SOCIOLOGIA EDUCAŢIEI

Note de curs
 1. Locul sociologiei educaţiei în sistemulştiinţelor
educaţiei

Sociologia educaţiei studiază una dintre instituţiile

majore ale societăţii, educaţia, sub mai multe aspecte. Problemele
fundamentale pe care le cercetează sociologia educaţiei sunt
legate de: analiza structurală a sistemului educativ al societăţii, în
sens de alcătuire a acestuia; analiza funcţională a sistemului
educativ, ca proces sau mod de manifestare; analiza evolutivă a
educaţiei în societate, în sens de schimbarecontinuă.
Ştiinţele educaţiei analizează fenomenul educaţional din
diverse perspective, iar din acest punct de vedere, există
interacţiuni cu alte domenii. În acest sens, o altă perspectivă care
a urmat sociologiei educaţiei a fost pedagogia socială. Aceasta a
apărut tocmai din nevoia de a accentua perspectiva socială care
coexistă cu perspectiva psihologică, individualistă asupra
educaţiei. Astăzi, preocupările de pedagogie socială (Neacşu,
2010) se plasează în apropierea asistenţei sociale, extinzându-se
în afaraşcolii.
 Dezvoltarea sociologiei caştiinţă
Noţiunea de sociologie, ca ştiinţă despre societate a fost
introdusă de A. Comte (1798-1857) în anul 1832, în locul noţiunii
de "fizică socială". Însă, încă din antichitate, Aristotel arăta că
"omul este prin natura sa un animal social".
Părintele sociologiei, ca ştiinţă a faptelor sociale (socius =
asociat), a fost considerat francezul É. Durkheim (1858-1917),
care a avut o contribuţie deosebită privind relaţionarea cu
pedagogia. Lucrarea sa se numea „Educaţie şi sociologie”.
Devenită ştiinţă de sine stătătoare de la jumătatea
secolului al XIX-lea, sociologia are ca obiect de studiu realitatea
socială în procesul devenirii ei, legităţile şi ordinea socială,
colectivităţile umane, relaţiile şi comportamentele din cadrul
acestora.
Perspectiva de studiu pe care a creat-o sociologia este una
integrativă, unitară, obiectivă, iar utilitatea sa este dată de
posibilitatea construirii unor acţiuni individuale şi colective
benefice la nivelul vieţii sociale.

Relaţia între sociologie şipedagogie

Sociologia educaţiei apare ca o disciplină de graniţă:
realizarea educaţiei depinde de contextul social, de aceea

2
pedagogia utilizează cunoaşterea din domeniul social, privit în
dinamica sa.
Pentru Durkheim, relaţionarea între pedagogie şi
sociologie a apărut din concentrarea asupra cunoaşterii uneia din
funcţiile esenţiale ale educaţiei, aceea de “socializare metodică a
tinerei generaţii”. Educaţia era acţiunea exercitată de generaţiile
adulte asupra tinerei generaţii, pentru ca aceasta din urmă să
răspundă cerinţelor sociale.
Educaţia este o activitate care se desfăşoară în şi depinde
de societate, sistemul educaţional fiind subordonat celui social, de
aceea, poate fi văzută ca un proiect social general care urmăreşte
realizarea unui model de personalitate, ca o activitate socio-
umană fundamentală pentru şi prin socializare, umanizare.
Această caracteristică se regăseşte şi la nivelul funcţiei de
socializare pe care o deţine educaţia, însă socializarea şi educaţia
nu se suprapun, nu se confundă. Întotdeauna există o relaţionare
între planul individual, personal şi cel social, ceea ce înseamnă o
concepere a educaţiei atât prin raportarea la fiecare persoană, cât
şi prin raportarea la celilalţioameni.

REFLECŢII:
1) D. Popovici (2010, p. 7) considera că “din sociologia
educaţiei nu pot lipsi următoarele teme ca problematică:
- rolul social al educaţiei; învăţareasocială;
- socializare şieducaţie;
- accesul la educaţie; situaţiaşanselor;
- sistemuleducaţional;
- dimensiunea procesuală aeducaţiei;
- grupul educaţional ca sistemsocial;
- poziţia socială a educatorului şi a celui deeducat;
- democratizareaeducaţiei;
- educaţia permanentă;
- crizaeducaţiei.”
Ce alte teme din această problematică s-au conturat în
mod personal ca probleme de reflecţie pentrudumneavoastră?

2. Teorii explicative în sociologia educaţiei: teoriile

funcţionaliste, teoriile conflictualiste,teoriile
interacţioniste/constructivismul social

Teoriile funcţionaliste au avut la bază ideea că

societatea şi instituţiile sale, cum este şi educaţia, sunt compuse
din părţi interdependente care funcţionează împreună, fiecare
îndeplinind o anumită activitate necesară în funcţionarea întregii
societăţi. O astfel de abordare este corectă, fiecareparte
îndeplineşte un rol în ansamblul sistemului şi toate depind unele
de altele.
Utilitatea explicaţiilor în domeniul educaţional a fost dată
de încercarea de a-l concepe într-un asemenea mod sistemic şi
echilibrat. Chiar primele teorii sociologice ale educaţiei de la
începutul secolului XX s-au înscris în cadrul acestei orientări:
stratificarea există pentru că este benefică societăţii, aceasta îşi
distribuie membrii pentru îndeplinirea îndatoririlor fiecărei
poziţii, iar ei sunt motivaţi de distribuirea recompenselor (Davis şi
Wilbert, 1945; Sorokin,1927).
O perspectivă interesantă a fost oferită de É. Durkheim,
care a analizat funcţia educaţiei în societate pornind de la faptul că
omul poate fi privit ca fiinţă individuală – cu stările sale psihice
şi ca fiinţă socială, adică morală (1907). Pentru Durkheim, fiinţa
socială este, în primul rând, o fiinţă morală, care ajunge astfel prin
educaţie. Principalele caracteristici ale moralei sunt spiritul de
disciplină sau respectul pentru norme, ataşamentul faţă de
grup/altruismul şi autonomia voinţei. Pentru a se umaniza, orice
individ trebuie să se adapteze la normele sociale existente, iar
acest proces se realizează prin interiorizare şi socializare. Prin
interiorizare, comportamentele normale, iniţial exterioare
individului, devin treptat trebuinţe personale. Este un proces care
poatefireprezentatcaomişcareaunorvaloridinspresocietate
spre individ, dinspre exteriorul spre interiorul fiinţei sale.
Socializarea este o mişcare care se produce dinspre individ spre
societate, întrucât reprezintă efortul individului de a evidenţia
comportamentele solicitate de societate, pentru a fi acceptat de
ceilalţi.
Funcţionalismul a avut, însă numeroase critici, care au
făcut referire la motivele variate (şi chiar superioare) pentru care
un om acţionează. Disfuncţionalitatea sistemului social este dată
de incorectitudinea ocupării poziţiilor sociale, dar mai ales de
limitările pe care le provoacă în dezvoltarea resurselor productive.

Teoriile conflictualiste au afirmat că, la nivel social,

întotdeauna există o serie de tensiuni create prin confruntarea
unor interese individuale sau degrup.
Începuturile acestei orientări teoretice se află în ideologia
lui Karl Marx (1818-1883), care a explicat tensiunile prin lupta
pentru putere şi avuţie, ceea ce conduce la conflict, dar şi la
restructurări, schimbări sociale.
Max Weber (1864-1920) a adus o contribuţie interesantă
referitoare la modul birocratic de funcţionare a organizaţiilor,
conform principiului ierarhiei, principiului utilizării documentelor
scrise, principiului competenţei, principiului separării activităţii
profesionale de cea personală ş.a.
 Dacă intenţionăm să analizăm specificul şcolii, Emil Păun
arăta că “deşi nu poate fi scoasă în întregime din sfera
organizaţiilor birocratice, şcoala nu este o birocraţie veritabilă.
Spre binele ei…” (Păun, 1999, p. 27).
Weber era de părere că există un permanent conflict,
tendinţe de dominaţie şi o luptă între diferitele grupuri sociale
pentru a obţine bunăstare, putere şi status în societate, iar educaţia
a fost folosită ca unul din mijloace, pentru a dobândi drepturile şi
poziţiile sociale dorite sau de a le conserva pe cele deja deţinute.
Orientarea neoweberiană s-a concentrat asupra problemei
egalităţii în educaţie şi a oportunităţilor de încadrare pe scara
socială. Diplomele şcolare obţinute de o persoană confirmă, de
fapt, capacitatea acesteia de adaptare, asimilare şi acceptare a
sistemului de valori ale grupului dominant, şi, din această cauză,
ele devin un criteriu esenţial, dar parţial corect, de alocare a
funcţiilor şi a statutelor în societate.
Cercetarea, din perspectiva teoreticienilor neomarxişti a
conflictului, a avut în vedere tensiunile create de putere, ceea ce
conduce la schimbări ale sistemului. Cei care deţin puterea au
tendinţa de a controla accesul la nivelurile superioare de educaţie,
prin funcţiile de selecţie ale şcolii şi prin utilizarea educaţiei în
scopul manipulării opiniei publice.
 Tot dintr-o persectivă socio-economică, Samuel Bowles
(1972) arăta că educaţia publică apare ca o consecinţă a
dezvoltării capitalismului, iar capitalismul a slăbit rolul familiei,
al bisericii şi le-a diminuat rolul de agenţi de socializare. Ordinea
socială este ameninţată pe măsură ce vechile instituţii ale familiei
şi ale bisericii, cu funcţii educative importante odinioară, se
schimbă şi îşi pierd influenţa. Soluţia la toate aceste probleme a
fost oferită de sistemul educaţiei de masă. Şcoala trebuie să-i
înveţe pe copii loialitatea şi supunerea faţă de legi; copiii sunt
învăţaţi că fiecare are şanse egale în a-şi dovedi valoarea, însă
acesta este un mit pentru că diviziunea socială a muncii este
reprodusă de la o generaţie laalta.
În Europa, în perioada anilor 1970, sociologii au abordat,
de pe poziţii conflictualiste, problema “crizei mondiale a
educaţiei” (Coombs, 1968). Criza educaţiei a fost legată de
incapacitatea sistemelor contemporane de educaţie şi de
învăţământ de a-i ajuta pe toţi oamenii să-şi valorifice potenţialul,
de a se autorealiza.
Modelul reproducerii culturale este legat de analizele pe
care sociologii francezi Pierre Bourdieu şi Jean Claude Passeron
le-au realizat cu privire la influenţa subsistemului politic asupra
educaţiei. Reproşul principal adresat sistemelor de învăţământ
esteacelacăeleseconstituieîntr-unfactordereproducereaunor
raporturi de putere existente în societate, prin discriminarea
accesului la cultura înaltă a copiilor care provin din medii sociale
dezavantajate socio-cultural.
În loc să înlăture inegalităţile socioculturale între copii şi
să-i ajute pe toţi să se emancipeze, aşa cum ar fi de aşteptat din
partea unei bune educaţii, şcoala contemporană este concepută
pentru a favoriza accesul la o educaţie superioară doar copiilor
care provin din clasele sociale cu rol conducător în societate. Prin
sisteme complicate de condiţionare a accesului la educaţia
superioară, prin examene, exploatând inegalitatea distribuirii
codurilor lingvistice şi culturale care favorizează succesul şi
reuşita şcolară, educaţia conduce la o reproducere a raporturilor
de forţă existente însocietate.
Numeroase critici au fost aduse teoriei lui Bourdieu şi
Passeron, acuzându-se determinismul radical, conform căruia
chiar sursa producţiei intelectuale este interesul declasă.
În consecinţă, perspectiva conflictualistă consideră că
împărţirea în clase sociale permite unor grupuri, care deţin puterea
pe bază de proprietate, să domine şi să exploateze alte grupuri. Ea
accentuează diferenţele de interese care divid subiecţii sociali în
tabere adverse.
Sociologul englez Basil Bernstein (1978) a analizat
mecanismele procesului reproducţiei culturale. Calea ascunsă de
discriminare este legată de condiţionarea reuşitei şcolare de
capacitatea de a utiliza cu uşurinţă anumite coduri lingvistice pe
care copiii din familiile privilegiate le însuşesc înainte de a intra
în şcoală. Copiii care provin din familii “socio-cultural modeste”
vin la şcoală cu un “cod restrâns”, format din schimburi imediate,
concrete, fără nuanţă expresivă, care nu corespund şcolii.
Succesul şcolar este obţinut de acei copii care deţin din familie un
“cod elaborat”, caracterizat prin bogăţie lexicală şi sintactică, prin
grad înalt de elaborare şiabstractizare.
Modelul represiunii instituţionale evidenţiază alte aspecte
care demonstrează că sistemele de învăţământ actuale sunt
concepute mai degrabă pentru a menţine stabil un raport de putere
existent, decât pentru a contribui la autentica emancipare culturală
a oamenilor. Este vorba despre organizarea birocratică şi modul
intern de funcţionare a instituţiilor şcolare. Prin organizarea lor
birocratică, prin diferite mecanisme de suprimare şi de îngrădire a
spontaneităţii şi creativităţii copiilor, acestea induc oamenilor
conduite de conformitate.
Deşi la nivelul şcolii ca organizaţie există cazuri în care
diversele explicaţii din această paradigmă funcţionează, concepţia
conflictualistă a implicat o generalizare greşită, conform căreia
evoluţia socială apare numai din cauza nemulţumirilor/revoltelor
existente.
 Teoriile interacţiunii s-au dezvoltat ca o reacţie la
abordările “macrosociologice”, care acordau prea puţină atenţie
interacţiunii reale dintre indivizi. Relaţiile sociale sunt relaţii
interindividuale sauinterpersonale.
Interacţionismul simbolic dezvoltat de Mead (1863-1931)
în lucrarea “Minte, Self şi Societate”, a pornit de la premisa că
viaţa socială se constituie prin intermediul limbajului, astfel încât
comunicarea este principiul vieţii sociale. Calitatea îndeplinirii
rolurilor este strâns legată de claritatea şi consensul în definirea
aşteptărilor de rol.
Orientarea constructivistă respinge ideea că ordinea
socială este conservată numai datorită interiorizării unor norme şi
opţiuni valorice comune, care creează un consens, aşa cum susţin
sociologiile funcţionaliste. Comportamentul individual este
novator, întrucât presupune interpretare şi tocmai acest lucru
permite elaborarea unor răspunsuri adecvate la situaţii
schimbătoare, fără a repeta mecanic aceleaşi soluţii, prin aplicarea
automată a unorreguli.
Etnometodologia (Garfinkel, 1967) şi Sociologia
cognitivă (Cicourel, 1972) au impus punctul de vedere
constructivist. În viaţa lor de zi cu zi, oamenii se confruntă
permanent cu situaţii problematice pe care le soluţionează, nu prin
punerea mecanică în practică a unui sistem devalori-reguli-norme
pe care le-au interiorizat, ci printr-o activitate reflexivă, care le
conferă un sens, acceptat până la urmă de toţi, întrucât cad de
acord asupra caracterului “raţional” al unui anumit mod de
interpretare sau de acţiune în respectiva situaţie.
Copilul/elevul procedează la o selecţie şi o resemnificare a
experienţei, iar răspunsul său va fi elaborat în funcţie de noua
semnificaţie personală pe care o conferă, astfel încât el nu se
comportă ca un simplu receptor al unor mesaje transmise de
profesor.
În învăţământ, concepţiile şi demersurile acţionale de tip
constructivis pun accentul pe experienţa personală subiectivă,
care, prin conflict cognitiv, devine obiectivă, ceea ce presupune
predare-învăţare-evaluare activă şi interactivă, reglată prin
metacogniţie, în contexte pedagogice autentice (Joiţa,2006).
În aceste cazuri considerăm că „Organizarea activităţilor
de predare-învăţare sau evaluare în mod diversificat: frontal, pe
grupuri, în diade, individual poate face parte din managementul
mediului social al învăţării.” (Frăsineanu, 2012, p. 89).
Abordarea ecologică a mediului şcolar reprezintă o altă
orientare teoretică de sorginte interacţionistă, adoptată îndeosebi
de sociologii francezi. Interacţiunile dintre principalii actori ai
şcolii au fost cercetate cu scopul de a surprinde caracteristicile
mediilor educative şcolare care sunt stimulative pentru elevi sau
care, dimpotrivă, generează fenomenul eşecului şcolar.
Un alt punct de vedere ce merită să fie remarcat este teoria
schimbului, care porneşte de la premisa că în interacţiunile sociale
există recompensă şi sancţiune.
Concluzionând în legătură cu valoarea şi limitele fiecăreia
dintre explicaţiile sociologice prezentate, putem aprecia că ele
suntcomplementare.
O legătură interesantă între teoriile sociologice şi
perspectivele ideologice asupra educaţiei este semnalată de E.
Stănciulescu: funcţionalismul se corelează cu ideea statului
naţional; conflictualismul este coerent cu politicile de stânga, iar
teoriile postmoderne se raliază la politicile neoliberale.

SARCINI:
1) Scrieţi câteva dintre întrebările la care aţi reflectat
vreodată în legătură cu învaţământul şi apoi confruntaţi-le cu
problemele pe care le-au formulat sociologii funcţionalişti,
conflictualişti sau interacţionişti. În ce paradigmă se găseau
întrebăriledumneavoastră?
2) Comentaţi perspectiva lui Durkheim: “Educaţia este
acţiunea exercitată de generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt
coaptepentruviaţasocială.Eaarecaobiectsăprovoaceşisă
dezvolte la copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi
morale, pe care le reclamă de la el atât societatea politică în
ansamblul ei, cât şi mediul special, căruia îi este cu deosebire
destinat.” (Durkheim, 1980, p. 39).
3) Descrieţi pe scurt acele probleme ale educaţiei
contemporane identificate de teoriile prezentate. Ce controverse
aţi constatat că există în legatură cu educaţia realizată înşcoli?
4) Comentaţi următorul text pedagogic: „Educaţia este
acea reconstrucţie şi reorganizare a experienţei care se adaugă la
înţelesul celei precedente şi care măreşte capacitatea de a dirija
evoluţia celei care urmează.” (J.Dewey).
5) Este posibilă o educaţie universal valabilă? Explicaţi
alegerea realizată! Cât de realist vi se pare a fi idealul educativ al
dezvoltării tuturoroamenilor?
6) În ce măsură educaţia pe care un părinte o dă copilului
său este supusă liberului săuarbitru?

3. Sistemul educaţional – ca parte a sistemului social.

Criza mondială a educaţiei. Egalitatea deşanse

3.1. Sistemul de educaţie se referă la ansamblul instituţiilor

unei societăţi implicate în educaţia oamenilor, într-o anumită
perioadă istorică. Ca parte a sistemului social global, el mai este
numit “instituţia educaţiei”, evoluând în timp sub aspectul
funcţiilor sale dominante, cât şi sub aspectul instituţiilor
subsumate.
Rolul principal al sistemului educaţional este de a pregăti
oamenii, astfel încât să devină membri ai societăţii, să
îndeplinească roluri semnificative în reţeaua complexă a
interacţiunilor sociale. Pe măsură ce rolurile sociale pentru care
urma să fie pregătit copilul s-au diversificat şi au crescut în
complexitate, ca urmare a evoluţiei societăţii, sistemul de educaţie
şi-a multiplicat straturile socializatoare şi şi-a extins instanţele de
socializare.
Varietatea instituţiilor şi organizaţiilor implicate în procesul
de educaţie este dată de: instituţii de învăţământ; instituţia
familiei; instituţiile religioase; instituţiile de informare în masă
(presa, radioul, televiziunea, internetul ş.a.); instituţiile de cultură
(teatre, muzee, cinematografe etc.); instituţiile militare;
instituţiile politice ori sindicale, care sunt preocupate de formarea
propriilor membri în spiritul unor anumite idei, valori, atitudini,
convingeri,comportamente.
Aşa cum s-a arătat anterior, întrucât a adus cu sine creşterea
ratei de schimbare a tehnologiilor, capitalismul a solicitat o forţă
de muncă antrenată şi disciplinată, care nu mai putea fi socializată
adecvat în cadrul instituţiilor tradiţionale ale familiei şi ale
bisericii, de aceea a crescut rolul activitătilor şcolare sau chiar
extraşcolare.
Funcţiile sociale ale instituţiei educaţiei sunt: socializarea,
culturalizarea, disciplinarea, dezvoltarea personală, selectarea,
pregătirea şi plasarea în societate, schimbarea şi dezvoltarea
socială.
1) Socializarea înseamnă pregătirea pentru a deveni membru
productiv al societăţii, integrarea în viaţa socială, conform
normelor comune.
Sociologii disting două stadii ale socializării: stadiul
socializării primare şi stadiul socializării secundare.
Stadiul socializării primare – denumit inculturaţie – este
procesul de dobândire a modelelor de bază ale comportamentului
uman şi are drept agenţi, într-o primă fază, părinţii, rudele,
vecinii, prietenii, grupul de joacă, iar într-o a doua etapă, alte
instanţe de socializare cu care familia cooperează, cum ar fi
grădiniţa, palate ale copiilor, alte familii ş.a. Mecanismul ei
fundamental este cel al condiţionării inconştiente, întrucât copilul
face ceea ce vede în familie, motiv pentru care socializarea
primară este strâns dependentă, în conţinutul ei, de structura
socială, de diviziunea muncii, de cadrul cultural ale societăţii în
care trăiescpărinţii.
 Socializarea secundară, denumită şi aculturaţie, are drept
agenţi diferite instituţii sociale, cele mai importante fiind şcoala şi
locul de muncă. În aceste cadre are loc învăţarea rolurilor
instituţionale, iar principalul ei rezultat este dobândirea unei
pluralităţi de “euri sociale”.
2) Culturalizarea este o altă funcţie a educaţiei; prin această
funcţie se evidenţiază necesitatea asimilării culturii generale, a
culturii de specialitate şi a participării celui educat la dezvoltarea
acestora. Cultura cuprinde valori, norme, modele, convingeri,
idei, credinţe, tradiţii; în prezent, datorită globalizării, este nevoie
atât de educaţia culturală, cât şi de educaţiainterculturală.
3) Disciplinarea şi dezvoltarea personală. Membrii oricărei
comunitaţi sociale aşteaptă ca cei tineri să dobândească deprinderi
necesare pentru a deveni cetăţeni productivi şi care să respecte
legile. Concepţiile centrate pe elev susţin că fiecare persoană
trebuie educată în funcţie de particularităţile individuale şi îşi
poate urmări, în acelaşi timp, dezvoltarea optimă a potenţialului
său, în funcţie de interesele şi aptitudinile specifice. Această idee
exprimă funcţia de individualizare pe care o deţineeducaţia.
4) Selectarea, pregătirea şi plasarea indivizilor în societate
reprezintă o altă funcţie a educaţiei. Multe societăţi industriale
moderne acordă o deosebită importanţă competenţelor acumulate
şi meritelor personale probate în şcoală, atunci când sepune
problema acceptării tinerilor în anumite şcoli, a selectării lor în
diferite domenii de activitate, a acordării unor slujbe şi, în
general, a plasării în societate. Rezultatele obţinute de elevi la
evaluări sunt adesori hotărâtoare pentru admiterea lor în
universităţi, instituţii, locuri de muncă. În acest fel educaţia
îndeplineşte, practic, o funcţie de selecţie şi de plasare a
oamenilor însocietate.
Însă, unele critici susţin că practicile de selectare a unor
elevi pentru nivelurile superioare de învăţămant nu se corelează
cu piaţa muncii, iar practicile de angajare sunt, în momentul
actual,ineficiente.
5) Schimbarea şi dezvoltarea socială/funcţia de
profesionalizare. Profesionalizarea sau funcţia economică a
educaţiei indică rolul ei în formarea pentru o profesie, pentru
producerea unor bunuri materiale sau spirituale necesare
societăţii, dar şi fiecărui om pentru a-şi asigura existenţa.
Integrarea socială se realizează prin integrarea profesională.
Educaţia populaţiei a devenit unul dintre factorii care
condiţionează creşterea economică în societăţile dezvoltate.
Nivelul de educaţie şi de formare profesională a populaţiei,
capacitatea de a învăţa şi de a crea tehnologii mai bune constituie
aşa-numitul“capitaluman”(Schultz,1961),consideratlafelde
important pentru dezvoltarea unei societăţi ca şi capitalul fizic ori
resursele ei naturale.
C. Bulzan (2012-2013, p. 57) concluziona că „Rolul şi
misiunea şcolii şi a educatorului se schimbă. Din monopolul
asupra educaţiei formale se intră în competiţie cu alte sisteme şi
pedagogii alternative, şcoala devenind din reproducător al
structurii sociale o şcoală a schimbării”.

3. 2. “Criza mondială aeducaţiei”

Iniţial, în perioada anilor ’60, s-a constatat o inadaptare
cronică a şcolii la viaţă. Într-o lucrare intitulată “Criza mondială a
educaţiei” (1968), americanul Philip Coombs semnala existenţa
unor decalaje funcţionale între educaţie, ca subsistem social şi
celelalte subsisteme ale societăţii:
• decalajul între oferta (prea mică) şi cererea (prea mare) de
educaţie decalitate;
• decalajul între calitatea resurselor umane oferite de educaţie şi
necesităţilesociale;
• inadaptarea programelor de învăţămant şi a metodelor la
cerinţelesocietăţii;
• inerţia structurilor organizatorice ale sistemelor de învătământ,
în raport cu dinamica societăţii contemporaneş.a.
 Astfel, termenul de “criză” a început să semnifice faptul
că sistemele actuale de educaţie şi de învăţământ se dovedesc ele
însele incapabile să ofere cadrul soluţionării problematicii omului,
formării lui ca personalitatecomplexă.
Noile provocări ale educaţiei contemporane sunt legate de
starea actuală a multor ţări ale lumii aflate în procese de tranziţie
socială, dar vin şi din partea unor noi exigenţe generate de actuala
dezvoltare social-economică şi culturală.
Mai recent, decalajele funcţionale dintre educaţie şi
celelalte sectoare sociale s-au amplificat ca urmare a apariţiei unor
fenomene economice cum sunt mondializarea şi competitivitatea
economicului; dereglarea structurală a pieţei muncii şi lipsa de
perspectivă a tinerilor.
Ca soluţie la criza educaţiei, ideea de dezvoltare durabilă a
început să fie promovată chiar din perioada anilor 60-70 de către
mişcarea ecologistă. În acea perioadă, primul raport al Clubului
de la Roma, (“Limitele creşterii”), atrăgea atenţia asupra
pericolului epuizării sau distrugerii ireversibile a unei părţi din
resursele naturale aleplanetei.
Cea mai utilizată definiţie a dezvoltării durabile este aceea
din raportul Comisiei Brutland din 1987 în care se afirmă că
aceasta trebuie “să satisfacă nevoile prezentului, fără să
compromită posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile nevoi”. În esenţă, dezvoltarea durabilă înseamnă
asigurarea unei calităţi superioare a vieţii, atât în actualitate, cât şi
în perspectivă.
Învăţarea socială şi investiţia individuală în educaţie sunt,
de asemenea, soluţii în faţa crizei educaţionale. Învăţarea socială
presupune asimilarea unor modele comportamentale şi a unor noi
forme de interacţiune interpersonală. Ea se poate produce prin
imitaţia modelelor furnizate de societate, prin observarea
realităţii, prin adaptarea la influenţele situaţionale alemediului.
Achiziţiile din domeniul pedagogiei (mai ales,
interpretările postmoderne) au întărit extinderea sferei conceptului
de învăţare, în sensul în care învăţarea nu se mai referă doar la
învăţarea şcolară, organizată, ea cuprinzând o multitudine de
activităţi formale şi informale, iar “conceptul de învăţare se leagă
tot mai strâns de cel al organizării înţelepte a vieţii”(Siebert, 2001,
p.36).

3.3. Egalitatea de şanse

Promovarea egalităţii de şanse în educaţie este un
principiu de bază în actuala Lege a Educaţiei Naţionale(2010).
Acest principiu se corelează cu evitarea inegalităţilor,
discriminărilor de orice tip: de gen, rasă, etnie, origine naţională,
religie, vârstă, orientare sexuală, statut socio-familial şi economic,
stare de sănătate, convingeri, condiţie fizică, intelectuală, socială,
emoţională, lingvistică etc. El realizează trimiteri la drepturile şi
îndatoririle educaţilor şi educatorilor, întrucât educaţia este un
drept, iar învăţământul trebuie să fie accesibil, deschis tuturor.
De fapt, egalitatea de şanse se referă la faptul că fiinţele
umane sunt libere să-şi dezvolte capacităţile personale şi să aleagă
fără limitări impuse de roluri stricte.
Raymond Boudon (1973) a arătat că sistemul educaţional
şi alegerile pe care elevii le realizează în mod repetat pot
determina inegalităţi ale şanselor.
O altă situaţie din aceaşi sferă contextuală este
discriminarea, ca tratament diferit pentru două persoane sau
situaţii atunci când nu există o distincţie relevantă între acestea. În
unele cazuri, discriminarea apare chiar ca o tratare într-o manieră
identică a unor situaţii care sunt în fapt diferite. Acţiunile
discriminative reprezintă interzicerea şi restrângerea folosirii
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Discriminarea
poate fi pozitivă – atunci când creează un avantaj sau îl
recuperează – şi negativă, când produce un dezavantaj. De aceea,
în educaţie acceptăm diferenţierea şi individualizarea, dar nu
discriminarea.
Egalitatea este necesară din raţiuni umanitare, de etică,
sociale, economice, politice, juridice.
 Anul 2007 a fost “Anul European al Egalităţii de Şanse
pentru Toţi”. Şansele de educaţie pot fi şanse de acces, care se
referă la asigurarea educaţiei elementare, a celei de bază şi şanse
de reuşită educaţională, în momentul parcurgerii treptelor de
învăţământ.
Diferenţele individuale definesc gradul de educabilitate al
fiecăruia. Egalitatea şanselor sau oportunităţilor presupune
rezolvarea discrepanţei dintre dreptul de auto-determinare şi
experienţa efectivă a autodeterminării. Sprijinirea diferenţiată a
elevilor este nu numai datoria, dar şi şansa de afirmare
profesională a educatorului.
În România, deşi suportul legislativ în domeniul egalităţii
de şanse este adecvat respectării acestui principiu, realitatea
practică aduce exemple care contravin, acest aspect fiind strâns
legat chiar de nivelulul de educaţie al subiecţilor.
Promovarea şanselor în societate este o cerinţă esenţială
pentru toţi membrii scenei sociale, fiind considerată o
componentă de bază a preocupării pentru respectarea drepturilor
omului. Reglementările şi preocupările pentru respectarea
principiilor în învăţământ se realizează prin intermediul codurilor
de etică. Ele se pot referi la o multitudine de aspecte care
preocupă o instituţie, organizaţie sau o comunitate în ansamblul
ei, cum ar fi: relaţionarea (vizând hărţuirea),interesele
(conflictele), cadourile, promovarea, protocolul, plăţile, donaţiile
publice, folosirea informaţiilor confidenţiale, păstrarea unor
evidenţe corecte etc. Astfel de precizări sunt necesare în vederea
combaterii prejudecăţilor, intoleranţei şi inegalităţilor din toate
domeniile de activitate.

DEZBATERI ŞI REFLECŢII:
1) În 1973 I. Illich considera că şcoala este o instituţie
constrângătoare şi trebuie desfiinţată. Care este opinia
dumneavoastră înprezent?
2) Investiţia în educaţie necesită efort, iar rezultatele sale
sunt vizibile doar pe termen lung. Cum credeţi că se pot „împăca”
perspectiva pedagogică şi cea economică referitoare la
dezvoltarea capitaluluiuman?
3) Comentaţi idealul educaţional al şcolii româneşti, care
constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a
individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi
creative, fundamentată pe asumarea reală a unei set de valori
necesare propriei dezvoltări şi împliniri personale şi integrării
sociale şi profesionale într-o societate acunoaşterii.
Respectă acest ideal specificul naţional; este acceptat de
elevi, părinţi?
Ce propuneri puteţi formula dumneavoastră?
 IPOTEZE ŞI ACTIVITĂŢI:
1) Comentaţi următoarea idee: „Uneori, cu totul
surprinzător pentru o societate declarat informaţională, se
consideră că învăţarea nu constituie neapărat un progres, adesea
ea este chiar inutilă” (E. Stan, 2004, p. 120).
2) Identificaţi studii de caz care să evidenţieze
problematica crizeieducaţionale.
3) Analizaţi argumentele referitoare la existenţa/inexistenţa
egalităţii deşanse.

4. Familia – ca factor educaţional. Stilurieducative

Interpretarea sociologică afamiliei

În sens restrâns, familia este un grup social format dintr-
un cuplu căsătorit şi copiii acestuia, iar în sens larg ea este un
grup cu legături de rudenie, recunoscut social, care trăiesc
împreună şi îşi alocăsprijin.
Relaţiile de rudenie sunt conexiuni între indivizi stabilite
atât prin căsătorie cât şi prin adopţie, descendenţă sanguină
(părinţi, copii, bunici, nepoţi, fraţi, verişori, unchi, mătuşi etc.).
Căsătoria este o uniune sexuală între două persoane tinere/adulte,
recunoscută şi aprobată social.
 Fiecare societate are un anumit sistem familial, iar
sistemele familiale se diferenţiază între ele după gradul de
cuprindere a grupului, forma de transmitere a moştenirii, modul
de stabilire a rezidenţei noilor cupluri, modul de exercitare a
autorităţii.
Nu există o definiţie unanimă a familiei, având în vedere
componenţa sa şi trăsăturile sale în diferite societăţi. Conturarea
acestui concept complex se realizează prin intermediul funcţiilor
pe care familia le exercită.

În ceea ce priveşte tipologia familiei se constată

unele schimbări care au influenţă asupra modului de viaţă şi
asupra interacţiuniloreducaţionale:
a) În funcţie de gradul de cuprindere, familia poate fi
nucleară, limitată la două persoane care trăiesc împreună şi copiii
lor naturali sau adoptaţi - sau poate fi extinsă, cuprinzând un
număr mare de rude desânge.
b) După forma de transmitere a moştenirii (proprietate,
nume, status), sistemele familiale pot fi patrilineare/pe linia
tatălui, matrilineare/pe linia mamei, bilineare. Deşi numele de
familie este dat, în cele mai multe cazuri, patriliniar, în societăţile
de cultură europeană transmiterea moştenirii se facebilinear.
 c) După modul de stabilire a rezidenţei există: sistemul
patrilocal — noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia sau
comunitatea din care a venit soţul; sistemul matrilocal — mediul
de rezidenţă este în familia sau în comunitatea din care a venit
soţia sau sistemul neolocal — fixarea reşedinţei se face în afara
familiilor sau comunităţilor din care provinsoţii.
Observăm că în prezent, majoritatea cuplurilor încearcă
să-şi stabilească reşedinta în funcţie de locul de muncă, neolocal.
d) După exercitarea autorităţii, sistemele familiale pot fi
patriarhale, matriarhale sauegalitare.

De asemenea, există mai multe tipuri de mariaj,

care sunt explicabile prin concepţiile şi condiţiile sociale, dar au şi
un impact important în exercitarea rolurilor familiei însocietate.
În societăţile de tip european familia este asociată cu o
căsătorie monogamă sau o succesiune de căsătorii monogame. În
alte societăţi este acceptată poligamia, ca tip de căsătorie care
permite unui partener să aibă mai multe partenere ca soţii,
respectiv mai mulţi parteneri ca soţi.
Cheia succesului în relaţiile din familie şi într-o căsătorie
este dată de o serie de principii-valori: consideraţia, comunicarea,
compromisul constructiv şi cooperarea.
 Remarcăm faptul că cea mai mare parte din părinţi
educă aşa cum au fost educaţi, conform modelelor parentale, iar
climatul familial de fond conduce la echilibrarea sau
dezechilibrarea dezvoltării copiilor.

Funcţiilefamiliei
a) Prima funcţie a familiei este una biologică, de
reglementare a modelelor reproducerii, de perpetuare a speciei
umane.
b) A doua este funcţia economică, fără de care nu e
posibilă existenţasocială.
c) Funcţia juridică vizează raporturile legale de rudenie,
de alocare a unui statut şi celepatrimoniale.
d) Funcţia de sprijin emoţional, protecţie materială şi
spirituală asigură îngrijirea copilului sau a membrilorfamiliei.
e) Funcţia cultural-educativă, de dezvoltare a
personalităţii copiilor este cea mai importantă, deoarce ea
conduce la integrarea copiilor însocietate.

Importanţa familiei se manifestă în planul

relaţiilor sociale, dar şi în organizarea programului deviaţă.
În familie există determinări naturale şi biologice, este
singurul grup întemeiat pe afecţiune, în care legăturile de dragoste
şi consangvinitate capătă importanţă primordială, unde există
valori de intimitate, armonie, bunăvoinţă pure şi imediate.
Se poate considera că familia constituie o
microsocietate, iar importanţa ei este dată şi de faptul că ocupă
primul lor în ordinea cronologică a influenţelor educative. Din
acest punct de vedere, mediul familial împacă respectul faţă de
tradiţie cu deschiderea spre viitor: transmite experienţele
moştenite şi face planuri de integrare a membrilorsăi.

Conştiinţa educativă a familiei. Stilurile

educative
Educarea copiilor nu depinde doar de disponibilităţile
financiare, ci există mai mulţi factori care intervin, iar implicarea
fizică şi morală a părinţilor se numără printre cei mai importanţi.
Tot acest context creează diferenţa între o familie armonioasă şi o
familie dezorganizată. Faţă de copil există două atitudini
esenţialmente diferite: neacceptarea realităţii infantile şi
acceptarea ei. Neacceptarea poate îmbrăca două forme:
respingerea sau supraprotecţia. Efectele nefaste ale atitudinii de
respingere sunt slaba autovalorizare şi încredere în sine a
copilului, pasivitatea, chiar apatia, devieri de comportament,
întârzieri în dezvoltare. În mod similar se manifestă şi fenomenul
supraprotecţiei.
 Familia în societateacontemporană
În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX în
societatea europeană s-a generalizat sistemul familiei nucleare în
care soţul era principala sursă de venituri şi exercita cea mai mare
parte a autorităţii; soţia era ocupată în principal în gospodărie şi
depindea din punct de vedere economic de soţ; copiii minori erau
îngrijiţi în interiorul familiei. Numărul lor era relativ mare,
asigurând înlocuirea generaţiilor şi creşterea demografică.
Partenerii se căsătoreau la o vârstă relativ scăzută, iar divorţurile
erau rare. Acest tip de familie s-a impus ca model pentru acea
perioadă. Însă, din anii 1970 familia de acest tip cunoaşte o serie
de modificări. Dacă realizăm o analiză atentă a caracteristicilor
sale, putem sesiza o serie de fluctuaţii, cu consecinţe pozitive sau
negative în plan social (Tabelul nr. 1):

Tabelul nr. 1: Schimbări în familia contemporană

Schimbări cu efect pozitiv
- a crescut număruldivorţurilor,
- sunt mai tolerate naşterile în
afara căsătoriilorlegale;
- perioada pentru întemeierea
unei familii esteprelungită;
Schimbări cu efect negativ
- mişcarea feministă, angajarea
femeilor, valorizarea implicării în
carieră
- s-a instalat controlul fertilităţii
cuplurilor, planificareafamilială;
 Schimbări cu efect pozitiv
- apare familia migrantă;
- a crescut ratarecăsătoriilor;
- apar mai multe relaţii
extramaritale;
- a scăzut implicarea în mariaje
recunoscute social, numărul de
naşteri;
- au apărut unele conflicte de
rol, stresulocupaţional;
- a scăzut cantitativ timpul
petrecutînfamilie(lipsa
timpului liber);
Schimbări cu efect negativ
- a crescut independenţa economică
a femeilor, statutul lor social,
preocuparea pentru activităţi
educativeextraşcolare;
- a crescut gradul de confort
material si aportul serviciilor
sociale la îngrijireacopiilor;
- au fost redistribuite rolurile şi
sarcinile în familie, puterea şi
autoritate întresoţi.

La nivel social, în timp, au existat o serie de modificări, unele

cu efecte în planul instituţiei familiei (Toffler, Şocul viitorului).
Viaţa şi funcţiile familiei actuale s-au modernizat şi au apărut
o serie de modele alternative la viaţa de familie (A. Băran-
Pescaru, 2004). Dintre cele mai frecvent întâlnite, amintim:
celibatul, coabitarea consensuală (concubinajul), căsătoriile fără
copii, menajele monoparentale, formele comunitare ale vieţii de
familie, cuplurile de unisexuali, văduvia. Putem obseva că aceste
forme ale vieţii comunitare au efecte diverse, atât pozitive, cât şi
negative, la nivel educaţional.
 REFLECŢII ŞI IPOTEZE:
1) Care sunt consecinţele faptului că familia tradiţională,
organizată după un sistem intern strict de divizare a muncii şi
având un conducător autoritar a fost înlocuită cu altemodele?
2) Care credeţi că sunt cauzele comportamentelor de
respingere a copilului? Valorizaţi şi completaţi următoarealistă:
- imaturitateapărinţilor;
- conflicteleconjugale;
- atribuirile realizate de părinţi suntexagerate.
Care sunt cauzele şi efectele atitudinii de supraprotecţie a
copilului?

LUCRARE APLICATIVĂ:
1) Realizaţi un eseu argumentativ referitor la dinamica
rolurilor familiei şişcolii.
Structura unei eseu pedagogic argumentativ
este următoarea:
Tema:.................................
Tema poate fi formulată sub formă de întrebare sau derăspuns,
într-o modalitate incitatvă.
- Introducerea, prin care autorul va provoca interesul, apoi va
formula teza care va fi argumentată încuprinsul eseuluişi ca
realiza motivarea alegerii temei (explicând cum s-a ajuns la
această problemă);
- Cuprinsul are douăcomponente:
a) formularea aserţiunilor, afirmaţiilor şi analiza, exemplificarea,
argumentarea, interogarea unoraspecte;
b) anticiparea obiecţiilor posibile şi o contra-argumentare a
acestora sau o nouăargumentare;
- Încheierea eseului poate fi realizată prin formularea unor
concluzii (prin sinteză sau reformularea tezei iniţiale) sau prin
formularea unor noi întrebări, ca deschideri pentru alte probleme
sau abordări, continuări ale problemei în viitor.
Criteriile, capacităţile urmărite sunt:
- alegerea unei teme adecvate pentru o abordareeseistică;
- formularea titlului astfel încât să trezească interesul, să
esenţializeze conţinutul, să specifice situaţiile dereferinţă;
- construirea de întrebări, argumente, interpretări, reflecţii,
propuneriproprii;
- analiza din perspective multiple, prin anticiparea obiecţiilor
posibile, depăşind astfel perspectiva empirică, subiectivă (fără a
formulasloganuri);
- expresivitatealimbajului;
- reprezentarea situaţiilor concret- aplicative, ca viitoriprofesori.
 Menţionăm că este de evitat confuzia între eseu şi referat,
iat limbajul eseului nu trebuie să devină colocvial.Un eseu pune în
valoare modul în care este înţeleasă problematica domeniului de
către cel care îl realizează.

5. Şcoala – ca organizaţie. Statusuri şi roluri. Cultura

şi climatulşcolii

Forme de asociere însocietate

Activitatea organizată presupune relaţii între oameni care
au scopuri comune, au o ierarhie sau o conducere, respectă o
anumită normativitate, deţin roluri şi statusuri precise.
Cele mai importante forme ale asociere menţionate în
sociologie sunt: mulţimea, colectivităţile statistice şi
colectivităţilesociale.
Colectivitatea socială sau grupul social este un ansamblu
de persoane reunite pentru a trăi şi/sau acţiona în vederea
realizării unui scop comun. Criteriul conştiinţei apartenenţei şi al
scopurilor comune sunt fundamentale pentru recunoaşterea unei
colectivităţisociale.
Grupul are o anumită structură şi cu o cultură specifică
rezultată din relaţiile şi procesele psihosociale dezvoltate în cadrul
său. Ca urmare, grupul este ireductibil la simpla însumare sau
juxtapunere a indivizilor şi este interdependent cu alte grupuri.
Şcoala este considerată o organizaţie, mai mult chiar,
este o organizaţie care produce învăţarea şi care învaţă, aceasta
fiind în prezent perspectiva sa asumată, dar şi specifică, în acelaşi
timp.

Între statusurile şi rolurile sociale există o

interdependenţă.
Statusul exprimă poziţia unei persoane în spaţiul social,
modul în care este văzută de ceilalţi, în timp ce rolurile sunt
derivate din ceea ce trebuie să facă acea persoană în virtutea
poziţiei ocupate. Statusul este legat în mod preponderent de
prestigiu, adică de respectul, preţuirea, stima pe care o persoană le
primeşte din partea membrilor societăţii.
Deşi raporturile de clasă sunt foarte importante,
stratificarea poate avea o dinamică proprie şi poate influenţa
semnificaţia şi consecinţele sociale ale raporturilor de clasă.

Cultura şi climatul social al şcolii caorganizaţie

După Emil Păun, există mai multe perspective teoretice
privind organizaţiile: teoriile clasice sau „organizaţiile fără
oameni”, perspectiva birocratică, perspectiva sistemică şi
dezvoltarea organizaţională. În prezent, şcoala este analizată din
perspectiva dezvoltării organizaţionale.
Cultura organizaţională este un ansamblu integrat de
valori, credinţe, norme şi comportamente sociale ale indivizilor şi
ale grupurilor. Este interesant de observat că la nivelul şcolii
poate să apară o cultură care acordă încredere elevului (cultura
proşcoală) sau îl face pe elev/copil să fie demotivat (cultura
antişcoală).
La nivelul conducerii se pot manifesta tipuri de culturi
diferite: cultura puterii centralizate, cultura rolului specializat,
cultura sarcinii sau cultura personală. Ar fi de dorit ca tipul de
cultură la acest nivel să fie: deschis, flexibil, adaptativ, urmărind
dezvoltarea, mai ales, dacă avem în vedere „sănătatea unei
organizaţii”. Această bună relaţionare la nivelul membrilor şcolii
depinde de climatul care se stabileşte în şcoală, ca atmosferă
creată în funcţie de manifestarea fie a autorităţii, fie a relaţiilor
democratice sau permisivităţii, cu un caracter închis sau deschis,
dezangajant sau angajant la nivelul interacţiunilorumane.

APLICAŢIE:
1)Recunoaşteţi perspectiva sociologică: un reputat
pedagog român – George Văideanu – arăta că şcoala este
centrată pe performanţe înscrise în programe şi, dinaceastă
 cauză, nu lasă loc imprevizibilului, ceea ce poate predispune
către rutină şi monotonie.
2)Analizaţi manifestările culturii proşcoală sau antişcoală
şi propuneţi soluţii ameliorative! Sesizaţi existenţă unor
comportamente la nivelul elevilor, dar şi pentru alţi factori, cum
ar fimass-media!

6. Clasa de elevi – ca grupsocial

Noţiunea de grup social şi caracteristicile sale

definitorii
Noţiunea de grup social este centrală în psiho-sociologie.
O serie de autori s-au ocupat de cunoaşterea şi cercetarea
fenomenelor de grup. Dintre aceştia amintim pe: R. F. Bales, J.
Piaget, J. L. Moreno, R. Mucchielli, E. Hollander, P. Golu, I.
Ionescu, N. Radu, M. Zlate, Camelia Zlate. Ca exemple de
grupuri sociale menţionăm familia, comunităţile etnice,
profesionale, societăţile ştiinţifice, clasele sociale,naţiunea.
Grupul vine în întâmpinarea nevoii de socializare şi
reprezintă cadrul în care omul nu mai este monadă izolată.
Caracteristicile definitorii pentru grup sunt, aşadar :
- condiţionarea socială, existenţa în timp, nu asocierea
întâmplătoare;
 - construirea unor relaţii în interiorul său, a unor
interacţiuni ca o condiţie indispensabilă, grupul nefiind o
pluralitate de indiviziizolaţi;
- prezenţa unor scopuri comune, a unoridealuri;
- contactul sau concurenţa cu altegrupuri;
- existenţa stratificării, a diferenţierii dupăfuncţii;
- dinamica şi fenomenele degrup.

Clasificarea grupurilorsociale
Este interesant de observat varietatea grupurilor sociale
din care noi putem face parte:
Din punct de vedere cantitativ sau după dimensiunea lor
avem grupuri mari (precum naţiunea, clasele şi straturile sociale)
şi grupuri mici (gupa depreşcolari).
Din punct de vedere calitativ, sau după tipul
interacţiunilor, există grupuri primare (familia) şi secundare
(asociaţii profesionale).
Grupurile mici, cum este cazul clasei de elevi, au număr
restrâns de membri care stabilesc relaţii directe, existând între
aceştia o bună intercunoaştere şi intervalorizare.
După forma lor de solidaritate, grupurile pot fi clasificate
în grupuri teritoriale sau geografice (comunităţi urbane sau
rurale); comunităţi de interese sau contractuale (grupuride
muncă, politice, de educaţie); grupuri etnice; asociaţii voluntare
etc.
După modul de constituire se pot diferenţia grupuri
naturale, constituite spontan (grupul de prieteni) sau artificiale
(grupa elevilor care studiază limba engleză).
În funcţie de gradul de deschidere, există grupuri închise
(anumite societăţi de iniţiaţi) şi grupuri deschise.
De asemenea, există grupul de apartenenţă, la care
individul participă efectiv şi grupul de referinţă — grupul căruia
individul îi aparţine doar prin aspiraţii, grup de la care individul
împrumută normele şi valorile, având funcţie comparativă.
În sociologie se face deosebirea între grupuri formale,
guvernate de aspecte şi relaţii oficiale, reglementate prin norme şi
prin legi, cum este cazul unor organizaţii sau unităţi productive şi
de grupuri informale, constituite fie ca subgrupuri în cadrul celor
formale, fie în afara cadrelor instituţionalizate. Ultimele apar
spontan, pe baza unor afinităţi, a similitudinii de comportament,
fiind expresia unor manifestări comportamentale mai libere, mai
puţin supuse constrângerii.

Grupul mic — conform definiţiei Dicţionarului de

Sociologie — este un ansamblu de persoane între care se
stabilesc relaţii reciproce interindividuale directe şi statorniceîn
cadrul unor activităţi similare, ce conduc la realizarea scopurilor
comune.
Clasa/Grupul educativ are o compoziţie relativ omogenă,
cel puţin din punct de vedere al vârstei şi statutului. Organizarea
omogenă a elevilor prezintă mai multe avantaje (mai ales din
punct de vedere pedagogic), însă aceasta nu pregăteşte pentru
realitatea socială, care este eterogenă, din mai multe puncte de
vedere. Principala caracteristică a grupului mic sunt interacţiunile
"faţă-în-faţă" pe baza unor modele proprii decomportament.
Structura grupului mic constă din relaţiile directe şi, în cea
mai mare parte, stabile dintre membrii săi. Numărul persoanelor
care compun grupul mic variază între minimum 3 şi maximum 40
de membri. Limita maximă nu este strict precizată, dar dincolo de
ea este afectat caracterul direct al relaţiilor; diversificarea lor
generând apariţia de subgrupuri.
Fiecare membru trece în grup prin stadii progresive de
integrare, de la cel de acomodare până la cel de conformare, cu
manifestarea unor competenţe. Deşi aceeaşi persoană poate
aparţine concomitent mai multor grupuri, intensitatea participării
la viaţa acestora nu esteuniformă.
Particularităţile grupurilor mici (claselor de elevi) sunt:
a) Coeziunea unui grup este o rezultantă a tuturor
forţelorcareacţioneazăasupramembrilorpentrua-ideterminasă
rămână în grup (Festinger, 1957). Indicatorii care relevă
coeziunea se referă la atracţia interpersonală dintre membri,
evaluarea reciprocă, gradul de identificare a membrilor cu grupul,
dorinţa expresă de a rămâne îngrup.
b) Consensul rezultă din similitudinea tacită sau
manifestă a atitudinilor şi opţiunilor valorice, iar conformitatea se
manifestă prin comportamente de supunere, de acceptare şi de
urmare a prescripţiilor normative. Orice grup dispune de
mecanisme de promovare a conformismului individual, fie prin
sancţiuni negative, presiuni, fie prinrecompense.
Grupul stabileşte relaţii de cunoaştere, de comunicare,
socioafective şi de conducere. Structura formală şi informală
vizează relaţiile preferenţiale, întemeiate pe criteriul opţiunii
afective. În cadrul structurii formale dominante sunt relaţiile
întemeiate pe putere, ca urmare a învestirii cu roluri.
c) Sintalitatea grupului: pentruradiografiereatrăsăturilor
şi manifestărilor unui grup particular, R.B.Cattellaintrodus
conceptul de sintalitate (1948). Sintalitatea secentreazăpe
unicitate,incluzândtotceeacefacecaungrupsăsedeosebească de
celelalte, ea caracterizează "personalitatea" unui grupcaîntreg. Pe
de o parte, sintalitatea este influenţată de
caracteristicile membrilor, de însuşirile lor, de personalitateaşi
atitudinile lor, iar pe de altă parte, de structura grupului.
 d) Alte caracteristici pe care le putem avea în vedere sunt
compoziţia grupului, gradul de omogenitate sau dispersie a unor
trăsături precum: vârsta, statusul social, sexul, gradul de
instruire/educaţie, interesele şi eficienţa grupului: performanţele
obţinute, gradul de satisfacţie a membrilor, schimburile de
informaţii şi opinii.
Procesul stratificării constă în dispunerea ierarhică a
membrilor unui grup pe o scală, în funcţie de anumite criterii.
Rolurile trebuie învăţate, ceea ce implică dobândirea
capacităţii de exercitare a îndatoririlor şi a atitudinii de a pretinde
privilegiile rolului. Acest al doilea aspect presupune reorientări
mentale, uneori dificil de realizat. Personalitatea influenţează
alegerea rolurilor, dar şi rolurile modifică Eu-l, personalitatea.
Stresul de rol desemnează dificultăţile pe care le au oamenii în
exercitarea cerinţelor lor de rol.
La nivel socioafectiv se pot urmări excluziunea şi
incluziunea socială, care depind de atitudinea individului faţă de
grup şi a grupului faţă de individ.
Referitor la rolul instructiv-educativ al cadrului didactic,
trebuie ţinut cont de faptul că explozia informaţională şi
rapiditatea schimbărilor din lume demonstrează necesitatea
dezvoltării personale a elevilor. La nivelul învăţării se consideră
ca aceasta este autodeterminare şi autoconstrucţie încontextul
dezvoltării pe parcursul întregii vieţi. În acelaşi timp, negocierea
socială presupune faptul că învăţarea este abordată în contextul
mai larg al schimbării sociale, ca proces de analiză critică şi
deliberare în contexte sociale concrete (Mayer, 1996, apud
Negovan, 2004).

APLICAŢII:
1) Analizaţi modul în care informatizarea învăţământului şi
utilizarea calculatorului au efecte la nivelul vieţii sociale a
grupului/clasei de elevi. Dezbateţi cu colegii principalele
modalităţi de a face faţă fenomenelor negative care apar la nivelul
grupului!