DIMENSIUNEA SOCIALĂ A EDUCAŢIEI

Cuvinte cheie:
• Educaţia socială = transfer de informaţii de la societate la individ; dezvoltarea
aptitudinilor şi valorilor necesare în viaţă în rândul formabililor.
• Sociologia educaţiei = se ocupă de originea socială a educaţiei, de conţinutul e
social, de dezvolarea ei socială.
• Socializare = faptul de a socializa, trecere a mijloacelor de producţie şi a altor
bunuri din proprietatea privată în proprietatea socială, proces de devenire a unei
individualităţi umane ca fiinţă socială.
• Educaţia ca fenomen social a fost abordată din numeroase
perspective, una dintre cele mai importante fiind abordarea
sociologică. Termenul sociologie provine din latinescul socios =
societate iar logos = ştiinţă. Sociologia poate fi definită ca fiind
ştiinţa care studiază socialul. Sociologia educaţiei este o ramură a
sociologiei care este structurată în jurul a două teme fundamentale,
diferite din punctul de vedere al conţinutului dar convergente ca
sens: educaţia ca fenomen social şi şcoala ca organizaţie.
Sociologia educaţiei s-a născut la confluenţa sociologiei cu
pedagogia. Sociologia şi pedagogia sunt discipline autonome şi
amândouă provin din folosofie.
 Faptele sociale au efecte formative asupra indivizilor, grupurilor
sociale şi societăţii în ansamblul ei, iar acţiunea educativă are caracter
social prin obiectivele ei si prin faptul că ea solicită prezenţa actorilor
sociali şi a altor elemente structurale. Se consideră că între societate şi
educaţie există o legătură logică, stabilind o relaţie reciprocă. De aici
rezultă că sociologia şi pedagogia au termeni apropiaţi dar distincţi.
Educaţia este un element indispensabil existenţei socio-umane. Este
un proces într-o continuă derulare, un element care nu poate lipsi din
existenţa fiinţei umane.
• Faptele sociale au efecte formative asupra indivizilor, grupurilor
sociale şi societăţii în ansamblul ei, iar acţiunea educativă are caracter
social prin obiectivele ei si prin faptul că ea solicită prezenţa actorilor
sociali şi a altor elemente structurale. Se consideră că între societate
şi educaţie există o legătură logică, stabilind o relaţie reciprocă. De aici
rezultă că sociologia şi pedagogia au termeni apropiaţi dar distincţi.
Educaţia este un element indispensabil existenţei socio-umane. Este
un proces într-o continuă derulare, un element care nu poate lipsi din
existenţa fiinţei umane.
Acţiunea educaţională este subordonată unui întreg social care dă
consistenţă şi scop acţiuni respective.

• “Sociologia educaţiei caută să determine natura mediului social şi psihologic

constituit de şcoală, să măsoare, influenţa pe care acest mediu o exercită asupra
elevilor în tot procesul formării lor: achiziţia de cunoştinţe, adaptarea atitudinilor
sau elaborarea unor scări şi valori. Ea comportă studiul sistematic al presiunilor
externe care acţionează asupra şcolii însăşi, avându-şi sursa în diferite profesiuni
sau exigenţe ale societăţii” Sociologia educaţiei vizează educaţia ca pe un
„fenomen social şi se ocupă de originea socială a educaţiei, de manifestările ei
sociale, de conţinutul ei social, de instituţiile ei sociale, de dezvoltarea ei socială,
de repercursiunile ei sociale, de funcţia ei socială, de obiectivele sei sociale, de
posibilităţile ei sociale şi de agenţii ei sociali”. Sociologia educaţiei este
preocupată de relaţia dintre societatea globală şi educaţie, aceasta fiind privită ca
un fapt social. Sociologia educaţiei este considerată ca fiind analiza sociologică a
educaţiei ca fapt social. Sociologia educaţiei susţine că relaţia educatorului cu
educatul se derulează într-un cadru social, deci problema educaţională este o
problemă de ordin social
Abordarea educaţiei ca fenomen social se întemeiază pe
luarea în consideraţie a următoarelor premise:
• Conceperea educaţiei ca fenomen de socializare a tinerelor generaţii,
socializarea fiind definită ca un proces psiho-social de transmitere şi
asimilare a atitudinilor, valorilor, concepţiilor şi modelelor de
comportamente specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea
formării, adaptării şi integrării sociale a unei prsoane; • Evidenţierea
contribuţiei societăţii în oferta de finalităţi şi mijloace educative; •
Întemeierea actului educativ pe cunoaştere a cerinţelor şi aspiraţiilor
societăţii; • Organizarea instituţiilor educative în conformitate cu
reglementările realităţii sociale; • Dezvoltarea calităţilor personale în
direcţia formării comportamentului civicparticipativ.
Se menţionează existenţa a două forme principale ale
socializării:socializarea primară şi socializarea secundară.
• Socializarea primară este un proces specific copilăriei prin intermediul
căreia individul achiziţionează şi interiorizează valorile şi normele generale
ce reglementează comportamentul său în cadrul societăţii. Socializarea
secundară se constituie pe fundamentele socializarii primare şi se referă la
achiziţionarea unor norme, valori şi principii particulare ce ghidează
comportamentul individului la nivelul diverselor instituţii sau organizaţii.
Socializarea secundară se produce în condiţiile trecerii de la gândirea
concretă la cea abstractă, fiind legată de apariţia unor schimbări la nivelul
statutului social, şcolar sau profesional al individului. Acest fapt determină
interiorizarea, împreună cu normele şi valorile generale ce reglementează
comportamentul său social, din mediul unde îşi desfăşoară activitatea.
• Educaţiei îi revine sarcina de a corecta deficienţele apărute pe parcursul
socializării primare şi de a oferi legimtimitate valorilor şi normelor
promovate, şi de asemenea mai are misiunea de a-l înzestra pe individ cu
abilităţi şi competenţe necesare realizării socializării secundare, pregătind
astfel individul pentru procesul de socializare. Educaţia constituie astfel una
dintre componentele şi condiţiile fundamentale ale existenţei societăţii
umane. Fiinţa umană nu este una pur biologică ci şi una socială şi în acelaşi
timp una culturală, aceste atribute nefiind ereditare, ci se dobândesc doar
prin intermediul acţiunii educaţionale. În calitatea sa de componentă a
existenţei sociale, educaţia are ca funcţie principală asigurarea unei integrări
optime a individului în societate sau, altfel spus, educaţia are o importantă
funcţie socializatoare.
Consolidarea dimensiunii sociale a sistemelor de
educaţie şi formare profesională se realizează prin:
• 1. sporirea flexibilităţii şi permeabilităţii educaţionale şi înlăturarea obstacolelor din calea
participării şi a mobilităţii în cadrul sistemelor de educaţie şi formare profesioală, precum şi
între acestea.
• Dezvoltarea unor legături mai strânse între domeniul educaţiei şi domeniul muncii şi
societate în general, în vederea consolidării capacităţii de inserţie profesională şi a cetăţeniei
active. 3. Instruirea unor sisteme pentru validarea şi recunoaşterea studiilor
anterioare,inclusiv învăţarea informală şi nonformală, şi sporirea utilizării orientării pe tot
parcursul vieţii în rândul cursanţilor dezavantajaţi şi slab calificaţi. 4. Evaluarea impactului şi
a eficienţei măsurilor de sprijin financiar care vizează persoanele defavorizate, precum şi a
efectelor concepţiei sistemelor şi structurilor educaţionale asupra persoanelor defavorizate.
5. Luarea în considerare a dezvoltării unei abordări integrate a acestor obiective, în
coordonare cu alte politici sociale. 6. Alocarea unor resurse adecvate pentru elevii şi şcolile
defavorizate şi, dacă este cazul, extinderea utilizării Fondului social european şi a Fondului
european de dezvoltare regională pentru a reduce excluziunea socială prin educaţie
• Pedagogia şcolară vizează acţiunea educaţională în cadrul şcolii cu
copii normal dezvoltaţi din punct de vedere fizic şi psihic.
Complexitatea fenomenului educaţional şi importanţa sa în
constituirea şi devenirea societăţii umane a determinat apariţia unor
abordări ale fenomenului educaţional din perspectivă sociologică.
Principalele abordări sociologice ale fenomenului educaţinal sunt:
funcţionalismul, teoria interacţionismului simbolic, funcţionalismul
sistemic, fenomenologia sociologică, constructivismul fenomenologic,
teoria modelului dramaturgic, constructivismul structuralist.
• Pierre Bourdieu spune că realitatea socială trebuie gândotă în termeni raţionali, în
sensul că aceasta nu trebuie identificată cu actoriisociali care o compunn, cât cu
sistemul relaţiilor dintre agenţii sociali. Agenţii sociali realizează realitatea socială.
Tot ei luptă pentru a impune propria viziune din perspectiva unor puncte de vedere,
interese sau principii determinate de pozoţia pe care o ocupă în lumea pe care
doresc să o transforme. actorii sociali construiesc realitatea socială în mod
indivisual şi colectiv. Şcoala nu mai este privită ca fiind un factor al emancipării
sociale, al ordinii şi progresului ci ca instanţă a controlului social prin intermediul
căruia sunt reproduse şi dominaţia. Mobilitatea socială dadorată şcolii nu reuşeşte
să neutralizeze apartenenţa originară familială de clasă ducând la apariţia de noi
straturi ale claselor sociale. Şcoala nu determină o democratizare reală a societăţii
ci o creştere a complexităţii structurilor şi ierarhiilor sociale menite să mascheze
mai bine raporturile de forţă dintre dominanţi şi dominaţi.