc.);

o cultural (obiceiuri, moravuri, conventii, traditii etc.)

 În funcţie de metodele şi tipurile de sanctiuni, delimităm patru tipuri de control social:

o penal, bazat pe sancţiuni şi pedepse penale aplicate indivizilor care încalcă sau violează normele juridice cu caracter penal;

o compensator, bazat pe ideea reparării prejudiciilor produse de către cei care încalcă normele.

Reparaţia poate fi individuală, în cazul victimelor personale sau colectivă - când victimă este comunitatea sau chiar societatea;

o conciliator, bazat pe negociere, dialog, mediere între diverse părţi implicate într-un conflict social;

o terapeutic (re-socializare), exercitat în special faţă de persoanele deviante care nu au răspunderea penală faţă de actele comise.

Conceptul de devianţă poate fi definit ca un comportament uman individual sau colectiv care încalcă una sau mai multe norme scrise sau nescrise
impuse printr-un sistem de reacţii sociale (sancţiuni) menite să ocrotescă valorile general-acceptate.

Potrivit criteriului reacției sociale, devianţa nu este o stare, ci un proces definiţional de-a lungul căruia membrii unui grup social:

• interpretează un comportament ca fiind deviant;

• definesc persoanele care se comportă diferit de altele, ca fiind deviante;

• acordă acestor persoane un tratament aparte.

Prin urmare, devianţa reprezintă ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le consideră drept neconforme cu aşteptările, normele sau
valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni.

 În funcție de natura devianţei:

 - devianţa pozitivă, care se referă la finalităţile pozitive ale unui act deviant;

- devianţa negativă îndreptată contra valorilor unui grup social.

 În funcție de forma de manifestare a devianţei:

- “deschisă” – identificată de agenţiile de control social;

- “ascunsă” - caracterizează cel mai frecvent “patologiile sexuale” sau actele de corupţie.

 În funcție de tipul de devianţă:

- devianţa penală (delictele);

- devianţa sexuală (delictele sexuale);

- devianţa politică (terorismul);

- devianţa religioasă (fanatismul);

- devianţa autoagresivă (suicid, consumul de droguri);

- devianţa familială (maltratarea).

Devianţa se poate manifesta și sub alte forme de comportament individual sau de grup:

 Devianţa morală, care se manifestă sub forma uneia sau a mai multor încălcări ale normelor morale, acceptate de o anumită colectivitate, pornind de la
normele societăţii globale până la regulile deontologice ale unei anumite profesii.

 Devianţa funcţională, care constă în abaterile de la normele şi standardele de specialitate ale exercitării unei anumite ocupaţii sau profesii.

 Devianţa penală, care cuprinde toate faptele prevăzute de legea penală, chiar dacă împrejurările în care au fost comise sau anumite caracteristici de
vârstă, starea mintală a autorilor constituie cauze legale de înlăturare a caracterului penal al faptei sau a responsabilităţii penale a făptuitorilor.

 Devianţa minorilor cu tulburări de comportament, alcătuită din totalitatea faptelor sociale săvârşite de minori care, din cauza vârstei, nu răspund penal
sau care au comis fapte fără discernământ.

 Devianţa alienaţilor mintali, care cuprinde totalitatea faptelor prevăzute de legea penală, săvârşite de către persoanele iresponsabile datorită unei stări
patologice care le afectează grav discernământul.

Resocializarea - proces de abandonare a unor roluri anterioare și învăţarea de roluri noi. Eficacitatea resocializării depinde, în mare parte, de
receptivitatea individuală, dar şi de intensitatea controlului social exercitat de noii agenţi de socializare.

Resocializarea - proces de reorientare și remodelare a personalității individului deviant, reeducarea lui în raport cu normele și conduitele dezirabile
social.

Resocializarea poate fi

- voluntară (de ex. convertirea religioasă cu scopul înlocuirii identității, schimbării comportamentului etc.);

- involuntară (sub formă de reeducare), se realizează în instituții închise: penitenciare, închisori, spitale psihiatrice.

Desocializarea semnifică izolarea fizică și socială a persoanei de contextele sociale care i-au satisfăcut nevoile și i-au sprijinit statutele anterior adoptate.

Resocializarea persoanelor cu comportament deviant reprezintă procesul de reintegrare socială a acestor indivizi în societate, cu scopul de a le schimba
comportamentul deviant și de a-i ajuta să se conformeze normelor și valorilor sociale acceptate. Rolul resocializării este crucial în reabilitarea și
reintegrarea acestor persoane în comunitatea lor. Iată câteva aspecte cheie ale rolului resocializării:

1. Schimbarea comportamentului deviant: Unul dintre principalele roluri ale resocializării este să faciliteze schimbarea comportamentului deviant al unei
persoane. Acest lucru implică identificarea și înțelegerea cauzelor comportamentului deviant și dezvoltarea strategiilor și intervențiilor adecvate pentru
a promova comportamente și atitudini sănătoase și conforme cu normele sociale.

2. Reînvățarea normelor și valorilor sociale: Resocializarea implică învățarea și internalizarea normelor și valorilor sociale acceptate. Persoanele cu
comportament deviant pot fi expuse la procese educaționale, terapeutice sau de intervenție care să le ajute să înțeleagă normele și regulile sociale și să
le adopte în comportamentul lor.

3. Dezvoltarea abilităților sociale și emoționale: Unele persoane cu comportament deviant pot avea dificultăți în abilitățile sociale și emoționale necesare
pentru a se integra în societate. Resocializarea poate include dezvoltarea acestor abilități, cum ar fi comunicarea eficientă, rezolvarea conflictelor,
gestionarea emoțiilor și construirea relațiilor sănătoase.

4. Sprijin și resurse sociale: Resocializarea poate furniza sprijin social și resurse necesare pentru a ajuta persoanele cu comportament deviant să se
reintegreze în comunitate. Aceasta poate implica implicarea familiilor, a prietenilor, a grupurilor de suport sau a organizațiilor comunitare pentru a oferi
suport emoțional, îndrumare și resurse materiale.

5. Prevenirea recidivei: Un alt rol important al resocializării este prevenirea recidivei și asigurarea unei traiectorii pozitive pe termen lung pentru persoanele
reintegrate. Prin abordarea cauzelor profunde ale comportamentului deviant și oferind sprijin continuu după eliberare, resocializarea poate ajuta la
evitarea repetării comportamentului deviant și la promovarea reintegrării durabile.

Comunicare
 Potrivit DEX –ului a comunica înseamnă: "a face cunoscut, a da de știre, a informa, a înștiinta, a spune"; "a se pune în legătură, în contact cu"; "a fi în
legatură cu..., a duce la...".

Etimologia termenului de comunicare provine din latinescul “communis” :

“a pune ceva în comun”, “a fi în relaţie”.

Comunicarea este definită ca proces de transmitere a informaţiilor, ideilor, opiniilor de la un individ la altul.

Caracteristicile comunicării: dinamică (se modifică mereu), continua, circular, irepetabilă, ireversibilă, complex (profund implicată în structura
funcționării relațiilor interumane).

Tipuri de comunicare:

• Intrapersonală - comunicare cu sinele si in interiorul sinelui;

• interpersonală - care presupune implicarea a cel puţin două persoane;

• de grup - in interiorul grupurilor si intre grupuri;

• de masa - producerea şi difuzarea mesajelor este înfăptuită de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros.

Forme de comunicare: verbală; non-verbală; paraverbală; scrisă; vizualizări.

În procesul comunicării se pot instala două tipuri de relaţii:

- Relaţii directe – între două sau mai multe persoane, aflate în poziţi de proximitate, care interacţionează şi se influenţeză una pe alta (comunicare
interpersonală).

- Relaţii indirecte –mijlocită de un instrument care permite transferul mesajului de la emiţător la receptor (comunicare mediată).

Bariere in comunicare

a) Diferenţe de reprezentare – modul în care privim lumea este influenţat de experienţele noastre anterioare,

b) Concluzii grăbite - deseori auzim şi vedem ceea ce vrem să vedem şi să auzim, nu realitatea în sine,

c) Stereotipii - suntem predispuşi să gândim în mod preconceput,

d) Lipsa de cunoaştere,

e) Lipsa de interes,

f) Dificultăţi în exprimare,

g) Emoţiile (emiţătorilor şi receptorilor de mesaje),

h) Personalitatea,

i) Barierele culturale.

Prin metodă (provine de la grecescul methodos, - "cale", "mijloc", "mod de expunere") se înţelege modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de
cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective.

Termenul de tehnică (gr. tekne - procedeu, vicleşug) - ansamblul de prescripţii metodologice (reguli, procedee) cu ajutorul cărora se poate întreprinde
o acţiune eficientă în plan fie praxiologic, fie teoretic.

j) Procedeul semnifică modul de aplicare a tehnicii – procedeul de recoltare a informațiilor: „maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor de
investigare științifică (Chelcea S.).

k) Instrumentul este un mijloc de culegere a informațiilor, prin care cercetătorul realizează cunoașterea științifică a fenomenelor și înregistrarea
informațiilor (fișă de observaţie, fişă de înregistrare, ghid de interviu, test, etc.).

Există mai multe criteriile de clasificare a tipurilor de întrebări:

a) Dupa continutul intrebarii sau natura informatiei solicitate: intrebari factuale, întrebări de opinie, întrebări de cunoștințe și întrebări de motivație.
 Întrebările de cunoștințe urmăresc măsurarea corecta a nivelului de cunoștințe ale oamenilor, in diferite domenii vizate de cercetare.

Exemplu: „Care sunt problemele de care trebuie sa se ocupe sindicatul intr-o întreprindere?

Întrebările de cunoștințe pot furniza, chiar, informații cu privire la anumite comportamente, la „sistemul lor de valori, credințe, atitudini.

Întrebările de motivație solicita explicarea logică sau psihologică a răspunsului la o întrebare anterioară: „De ce ?, „Argumentați răspunsul, Ce v-a
determinat sa?

Pornind de la funcția pe care o întrebare o îndeplinește in structura chestionarului, distingem:

- întrebările introductive - care permit acomodarea subiectului cu tema anchetei si au rolul de a stabili o prima legătura, relație, intre anchetator si anchetat.

Ex: „In ce situație considerați ca se afla în prezent întreprinderea în care lucrați? 1. foarte proastă. 2. proastă. 3. acceptabilă. 4. bună. 5. foarte bună.

- întrebările de conținut - sunt întrebările care constituie substanța chestionarului, oferind o varietate de date si informații, necesare pentru atingerea
obiectivelor propuse în cercetare;

- întrebările de trecere - care delimitează o grupa de întrebări referitoare la o anumita problematica și permit trecerea la o grupa de întrebări, referitoare
la o altă problemă.

- întrebările filtru - au rolul de a opri trecerea unor categorii de subiecți la unele întrebări ulterioare.

De exemplu, daca la întrebarea: „Ați participat la ultimele alegeri prezidențiale?' răspunsul este „Nu, atunci următoarea întrebare: „Cu cine ați votat ?
nu mai are nici un rost pentru subiectul respectiv.

- întrebările bifurcate - sunt utile atunci când se urmărește separarea sensurilor pro si contra ale răspunsurilor subiecților.

Ex - Ați jucat vreodată jocuri de noroc?

1. Da, treceți la întrebarea 5; 2. Nu, treceți la întrebarea 6.

5. Pana in prezent ați câștigat la aceste jocuri?

1. Da; 2. Nu.

6. Care sunt motivele pentru care nu ați jucat? ………………………

- întrebările de control - care verifica o opinie exprimată de către un subiect, din punct de vedere al veridicității si consistentei acesteia.

Ex - Peste 50 de ani, rolul școlii în formarea oamenilor va fi:

1. mult mai mare. 2. mai mare. 3. ca si astăzi;. 4. mai mic. 5. mult mai mic.

întrebări de control – reprezintă o reformulare a celei anterioare pentru testarea fidelității răspunsului:

Credeți ca peste 50 de ani școala va juca un rol mult mai însemnat in formarea generala a oamenilor?

1. Da; 2. Nu; 3. Nu știu.

- întrebări de identificare (sau de clasificare) - servesc la analiza, interpretarea si corelarea răspunsurilor din chestionar.

Exemple de astfel de întrebări sunt cele privind sexul, vârsta, pregătirea școlara, mediul de proveniența etc.

Sociologul român S. Chelcea propune următoarele etape ale investigației sociologice:

• determinarea obiectului, identificarea problemei ce urmează a fi cercetată;

• preanchetarea - constă în analiza detaliată a ipotezelor posibile în vederea selectării celor verificabile; Ipoteza - reprezintă o presupunere raţională în
legătură cu cauzele, condiţiile şi legile fenomenelor avute în vedere.

• determinarea obiectivelor și formularea explicită a ipotezelor cercetarii, se realizează pornind de la sinteza datelor obținute din preanchetă. Ipoteza este
enunțul unei relații cauzale într-o formă care permite verificarea empirică: ex. Cu cât oamenii sunt mai inteligenţi, cu atât coeziunea grupului din care
fac parte este mai mare.

În cercetarea sociologică empirică o ipoteză este validă dacă îndeplinește urmatoarele condiții: este verificabilă, specifică și în conformitate cu conținutul
actual al cunoștintelor știintifice din domeniul respectiv.

• determinarea universului anchetei presupune determinarea populației care va fi investigată;

• eșantionarea - stabilirea categoriilor și numărului de persoane care vor fi supuse investigării. În functie de tehnica de selecție a elementelor populației
în eșantion, distingem eșantionarea probabilistă și neprobabilistă.

• alegerea metodelor si tehnicilor de culegere a datelor empirice, care să permită dezvăluirea cât mai exactă a faptelor și fenomenelor sociale;

• pretestarea instrumentelor de cercetare și definitivarea lor;

• aplicarea în teren;

• prelucrarea informațiilor obținute - informațiile urmează să fie clasificate; înseriate, codificate (distribuirea raspunsurilor în mai multe categorii și
atribuirea unui numar de cod fiecarei categorii de raspuns).
• analiza rezultatelor, pentru confirmarea sau infirmarea ipotezelor avansate și presupune atât descrierea statistică (analiza cantitativă), cât și explicația
cauzală (analiza calitativă);

• redactarea raportului de cercetare.

Ancheta sociologică în bază de chestionar se deosebește de alte tehnici prin:

- subiectii sunt anchetati cu privire la un anumit domeniu al realitatii sociale cu care deseori nu intra in contact direct;

- are un caracter standardizat, deoarece intrebarile sunt formulate clar dinainte, precum si numarul si ordinea acestora;

- chestionarul beneficiaza de tehnici specifice de constructie, structurare, aplicare sau exploatare;

- se realizeaza, de cele mai multe ori, pe un numar mare de persoane.

Ancheta sociologică în baza de chestionar este o metodă de colectare a datelor în cercetarea sociologică, în care respondenții completează un set
standardizat de întrebări în scris sau electronic. Aceasta implică distribuirea chestionarelor către un eșantion reprezentativ de participanți, care răspund
la întrebări în funcție de propriile lor experiențe, opinii și atitudini. Iată câteva caracteristici, avantaje și dezavantaje ale anchetei sociologice în baza de
chestionar:

Caracteristici:

Standardizare: Chestionarele sunt pregătite în avans și conțin întrebări standardizate, ceea ce permite comparabilitatea și generalizarea rezultatelor.

Eficiență: Chestionarele pot fi administrate simultan unui număr mare de respondenți, ceea ce face ca această metodă să fie eficientă în termeni de timp
și resurse.

Anonimat: Respondenții pot răspunde în mod anonim la chestionar, ceea ce poate încuraja deschiderea și sinceritatea în răspunsuri.

Flexibilitate: Ancheta în baza de chestionar poate fi administrată în diferite medii și poate fi adaptată la diferite teme și subiecți de cercetare.

Avantaje:

Obținerea unui volum mare de date: Prin intermediul chestionarelor, cercetătorii pot obține un volum mare de date într-un interval scurt de timp,
permițând analiza statistică și identificarea tendințelor generale.

Reprezentativitate: Dacă se utilizează un eșantion reprezentativ, ancheta în baza de chestionar poate oferi informații despre populația țintă și poate
permite generalizarea rezultatelor.

Costuri reduse: În comparație cu alte metode de cercetare, cum ar fi interviurile față în față, ancheta în baza de chestionar poate fi mai puțin costisitoare
în termeni de resurse și personal necesar.

Dezavantaje:

Răspunsuri superficiale sau incomplete: Există riscul ca respondenții să ofere răspunsuri superficiale sau incomplete în chestionare, mai ales în cazul
întrebărilor deschise sau sensibile.

Lipsa de claritate sau înțelegere a întrebărilor: Chestionarele pot conține întrebări care sunt ambigue sau neclare, ceea ce poate duce la răspunsuri
incorecte sau necorespunzătoare.

Răspunsuri de conformitate: Respondenții pot fi influențați de dorința de a se conforma așteptărilor sociale sau de a da răspunsuri considerate social
acceptabile, ceea ce poate afecta validitatea rezultatelor.